Liberalizarea schimburilor comerciale - factor al adâncirii interdependenţelor

economice între state

Cuprins

CAPITOLUL I: Internaţionalizarea firmei; modalităţi de organizare a afacerilor

economice internaţionale......................... ......................... .............................. pag. 4

1.1. Internaţionalizarea activităţii firmelor; forme de organizare şi motivaţii….pag. 4

1.1.1. Forme de internaţionalizare......................... ..................... pag. 7
1.1.2. Motivaţii şi avantaje ale internaţionalizării ...................... pag. 13
1.2. Organizarea comerţului exterior......................... ......................................... pag. 19
1.2.1. Comerţul exterior direct.................................................... pag. 22
1.2.2. Comerţul exterior indirect.................................................. pag. 26

CAPITOLUL II: Integrarea economică interstatală...................................... pag. 38

2.1. Progresele înregistrate de România pe calea aderării.................................... pag.38

2.1.1. Relaţiile dintre UE şi România......................................... pag. 41
2.1.2. Programele de finanţare.................................................... pag. 43
2.1.3. Raportul Guvernului României asupra progreselor înregistrate în
pregătirea pentru aderarea la UE ……………………….. pag. 49
2.2. Forme de integrare................................... ..................................................... pag. 50
2.3. Uniunea monetară................................... ...................................................... pag. 53
2.4. Politica agricolă comună................................... ............................................ pag. 59
2.5. Politica comercială................................... ..................................................... pag. 63
2.6. Politica regională................................... ........................................................ pag. 66

1
CAPITOLUL III: Liberul schimb intre instituţionalizare si evoluţia „de facto”
……………………………………………………………………………………pag. 71

3.1. Protecţionism versus liberul schimb................................... .......................... pag. 72

3.2. Rezultatele rundelor de negocieri multilaterale GATT-OMC în ceea ce priveşte
reducerea barierelor tarifare................................... .................................... .pag. 79
3.3. Aranjamente de liber schimb în Europa........................................................ pag. 84
3.3.1. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) ……….pag. 84
3.3.2. Acordul Centro-European de Liber Schimb (CEFTA)……pag. 87
3.3.3 Cooperarea Economică din Bazinul Mării Negre (CEMN).pag. 91
3.4. Aranjamente de liber schimb în zona Americilor……………………….pag. 94
3.4.1. Acordul Nord-American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.)…pag. 94
3.4.2 Asociaţia Latino Americană a Liberului Schimb(ALALC).pag. 98
3.4.3 Pactul Andin (Grupul Andin)……………………………...pag. 99
3.4.4. Piaţa Comună a Conului de Sud ( MERCOSUR)………...pag. 100
3.5. Asociaţii ale liberului schimb în Africa…..................................................... .pag. 103
3.6. Aranjamente de liber schimb în Asia.................................. ...........................pag. 104
3.6.1. Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC - Asia - Pacific
Economic Cooperation) ………………………………….pag 104
3.6.2. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud - Est (ASEAN).pag. 105

CAPITOLUL IV: Participarea României la acorduri de liberalizare a schimburilor

comerciale......................... ......................... ......................... ............................... pag. 111

4.1. Consideraţii generale................................... ................................................... pag. 111

4.2. Politica comercială a României, factor de evoluţie spre economia de piaţă . pag. 115
4.3. Activitatea României în cadrul OMC ................................... ........................ pag. 118
4.4. Aderarea României la CEFTA – un experiment costisitor............................. pag. 124
4.5. Acordul de comerţ liber dintre România şi ţările AELS................................. pag. 128
4.6. Cooperarea economică din bazinul Mării Negre............................................ pag. 130

2
4.7. Acordul de comerţ liber cu Republica Turcia................................................. pag. 132
4.8. Acordul de comerţ liber cu Republica Moldova............................................. pag. 132

CONCLUZII…………………………………..................................................... pag. 134

BIBLIOGRAFIE................................... ................................... .......................... pag. 139

3
 CAPITOLUL I
Internaţionalizarea firmei; modalităţi de organizare a
afacerilor economice internaţionale

1.1. Internaţionalizarea activităţii firmelor; forme de organizare şi motivaţii

Ştiinţa economică este deseori percepută ca “ştiinţa abundenţei” sau “a rarităţii

factorilor de producţie”. Majoritatea aspectelor sesizate de un specialist în economie
este rezultatul faptului ca dorinţele depăşesc deseori posibilităţile de împlinire a
acestora .
Oamenii sunt permanent motivaţi să-şi maximizeze dorinţele cu scopul de a le şi
satisface, ceea ce-i situează indubitabil într-o competiţie continuă pentru că ei doresc în
acelaşi timp bunuri rare pentru care exisă resurse rare. Cumpărătorii concurează pentru
a-şi apropia bunurile insuficiente la preţurile cele mai mici, în timp ce furnizorii
concurează pentru a-şi fideliza cumpărătorii capabili să plătească preţuri acoperitoare.
Cu alte cuvinte, raritatea resurselor pe fondul de abundenţă a dezideratelor (nevoilor),
determină indivizii şi organizaţiile să concureze între ei. În acest sens, ştiinţa
economică poate fi desemnată ca ştiinţa competiţiei.
Competiţia poate fi definită ca o stare de fapt în care două sau mai multe părţi se
află într-o dizarmonie de interese pentru că atingerea scopurilor propuse este parţial sau
total antinomică. Una din formele de manifestare a concurenţei apare atunci când
indivizii sau organizaţiile se confruntă pentru a obţine rezultate similare dar uneori
reciproc exclusive (de exemplu atunci când părţile vor să vândă sau să cumpere acelaşi
produs sau serviciu”. Organizaţiile care se străduiesc să vândă acelaşi tip de bunuri sau
servicii, sunt considerate concurenţi.. Totuşi, competiţia apare atunci când indivizii sau
organizaţiile se află în dizarmonie de interese chiar dacă acestea sunt complementare.
De exemplu: când o parte doreşte să vândă mai scump, iar alta să cumpere mai ieftin.

4
Din acest punct de vedere oricine se află într-o permanentă competiţie cu un număr
mare de actori economici în cadrul unui anumit climat economic.
Competiţia nu este doar o stare de fapt ci şi un detonator al creşterii economice,
atât la nivelul unei companii, cât şi la nivelul unei economii naţionale, regionale sau
globale.
La nivel microeconomic, competiţia este determinantul care motivează firmele
să caute cele mai inovative cai de a obţine maximum de rezultate cu minimum de
eforturi (utilizarea optimală a factorilor de producţie) sau sa obţină cele mai bune
rezultate cu aceleaşi resurse. La nivel macroeconomic, concurenţa asigură că doar
companiile dinamice, bine ghidonate managerial vor supravieţui într-un climat
economic în continuă redefinire.
Pentru orice firmă, este un truism faptul că, concurenţa şi competitivitatea sunt
esenţiale pentru supravieţuire şi pentru atingerea obiectivelor.
Prin urmare, competiţia trebuie înţeleasă, iar fundamentele competiţiei trebuie
studiate.
În prezent, specialiştii în domeniu consideră că, este greu să se imagineze un
sector economic care să nu fie semnificativ influenţat de procesele de
internaţionalizare. Pe fondul procesului de globalizare prin regionalizare şi al
maturizării grupărilor economice regionale coexistente cu un sistem comercial
multilateral, atât fluxurile comerciale s-au dinamizat semnificativ, cât şi fluxurile de
capital. Pe axele tuturor forţelor menţionate, este tot mai prezentă internaţionalizarea.
Acest proces este un lucru comun şi tot mai evident în cadrul forţelor pieţei. Procesul
de internaţionalizare, este tot mai evident chiar şi fără analizele statisticii internaţionale.
Problema de fond care se ridică se referă la determinanţii internaţionalizării concurenţei
şi la consecinţele acesteia. Se impune analiza succintă a unor axe de abordare cum ar fi:
de la concurenţa internă la cea internaţională; de la concurenţa internaţională la cea
globală; de la concurenţa la competitivitate.
Elaborarea strategiei de pătrundere şi dezvoltare pe piaţa externă este un
atribut important al managementului firmei cu vocaţie internaţională. Ea presupune luarea
în considerare a evoluţiei mediului internaţional (analiza mediului extern pentru
evidenţierea oportunităţilor şi riscurilor de afaceri) şi a potenţialului firmei respective

5
(diagnosticul firmei pentru stabilirea avantajelor si dezavantajelor acesteia în
competiţia internaţională).
Managementul internaţional se particularizează prin climatul în care se
desfăşoară activitatea economică a firmei: piaţa internaţională , tranzacţiile
internaţionale presupunând accesul la pieţe noi, ceea ce impune firmelor adaptarea la
necesităţile şi oportunităţile specifice. Această piaţă prezintă o serie de caracteristici,
cum sunt:
• diversitatea şi complexitatea elementelor componente ale economiei
mondiale (firme, economii naţionale, grupări integraţioniste, organizaţii
internaţionale) necesită strategii şi tactici specifice de afaceri, ceea ce implică
o abordare interculturală în planul managementului;
• specificul comunicării în mediul intercultural, concretizat în particularităţile
producerii şi transmiterii informaţiei în mediul internaţional: gradul diferit de
accesibilitate pentru parteneri, în funcţie de dotarea tehnologică; necesitatea
asigurării pertinenţei şi compatibilităţii datelor, costurile mai ridicate în raport
cu informaţia care circulă în mediul intern;
• natura specifică a riscurilor, determinată de complexitatea condiţiilor care
influenţează rezultatele economice ale firmei, de instabilitatea pieţelor
mărfurilor, valutare, de capital - de multitudinea factorilor economici şi
extraeconomici cu impact asupra mediului internaţional de afaceri;
• funcţiile managementului capătă noi dimensiuni. Astfel, în cadrul funcţiei de
planificare se stabilesc obiectivele strategice ale firmei pe plan internaţional,
pe baza analizei mediului extern şi a factorilor determinanţi ai competitivităţii
internaţionale. Atingerea acestor, obiective presupune crearea unui cadru
organizatoric performant, şi coordonarea iniţiativelor şi acţiunilor diferitelor
componente ale întreprinderii. Funcţia de control trebuie să asigure - într-un
mediu internaţional caracterizat prin complexitate şi variabilitate - evaluarea
performanţelor firmei şi să permită luarea de măsuri de corectare şi ajustare.

6
 În ceea ce priveşte obiectivele internaţionalizării, firma poate să aibă în
vedere:
• sporirea cifrei de afaceri, respectiv creşterea puterii economice a firmei, prin
mărirea potenţialului de producţie şi/sau comercial;
• creşterea rentabilităţii capitalurilor investite şi a nivelului profiturilor prin
valorificarea oportunităţilor oferite de piaţa internaţională;
• accelerarea ritmului de dezvoltare a firmei prin stimularea „creşterii interne”
(acumulare de capital) şi respectiv a „creşterii externe” (achiziţii şi fuziuni);
• creşterea ponderii activităţilor internaţionale în ansamblul afacerilor firmei
prin valorificarea economiilor de scară, a posibilităţilor de diferenţiere a
producţiei.

1.1.1. Forme de internaţionalizare

Liberalizarea schimburilor comerciale sau orientarea firmelor către pieţele

externe, într-un cuvânt internaţionalizarea, a avut ca principal efect diversificarea tipurilor
de afaceri internaţionale, precum şi a structurii organizatorice aferente acestor afaceri. Toate
acestea se concretizează în:
•delocalizarea exporturilor în proporţie însemnată (cel puţin 40-50% din
totalul vânzărilor);
•permutarea unor activităţi de producţie către pieţele externe;
•dezvoltarea exporturilor de produse realizate pe pieţele externe către terţe pieţe;
•dezvoltarea exporturilor produselor realizate pe pieţele externe către ţara de
origine;
•comercializarea mărcilor, brevetelor de invenţii, oferte în franchising si în leasing
internaţional;
•exportul de capital.

7
 Fiecare dintre formele de internaţionalizare prezintă particularităţi atât în
ceea ce priveşte procesul de instituţionalizare, cât şi metodele de lucru. De
asemenea, nu este obligatoriu pentru o firmă să treacă prin toate etapele menţionate, dar
parcurgerea mai multor etape corespunde unui anumit grad de interdependenţe
internaţionale.
În literatura de specialitate1 se utilizează o schemă teoretică pentru explicarea acestui
proces, bazată pe cunoscuta “teorie a ciclului produsului”. În această concepţie, în
dezvoltarea producţiei la firma care are prioritate în realizarea unui produs se disting trei
faze, cărora le corespund trei tipuri de strategii în domeniul producţiei şi comercializării2.
Faza produsului nou, când firma deţine avantajul absolut în realizarea produsului
sau un produs nou care se bucură pe piaţa externă de o cerere mare chiar dacă costurile de
producţie sunt relativ ridicate; ca atare, firma produce şi comercializează produsul respectiv
pe piaţă sub numele şi pe contul său.
Perioada de maturitate, adică de dezvoltare a producţiei în cadrul firmei respective
şi de diseminare treptată a tehnologiei către firme terţe, competitive în raport cu firma
respectivă. În aceste condiţii, firma iniţială se confruntă cu concurenţa celorlalţi
producători, ceea ce o determină să transfere o parte a capacităţii sale de producţie către
locaţii mai avantajate din punct de vedere al costurilor prin subcontractare sau eventual
investiţii externe.
Faza de standardizare, când tehnologia este larg accesibilă pe plan internaţional şi
un număr tot mai mare de firme au posibilitatea de realizare a produsului respectiv. Firma

1
Anda Mazilu: “Producţia integrală integrată, expresia actuală a procesului de
globalizare”; Studiu Institutul de economie mondială; Bucureşti 1999
2
Un exemplu pe piaţa bunurilor de consum (maşini de gătit) este edificator: descoperirea
americană din primii ani postbelici, acest produs atinge maximul pe piaţă în SUA la
începutul deceniului 8; în 1977 producţia este transferată în Japonia şi în alte ţări din
Extremul Orient; un an mai târziu, aceste ţări devin exportatoare în SUA, în anii ’80
deţinând două treimi din piaţă şi în prezent firma americană General Electric importă în
întregime produsul din Japonia şi din ţările Asiei de Sud-Est.

8
iniţială este dezavantajată în producerea produsului respectiv pe propria piaţă şi preferă să
transfere producţia în străinătate, asigurându-şi necesarul prin import.
Este importat de precizat faptul că trecerea de la „exportul din ţara de origine”
la „producţia în ţara importatoare” reprezintă o schimbare de ordin calitativ cu efecte
benefice pentru ţara importatoare, un pas foarte important ce constă în tranziţia economiei
ţării importatoare de la „piaţa de consum” la „piaţa de producţie şi de consum”.
Procesul de internaţionalizare se desfăşoară prin diferite tipuri de tranzacţii
internaţionale, acestea fiind grupate în literatura recentă în trei categorii: operaţiuni
comerciale internaţionale; implantări în străinătate; alianţe şi cooperări internaţionale.

A. Principalele forme de operaţiuni comerciale internaţionale sunt următoarele3:

a) comerţul internaţional cu bunuri (mărfuri fizice), respectiv exportul şi
importul de bunuri;
b) comerţul internaţional cu servicii comerciale, numit şi comerţ invizibil,
cuprinzând turismul internaţional, serviciile conexe operaţiunilor de export-
import (transporturile, asigurările);
c) operaţiunile comerciale combinate, respectiv reexportul, contrapartida,
switchul, adică tehnicile utilizate pentru valorificarea oportunităţilor de
profit comercial şi facilitarea schimburilor.

În literatură se mai includ în operaţiunile de comerţ exterior şi „tehnicile de comerţ

cu inteligenţă” (licenţierea, franşizarea) sau modalităţile de promovare a vânzărilor de
bunuri de echipament (leasingul). Operaţiunile de export-import reprezintă o formă de
internaţionalizare a activităţii comerciale a firmelor, de interdependenţă între agenţii
economici şi economiile naţionale în sfera comercializării.

B. Implantarea în străinătate - se realizează pe calea investiţiilor directe, ceea ce

presupune o opţiune pe termen lung din partea firmei investitoare şi participarea la
gestiunea societăţii din ţara terţă. Spre deosebire de operaţiunile comerciale, unde
3
Ioan Popa, Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pag.
79.

9
procesul internaţionalizării se referă la activităţile de aprovizionare-desfacere, în acest caz
este vorba de o internaţionalizare a firmei ca atare, care îşi creează pe piaţa externă
structuri organizatorice proprii („creştere internă”) sau participă la structuri preexistente
(„creştere externă”).
Implantarea se poate realiza exclusiv prin eforturile investitorului (prin
deschiderea de birouri comerciale, sucursale sau constituirea de filiale) sau prin asociere
cu un partener local (crearea unei societăţi cu capital străin).
Principalele caracteristici ale implantărilor în străinătate, ca formă de
internaţionalizare, sunt următoarele:
 se creează noi entităţi (structuri organizatorice) în străinătate, care fie aparţin
de firma iniţiatoare (birouri comerciale, sucursale), fie sunt persoane
juridice autonome (filiale);
 procesul internaţionalizării are o bază instituţională şi implică activităţi pe
termen nelimitat, desigur în raport cu oportunităţile de profit din ţara gazdă;
 structurile implantate în străinătate pot desfăşura activităţi de comerţ exterior,
dar se pot implica în egală măsură în operaţiuni în sfera producţiei.

C. Alianţe şi cooperări internaţionale . Acestea au în vedere stabilirea de relaţii

durabile în vederea realizării unei strategii comune de management în domenii
determinate de activitate. Aceste relaţii pot avea caracter informal (concertări la nivel
managerial), se pot întemeia pe contracte de cooperare sau se pot realiza în cadrul unor
structuri instituţionalizate. Principalele forme de alianţe şi cooperări internaţionale sunt
următoarele:
 cooperările pe baze contractuale, în care pot fi incluse contractele de licenţă,
franşizarea, subcontractarea etc., toate constituind forme de transfer
internaţional de tehnologie de producţie (licenţierea, subcontractarea) sau de
comercializare, (franşizarea);
 alianţe strategice sub formă de asociaţii, consorţii etc. pentru construirea de
obiective în comun, livrări la cheie, consulting-engineering etc.;
 cooperarea instituţionalizată, reprezentată de societăţile mixte.

10
 În raport cu operaţiunile comerciale, alianţele şi cooperările se particularizează
prin obiectul mai complex, spiritul de cooperare şi interesele comune ale
participanţilor, caracterul de stabilitate al raporturilor dintre parteneri, crearea şi
dezvoltarea unor complementarităţi tehnice, comerciale, financiare între părţi. Totodată,
acestea prezintă un grad mai redus de integrare şi instituţionalizare, partenerii păstrându-şi
autonomia decizională şi identitatea juridică.
Surprinderea complexităţii competiţiei internaţionale, face necesară înţelegerea
diversităţii formelor de internaţionalizare adoptate de companii. Se înscrie în acest
context una din cele mai complexe forme ale internaţionalizării, si anume
FRANCHISING-ul.
Un economist american aprecia 4: “Franchising-ul este cea mai reuşită metodă
de marketing şi distribuţie care a existat vreodată în istoria comerţului, a
antreprenuriatului şi a dezvoltării afacerilor”.
În viziunea economistului englez Martin Mendelsohn, franchising-ul poate fi cel
mai bine descris ca un sistem de distribuţie în care o parte, numită franchisor,
acordă celei de a doua părţi numită franchisee, dreptul de a distribui produse sau
servicii şi de a derula o afacere în conformitate cu un sistem stabilit de marketing5.
Franchisorul furnizează franchisee-ului expertiza, marca comercială, imaginea
corporaţiei şi împreună cu acestea o neîntreruptă asistenţă. În schimbul celor menţionate,
franchisee-ul plăteşte franchisor-ului anumite onorarii. Obiectivul, este ca avantajele să
fie reciproce si compensatorii.
Franchising-ul constituie o formă deosebit de atrăgătoare de afaceri, care cunoaşte
astăzi o dezvoltare spectaculoasă în întreaga lume, întrucât oferă unui mare număr de
întreprinzători lipsiţi de mijloace suficiente posibilitatea să iniţieze o afacere .
Primele două condiţii esenţiale6 sunt : STANDARDIZAREA şi UNIFORMITATEA
.

4
A.A. Safi – director al “American Business Concepts International”
5
Martin Mendelsohn - “Guide to Franchising”, 5th edition, Cassell Publisher Limited,
England 1992
6
Martin Mendelson , “Guide to Franchising”, 1992

11
 A. Standardizarea este absolut centrală în întreg conceptul de franchising . Toate
operaţiunile de franchise trebuie să demonstreze consecvenţă în următoarele domenii :
a. calitatea produselor sau serviciilor oferite în fiecare dintre verigile
lanţului de franchising .
b. felul în care aceste produse sunt oferite.
c. imaginea prezentată publicului de către fiecare verigă.

B. Uniformitatea trebuie să se extindă nu numai asupra produselor tangibile, dar,

de asemenea, şi asupra mediului în care produsele sunt vândute. Franchisor-ul trebuie să
se asigure că toţi franchise-ii aderă strict la “schema generală adoptată”. Similar, tot
materialul promoţional utilizat de către franchisee trebuie să fie standard.

Avantajele şi dezavantajele preluării unui franchise pentru franchisor

Avantaje :
• Franchisor-ul poate realiza o extindere rapidă a reţelei sale de distribuţie fără a fi
nevoit să împrumute fonduri, din moment ce franchsee-i sunt proprietarii
propriilor lor magazine, şi-i furnizează franchisor-ului capitalul necesar. Din punct
de vedere strategic, acest avantaj este extrem de important pentru că intrarea
timpurie pe o piaţă şi o cotă mare de piaţă sunt întotdeauna asociate cu o mai mare
profitabilitate şi forţe competitive superioare.
Pentru că franchisee-ii sunt proprietarii unităţilor lor şi trebuie să facă o investiţie
financiară substanţială în afacerea lor, ei vor fi mult mai mult motivaţi decât managerii
angajaţi, să maximizeze vânzările şi să reducă costurile în scopul creşterii profiturilor.
Mai mult, verigile franchise-ite vor fi mult mai profitabile pentru franchisor decât
magazinele proprietate a companiei-mamă (than company-owned units).

Dezavantajele:
• eşecul unei operaţii individuale de franchising afectează întregul sistem.

12
 • datorită mixului de dependenţă şi independenţă pe care franchising-ul îl
generează, franchisee-ul este încurajat să se perceapă ca o entitate independentă
de afaceri, şi în sens larg aceasta este situaţia.

1.1.2. Motivaţii şi avantaje ale internaţionalizării

O întreprindere îşi orientează sfera de preocupări productive sau de comercializare

către piaţa internaţională numai dacă există un stimulent pentru a realiza acest lucru, dacă
există o motivaţie. Se poate evidenţia empiric faptul că practic toate companiile se înscriu
în procesul de internaţionalizare, cauzele părând a fi comune şi concentrându-se într-un
buchet numit “valorificarea mai bună a oportunităţilor comerciale”.
Pentru a putea să înţelegem complexitatea competiţiei internaţionale, este absolut
necesar să evaluăm diversitatea de motivaţii care determină managerii unei companii să
adopte o atitudine deschisă spre mediul economic şi comercial internaţional.
Interne Externe
Detonatori manageriali; Obţinerea de marje
Economii de scară; optimale;
Proactive Economi de gamă; Maximizarea cifrei de
Efectele de învăţare. afaceri;
Satisfacerea unor clienţi
externi;
Apropierea de pieţe;
Monitorizarea activităţii
concurenţilor;
Excesul de capacităţi de Lipsa de comenzi;
producţie; Piaţa internă cu dezvoltare
Reactive Stocurile de produse cu lent sau oscilantă;
vânzare lentă; Măsuri de retorsiune;
Diseminarea riscurilor; Presiuni politice;
Diminuarea capacităţii de Obstacole comerciale
absorbţie a pieţei interne. clasice.

13
 Fig. 1.1.2. Motivaţii ale internaţionalizării activităţii unei firme7
Motivaţiile pot fi proactive sau agresive (ofensive) (reprezintă stimuli pentru o
schimbare a strategiei realizate din iniţiativa firmei) şi reactive sau defensive (rezultă ca
urmare a răspunsului firmei şi a adaptării acesteia la schimbările impuse de mediul
exterior).
Autorii români Ioan Popa şi Marcel Duhnăneanu definesc motivaţiile
internaţionalizării astfel: “motivaţiile proactive reprezintă stimuli pentru o schimbare a
strategiei realizate din iniţiativa firmei, în timp ce motivaţiile reactive rezultă ca urmare a
răspunsului firmei şi a adaptării acesteia la schimbările impuse de mediul exterior”8.
Motivaţiile proactive presupun anumite cerinţe, ca dotarea cu factori de producţie şi
valorificarea unor avantaje comparative:
•Aprovizionarea cu materii prime, materiale, combustibili, energie, maşini şi utilaje,
tehnologii moderne, know-how, accesul la resursele financiare;
•Folosirea avantajelor comparative pentru extinderea afacerilor şi creşterea masei
profitului, valorificând avantaje cu privire la tehnologie, nivelul salariilor, dotarea cu
resurse naturale, know-how comercial, avantaje datorate unor mărci de prestigiu;
•Consolidarea poziţiei firmei, atât pe pieţele externe, cât şi pe cea internă, exportul
devenind o carte de vizită pentru recunoaşterea prestigiului unei firme. De asemenea,
permanentizarea activităţii de comerţ exterior, creşterea ponderii pe piaţa mondială
într-un domeniu sau altul permite întreprinderilor să dea tonul în ceea ce priveşte
preţul, să devină pieţe caracteristice, etalon, fapt care are efecte benefice pentru
unităţile respective;
•Pentru firmele din ţările în curs de dezvoltare, internaţionalizarea prin exportul
în lohn, pe lângă folosirea capacităţilor de producţie şi a forţei de muncă, contribuie şi la
perfecţionarea acestei forţe de muncă, la dezvoltarea simţului pentru estetica
produselor în vederea realizării unor mărfuri de calitate. Însă, prelungirea acestui

7
Sursa : Prelucrata după Albaum G.: Standskov I. – International Marketing and Export
Management , 1984: Addison – Wesley . pag.34
8
Ioan Popa şi Marcel Duhnăneanu – “Tranzacţii comerciale internaţionale” – capitolul –
“Firma în tranzacţiile internaţionale”

14
 gen de industrializare are şi o serie de efecte negative, ce constau în aceea că firmele
respective sunt condamnate la subcapitalizare şi plafonare economico-financiară.
Cunoaşterea profundă a clienţilor străini sau a situaţiilor de piaţă poate
reprezenta un alt element proactiv. Această recunoaştere poate fi rezultatul unei
cunoaşteri foarte bune a firmei partenere, al unor contacte speciale personale, al unei
cercetări aprofundate, sau pur şi simplu al şansei. Deşi acest avantaj poate fi folosit ca un
stimulent iniţial, este puţin probabil ca el sa reprezinte o motivaţie pe termen lung, întrucât
concurenţa - cel puţin pe termen mediu - poate recupera avantajul informaţional.
Implicarea managerială poate exista pur şi simplu datorită faptului că
managerii consideră că este important să facă parte dintr-o firmă angajată în relaţii
internaţionale, ceea ce de fapt reprezintă o reflectare a unei motivaţii antreprenoriale
generale şi anume a dorinţei pentru o creştere continuă.
Adeseori, vânzările sunt percepute ca surse potenţiale pentru profituri mai mari sau
profituri suplimentare. Decalajul dintre percepţie şi realitate în ceea ce priveşte mărimea
profitului obţinut din vânzările internaţionale, poate fi mai mare atunci când firmele nu au
mai fost implicate în tranzacţii internaţionale. În ciuda unei planificări riguroase, factori
imprevizibili pot schimba mărimea profitului, adesea în mod substanţial. De exemplu,
modificările cursului de schimb pot afecta semnificativ previziunile privind profitul.
Statutul de unic producător sau deţinerea unor avantaje tehnologice pot constitui
alte stimulente pentru a intra pe pieţele internaţionale. Şi în acest caz între avantajele
reale şi cele percepute iniţial pot exista diferenţe. Multe firme cred că produsele şi
serviciile pe care le oferă sunt unice, deşi s-ar putea ca acest lucru să nu se valideze pe
plan internaţional. Dacă într-adevăr produsele sau tehnologia sunt unice, ele pot asigura
un avantaj comparativ, dar elementul care trebuie avut în vedere este sustenabilitatea
acestui avantaj. Acesta depinde de produs, de tehnologia folosita şi de creativitatea
concurenţei internaţionale a patentelor. Dacă în trecut acest avantaj putea dura ani de zile,
în prezent, timpul s-a scurtat considerabil din cauza tehnologiilor competitive şi datorită
lipsei frecvente de protejare.
Avantajele fiscale pot juca şi ele un rol motivaţional major, în multe ţări,
regimul fiscal asigură firmelor anumite reduceri de impozite şi fac activităţile

15
internaţionale mai profitabile. Ca rezultat al avantajelor fiscale, firmele pot să ofere
produsele la un cost mai scăzut pe pieţele străine, fie pot acumula un profit mai mare.
O altă motivaţie proactivă majoră o reprezintă economiile de scară. Creşterea
producţiei destinată pieţelor externe contribuie la reducerea costului de producţie pentru
vânzările pe piaţa internă şi la creşterea competitivităţii pe plan intern.
Necesitatea sporirii flexibilităţii firmei şi a adaptabilităţii unei economii naţionale
pentru a fi competitive în arena economiei globale poate, de asemenea, determina
internaţionalizarea, mai ales atunci când experienţa dobândită pe pieţele externe poate fi
valorificată şi pe piaţa internă. Pentru multe companii, descifrarea oportunităţilor oferite
de pieţele externe reprezintă astăzi unul din principalele motive ale internaţionalizării.
Aceste companii îşi propun să descopere pieţele de referinţă unde înclinaţia creativă este
maximă pentru a le folosi ca exemple.
Dacă firmele constată că pieţele externe au caracteristici structurale mai
avantajoase permiţându-le maximizarea vânzărilor şi a profiturilor, pe baza unui potenţial
superior de absorbţie, unei concurente cu efecte de antrenare şi cu nivel al obstacolelor de
acces rezonabil, atunci vor fi tentate să cultive traseul internaţionalizării.
Pieţele externe oferă mai mult decât capacitate de absorbţie a produselor şi
oportunităţi de vânzare. Pieţele terţe pot permite unei companii să folosească factori de
producţie mai abundenţi şi deci mai ieftini. Se pot observa pe pieţele externe: forţa de
muncă mai ieftină, infrastructura mai dezvoltată, intensivitate tehnologică superioară,
resurse naturale abundente; sprijin din partea autorităţilor guvernamentale, etc.
Bineînţeles că internaţionalizarea producţiei şi a fluxurilor comerciale sporeşte şi
riscurile şi incertitudinile cu privire la noul climat de afaceri. Mai mult, pieţele externe
pot fi monopolistice, înconjurate cu serioase bariere în calea accesului curent.
Se consideră că, de multe ori cea mai adecvată soluţie şi chiar cea mai bună este să
provoci concurenţii pe propriile pieţe pentru a le abate atenţia de la expansiunea externă
şi a le imobiliza o parte din resurse (spre exemplu, un război al preţurilor este mai scump
pentru o companie cu o cotă de piaţă importantă)9. Acest motiv al internaţionalizării este
cunoscut metaforic ca “atacarea sanctuarelor de profit ale concurenţilor”. În acelaşi scop
o firmă poate decide să pătrundă pe o piaţă terţă înainte ca un concurent local sau unul
9
*Willis L. Peterson – “Principles of Economics”, Homewood Illinois 1989

16
dintr-o ţară terţă să înceapă să-şi construiască o prezenţă activă şi să folosească acea piaţă
ca şi centru de profit.

Motivaţiile reactive reprezintă un răspuns al firmei care se internaţionalizează la diferite

impulsuri şi presiuni care provin din mediul concurenţial de afaceri economice:
• Concurenţa - în condiţiile economiei contemporane, firmele se află în permanenţă
sub presiunea firmelor concurente locale, conaţionale, dar şi a celor externe.
Efectul constă în pierderea segmentului de piaţă pe care îl deţine la intern în
favoarea unui concurent local, care a beneficiat de economiile de scară
obţinute ca urmare a activităţilor internaţionale sau teama de a pierde în mod
permanent pieţe străine în favoarea unor concurenţi care s-au specializat pe
aceste pieţe;
•Reducerea vânzărilor pe piaţa internă sau perspectiva reducerii acestora datorată
diferiţilor factori – capacităţi supradimensionate în raport cu capacitatea de absorbţie a
pieţei interne, cum este cazul a numeroase întreprinderi mari româneşti. Expansiunea
internaţională, ca urmare a supraproducţiei, nu reprezintă de obicei o implicare a
managementului, ci mai degrabă o supapă de siguranţă. Odată ce cererea internă
revine la nivelurile anterioare, activităţile internaţionale sunt restrânse sau chiar
abandonate. Firmele care au folosit o dată o astfel de strategie pot întâmpina
dificultăţi când doresc să o folosească din nou, întrucât mulţi clienţi externi nu sunt
interesaţi în relaţii de afaceri temporare sau sporadice.
O foarte frecventă raţiune a internaţionalizării este cea derivată din nevoia de a
rezolva problema excesului de producţie. Unele companii se confruntă doar conjunctural
cu stocuri suplimentare de produse, în timp ce în alte sectoare aceasta a devenit o problemă
structurală. Firmele care au produse cu ciclu scurt de viaţă, încearcă constant să găsească
soluţii la produsele care rămân nevândute pe piaţa internă.
Spre exemplu, operatorii din industria textilă deseori exportă pe pieţe secundare
produsele care sunt în afara tendinţelor modei, în timp ce operatorii din industria
electronică îşi vând la preţuri mai mici produsele în exces pe pieţe unde ciclul de viaţă al
acestora este mai lung. În alte sectoare, calitatea este dificil de controlat minuţios pe

17
parcursul procesului productiv; de aceea, menţinerea aceloraşi standarde la toate produsele
este greu de realizat. Se vor folosi pieţe şi strategii diferite de penetrare.
Pentru a evita stocurile în exces, multe companii ar avea ca opţiune subutilizarea
capacităţilor de producţie. Totuşi, aceasta nu este o soluţie optimală întrucât conduce la
creşterea relativă a costurilor de producţie. O alternativă la această stare de fapt este
reducerea costurilor fixe. În prezent, cea mai buna alternativă se dovedeşte a fi
exportarea surplusului de produse pe pieţe terţe.
•Scăderea vânzărilor interne, exprimată fie ca volum al vânzărilor, fie sub forma
cotei de piaţă are un efect similar ca motivaţie. Produsele comercializate pe piaţa
internă pot fi în faza de declin a ciclului lor de viaţă. În loc să încerce să
prelungească ciclul de viaţă al produsului pe plan intern, firmele pot opta,
concomitent sau nu cu acest efort, să prelungească ciclul de viaţă prin extinderea
pieţei.
•În cazul în care capacităţile de producţie nu sunt pe deplin utilizate, firmele pot
percepe expansiunea în străinătate ca pe o cale avantajoasă de a realiza o distribuire
mai largă a costurilor fixe;
•Apropierea geografică de clienţi din ţările vecine, uneori distanţa faţă de aceştia fiind mult mai
redusă decât faţă de cumpărătorii din ţară;
•Motivaţia determinată de saturarea pieţelor interne are aceleaşi rezultate ca şi
acelea ale scăderii vânzărilor pe plan intern.
Una din ultimele motivaţii ale internaţionalizării, prezentată în literatura de
specialitate10, poate fi rezumată ca “de ce nu şi eu”. Diferenţa între aceasta şi înclinaţia
managerială spre internaţionalizare constă în faptul că prima este reactivă şi puternic
motivată extern. În acest caz, managerii sunt fascinaţi de “moda” internaţionalizării sau
sunt martorii unui proces condus eficient de concurenţii lor şi se tem să nu piardă
tempoul plutonului. Astfel de manageri vor fi înclinaţi să-şi internaţionalizeze activităţile
pentru a reduce riscul de a fi excluşi din sectorul în care operează.
O firma confruntată cu concurenţi externi “agresivi” poate reacţiona într-o
manieră ofensivă sau defensivă. Maniera defensivă este să solicite şi să obţină din partea
10
John D. Daniels – “Internationals Business”, Addison Wesley Publishing Company,
January 1996, Part 6, Chapter 15 - “Collaborative Strategies”

18
autorităţilor o protecţie comercială suficient de ridicată care să atenueze atuurile
concurenţilor. Totuşi, pentru că “cea mai bună apărare este atacul”, se recomandă ca
bătălia să se porte în teritoriul economic al concurentului, acest lucru obţinându-se prin
internaţionalizarea, delocalizarea de activităţi productive sau de comercializare. Ca
urmare a acestui gen de atitudine se înregistrează o creştere a concurenţei globale.
În unele ţări, companiile sunt stimulate sau chiar forţate să-şi internaţionalizeze
activităţile. O astfel de atitudine a puterii publice poate urmări sporirea încasărilor
valutare, alimentarea unor noi relaţii pe axa geografică, punerea în aplicare a prevederilor
unor tratate bilaterale, plurilaterale sau multilaterale, alimentarea unei creşteri economice
cu componenta externă, menţionarea unor probleme sociale.

1.2. Organizarea comerţului exterior

Comerţul internaţional cu mărfuri cuprinde totalitatea bunurilor materiale şi

serviciilor care se adaugă la stocul de resurse materiale ale ţării (importuri) sau se scad
din acesta (exporturi), prin intrarea pe teritoriul ţării sau prin părăsirea acestuia. Comerţul
exterior cuprinde toate bunurile materiale care se schimbă între o ţară şi altele, având ca
obiect: importul de mărfuri direct pentru consum; mărfurile importate scoase din
antrepozitele vamale sau zonele libere pentru a fi puse în consum; exportul de produse
naţionale, precum şi exportul de mărfuri importate declarate pentru consumul intern. De
asemenea, se cuprind: importurile temporare de bunuri străine pentru prelucrare în
interiorul ţării (prelucrare activă), exporturile de produse compensatoare după prelucrarea
în ţară, exporturile temporare de bunuri pentru prelucrare în alte ţări, (prelucrare pasivă),
importurile de produse compensatoare după prelucrarea în afara ţării şi importurile şi
exporturile de bunuri în leasing financiar.
În practica de comerţ exterior, exportatorii pot fi grupaţi în două categorii:
pasivi şi activi.
Exportatorii pasivi sunt cei care răspund solicitărilor pieţei externe, fără să aibă
o strategie proprie de internaţionalizare. Sunt încadrate în această categorie firmele cu o
pondere a exportului în cifră de afaceri inferioară cotei de 15%. Principala raţiune a

19
exportului pentru această categorie este faptul de a fi primit o cerere de ofertă sau o
comandă din străinătate.
Exportatorii activi sunt cei care concep o strategie de internaţionalizare şi
urmăresc promovarea exporturilor. Principalele avantaje pe care le urmăresc în acest
context sunt următoarele:
- extinderea pieţei de desfacere, exportul reprezentând o alternativă în
condiţiile îngustării debuşeelor interne, ca urmare a saturării cererii sau a
scăderii interesului pentru anumite produse sau servicii;
- sporirea profitului, prin sesizarea oportunităţilor de piaţă, respectiv costuri
comparative favorabile, economii de serie mare, efectele de multiplicare;
- mai buna utilizare a capacităţilor proprii de producţie prin lărgirea bazei de
clienţi;
- asigurarea unei rentabilităţi sporite pe termen lung, prin valorificarea
avantajelor durabile pe care le oferă piaţa externă (avantaje competitive în
producţie, posibilitatea exploatării unor avansuri tehnologice proprii,
ocuparea unor „nişe” de piaţă în exterior);
- îmbunătăţirea potenţialului de marketing prin confruntarea directă cu
concurenţa internaţională;
- dorinţa de consolidare a credibilităţii; activitatea la scară internaţională
inspiră încredere, este o garanţie de calitate şi dinamism şi creează o
percepţie favorabilă asupra firmei, care se răsfrânge şi asupra activităţilor
desfăşurate de aceasta pe plan intern;
- atenuarea riscurilor comerciale prin diseminarea acestora pe mai multe pieţe,
precum şi prin diversificarea tipurilor de produse şi operaţiuni.
Bunurile care fac obiectul comerţului exterior sunt clasificate potrivit
Nomenclatorului Combinat (NC), care stă la baza tarifului vamal. Datele valorice se
exprimă în preţuri externe efective FOB pentru exporturi şi CIF pentru importuri. INS
evaluează importurile CIF în preţuri FOB pe baza unui coeficient de transformare
CIF/FOB de 1,0834, stabilit în urma unei cercetări efectuate la principalele societăţi

20
comerciale de profil11. Indicii valorici ai exporturilor şi importurilor se determină pe baza
datelor exprimate în dolari.
În cazul exporturilor, valoarea FOB, sau franco-frontiera ţării exportatoare,
reprezintă valoarea mărfurilor exportate la locul şi data când mărfurile părăsesc
teritoriul statistic al României (valoare la care mărfurile au fost vândute de exportator,
inclusiv cheltuielile de transport, asigurare şi alte cheltuieli pentru aducerea mărfurilor pe
mijlocul de transport până la frontiera română şi încărcarea pe vas). Preţul FOB (engl.
Free on Board - liber la bord) reprezintă preţul la frontiera ţării exportatoare, care include
valoarea mărfii, toate cheltuielile de transport până la punctul de îmbarcare, precum şi
toate taxele pe care marfa trebuie să le suporte pentru a fi încărcată la bord.
Pentru importuri, valoarea CIF, sau franco-frontiera ţării importatoare,
reprezintă valoarea în vamă a mărfurilor importate la punctul de frontieră de intrare în
România (valoare la care mărfurile sunt cumpărate de importator, inclusiv cheltuielile
de transport şi asigurare pentru aducerea mărfurilor până la frontiera română). Preţul CIF
(engl. Cost, Insurance, Freight - cost, asigurare, navlu) reprezintă preţul la frontiera ţării
importatoare, care cuprinde atât elementele componente ale preţului FOB cât şi costul
asigurării şi transportului internaţional. Mărfurile importate în condiţiile de livrare CIF
sau franco-frontiera ţării importatoare se evaluează valoric şi în preţuri FOB, pentru
calculul soldului balanţei comerciale în condiţii FOB-FOB, prin aplicarea aceluiaşi
coeficient de transformare CIF/FOB de 1.0834 . Mărfurile importate în condiţii de
livrare FOB sau franco-frontiera ţării din care se importă, se evaluează în preţuri CIF
prin adăugarea la preţul mărfurilor a cheltuielilor pentru transportul mărfurilor până
la frontiera română, precum şi a cheltuielilor privind asigurarea mărfurilor.
Pentru exporturile şi importurile de bunuri materiale care fac obiectul
tranzacţiilor comerciale, documentul de evidenţă statistică pentru înregistrarea
realizărilor este declaraţia vamală de export şi import, care se verifică şi ce prelucrează
de către DGV. Pentru exporturile şi importurile de energie electrică şi gaze naturale,
datele sunt colectate prin formularul statistic "COM E" completat de întreprinderile
exportatoare/importatoare, având ca sursă de date actul de predare/primire întocmit
pe baza citirii contoarelor pe liniile de interacţiune sau conductele de gaze.

11
www.insse.ro

21
 Momentul realizării operaţiunilor de comerţ exterior îl constituie data la care se
acordă în scris liberul de vamă şi care de fapt reprezintă data finalizării operaţiunii de
vămuire, înscrisă în declaraţia vamală, iar pentru mărfurile transportate prin cablu sau
conducte, data procesului verbal de predare-primire întocmit pe baza citirii contoarelor.
În cazul mărfurilor care reprezintă ajutor gratuit, operaţii de schimb, mărfuri de
import confiscate, estimarea exporturilor/importurilor de mărfuri se realizează în
preţurile aceloraşi mărfuri pentru care se realizează operaţiuni de export-import pe bază
comercială sau în preţurile pieţei mondiale (modul concret de determinare a valorii în
vamă este prezentat în Ghidul de utilizare a tarifului vamal de import al României).
Evidenţa cantitativă a mărfurilor, atât la export cât şi la import, este în masă netă
(greutate) exprimată în kilograme (exclusiv ambalajele) şi pentru unele mărfuri în una
sau mai multe unităţi de măsură specifice mărfurilor, menţionate în dreptul poziţiilor de
mărfuri din tariful vamal - bucăţi, perechi etc.
Valoarea tranzacţiilor comerciale poate fi exprimată într-o diversitate de valute
sau alte etaloane valorice. Conversia valutelor străine în lei se face pe baza
cursurilor oficiale stabilite de Banca Naţională a României (BNR).
Repartizarea pe ţări a mărfurilor exportate se face după ultima ţară destinatară a
mărfurilor, iar la import după ţara producătorului (ţara de origine).
Pentru „exporturi”, „ţara producătorului” este considerată ultima ţară cunoscută
în momentul realizării exporturilor, către care trebuie să fie expediate mărfurile pentru a
fi consumate.
Pentru „importuri”, „ţara producătorului” este considerată ţara în care mărfurile
au fost prelucrate în totalitate sau ultima ţară în care mărfurile au suferit apreciabile
transformări fizice, unde produsele agricole au fost recoltate, minereurile au fost
extrase.
Dacă în momentul livrării nu este cunoscută ţara de destinaţie sau de provenienţă
a mărfii, atunci exportul (importul) se reflectă după ţara de vânzare/cumpărare a mărfii.
Ţara vânzătoare/cumpărătoare este ţara pe teritoriul căreia se află firma sau organizaţia
care vinde sau cumpără marfa, indiferent de apartenenţa ei naţională.

22
 1.2.1. Comerţul exterior direct

În luarea deciziei de a pătrunde pe piaţa externă, producătorul trebuie: să evalueze

capacitatea de producţie disponibilă, capacitatea firmei sale de a exporta, capacitatea
tehnologică, financiară şi profesională; să stabilească produsele destinate exportului:
standardizarea, adoptarea selectivă şi diferenţierea; să aleagă modalitatea de export:
direct sau indirect.
Comerţul exterior direct presupune angrenarea directă a producătorului în afacerile
economice internaţionale fie ca exportator, fie ca importator, eliminând sau reducând la
maximum entităţile intermediare, producătorul realizând concomitent cu funcţia de producţie şi
pe cea comercială (producătorul face comerţ exterior în nume şi pe cont propriu).
a) Avantajele comerţului exterior direct pentru firmele producătoare:
•Comerţul exterior direct oferă firmelor producătoare posibilitatea să participe
la realizarea actului de comerţ exterior şi, deoarece preiau în întregime riscul
comercial, dobândesc dreptul de a încasa profitul comercial;
•Producătorul are posibilitatea să menţină un contact permanent cu pieţele
externe şi, pe această bază, să primească direct impulsul schimbărilor care au loc
în raportul cerere-ofertă, atât sub aspect calitativ, cantitativ, cât şi valoric,
permiţându-i adaptarea operativă a ofertei sale şi asigurându-i un plus de
competitivitate.
•Producătorul îşi promovează şi personalizează întreprinderea pe pieţele externe,
consolidând prestigiul mărcii de fabrică, realizând, astfel, premisa extinderii
segmentului deţinut din piaţa mondială. Aceasta reprezintă una dintre
condiţiile cele mai importante pentru amplificarea şi diversificarea
afacerilor, pentru a suporta mai bine riscurile evoluţiei sinuoase
conjuncturale ale pieţelor externe, fiind, în esenţă, un avantaj al dezvoltării,
durabilităţii, rezistenţei faţă de risc.
•Pe baza comerţului exterior direct, întreprinderile producătoare îşi diversifică
activitatea economică, ceea ce reprezintă principala premisă pentru
internaţionalizarea acesteia.
b) Riscuri şi limite ale comerţul exterior direct pentru firmele producătoare:

23
  Cheltuielile necesare organizării unor operaţiuni comerciale de anvergură sunt
mari. Investiţia comercială necesită eforturi financiare pentru încadrarea
cu personal de specialitate, promovarea, negocierea, contractarea afacerilor.
Aceste cheltuieli mari pot fi suportate numai la un anume volum al afacerilor,
realizabil mai ales de către întreprinderile mari şi mijlocii, dar şi de către cele
mici, în cazul apelării la activităţi de genul consulting-engineering.
 Riscurile care decurg din activitatea de comerţ sunt numeroase, de un grad
superior, iar consecinţele pot afecta nu numai substanţa economică a
întreprinderii, dar şi poziţia morală pe termen lung.
 Preluarea de către producător a activităţii de comerţ exterior comportă
riscul ca managerii să-şi deplaseze în mod exagerat interesul de la
problemele producţiei către cele ale comerţului exterior.
 Deoarece reduce la maximum sau chiar elimină structurile intermediare, specific
acestui tip de comerţ este faptul că are posibilitatea să vândă produsele la un preţ
convenabil, ceea ce reprezintă un avantaj real când pe piaţă există concurenţă,
producătorul folosind preţul ca un element promoţional, avantajul fiind şi pentru
cumpărători.
c) Structuri organizatorice în comerţul exterior direct. Acestea se
concretizează în:
Divizii de comerţ exterior organizate în ţară, integrate nemijlocit în unitatea
producătoare şi care pot avea următoarele compartimente:
 compartimentele care realizează promovarea afacerilor economice
internaţionale, se ocupă cu cercetarea, prospectarea pieţei externe, promovarea
afacerilor prin publicitate, târguri, expoziţii, public-relations, acţiuni de ofertare;
 compartimentele operative au în vedere negocierea, încheierea contractelor,
derularea contractelor încheiate, efectuarea plăţilor şi încasărilor;
 compartimentele care urmăresc realizarea producţiei de export, comportarea
produselor pe pieţele externe, coordonarea activităţii de service, asigurarea cu
piese de schimb;
 compartimentele care ţin gestiunea economică şi financiară a activităţii
de comerţ exterior.

24
 Reprezentantul producătorului exportator - acţionează pe baza mandatului firmei pe
care o reprezintă şi permite exportatorului să fie în raport direct şi constant cu
piaţa externă.
Principalele atribuţii ale acestuia sunt12:
 cercetarea continuă a pieţei;
 informarea întreprinderii cu privire la: situaţia socială, politică şi economică a ţării
de reşedinţă; mecanismul pieţei; uzanţele comerciale şi obiceiurile locale;
activitatea concurenţei;
 sesizarea şi sugerarea măsurilor pentru depăşirea obstacolelor în calea dezvoltării
operaţiunilor comerciale;
 menţinerea unui contact permanent cu partenerii, urmărirea solvabilităţii acestora;
 „identificarea” unor noi operaţiuni avantajoase firmei;
 iniţierea de măsuri pentru îmbunătăţirea strategiilor de comercializare.
Biroul comercial este un compartiment operativ plasat în străinătate, fără
personalitate juridică, angajând afaceri în numele producătorului şi are următoarele funcţii
principale:
•asigurarea unui contact permanent cu pieţele externe în vederea depistării
posibilităţilor de afaceri şi promovării exporturilor;
•acordarea de sprijin în vederea iniţierii de negocieri, în desfăşurarea
tratativelor;
•urmărirea la faţa locului a modului de derulare a afacerilor încheiate;
•coordonarea activităţii de service;
•culegerea informaţiilor şi elaborarea unor veritabile studii de conjunctură care
îl ajută pe producător în fundamentarea corectă a unor afaceri.
Sucursala în străinătate reprezintă o entitate, fără personalitate juridică, pe
care o întreprindere şi-o creează în străinătate ca o unitate ce depinde din punct de vedere
financiar şi administrativ de societatea care a creat-o, iar obiectul său de
activitate trebuie să se încadreze în obiectul de activitate al societăţii-mamă. Aceasta funcţionează
potrivit legislaţiei locale, iar cheltuielile sunt suportate din bugetul de venituri şi
12
Alexandru Puiu, Management Internaţional, Ed. Independenţa Economică, Piteşti,
2003, pag. 83.

25
cheltuieli al societăţii-mamă. În limita competenţelor stabilite prin actul de înfiinţare, poate
să iniţieze şi să desfăşoare relaţii economice şi financiare cu diferite întreprinderi într-un
teritoriu circumscris, poate încheia contracte pe baza împuternicirii de reprezentare dată de
societatea-mamă. Are un buget de venituri şi cheltuieli subsumat celui al societăţii-mamă.
Filiala în străinătate, spre deosebire de sucursală, are personalitate juridică,
este independentă din punct de vedere financiar, dar acţionează conform deciziilor
strategice ale societăţii-mamă. Se constituie ţinând cont de o serie de cerinţe, cum ar fi:
•adaptarea la condiţiile economice şi juridice ale ţării gazdă;
•se supune reglementărilor legislative şi oricăror altor reglementări ale ţării în
care funcţionează;
•se înregistrează la Camera de Comerţ şi Industrie sau la alte organisme în ţara
gazdă;
•acţionează în aşa fel încât să nu lezeze prestigiul propriu sau al societăţii-
mamă.
Societatea comercială proprie sau mixtă se creează în străinătate mai ales
pentru a încuraja exportul de capital. Se supune condiţiilor legale din ţara de rezidenţă, iar
legătura cu societatea-mamă se face atât sub aspectul managementului, prin
faptul că unul dintre vicepreşedinţii societăţii-mamă devine preşedintele societăţii, cât
şi sub aspect economico-financiar, prin crearea unui sistem de alocare a unor sume prin
profit către societatea-mamă.
Depozitele de mărfuri şi piese de schimb, expoziţii cu vânzare asigură
distribuţia prin comercializarea mărfurilor direct consumatorilor sau utilizatorilor finali.
Pentru flexibilizarea activităţii comerciale, acestea sunt folosite din ce în ce mai mult drept
canale de distribuţie în export.
Organizarea comerţului cu amănuntul în străinătate este caracteristică
pentru firmele industriale care realizează produse ce satisfac o gamă variată de nevoi
individuale. S-a extins metoda organizării activităţii de export prin vânzarea directă în
marile magazine cu desfacere cu amănuntul.

1.2.2. Comerţul exterior indirect

26
 Comerţul exterior indirect presupune faptul că între producător şi
consumatorul final există un număr mai mare sau mai mic de verigi intermediare
care preiau în totalitate sau în cea mai mare parte riscul. Deşi există o tipologie relativ
diversificată de unităţi care se ocupă cu afacerile economice internaţionale în acest
sistem, al comerţului exterior indirect, toate aceste unităţi au o serie de elemente comune
care se reflectă într-o serie de avantaje şi limite.

a) Avantajele comerţului exterior indirect, prin prisma performanţei afacerilor

economice:
- oferă premisele unui înalt profesionalism în ceea ce priveşte
managementul şi marketingul afacerilor economice
internaţionale, prin faptul că separă funcţia comercială de cea de
producţie;
- structura organizatorică permite existenţa unor unităţi care
stabilesc contacte numeroase pe pieţele externe, care permit o
mai bună cunoaştere a specificului diferitelor pieţe, a
modalităţii de promovare, negociere, contractare, deci a tehnicii
afacerilor economice internaţionale;
- organizaţiile comerciale au o anumită flexibilitate în ceea ce
priveşte strategia de export-import, precum şi apărarea faţă de
riscuri, ferindu-l pe producător de preluarea în mod direct a
şocului unor situaţii dificile;
- datorită faptului că unele dintre unităţile de comerţ exterior pot
servi mai mulţi producători, pentru aceştia cheltuielile aferente
comerţului exterior ating un nivel mai redus;
- firmele din această categorie au în unele cazuri o bază tehnico-
materială proprie: depozite, săli de expunere a mărfurilor,
ateliere de pregătire a produselor pentru export sub aspectul
divizării pe loturi comercializabile, al ambalării, marcării;

27
 - numărul mare de afaceri economice internaţionale le permite
acestor unităţi să aibă relaţii profesionale foarte strânse cu bănci,
societăţi de transporturi, asigurări, precum şi cu organele de stat,
astfel încât rezolvă cu mai multă uşurinţă anumite cerinţe specifice
export-importului;
- detaşează managerii din producţie de răspunderea comercială, de
găsirea pieţelor de desfacere, aceştia putând să se preocupe de
problemele producţiei, ale modernizării tehnice şi tehnologice.
b) Limitele şi riscurile comerţului exterior indirect:
- separarea actului comercial de cel productiv comportă riscul
decuplării producătorului de pieţele externe, şi, implicit, riscul de a
nu fi la curent cu ultimele informaţii tendinţa pe piaţă, adaptarea
produselor la cerinţele acesteia;
- creşterea exagerată a numărului de verigi intermediare poate să ducă la
creşterea cheltuielilor comerciale pe ansamblu şi la creşterea preţului
de vânzare, această formă de organizare a comerţului exterior
putând deveni un canal de alimentare a inflaţiei; totodată apare riscul
cazurilor de practici incorecte.
Tipurile de unităţi de comerţ exterior indirect pot fi grupate după răspunderea
juridico-economică astfel:

A)Unităţi care acţionează în nume şi pe cont propriu - încheie contracte în

numele lor, au dreptul să le semneze şi, pe contul lor, preiau riscul
comercial. Practic, aceste unităţi cumpără mărfuri din ţară şi le vând în
străinătate (export), cumpără mărfuri din străinătate şi le vând în ţară (import) sau
cumpără mărfuri din străinătate şi le vând tot în străinătate (reexport).

B) Unităţi comerciale care acţionează pe contul altora:

a) unităţile comerciale care acţionează în nume propriu şi pe contul altora
intermediază afacerile economice internaţionale având o anumită competenţă, aceea
de a negocia, contracta şi chiar de a semna contracte externe, cu sublinierea că riscul

28
comercial rămâne în mod hotărâtor în contul mandantului, unităţile respective preluând
numai un comision.
b) unităţile comerciale care acţionează în numele şi pe contul altora
desfăşoară servicii, dar nu au dreptul să încheie contracte şi nu îşi asumă riscul
comercial.
Unităţile comerciale lucrează cu producătorii pe următoarele sisteme: pe
baza unui contract de cesiune; acte ocazionale de vânzare-cumpărare de mărfuri fără să
existe o înţelegere prealabilă între ei de colaborare de durată.
Contractul de cesiune este un act încheiat între producător şi comerciant, care
stabileşte modalitatea de afacere economică pe o anumită piaţă. Cesiunea poate fi:
•obişnuită, care presupune că atât producătorul, cât şi comerciantul îşi
rezervă dreptul ca pe piaţa respectivă să folosească şi altă firmă;
•exclusivă - producătorul se angajează să nu mai folosească pe piaţa
respectivă altă firmă, iar comerciantul să nu mai comercializeze produsele altor
firme pe acea piaţă;
•prioritară - producătorul îşi rezervă dreptul de a folosi şi alte firme comerciale
pe piaţa respectivă, dacă firma comercială contractantă este de acord.
A. Comercianţi care acţionează pe cont propriu şi în nume propriu, cunosc o
multitudine de forme organizatorice:
 Casele comerciale sunt mari firme comerciale care, pe de o parte,
cumpără mărfuri de la producătorii sau de la angrosiştii din ţara lor şi le
revând în străinătate iar, pe de altă parte, achiziţionează produse din
străinătate pe care apoi le revând angrosiştilor locali sau detailiştilor,
precum şi întreprinderilor producătoare. Casele comerciale se ocupă atât cu
operaţiuni de comerţ exterior, cât şi cu cele de comerţ interior, îndeplinind uneori şi
diferite servicii de intermediere pe bază de comision.
 Societăţile de comerţ exterior sunt firme cu un anumit grad de specializare,
acţionând, de regulă, numai în domeniul afacerilor economice
internaţionale. Ele pot fi specializate şi pe alte criterii: criteriul
operaţiunilor(întreprinderi de import, de export sau reexport), criteriul
tehnicilor de comercializare (întreprinderi care se ocupă cu afaceri în

29
 contrapartidă, firme care organizează licitaţii internaţionale, burse, societăţi de
leasing, franchising, unităţi specializate în comerţul cu inteligenţă). Aceste tipuri de
unităţi îndeplinesc următoarele funcţii:
o cercetarea pieţei;
o promovarea vânzărilor;
o negocierea;
o contractarea şi derularea afacerilor;
o utilizarea diferitelor tehnici de export, import, reexport.
Societăţile de comerţ exterior sunt organizate pe următoarele structuri:
• servicii comerciale (operative) – deţin un rol hotărâtor în cadrul întreprinderii,
ocupându-se cu negocierea, contractarea şi derularea contractelor, precum şi
activitatea de urmărire a produselor;
• servicii financiar-contabile şi cele administrative - au un rol ajutător, dar
important în bunul mers al unităţii;
• servicii de stat major (marketing) - se ocupă cu cercetarea pieţelor,
promovarea prin publicitate, târguri, expoziţii, organizarea de mese rotunde,
elaborarea de studii, stocarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii
managerului.
Aşadar, societăţile de comerţ exterior deţin o structură complexă, cu diferite
compartimente între care trebuie să existe un sistem informaţional bine pus la
punct, care să asigure atât fluxul informaţional între acestea, cât şi legătura cu piaţa
internă şi externă.
 Comercianţii angrosişti cumpără partizi mari de mărfuri pe care le depozitează şi
le revând defalcate în partizi mici detailiştilor şi chiar unor întreprinderi
industriale. Angrosiştii îndeplinesc şi funcţii de agenţi în ceea ce priveşte
desfacerea mărfurilor străine pe piaţa proprie. Ei exercită o mare influenţă asupra
întreprinderilor industriale şi comerciale mici, unele constituind cumpărătorii lor
permanenţi. Întreprinderile cu ridicata comercializează atât produse de import,
cât şi indigene, ceea ce conferă avantajul unor posibilităţi largi de manevrare în
faţa unor situaţii conjuncturale nefavorabile.

30
  Întreprinderile cu amănuntul - îşi realizează parţial singure importul de mărfuri
pe care le desfac pe piaţa internă. Distribuţia prin detailişti prezintă o serie de
avantaje: relaţii directe între producători şi consumatori, primii sesizând
operativ schimbările care au loc în domeniul cererii; scurtarea drumului
dintre producţie şi desfacere către consumatorul final contribuie la scăderea
cheltuielilor de circulaţie. Principalele categorii de firme de acest fel sunt:
•magazine universale - unităţi care dispun de un număr mare de secţii şi
raioane situate în aceeaşi clădire, în care se desfac sortimente variate de mărfuri
de consum;
•lanţ de magazine - reţea vastă de unităţi specializate într-o anumită ramură şi
care îşi importă direct produsele din ţara producătoare;
•întreprinderi de expediţie - servesc clientela luând comenzi prin
corespondenţă şi livrând mărfurile la domiciliu prin poştă, realizează operaţiuni
de export, executând, de obicei, comenzile conaţionalilor care trăiesc în
străinătate.
 Organizaţiile cooperatiste sunt asociaţii de consumatori, ţărani, meseriaşi, care
au drept scop cumpărarea sau desfacerea mărfurilor fără intermedierea
comercianţilor. Organizaţiile cooperatiste de consum efectuează importul
bunurilor de consum direct din ţările exportatoare, acţionând, astfel, în
sprijinul micilor producători asociaţi pentru a rezista.
B. Comercianţi care lucrează pe contul altora (intermediarii în comerţul exterior)
Principalele avantaje ce decurg din folosirea intermediarilor în comerţul internaţional
sunt:
•firma exportatoare nu alocă mijloace financiare importante pentru organizarea
unei reţele proprii de desfacere pe teritoriul ţării importatorului;
•firmele comerciale intermediare au propria lor bază tehnico-materială:
depozite, săli de expunere a mărfurilor, ateliere de reparaţii iar, câteodată,
chiar propriile lor magazine cu amănuntul;

31
 •intermediarii eliberează pe exportatori de numeroase preocupări aferente
pregătirii şi realizării exportului: lucrări de sortare şi ambalare, respectând
cerinţele pieţei locale, reclama comercială, formalităţi de expediere şi asigurare;
•capitalul firmelor comerciale intermediare poate fi folosit pentru finanţarea
afacerilor;
•relaţiile stabilite şi strânse ale intermediarilor cu băncile, firmele de
transporturi şi expediţie, companiile de asigurări contribuie la uşurarea
derulării operaţiunilor comerciale.
Trebuie precizat faptul că folosirea intermediarilor presupune o serie de riscuri şi
dezavantaje, cum ar fi:
•pieţele unor mărfuri sunt monopolizate de firmele comerciale intermediare şi
nu sunt accesibile pentru realizarea unor contacte directe cu consumatorii, folosirea
verigii intermediare fiind practic inevitabilă;
•exportatorul fiind lipsit de contacte directe cu pieţele de desfacere, depinde în
întregime de buna credinţă şi posibilităţile intermediarului comercial;
•intermediarii sunt verigi interpuse, care contribuie la diminuarea beneficiilor
exportatorilor;
•descoperirea intermediarilor competenţi şi de bună credinţă comportă riscuri
şi uneori timp relativ îndelungat.
Unele contracte de intermediere au înscrisă clauza de exclusivitate, corespunzător
căreia:
•firma exportatoare se obligă să acorde unui singur intermediar dreptul de a
plasa produsele sale pe un anumit teritoriu;
•agentul se obligă să nu primească reprezentanţa unor articole similare de la alţi
exportatori;
•clauza poate fi reciprocă, bilaterală, dacă ea leagă atât pe exportator, cât şi pe
reprezentant.
Totodată, în contract poate fi prevăzută o clauză, prin care intermediarul este
recunoscut ca reprezentant general pe un timp îndelungat, ceea ce are ca efect eliminarea
riscului de a fi înlocuit, ulterior, de un alt agent. Încălcarea clauzelor cu privire la

32
exclusivitate se penalizează printr-o sumă de bani sau prin reducerea comisionului
primit de către comitent.
a) Intermediarii care acţionează în nume propriu, dar pe contul altora
Comisionarii sunt cele mai reprezentative societăţi comerciale care realizează
afaceri economice în numele lor, dar pe contul altora. În funcţie de natura operaţiunilor
pe care le îndeplinesc, firmele comisionare pot fi exportatoare sau importatoare.
Cele exportatoare (export comission houses) pot acţiona pe contul
vânzătorului sau exportatorului (îndeplineşte ordinele date de către vânzătorul din ţara
sa pentru desfacerea mărfurilor în străinătate), dar şi pe cel al cumpărătorului, caz în
care îndeplineşte ordinele cumpărătorului străin pentru achiziţionarea de mărfuri din
ţara sa.
Firmele comisionare importatoare (import comision houses) acţionează ca
reprezentanţi ai cumpărătorilor din ţara proprie şi transmit, pe contul acestora, comenzile
către producătorii exportatori străini. Marile firme comisionare au reprezentanţii lor peste
graniţă, care menţin contactul direct cu furnizorii şi culeg informaţii despre toate
schimburile ce intervin pe piaţă.
Contractul de comision constituie o relaţie juridico-economică în care
comitenţii se obligă să pună la dispoziţia comisionarului o cantitate de mărfuri, iar
comisionarul se obligă să manevreze marfa cu grija unui comerciant onorabil, s-o
valorifice la preţul pieţei şi să predea comitentului său contravaloarea mărfii. Elementele
acestui contract sunt următoarele:
- depozitul de comision sau consignaţie, în cazul vânzării cu ajutorul comisionarilor
se poate apela la depozitele lor, situaţie în care aceşti intermediari sunt denumiţi
consignatari. Consignatarul este obligat să ţină evidenţa mărfurilor primite şi să le
depoziteze separat de alte produse ale consignatarilor sau ale unor terţi. Comitentul
îşi rezervă dreptul de a controla depozitul şi operaţiile efectuate;
- limita de preţ - este maximă în cazul cumpărării şi minimă în cel al vânzării.
Limita de preţ reprezintă contradicţia de interese dintre comitent şi comisionar care, în
condiţiile necunoaşterii temeinice a pieţei de către primul, este, de regulă, rezolvată în
favoarea celui din urmă;

33
 - cumpărări pe cont propriu - prin contractul de comision se prevede dacă
comisionarul poate cumpăra pe cont propriu din mărfurile aflate la el. Practica arată că,
de regulă, comitenţii ţin să-i oblige pe comisionari să preia o anumită cantitate de marfa,
pe această cale căutând să împartă riscul cu aceştia din urmă;
- comisionul - mărimea acestuia este corelată cu cea a preţurilor, urmărind să se
obţină cointeresarea comisionarului pentru vânzări la preţuri mai ridicate;
- garanţia referitoare la stocul de depozit - prin tranzacţia comisionară,
comitentul ajunge în afara posesiunii stocului de mărfuri din depozitul
din străinătate, situaţie care prezintă un risc foarte mare. Pentru a se
apăra, comitentul îl obligă pe comisionar să prezinte o garanţie pentru
mărfurile aflate la el, adică să dea o cauţiune printr-o bancă. Prin
această garanţie, banca se obligă să plătească în locul comisionarului,
dacă acesta nu valorifică marfa conform contractului;
- delcredere - comisionarul poate obţine, în funcţie de contract,
autorizaţia de a valorifica mărfurile pe credit, preluând sarcinile ce
decurg din eventuala neachitare a ratelor de către cumpărători.
Preluarea de risc se face, însă, cu condiţia unei retribuţii separate de
comisionul obişnuit, care este suportată de către comitent şi care se
numeşte delcredere;
- decontarea sumelor încasate din valorificarea mărfii - comisionarul are
obligaţia să facă decontările la preţul cu care a valorificat marfa.
Importatorul-distribuitor este un intermediar rezident în ţara de import, care
cumpără mărfurile în numele său de la furnizorii externi şi le revinde, de regulă, într-o
zonă determinată, pentru care producătorul îi acordă drepturi de exclusivitate.
Cumpărătorii voiajori sunt specialişti angajaţi ai firmelor importatoare, competenţi
să aprecieze calitatea produselor, ambalajul, procedeele de fabricaţie, metodele de control
al calităţii, modul de determinare apreturilor.
b) Intermediari care lucrează atât în numele, cât şi pe contul altora
Reprezentanţii (agenţi reprezentanţi) sunt persoane juridice înregistrate în registrul
comercial ce acţionează pe baza ordinului pe care îl primesc de la comitenţi (ordonatori) de
a săvârşi acte şi fapte comerciale legate de vânzarea sau cumpărarea mărfii, în

34
numele şi pe contul părţii ordonatoare, pe baza unui contract de agent sau reprezentare.
Aceştia contribuie la realizarea tranzacţiei de vânzare-cumpărare, dar nu participă în
calitate de parte în contract şi nu cumpără mărfuri pe contul său.
Principalele tipuri de agenţi în comerţul internaţional sunt:
 agenţii de export acţionează din ordinul unei întreprinderi producătoare sau al
unui număr restrâns de astfel de întreprinderi din ţara lor pe baza contractului de
agent. Marile firme-agent exportatoare au compartimente proprii pentru
primirea comenzilor externe, sub forma agenţiilor de desfacere şi a
birourilor de comercializare;
 agenţii de import sau agenţii rezidenţi (rezident agent) sunt firme care îşi desfăşoară
activitatea pe contul vânzătorului extern. Agenţii rezidenţi nu poartă
răspunderea financiară pentru operaţiunile realizate, iar decontările pentru marfa
cumpărată se fac nemijlocit între vânzător şi cumpărător.
 agenţii de desfacere în străinătate (sales agent) sunt persoane fizice sau juridice
cărora le este acordat dreptul de către o altă companie de a acţiona în numele ei
într-un anumit teritoriu dintr-un stat străin, cu o anumită nomenclatură de mărfuri.
Firma-agent duce tratative pentru încheierea contractelor în numele comitentului,
dar singură nu apare ca parte în contract. Agenţii de desfacere a mărfurilor în
străinătate îşi asumă, de obicei, o larga paletă de obligaţii în legătură cu organizarea
desfacerii mărfurilor, inclusiv în ceea ce priveşte reclama comercială, vânzarea
pieselor de schimb, activitatea de service.
 firmele agent de achiziţionare din străinătate (buying agent) realizează
operaţii intermediare de achiziţionare a mărfurilor din străinătate pentru
comitenţii lor, pentru aceasta primind comision. La serviciile lor recurg, de
obicei, acei importatori care nu au propriile lor filiale peste graniţă şi care
nu-şi trimit acolo reprezentanţii.
Contractul de reprezentare defineşte obiectul şi condiţiile colaborării dintre cele
două părţi, agenţii putând să aibă o serie de atribuţii, precum:
 transmiterea de informaţii curente cu privire la conjunctura pieţei, activitatea
firmelor concurente, reglementările comerţului exterior în ţara respectivă
(regimul autorizaţiilor de import, modificarea regimului vamal);

35
  contribuie la efectuarea reclamei comerciale, în special cu prilejul organizării de
târguri şi expoziţii;
 organizarea de cursuri de iniţiere tehnică legată de produsele pe care le desfac;
 închirierea de mijloace de transport (afretarea de vase);
 apără interesele comitentului privind drepturile asupra brevetelor, mărcilor de
fabrică.
Brokeri, misiţi, samsari sau curtieri sunt intermediari care se ocupă cu mijlocirea
încheierii contractelor prin punerea în legătură a cumpărătorului cu vânzătorul sau
invers. Spre deosebire de agenţii reprezentanţi, brokerii nu intră în relaţii contractuale
de durată cu nici unul din cei doi parteneri, colaborarea având un caracter accidental.
De obicei, brokerul nu încheie personal contractat ci, găsind pentru vânzător sau
cumpărător un partener comercial, pe baza consimţământului exprimat de fiecare,
constată încheierea contractului. Pentru serviciile sale, el este remunerat cu un
comision, numit în unele zone curtaj, calculat procentual la valoarea contractului, iar
uneori pe unitatea cantitativă.
În concluzie, putem spune că managementul întreprinderilor, inclusiv al celor cu
activitate în domeniul afacerilor economice internaţionale, oferă o serie de principii,
formule de organizare şi metode de acţiune, pe care firmele le particularizează şi le
adaptează la realităţile concrete cu care se confruntă în activitatea curentă, precum şi în
funcţie de strategiile de viitor.

Concepte strategice de internaţionalizare

• Modelul EPRG este alcătuit din patru concepte de conducere: etnocentric,

policentric, regiocentric şi geocentric.
• Modelul TRIADE prezintă o caracteristică principală şi anume aceea că este o
puternică poziţie de concurenţă în regiunea triadelor: SUA, Europa şi Japonia.
Gândirea transpusă de Triade se manifestă prin intensitatea capitalizării
producţiei, dinamica noilor tehnologii şi prin omogenizarea cererii.
În organizarea întreprinderilor cu activitatea internaţională se deosebesc trei
modele: multinaţionale, multilocale şi multiregionale.

36
 Prin modelul său, Porter face deosebiri între branşele specifice ţărilor şi branşele
globale, între activităţile de sprijinire şi cele primare.
Porter propune de asemenea ca funcţiile întreprinderii ulterioare înmagazinării să
fie stabilite în general în apropiere geografică de clienţi.
Ca o caracteristică esenţială de diferenţiere între o strategie orientată spre ţări sau
globală, Porter ia în considerare configuraţia şi coordonarea activităţilor întreprinderilor.
Modelul Concurenţial pentru naţiuni al lui Porter a avut ca punct de plecare ipoteza
că statele naţionale există pentru a înlesni populaţiilor lor creşterea nivelului de viaţă.
Elementele principale analizate de către Porter sunt: determinanţii factoriali;
determinanţii cererii; branşele utilizate şi susţinătoare; strategiile de întreprindere,
structuri şi concurenţă; rolul întâmplării şi al statului; dinamica şi distrugerea
”diamantului”; importanţa ”diamantului” pentru formularea unei strategii de
internaţionalizare.

Dezvoltarea strategiei de internaţionalizare a firmei

a) Analiza strategică a nişelor – punctul de plecare al analizei fiind decizia de

internaţionalizare în cazul ”fără lacună strategică” şi decizia în cazul ”cu lacună
strategică”.
Prin internaţionalizarea activităţilor sale, întreprinderea poate să-şi atingă obiectivele
propuse dacă dispune în propria ţară de avantaje concurenţiale, de care s-ar putea folosi şi
în străinătate în scopul măririi premiselor obiectivului propus.
Dacă întreprinderea constată că potenţialurile de atingere a obiectivului nu-i sunt
suficiente pentru a realiza reprezentarea obiectivului pentru conducerea întreprinderii,
atunci se are de-a face cu o lacună strategică.
Decizia de a dezvolta internaţionalizarea din lacuna strategică depinde de o serie
de factori cum ar fi: propunerile care îi sunt făcute întreprinderii din afară; teama de a
pierde piaţa; prop100riul prestigiu.

b) Verificarea premiselor pentru internaţionalizarea firmei - se arată că

premisele pot fi de două feluri: generale şi specifice ţărilor.

37
 Pentru a se verifica în ce măsură sunt date premisele generale pentru succesul
activităţilor în străinătate, trebuie analizat sistemul circuitului de reglare a conducerii
întreprinderii pentru a stabili prin ce factori determinanţi pot fi obţinute efecte pozitive
pentru internaţionalizare.
Avantajele concurenţiale internaţionale pot fi: în tehnologia produsului, de proces,
de management; aprovizionarea cu materii prime; rezultate din piaţa internă etc.
Dacă o întreprindere doreşte să-şi utilizeze avantajele concurenţiale de pe pieţele
de până acum pe noile pieţe externe, atunci trebuie să verifice dacă acestea sunt
transferabile asupra ţării de care este interesată firma.
Elaborarea strategiei de internaţionalizare constă în: obţinerea informaţiilor,
verificarea potenţialului de internaţionalizare pentru piaţa externă, determinarea
caracterului avantajos al situaţiei de mediu în străinătate. Procesul de obţinere a
informaţiilor este de două feluri: activ şi pasiv.
Printre cele mai cunoscute procedee de determinare al caracterului avantajos al
situaţiei de mediu în străinătate sunt: procedeul listelor de verificare, procedeul eliminării
în funcţie de aspect, Scoring-Modell etc.
c) Decizia cu privire la numărul de ţări - se arată că această decizie se face printr-o
serie de factori ca: existenţa unor avantaje concurenţiale actuale ori potenţiale; analiza
mediului; experienţa în străinătate existentă; dimensiunea lacunei strategice existente;
efectele de coordonare, configurare, concentrare şi îmbinare etc.
Ca forme fundamentale de strategii de pătrundere pe piaţă, întâlnim: exporturile
directe, investiţii directe în străinătate, contracte de tehnologie.

CAPITOLUL II
INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERSTATALĂ

2.1. Progresele înregistrate de România pe calea aderării

38
 În Agenda 2000, Comisia menţiona că va raporta periodic Consiliului European
progresele înregistrate de fiecare ţară candidată din Europa Centrală şi de Est în
pregătirea pentru aderare şi că va prezenta primul raport la sfârşitul anului 1998.
Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 a decis că:

„Începând cu sfârşitul anului 1998, Comisia va prezenta rapoarte periodice

Consiliului, însoţite de toate recomandările necesare pentru deschiderea
conferinţelor interguvernamentale bilaterale, trecând în revistă progresele fiecărei
ţări candidate din Europa Centrală şi de Est în vederea aderării în lumina
criteriilor de la Copenhaga, în special ritmul de adoptare a acquis-ului Uniunii [...]
Rapoartele Comisiei vor servi drept bază pentru luarea, la nivelul Consiliului, a
deciziilor necesare cu privire la desfăşurarea negocierilor de aderare sau cu
extinderea lor la alte ţări candidate. În contextul respectiv, Comisia va continua să
urmeze metoda adoptată în Agenda 2000 în evaluarea capacităţii statelor
candidate de a îndeplini criteriile economice şi de a îndeplini obligaţiile care
decurg din aderare.”

În consecinţă, Comisia a publicat o serie de rapoarte periodice anuale privind

România între anii 1998 şi 2002.
Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 a concluzionat că:

„Bulgaria şi România fac parte din acelaşi proces cuprinzător şi ireversibil de

extindere. Ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Copenhaga şi în
funcţie de progresele care vor mai fi realizate în îndeplinirea criteriilor de aderare,
Uniunea şi-a stabilit ca obiectiv primirea Bulgariei şi României ca state membre
în 2007. [...] Pornind de la progresele considerabile realizate, Uniunea susţine
Bulgaria şi România în eforturile lor de a atinge obiectivul de a încheia
negocierile în 2004 şi le invită să-şi accelereze pregătirile pe teren. [...] Consiliul
European din decembrie 2003, bazându-se pe rapoartele periodice şi pe
documentul de strategie al Comisiei, va evalua progresele realizate în vederea
stabilirii cadrului pentru încheierea negocierilor de aderare.”

39
 De aceea, este oportună întocmirea unui raport periodic în acest an privind
progresele înregistrate de România pe calea aderării, pe aceeaşi bază ca şi în anii
precedenţi.
Structura prezentului raport periodic este, în mare, similară cu aceea folosită în
anii precedenţi. Prezentul raport:
• descrie relaţiile dintre România şi Uniune, în special în cadrul Acordului de
asociere;
• analizează situaţia cu privire la criteriile politice definite de Consiliul European
de la Copenhaga (democraţie, supremaţia dreptului, drepturile omului, protecţia
minorităţilor);
• evaluează situaţia şi perspectivele României în ceea ce priveşte criteriile
economice definite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993 (economie
de piaţă funcţională, capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor
pieţei în interiorul Uniunii);
• examinează capacitatea României de a-şi asuma obligaţiile de aderare, adică
acquis-ul aşa cum rezultă din Tratate, din legislaţia secundară şi din politicile
Uniunii. Această parte acordă o atenţie specială normelor de securitate nucleară,
pe care au pus accent Consiliile Europene de la Köln şi de la Helsinki. Ea se
referă nu numai la alinierea legislaţiei, ci şi la dezvoltarea capacităţii juridice şi
administrative necesare pentru implementarea şi aplicarea acquis-ului. Consiliul
European a accentuat importanţa acestui ultim aspect la întrunirea de la Madrid
din 1995 şi cu o serie de ocazii ulterioare, cel mai recent la Copenhaga în
decembrie 2002. Consiliul European de la Madrid a accentuat că ţările candidate
trebuie să-şi adapteze structurile administrative astfel încât să creeze condiţii
pentru integrarea armonioasă a acestor state. Consiliul European de la Copenhaga
a subliniat din nou importanţa reformei juridice şi administrative în ţările
candidate, afirmând că aceasta va duce la avansarea ansamblului pregătirilor de
aderare.
Raportul ia în considerare progresele înregistrate de la raportul periodic din 2002.
Acesta acoperă perioada de până la 30 septembrie 2003. Cu toate acestea, în unele cazuri
speciale, sunt menţionate măsurile luate după această dată – în special revizuirea

40
Constituţiei . Examinează dacă reformele preconizate în raportul periodic din 2002 au
fost realizate şi studiază noile iniţiative. Raportul prezintă şi o evaluare globală a situaţiei
pentru fiecare din aspectele luate în considerare, stabilind pentru fiecare din acestea
principalele măsuri pe care România trebuie să le mai adopte în perspectiva aderării.
Pentru fiecare din capitolele de negocieri, prezentul raport prevede o evaluare
succintă a măsurii în care angajamentele luate în cursul negocierilor au fost puse în
aplicare, precum şi o trecere în revistă a dispoziţiilor tranzitorii acordate. Angajamentele
făcute de România reflectă rezultatul negocierilor de aderare şi, în conformitate cu
principiul diferenţierii care stă la baza procesului de negociere, pot fi diferite de cele luate
de alte ţări. În cazul în care România s-a angajat să ia anumite măsuri specifice până la
data aderării, Comisia evaluează procesele de pregătire corespunzătoare. În ceea ce
priveşte capitolele la care negocierile de aderare continuă şi angajamentele finale
urmează să fie definite, se realizează o evaluare informativă a stadiului de punere în
aplicare a angajamentelor luate până la data respectivă. În funcţie de progresele care vor
mai fi înregistrate în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de aderare, obiectivul este de
a primi România ca nou stat membru în 2007. Calendarul de punere în aplicare a
angajamentelor contractate de România ţine seama de această perspectivă. Raportul
cuprinde o secţiune separată care examinează succint măsura în care România a luat în
considerare priorităţile stabilite în Parteneriatul de aderare.
Ca şi în rapoartele precedente, „progresele” înregistrate sunt măsurate pe baza
deciziilor efectiv luate, a legislaţiei efectiv adoptate, a convenţiilor internaţionale efectiv
ratificate (punerea acestora în aplicare făcând obiectul unei atenţii speciale) şi a măsurilor
aplicate efectiv. De regulă, legislaţia sau măsurile care se află în diferite stadii de
elaborare sau în curs de aprobare de către Parlament nu au fost luate în considerare.
Această abordare asigură tratamentul egal al tuturor ţărilor candidate şi permite o
evaluare obiectivă a progreselor reale pe care fiecare ţară le-a înregistrat în pregătirea
pentru aderare. Raportul se întemeiază pe numeroase surse de informare. România a fost
invitată să furnizeze informaţii cu privire la progresele înregistrate în pregătirea pentru
aderare de la publicarea ultimului raport periodic. Informaţiile pe care le-a furnizat în
cadrul Acordului de asociere şi al negocierilor, precum şi diferitele monitorizări periodice
care au avut loc pentru aprecierea capacităţii sale administrative într-un număr de

41
domenii au servit ca surse suplimentare. Deliberările Consiliului şi rapoartele şi
rezoluţiile Parlamentului European au fost luate în considerare în cadrul pregătirilor13.
Comisia s-a bazat, de asemenea, pe evaluările efectuate de diverse organizaţii
internaţionale, în special pe contribuţiile Consiliului Europei, ale OSCE şi ale instituţiilor
financiare internaţionale, precum şi pe cele ale organizaţiilor neguvernamentale.

2.1.1. Relaţiile dintre UE şi România

În evoluţia recentă a relaţiilor bilaterale România a continuat să pună în aplicare

Acordul European şi a contribuit la buna funcţionare a diferitelor instituţii mixte.
Consiliul de asociere s-a întrunit în mai 2003. O întrunire a Comitetului de
asociere a avut loc în decembrie 2002. Sistemul de subcomitete continuă să funcţioneze
ca forum pentru discuţii tehnice.
Comitetul parlamentar mixt format din reprezentanţi ai Parlamentului României şi
ai Parlamentului European s-a întrunit la Bucureşti în noiembrie 2002 şi la Bruxelles în
iunie 2003. Comitetul consultativ mixt cu Comitetul Economic şi Social s-a întrunit în
decembrie 2002 şi în iunie 2003. Nu s-au înregistrat progrese cu privire la instituirea unui
Comitet consultativ mixt cu Comitetul Regiunilor.
S-a elaborat o foaie de parcurs în strânsă consultare cu România şi s-a adoptat în
noiembrie 2002. O variantă revizuită a Parteneriatului de aderare a fost adoptată de către
Consiliu în mai 2003. Mai multe detalii cu privire la acest instrument se găsesc în partea
D a prezentului raport.
În calitate de ţară candidată la aderarea la Uniunea Europeană, România a fost
invitată să participe ca observator în cadrul Conferinţei Interguvernamentale privind
viitoarea arhitectură a instituţională a Uniunii.
Partea reprezentată de Comunitatea Europeană în comerţul exterior românesc a
continuat să crească. Cifra de afaceri realizată în comerţul cu CE în 2002 a fost cu 10%
mai mare decât cea din 2001 şi a reprezentat aproximativ 62,3% din totalul schimburilor
comerciale ale României. În 2002, exporturile în CE au fost cu 11% mai mari decât în
2001 reprezentând 67,2% (11,1 miliarde EUR) din exporturile totale ale României.

13
Raportul Parlamentului Europeaneste Baroana Nicholson de Winterbourn

42
 Principalele exporturi industriale în CE au fost textile şi confecţii, maşini şi
echipamente, încălţăminte şi produse siderurgice. În 2002, importurile din CE au fost cu
9% mai mari decât faţă de 2001, reprezentând 58,4% (10,2 miliarde EUR) din importurile
totale ale României. Principalele importuri industriale au fost maşini şi echipamente,
textile şi confecţii, materiale de transport, produse chimice şi produse siderurgice.
Un nou protocol adiţional consolidat cu privire la schimburile de produse agricole
a intrat în vigoare la 1 aprilie după adoptarea sa în decembrie 2002 de către Consiliul de
Miniştri al Consiliului UE şi ratificarea de către Parlamentul României în martie. Acest
protocol, care include rezultatele negocierilor „double profit” încheiate în inie 2002
extinde procesul de liberalizare asupra sectoarelor care au beneficiat de o protecţie
importantă pe piaţă (cereale, produse lactate, carne de vită şi de oaie) şi pe care România
este interesată să le exporte. Ar putea acoperi schimburi comerciale în valoare de 200
milioane EUR.
În general, schimburile comerciale bilaterale de produse agricole au crescut în
ultimii doi ani. România a înregistrat o creştere importantă a exporturilor de animale vii
(oi, cai), legume şi vin. Cerealele şi oleaginoasele figurează printre celelalte sectoare
cheie.
Sectorul cărnii a cunoscut o creştere marcată a exporturilor în UE (în special
carnea de porc şi de pasăre).
În septembrie 2002, Uniunea Europeană a adoptat măsuri de salvgardare, cu efect
erga omnes. Aceste măsuri constituie minimum strict necesar pentru protejarea
întreprinderilor siderurgice din UE de prejudiciul grav datorat creşterii importurilor ca
urmare a protecţionismului american, care a culminat cu măsurile de salvgardare luate în
martie 2002.
În temeiul unei decizii a Consiliului din mai 1997, modificată de o decizie a
Consiliului din septembrie 2002, Comisia a fost mandatată să deschidă negocierile
oficiale cu România pe baza unui protocol la Acordul European privind evaluarea
conformităţii şi acceptarea produselor industriale (PECA).

2.1.2. Programele de finanţare

43
 Asistenţă comunitară Comunitatea Europeană acordă finanţare prin trei
instrumente de preaderare în vederea asistării ţărilor candidate din Europa Centrală şi
de Est la pregătirile de preaderare:
• programul Phare;
• Sapard, care acordă asistenţă la dezvoltarea agricolă şi rurală;
• ISPA, care finanţează proiecte de infrastructură în domeniile mediului şi al
transporturilor.
Sprijinul furnizat prin aceste programe se axează pe priorităţile Parteneriatului de
aderare, care au menirea de a ajuta ţările candidate să îndeplinească criteriile de aderare.
Fondurile alocate României prin programul Phare s-au ridicat la 2 miliarde EUR
în perioada 1992-2002, din care 265, 5 milioane pentru 200214. Pentru anii 2000-2003,
asistenţa financiară totală acordată României s-a ridicat anual la aproximativ 280
milioane EUR prin programul Phare, 156 milioane EUR prin programul Sapard şi 247
milioane EUR prin ISPA.
Phare acordă sprijin pentru construcţia instituţională, investiţii pentru
consolidarea infrastructurii de reglementare necesare pentru a asigura conformitatea cu
acquis-ul şi investiţii pentru îmbunătăţirea coeziunii economice şi sociale. Programul
Phare ajută, de asemenea, ţările candidate la dezvoltarea mecanismelor şi instituţiilor care
vor fi necesare pentru implementarea Fondurilor Structurale după aderare şi este susţinut
de un număr limitat de măsuri (programe de investiţii şi de subvenţii) cu destinaţie
regională sau tematică.
Rata de absorbţie a fondurilor s-a îmbunătăţit uşor în perioada la care se referă
prezentul raport, dar capacitatea generală de programare, de gestionare operaţională şi de
control financiar rămân insuficiente.
Programul Phare 2003 pentru România prevede o alocare de 265,5 milioane
EUR pentru Programul Naţional. În plus, 13 milioane EUR au fost alocate pentru
programe de cooperare transfrontalieră cu Bulgaria (8 milioane EUR) şi Ungaria (5
milioane EUR).

14
O alocare suplimentară de 13 milioane EUR a fost acordată programelor de cooperare
transfrontalieră în

44
 Alte 7,3 milioane EUR au fost alocate pentru investiţii în domeniul cooperării
transfrontaliere la frontierele externe ale României. Programul Phare 2003 se axează pe
următoarele priorităţi:
• Criterii politice: Phare continuă să susţină acţiunile în domeniul protecţiei
copilului şi asistă la implementarea strategiei naţionale de îmbunătăţire a situaţiei
romilor (cu accent pe educaţie). Se acordă sprijin financiar şi pentru
implementarea strategiei de integrare a persoanelor cu handicap, de consolidare a
instituţiilor de prevenire şi combatere a discriminării şi de susţinere a societăţii
civile (34,9 milioane EUR).
• Criterii economice: se acordă sprijin Băncii Naţionale a României pentru a-şi
consolida capacitatea în domenii legate de acquis, pentru a ajuta Guvernul să-şi
îmbunătăţească analiza economică şi de planificare macroeconomică şi pentru
cadastrul naţional (11,4 milioane EUR).
• Consolidarea capacităţii administrative: se acordă sprijin pentru consolidarea
capacităţii de a gestiona, monitoriza şi evalua programele finanţate de UE, pentru
dezvoltarea sistemului informatic al Ministerului Finanţelor, pentru susţinerea
reformei administraţiei publice prin continuarea programului „Young
Professionals” şi prin consolidarea instituţiilor pentru Parlamentul României (27,4
milioane EUR).
• Respectarea obligaţiilor acquis-ului: se acordă asistenţă sub formă de twinning15,
asistenţă tehnică şi investiţii în următoarele domenii: agricultură; energie;
transporturi; statistică; afaceri sociale; ocuparea forţei de muncă; mediu; sănătate;
telecomunicaţii; justiţie şi afaceri interne; şi vamă (56,4 milioane EUR).
• Coeziune economică şi socială: se va acorda un ajutor prin investiţii pentru
programele de dezvoltare regională care se axează pe zonele care se confruntă cu
probleme speciale. De asemenea, sunt finanţate măsuri complementare de
construcţie instituţională la nivel naţional şi regional (112 milioane EUR).
• Participarea la programe comunitare (23,4 milioane EUR). De asemenea,
România participă la şi beneficiază de programe multinaţionale şi orizontale
finanţate din Phare, cum ar fi TAIEX ( Biroul de Asistenţă Tehnică şi Schimb de
15
Asistenţă tehnică acordată de experţi din administraţia publică a statelor membre ale UE.

45
 Informaţii), mecanismul în favoarea întreprinderilor mici şi mijlocii, SIGMA
(Sprijin pentru îmbunătăţirea instituţiilor guvernamentale şi a sistemului de
gestionare) şi programe de securitate nucleară.
În afară de acestea, România mai participă la următoarele programe şi agenţii
comunitare: Leonardo da Vinci II, Socrate II, Tineret, Life III, program multianual pentru
întreprinderi şi spirit întreprinzător, Cultură 2000, al şaselea program-cadru pentru
cercetare şi dezvoltare tehnologică, Euratom, Egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi,
Combaterea discriminării, IDA II, e-content, Vamă, Fiscalis, Program de acţiune
comunitar în domeniul sănătăţii publice, Măsuri de stimulare în domeniul ocupării forţei
de muncă, Mecanism de protecţie civilă. Din ianuarie 2002 România participă la Agenţia
Europeană pentru Mediu.
Phare ajută la acoperirea unei părţi din cheltuielile de participare la aceste programe
şi agenţii. Pentru a eficientiza procedurile juridice comunitare şi pentru a înlesni în acest
mod participarea viitoare a României la programele comunitare, în februarie 2002
Consiliul de asociere UE-România a adoptat o decizie de stabilire a principiilor generale
ale unei astfel de participări.
În general, impactul Phare a fost pozitiv. Transferul efectiv de know-how, de
echipamente şi de resurse financiare a avut loc într-un număr de domenii importante, cum
ar fi:
• Infrastructura transporturilor (reabilitarea tronsonului Vestem - Miercurea Ciuc de
pe şoseaua Bucureşti-Arad şi a tronsonului rutier Râmnicu Sărat - Mărăşeşti şi
lărgirea tronsoanelor de pe şoseaua Bucureşti – Giurgiu).
• Justiţie şi afaceri interne: consolidarea gestionării frontierelor şi gestionarea
fenomenului migraţiei; sprijin pentru prevenirea şi controlul spălării banilor.
Susţinerea investiţiilor în vederea înfiinţării de noi întreprinderi şi a dezvoltării
întreprinderilor mici existente.
• Iniţierea activităţilor în domeniul dezvoltării resurselor umane şi al formării
profesionale în conformitate cu priorităţile Fondului Social European.
• Lupta împotriva marginalizării şi excluderii sociale prin îmbunătăţirea accesului
la educaţie al grupurilor defavorizate, în special a romilor.

46
 • Susţinere în favoarea unei colaborări consolidate între autorităţile naţionale şi
locale cu privire la implementarea strategiei naţionale de îmbunătăţire a situaţiei
romilor , în special prin alocarea fondurilor pentru proiecte de parteneriat local
prin Centrul de resurse pentru comunităţile de romi.
• Susţinere în favoarea societăţii civile pentru consolidarea organismelor şi
asociaţiilor neguvernamentale în domenii cum ar fi: prevenirea şi combaterea
discriminării, educaţie civică, promovarea drepturilor omului, administraţie
locală, media, dezvoltarea ONG-urilor şi formare, practica şi organizarea
parlamentară, reforma penală, egalitatea sexelor, susţinere pentru grupurile
defavorizate, parteneriat între ONG-uri şi autorităţile locale şi crearea unei reţele
de birouri de întrajutorare socială.
• Susţinerea dezvoltării unor servicii moderne de protecţie a copilului prin proiecte
propuse şi implementate de autorităţi locale şi sensibilizare cu privire la drepturile
copilului.
Programul Phare permite o descentralizare crescută a gestionării, ceea ce implică
eliminarea cerinţei de aprobare ex ante de către Delegaţia Comisiei pentru licitaţii şi
contractări. Această abordare a fost evidenţiată în foaia de parcurs pentru România.
Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să fie îndeplinite condiţii prealabile stricte
care să se aplice gestionării programelor, controlului financiar şi structurii finanţelor
publice.
România s-a angrenat în pregătirea pentru EDIS în conformitate cu cele patru etape
expuse în „Foaia de parcurs pentru EDIS cu privire la ISPA şi Phare”. România a finalizat
prima etapă, evaluarea deficienţelor şi s-a angrenat în etapa a doua, înlăturarea
deficienţelor.
Comisia a aprobat programul SAPARD pentru România în noiembrie 2000. Suma
alocată de Comisie pentru SAPARD în România pentru 2003 este de 162,2 milioane
EUR. Pentru 2002 s-au alocat 160,6 milioane EUR.
Acordul de finanţare multianual, care stabileşte normele de punere în aplicare a
SAPARD, a fost semnat în februarie 2001. Acordul anual de finanţare pentru 2003 a fost
semnat în iulie 2003.

47
 Ca urmare a unei decizii din iulie 2002 de a conferi structurilor româneşti de
implementare gestionarea a trei din cele unsprezece măsuri („transformare şi
comercializare”, „infrastructuri rurale” şi „asistenţă tehnică”), Comisia a vărsat o primă
sumă de 37,5 milioane EUR la Fondul Naţional în august 2002. Legea naţională de
acreditare a punerii în aplicare a altor trei noi măsuri („investiţii în exploataţiile agricole”,
„diversificarea activităţilor economice” şi „formare profesională”) a fost prezentată
Comisiei în iulie 2003. Cu aprobarea acreditării de către Comisie, agenţia va gestiona
81% din suma disponibilă pentru România în cadrul acestui program.
De la începutul punerii în aplicare a programului până la sfârşitul lunii august, agenţia
SAPARD a aprobat 518 proiecte reprezentând 389,2 milioane EUR ca şi contribuţie
publică (la care UE contribuie cu 292 milioane EUR).
Programarea ISPA este reglementată de documentele de strategie naţionale pentru
transporturi şi mediu pe care autorităţile române le-au finalizat în 2000. Strategia pentru
sectorul mediului este în curs de revizuire.
Obiectivele strategice în domeniul transporturilor vizează să răspundă deficienţelor
serioase care există în reţeaua rutieră şi se axează pe modernizarea coridoarelor
transeuropene care traversează ţara. Alte priorităţi se referă la creşterea nivelurilor de
trafic din jurul zonelor urbane şi dezvoltarea exploatării căilor navigabile.
În ceea ce priveşte sectorul mediului, România se confruntă cu probleme acute
privind poluarea aerului, apei şi solului care necesită investiţii pe scară largă atât în
sectorul public, cât şi în sectorul privat. Principala consecinţă asupra mediului o
constituie calitatea proastă a apei care rezultă din deversarea apelor reziduale netratate
sau parţial tratate. O altă cauză importantă a poluării şi de risc pentru sănătate este
evacuarea necontrolată a deşeurilor (în special urbane).
În 2002, au fost acordate alocări însumând 256,5 milioane EUR pentru România în
cadrul ISPA. Alocările pentru România până la sfârşitul anului 2002 au reprezentat 23%
din bugetul total ISPA. În 2003 s-au acordat alocări provizorii de 255,1 milioane EUR
pentru România.
Şase noi proiecte de mediu s-au aprobat în 2002 şi s-a aprobat asistenţă tehnică pentru
pregătirea a cinci noi proiecte ISPA. În ceea ce priveşte sectorul transporturilor, s-a

48
aprobat o măsură de asistenţă tehnică. S-a aprobat, de asemenea, o măsură de asistenţă
tehnică de consolidare a capacităţii de punere în aplicare a ISPA în cadrul EDIS.
Înfrăţire instituţională (Twinning) Una din provocările majore cu care se confruntă
încă ţările candidate este nevoia de a-şi consolida capacitatea administrativă şi juridică de
punere în aplicare a acquis-ului. Din 1998, Comisia Europeană a început să mobilizeze
resurse umane şi financiare semnificative pentru a le ajuta în acest proces, recurgând la
mecanisme de twinning al administraţiei şi organismelor. Comisia a mai accentuat
prioritatea acordată construcţiei instituţionale prin planuri de acţiune în vederea
consolidării capacităţii administrative şi juridice şi prin elaborarea unei foi de parcurs
pentru România.
Procesul de twinning, finanţat în cadrul programului Phare, pune la dispoziţia ţărilor
candidate gama largă de competenţe ale statelor membre prin detaşarea funcţionarilor 12
publici pe termen lung, prin misiuni pe termen scurt ale experţilor şi prin formare
profesională de scurtă durată.
În plus, ţările candidate au posibilitatea de a profita de experienţa statelor membre
prin „twinning light” care constă într-un schimb de competenţe tehnice în vederea
susţinerii unor proiecte cu întindere limitată.
Pentru România, 97 proiecte de twinning au fost puse în aplicare în perioada 1998-
2002. Twinning-ul va continua să fie un element cheie al programului 2003, aducându-şi
contribuţia la 21 proiecte. Proiectele acoperă o gamă largă de sectoare inclusiv justiţie şi
afaceri interne, piaţa internă, reforma administraţiei publice, afaceri sociale şi ocuparea
forţei de muncă.
Negocieri
Negocierile cu România au fost deschise în februarie 2000. Toate cele 30 de capitole
de negocieri au fost deschise. 20 dintre acestea au fost închise provizoriu şi următoarele
capitole rămân de închis: libera circulaţie a persoanelor, libera prestare a serviciilor,
politica în domeniul concurenţei, agricultura, politica în domeniul transporturilor,
energia, politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, mediu, cooperare în
materie de justiţie şi afaceri interne şi dispoziţii financiare şi bugetare. Negocierile
continuă pe baza aceloraşi principii care au ghidat negocierile de aderare până în prezent
prin care fiecare ţară candidată este evaluată pe baza meritelor proprii.

49
2.1.3. Raportul Guvernului României asupra progreselor înregistrate în pregătirea
pentru aderarea la UE

Raportul Guvernului României privind progresele înregistrate în pregătirea pentru

aderarea la Uniunea Europeana în perioada septembrie 2002 - iunie 2003, raport publicat
în iunie 2003, prezintă realizările în îndeplinirea criteriilor de aderare pentru perioada
septembrie 2002 – mai 2003, detaliindu-se masurile aplicate si rezultatele obţinute pentru
îndeplinirea acestora.
Raportul pune un accent deosebit pe următoarele aspecte:
• gradul de îndeplinire a criteriilor politice;
• evoluţiile subsumate criteriilor economice de aderare;
• capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al UE si evoluţiile în
domeniile pentru care se mai negociază cu UE.
Raportul cuprinde referiri la implementarea priorităţilor din Parteneriatul de Aderare
(2003-2004) si la acţiunile întreprinse ca răspuns la observaţiile si comentariile Comisiei
Europene menţionate în Raportul periodic 2002 si în cadrul reuniunilor Subcomitetelor
de Asociere. De asemenea, sunt prezentate masurile de întărire a capacitaţii
administrative pentru implementarea legislaţiei, în conformitate cu Catalogul
principalelor structuri administrative pentru implementarea acquis-ului. Raportul
cuprinde si o prezentare a stadiului traducerii legislaţiei comunitare în limba romana,
revizuirea acesteia si punerea ei la dispoziţia cetăţenilor. Raportul va fi completat în luna
septembrie 2003 cu un Addendum care cuprinde progresele realizate în perioada iunie -
septembrie 2003.
In prezent, România a deschis negocierile pentru toate cele 30 de capitole ale acquis-
ului comunitar si a închis provizoriu 19 capitole dintre acestea.
Sfârşitul anului 2002 a fost marcat de deciziile istorice luate cu prilejul Consiliului
European de la Copenhaga, prin care a fost confirmat obiectivul comun al României si
UE de aderare în anul 2007 si a fost recomandata menţinerea ritmului negocierilor pentru
toate capitolele ramase deschise, inclusiv cele cu implicaţii financiare, ca parte integranta
a actualului proces de extindere.

50
 Evoluţii macroeconomice
Produsul intern brut a crescut în anul 2002 cu 4,9% (creştere superioara prevederilor
din Programul Economic de Preaderare), datorita contribuţiei pozitive atât a cererii
interne si, în cadrul acesteia a formarii brute de capital, cat si a cererii externe. Produsul
intern brut estimat pentru trimestrul I 2003 a fost cu 4,4% mai mare fata de perioada
corespunzătoare a anului precedent.
In anul 2002 a continuat procesul de dezinflaţie, astfel ca la finele anului, inflaţia a
fost de 17,8% fata de decembrie 2001, comparativ cu 30,3% în aceeaşi perioada a anului
precedent, reprezentând cea mai mica rata anuala a inflaţiei înregistrata după 1990.
In structura preturilor de consum o creştere mai accentuata s-a înregistrat la servicii
(21,0%) si la mărfurile nealimentare (18,8%), dar si aceste preturi s-au situat sub
nivelurile înregistrate în ultimii 12 ani. Preturile mărfurilor alimentare au avut o evoluţie
sub nivelul creşterii generale a preturilor de consum (15,8%), tendinţa cu atât mai
semnificativa pentru caracterul ireversibil al procesului dezinflationist cu cat evoluţia
moderata s-a realizat în condiţiile unei producţii agricole mai scăzute.

2.2. Formele de integrare

Integrarea economică reprezintă un proces complex, caracteristic etapei

contemporane de dezvoltare a societăţii, care constă în esenţă în intensificarea
interdependenţelor între diferite state, proces condiţionat de un ansamblu de factori, din
rândul cărora un rol important revine revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
Este destul de dificil de realizat integrarea a două sisteme economice diferite,
menţinându-le caracteristicile contradictorii ale fiecăruia dintre ele. Trebuie deci operată
o distincţie între aspectul calitativ şi aspectul cantitativ al integrării; aspectul calitativ se
referă la condiţii de bază ale integrităţii, adică la existenţa unui sistem economic,
prevăzut cu tripla comunitate a pieţelor, preţurilor şi plăţilor, iar cel cantitativ, la crearea
acestor condiţii pe plan economic regional.
Mecanismul integrării economice cuprinde:
• crearea unui spaţiu economic comun;

51
 • circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci când există o “piaţă
comună”;
• consumarea resurselor împreună, cu eficienţa economică şi socială
maximă;
• realizarea unei uniuni vamale;
• adaptarea si aplicarea unor politici comune în domeniile economic,
monetar, financiar şi social.
Fenomenul integrării zonal-continentale se conturează ca un sistem al
relaţiilor sociale şi, totodată ca proces de organizare funcţională a interdependenţelor, de
gestionare comună a oportunităţilor oferite de condiţiile geografice şi dezvoltarea socială.
În prezent, acestei tendinţe nu i se mai sustrage nici o ţară, oricât de mare, dotată cu
resurse, dezvoltată economic, sau puternică ar fi. Rezultatul experimentelor de integrare
zonal-continentală scoate la iveală resurse până nu demult nebănuite ale economiei de
piaţă, ale democraţiei, pentru o dezvoltare durabilă susţinută.
Acumulările din ultimii ani ale ştiinţei, transformările profunde pe care
trecerea la societatea informatizată le introduce în toate domeniile vieţii sociale, conduc
la globalizarea multor probleme fără a căror rezolvare nu se mai poate merge înainte.
Unele din acestea, precum cele privind tranziţia post-comunistă, sunt cu totul inedite, dar
toate, indiferent de natura lor solicită soluţionarea sub o presiune extraordinară a
timpului în domeniul ştiinţei economice. Termenul “integrare” a fost folosit pentru
prima dată în corelaţie cu organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de
tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axa
verticală, în sensul punerii în relaţie a fuziunii cu utilizatorii şi pe una orizontală
referitoare la înţelegerile dintre competitori. în sensul de combinare a unor economii
naţionale distincte, termenul are un istoric relativ scurt în literatura de specialitate.
În prezent, nu se poate spune că lipsesc definiţii ale termenelor de „integrare
economică”, ci, din contră, că există o multitudine de definiţii contradictorii. Integrarea
poate fi înţeleasă atât ca un proces, cât şi ca o stare de fapt la care se ajunge printr-o
înlănţuire de transformări, .presupunând următoarele aspecte:
• integrarea economică se referă în special la diviziunea muncii şi
specializarea intra şi internaţională;
• integrarea presupune libertatea şi mobilitatea circulaţiei bunurilor,
serviciilor, a factorilor de producţie sau a tuturor;

52
 • integrarea este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial diferenţiat
sau discriminatoriu în ce priveşte originea sau destinaţia bunurilor,
serviciilor sau factorilor de producţie.
Integrarea economică se reduce la o stare de fapt sau un ansamblu de procese
prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.
Integrarea economică interstatală este rezultatul adâncirii interdependenţelor, ca
urmare a dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii, a specializării internaţionale.
Aceasta presupune o complementaritate bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător. În
prezent, există un spectru extraordinar de larg de forme de integrare, de la gradul cel mai
simplu până la nivelul cel mai ridicat. Integrarea economică interstatală reprezintă un
proces evolutiv, aranjamentele integraţioniste devenind tot mai complexe, atât ca
structură, cât şi ca arie geografică.
În planul relaţiilor economice internaţionale integrarea economică interstatală este
considerată ca un proces (cuprinde măsuri destinate eliminării discriminării între unităţile
economice ce aparţin unor state naţionale diferite) şi ca o stare de lucruri (reprezintă
absenţa diferitelor forme de discriminare între economiile naţionale). Principalele tipuri de
integrare economică interstatală sunt16:
- Zona de comerţ liber (Free Trade Area) sau Asociaţia de Comerţ
Liber - este acea formă de integrare prin care două sau mai multe ţări
înlătură barierele comerciale între ele (taxe vamale şi bariere
netarifare), fiecare ţară menţinându-şi barierele naţionale în comerţul
cu ţările nemembre (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb –
AELS - şi Acordul de Comerţ Liber Nord – American – NAFTA-);
- Uniunea vamală (Custom Union) - forma de integrare prin care ţările
membre înlătură barierele în comerţul desfăşurat între ele şi adoptă,
totodată, un tarif vamal extern comun faţă de ţări terţe;
- Piaţa Comună (Common Market) – reprezintă o formă de integrare în
care, în mod suplimentar faţă de existenţa unei uniuni vamale, se
înlătură toate barierele în faţa fluxului de factori de producţie, se
asigură libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi
capitalurilor între ţările membre (piaţa comună unică, constituită de
16
S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, Economie mondială, Ed. Independenţa Economică,
2003, pag. 52.

53
 ţările membre ale Comunităţilor Europene);
- Uniunea economică - realizează un anumit grad de armonizare a
politicilor economice naţionale (politica monetară, fiscală, socială)
pentru a reduce discriminările care apar din cauza disparităţilor în
aceste politici.
- Uniunea monetara - realizează stabilirii cursului de schimb al
monedelor participante si circulaţia monedelor naţionale ale tarilor
membre în paralel cu o moneda unica . Obiectivul final fiind înlocuirea
monedei tarilor participante cu o moneda unica .

2.3. Uniunea monetară

Cel mai semnificativ proces de cooperare monetară reţinut de istoria

economică este cel realizat de unele ţări din Europa Occidentală în ultimul sfert de veac.
Planul Werner de realizare a uniunii economice şi monetare stabilea instituirea de competenţe
ale instituţiilor comunitare în domeniul monetar, convertibilitate deplină şi ireversibilă între
monedele statelor membre, suprimarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare,
introducerea în circulaţie a unei monede comune. Acesta s-a dovedit imposibil de aplicat în
practică din cauza condiţiilor interne specifice ale ţărilor.
Astfel, în drumul către adoptarea monedei unice europene s-au parcurs o seri de
paşi, aceştia fiind17:
- Primul pas: şarpele monetar european
În anul 1971 s-a produs suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului american,
moneda la care sistemul internaţional se raporta. Această suspendare s-a materializat într-o
lărgire a marjei de fluctuaţie a monedelor naţionale faţă de dolarul SUA, de la ± 1%, cât
fusese până atunci, la ± 2,25%. Cele şase state membre pe atunci ale Comunităţii
Economice Europene au considerat acest interval ca fiind prea larg, el inducând o
serie de incertitudini în procesul de integrare economică şi au hotărât să reducă
marja maximală de fluctuaţie de la 9% la 4,5% pe baza Acordurilor de la Bale

17
S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 61.

54
(Elveţia) din aprilie 1972. Altfel spus, au păstrat marja de fluctuaţie a cursului
monedelor lor faţă de dolar la ± 2,25%, dar au stabilit şi un interval de ± 2,25 în care
monedele lor naţionale să fluctueze unele faţă de altele. Această nouă constrângere
fixată pentru monedele lor naţionale a fost reţinută de istoria economică sub
denumirea de „şarpele monetar”. Acest sistem nu s-a dovedit a fi un mecanism suficient
de viabil, la mai puţin de un an de la înfiinţarea acestui mecanism de menţinere a stabilităţii
cursurilor valutare, unele state, precum Marea Britanic şi Italia, l-au părăsit, pe fondul
degringoladei de pe pieţele de schimb, ca urmare a deprecierilor şi aprecierilor succesive
pe care le înregistra moneda americană. Alte etape ale cooperării monetare între ţările
membre au fost:
 în 1973, a fost înfiinţat Fondul European de Cooperare Monetară
(FECOM), dizolvat ulterior prin crearea Institutului Monetar European;
 în 1976, a fost adoptată o unitate de cont europeană (ECU), utilizată în
evaluarea fondurilor financiare de asistenţă acordate de către CEE statelor
asociate în baza Convenţiei de la Lome (unitatea de cont era definită prin referire
la toate monedele statelor membre). Până la urmă, sistemul a fost abandonat18,
ulterior fiind înlocuit cu „Sistemul Monetar European".
- Al doilea pas: Sistemul Monetar European
Bazele Sistemului Monetar European (SME) au fost puse în 25 martie 1979, iar
principalul obiectiv al noului mecanism a fost instaurarea unei simetrii în materie
valutară19. Cursul de schimb al monedei fiecărei ţări care a aderat la SME era fixat faţă de
unitatea de cont numită ECU (Unitate monetară de calcul, cu existenţă contabilă, care îşi
definea valoarea ca o medie aritmetică ponderată - coş valutar ponderat - a cursurilor
monedelor europene participante la sistem). Mecanismul de funcţionare a sistemului fixa
şi un nivel de intervenţie – numit indicator de divergenţă – al autorităţilor
monetare naţionale pe pieţele de schimb, nivel stabilit la 75% din marja de fluctuaţie. Acest
mecanism nu a funcţionat totuşi suficient de bine în practică, principalele motive fiind:
 deşi SME stabilea simetria intervenţiilor băncilor centrale în cazul în care

18
Brociner A., Europa monetară, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, pag. 9.
19
Brociner A, op. cit., pag. 10.

55
 monedele atingeau limitele de divergenţă, el nu o impunea ca regulă
obligatorie. Astfel, statele cu monedă în curs de apreciere, cum a fost
Germania, nu au intervenit mereu pe piaţă la nivelul la care ar fi trebuit,
pentru a cumpăra valuta depreciată şi a vinde moneda naţională;
 situaţia economică diferită din statele aderente la SME, reflectată în
nivelul inflaţiei, ce aveau efect asupra competitivităţii pe pieţele externe şi,
deci, asupra intrărilor de valută;
 o anumită stratificare economică a statelor membre ale SME,
datorată obiectivelor diferite ale politicilor economice ale acestora, ceea ce
determina ca măsurile pe care le lua un stat să se repercuteze negativ
asupra celorlalte;
 renunţarea la controlul schimburilor, ca urmare a punerii în practică a liberei
circulaţii a capitalurilor - eveniment care s-a produs efectiv începând cu 1
iulie 1990 - a fost un alt factor de tensiune pentru SME. Acest eveniment
deschidea noi posibilităţi pentru speculatorii pieţei valutare, în condiţiile în care
rezervele valutare pe care le puteau mobiliza statele membre ale SME erau
reduse în raport cu volumele tranzacţionate pe pieţele de schimb. Evenimente
de genul, ieşirea unor monede din sistem (lira sterlină, lira italiană),
devalorizarea altora (peseta spaniolă, escudo-ul portughez, lira irlandeză),
lărgirea marjelor de fluctuare la ± 15%, arătau că era nevoie de o convergenţă
a politicilor economice în direcţia unor rate de inflaţie apropiate şi a unor
diferenţiale ale ratelor de dobândă nule sau reduse. Altfel spus, era necesar ca
statele membre ale SME să adopte politici apropiate, ca obiective, statelor cel
mai bine situate în acel moment (promovate de Germania).
- Pasul trei: EURO - monedă unică
Proiectul introducerii monedei unice - schiţat mai profund în Tratatul de la Maastricht -
prevedea trei faze operaţionale:
 prima fază - stabilirea statelor care beneficiau de condiţiile interne pentru
a accede la Uniunea Monetară. Aceste condiţii de includere în Uniune
presupuneau îndeplinirea de către state a unor aşa-numite criterii
de convergenţă monetară şi bugetară.

56
 Criteriile de convergenţă monetară se refereau la:
- rata inflaţiei (nu trebuia să depăşească cu mai mult de 1,5% media
celor trei ţări cu cele mai scăzute rate ale inflaţiei);
- rata dobânzii pe termen lung - nu putea depăşi cu mai mult de 2%,
media ratelor de dobândă existente în cele trei state cel mai bine
situate din punctul de vedere al ratei inflaţiei;
- cursurile de schimb valutar - trebuiau să rămână în interiorul
marjelor de fluctuaţie stabilite în cadrul SME, cu condiţia
suplimentară să nu fi existat devalorizări masive în cei doi
ani anteriori celui în care se va analiza îndeplinirea criteriilor
privind accesibilitatea la Uniunea Monetară.
Criteriile de convergenţă bugetară aveau în vedere:
- deficitul bugetar, care nu putea depăşi 3% din PIB;
- datoria publică, ce nu putea fi mai mare de 60% din PIB;
- neapelarea la emisiunea monetară pentru a uşura (a reduce) datoria
publică, sau controlul deficitelor şi datoriei20.
 a doua fază - crearea cadrului instituţional pentru Uniunea Monetară în
două subetape :
 crearea Institutului Monetar European (IME), ca for în care guvernatorii
băncilor centrale vor asigura tranziţia către Banca Centrală Europeană (BCE)
şi care să coordoneze politicile monetare ale statelor;
 crearea Băncii Centrale Europene (BCE), cu rolul de a pune în practică
politica monetară a Uniunii.
 a treia fază - introducerea monedei unice - EURO, cursurile de schimb ale
monedelor statelor membre ale Uniunii urmând să fie fixate în mod irevocabil.
Principalele avantaje care rezultă din introducerea monedei unice sunt21:
 stabilitatea schimburilor economice dintre statele membre - deoarece plăţile
şi încasările legate de schimburile comerciale dintre statele membre ale

20
Brociner A., op. cit., pag. 24.
21
S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 68.

57
 Uniunii Monetare se vor raporta la o singură monedă, riscurile datorate
deprecierii şi aprecierii monedelor naţionale vor dispărea;
 inexistenţa atacurilor speculative cu care s-au confruntat statele
europene membre ale Uniunii în perioada „şarpelui monetar" şi a
„Sistemului Monetar European" - înlăturarea monedelor naţionale elimină, în
mod evident, atât ratele de schimb dintre monede, cât şi valurile speculative
asupra monedelor naţionale;
 reducerea ratelor de dobândă în cadrul statelor membre ale Uniunii - este
un alt avantaj cert – având o serie de influenţe benefice asupra
comportamentului investiţional al operatorilor economici, stimulând creşterea
economică: evitarea creşterii dobânzii şi, deci, stimularea investitorilor,
eliminarea proceselor de depreciere sau devalorizare în interiorul Uniunii şi,
deci, eliminarea primei de risc.
 existenţa unei singure monede pentru statele membre ale Uniunii
clarifică şi potenţează caracterul internaţional al EURO. Nu se poate spune
că unele dintre monedele statelor europene membre ale Uniunii nu ar avea
caracter internaţional, numai că ponderea lor în Sistemul Monetar Internaţional
este cu mult mai redusă decât în cazul în care toate statele membre sunt
reprezentate de o singură monedă. Astfel, o Europă reprezentată de o
singură monedă este mai bine plasată în negocierile monetare internaţionale,
poate să-şi impună mai uşor propriile interese şi, de ce nu, o tripolizare
monetară - EURO, dolar, yen - facilitează procesul de reordonare a
sistemului monetar internaţional;
 eliminarea costurilor induse de conversiile datorate existenţei mai multor
monede pe teritoriul statelor Uniunii - renunţarea la numeroasele monede
naţionale şi înlocuirea lor cu o singură monedă fac imposibilă existenţa
comisioanelor de schimb dintr-o monedă în alta şi a celor de tranzacţie;
 avantaje certe pentru consumatori, care vor putea să compare mai uşor
preţurile interne valabile pe teritoriul Uniunii - existenţa unei singure
monede determină în mod implicit existenţa aceluiaşi preţ pe întreg
teritoriul Uniunii.

58
 În categoria dezavantajelor pe care le generează EURO, ca monedă unică
pentru întreaga Europă, acestea sunt22:
 eliminarea monedei naţionale şi înlocuirea ei cu moneda unică implică în mod
evident şi renunţarea la instrumentarul de politică monetară - rata
dobânzii, masa monetară;
 instrumentarul de politică fiscală şi bugetară este în mare măsură inutilizabil,
ca urmare a măsurilor dure pe care trebuie să le îndeplinească statele pentru
a accede la Uniune în perioada de antetranziţie şi de tranziţie;
 cursul de schimb - imposibilitatea utilizării ratelor de schimb - ca
urmare a eliminării circulaţiei monedelor naţionale şi înlocuirii ei cu o
monedă unică - determină ca ajustările, necesare oricărei economii, şi
eventualele refaceri ale competitivităţilor să se facă prin mobilitatea
factorilor de producţie (muncă şi capital) cu circulaţie liberă în condiţiile
pieţei libere şi, respectiv, a valorilor cu care piaţa validează remunerarea
acestora;
 costurile de înlocuire a monedelor naţionale cu noua monedă unică, destul de
importante ca dimensiune şi valoare, se materializează în cheltuielile efectuate de
segmentul financiar - bancar al economiilor statelor membre pentru a emite
produsele şi serviciile oferite pieţei, aceste costuri localizându-se la nivelul
firmelor, fiind datorate stabilirii şi afişării noilor preţuri exprimate în
EURO;
Autoritatea monetară a Uniunii însărcinată cu emiterea şi punerea în circulaţie a
EURO, precum şi cu stabilirea politicii monetare în cadrul Uniunii Economice şi
Monetare este Banca Centrală Europeană (BCE). Funcţionarea sistemului EURO a fost
foarte bună în perioada scursă de la introducerea monedei unice europene. Acest lucru este
confirmat de faptul că băncile s-au adaptat perfect la noua monedă. Pieţele monetare s-au
unificat, iar cele financiare au adoptat EURO, sporindu-şi plasamentele şi tranzacţiile în
noua monedă. Funcţionarea perfectă a noii monede europene mai este demonstrată şi de
opţiunea pentru un EURO puternic, care a permis ca statele europene, aderente la sistem, să

22
S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 70.

59
absoarbă rapid şi fără influenţe nefavorabile şocurile transmise de pieţe, ale crizelor
prelungite cu care s-au confruntat Rusia şi statele din Asia. Consolidarea poziţiei EURO pe
plan mondial contribuie la stabilitatea sistemului financiar-monetar global şi reduce
vulnerabilitatea acestuia în condiţiile actuale, în care supremaţia aparţine unei singure
monede, dolarul.

2.4. Politica agricolă comună (PAC)

Politica agricolă comună are ca principal scop asigurarea unor preţuri

rezonabile pentru consumatori şi venituri juste pentru fermieri, prin crearea unor
pieţe agricole comune şi respectând principiile preţurilor unice, solidarităţii financiare şi
preferinţei comunitare. PAC este una din cele mai complexe si contestate politici
sectoriale ale Uniunii Europene (cheltuielile cu agricultura reprezentând permanent
peste 45% din bugetul comunitar). Politica este decisa prin majoritate calificată în
Consiliu, după consultarea Parlamentului European23. Cu toate acestea, a devenit şi foarte
costisitoare, deoarece preţurile europene erau prea mari în comparaţie cu preţurile
mondiale. Reforma din 1992 a corectat această situaţie reducând preţurile agricole
garantate, instituind prime compensatorii pentru producători şi aşa numitele “măsuri
de acompaniere”. În scopul extinderii, un nou pachet de reforme a fost adoptat în
1999 pentru perioada 2000-2006. În cadrul acestuia se pune accentul pe securitatea
alimentară, protecţia mediului şi promovarea unei agriculturi durabile, cu scopul
creşterii competitivităţii produselor agricole comunitare, simplificării legislaţia
agricolă, consolidării poziţiei de negociere a Uniunii în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (Runda Mileniului) şi stabilizării cheltuielilor cu agricultura. Acesta
reprezintă unul dintre cele mai puternic reglementate domenii, în prezent, existând
aproape 6 000 de acte ale instituţiilor europene, care reglementează direct sau indirect
PAC.
PAC a avut un rol important în crearea unei pieţe agricole comune, unde
produsele circulă liber între statele membre şi unde funcţionează o uniune vamală cu
instrumente specifice în relaţiile cu exteriorul. De asemenea, PAC a contribuit la

23
www.mie.ro

60
diversificarea producţiei, la creşterea calităţii produselor, la dezvoltarea regiunilor rurale şi
la abordarea ecologică a problemelor agricole. Oricum, capitolul agricol al UE nu a fost
deocamdată încheiat.
Principalele argumente care au stat la baza creării politicii agricole comune au
fost24:
 activitatea agricolă nu poate fi comparată cu alte activităţi economice.
Producţia din acest domeniu provine din mai multe sectoare şi depinde de
influenţe climatice şi cicluri biologice care duc la fluctuaţii considerabile în
ceea ce priveşte producţia şi care sunt greu de prevăzut şi de controlat în ciuda
tuturor progreselor tehnice.
 greutăţile întâmpinate în încercările de a echilibra producţia agricolă,
coroborate cu cererea constantă de hrană, ar putea duce la mari fluctuaţii de
preţuri în cadrul Uniunii, dacă nu ar exista măsuri de reglare a pieţei.
Asemenea măsuri au fost introduse pentru a preveni ca aceste variaţii de preţ
să fie impuse atât producătorilor, cât şi consumatorilor.
 fără protecţia corespunzătoare la frontierele comune, variaţiile de preţuri pe
piaţă ar face să scadă preţurile comune şi ar duce, astfel, la delocalizări de
producţie.
 din cauza numărului ridicat de regiuni mai puţin favorizate, măsurile pentru
diminuarea deficienţelor structurale sunt cu atât mai necesare, în scopul
menţinerii nivelului de producţie şi a populaţiei.
În aceste zone, agricultura este cea mai importantă activitate economică. Fără
măsuri de genul acesta, producţia s-ar restrânge la zonele cele mai favorizate.
 dezvoltarea rurală a fost din totdeauna un obiectiv important al politicii
comune europene. Preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor economice şi
sociale a locuitorilor din mediul rural, dezvoltarea instituţiilor corespunzătoare
şi protejarea mediului înconjurător în care aceştia trăiesc este motivată printre
altele de faptul că 50% din populaţia UE locuieşte în mediul rural, care
reprezintă 80% din teritoriul Comunităţii.
24
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,
pag. 61.

61
 Principalele elemente ale politicii agricole comune sunt25: preţurile,
subvenţionarea anumitor costuri, politici comerciale externe de stimulare şi protecţie,
politica veniturilor.
PAC se individualizează prin anumite mecanisme de reglare, preţuri unice pe
produs şi politici comune în domeniul comerţului exterior şi în plan structural. Acestea se
constituie în instrumente care corespund principiilor de bază ale PAC26:
 Principiul unicităţii pieţei - libera circulaţie a produselor agricole între
ţările membre şi desfacerea acestora la preturi unice (preţurile unice au fost
aplicate din anul 1968);
 Principiul preferinţei comunitare - acest principiu se respectă prin protejarea
pieţei comunitare prin taxarea ţărilor care cumpără produse agricole din ţări
nemembre (taxe de prelevare sau prelevări variabile la import) şi prin
subvenţionarea exporturilor (taxe de restituire);
 Principiul solidarităţii financiare - se asigură prin Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), în cadrul căruia Secţiunea
Orientare finanţează proiecte de modernizare a exploatărilor agricole.
Susţinerea preţurilor pe piaţa agricolă comunitară pentru produsele agricole aflate
sub incidenţa PAC se realizează prin fixarea următoarelor categorii de preţuri:
preţurile indicative (orientative sau de bază) sunt preţuri garantate
pentru consumatorii comunitari, au nivel maximal în cadrul comunitar şi sunt mai
mari decât preţurile pieţei internaţionale;
preţurile de intervenţie se stabilesc simultan cu preţurile indicative şi la
un nivel inferior acestora cu câteva procente. Reprezintă limite minime ale
preţurilor comunitare şi sunt preţuri garantate pentru producătorii comunitari;
preţurile prag sunt menite să protejeze piaţa de influenţa preţurilor de
pe piaţa mondială. Se calculează ca diferenţă între preţurile indicative şi
cheltuielile de transport de la graniţele comunitare până la zonele de consum;
preţurile de ecluză sunt preţuri reprezentative ale pieţei internaţionale fiind, de
fapt, preţuri minime de import.
25
www.europeana.ro
26
S. Dumitrescu, G. Marin., O. Puiu, op. cit., pag. 80.

62
 Preţurile de comercializare a produselor agricole se formează efectiv pe piaţă,
pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, dar oscilează între cele două limite, una maximală,
cealaltă minimală, deci între preţurile indicative şi preţurile de intervenţie. În momentul în
care oferta este mai mare decât cererea, iar preţul de comercializare a unui produs scade
până la nivelul preţului de intervenţie, FEOGA aplică măsuri de redresare a pieţei
produsului respectiv, prin cumpărarea la preţul de intervenţie şi stocarea excedentului de
producţie. Produsele stocate sunt revândute pe pieţele ţărilor membre dacă cererea
înregistrează o creştere. Producătorii comunitari pot exporta pe piaţa internaţională
cantităţile de produse ce nu-şi găsesc debuşeu în cadrul comunitar. Dacă preţul de export
este mai mic decât cel comunitar (la nivelul preţului de intervenţie), producătorii
încasează diferenţa de preţ de Ia FEOGA. Această diferenţă se numeşte taxă de restituire
şi echivalează cu o subvenţie de export. În situaţia în care cererea depăşeşte cu mult oferta,
preţurile vor tinde să depăşească nivelul preţurilor indicative şi, pentru echilibrarea
pieţei produsului respectiv, va fi admis importul din ţări necomunitare. Deoarece preţurile
pieţei mondiale sunt mai scăzute decât preţurile comunitare, importatorii vor suporta
taxele de prelevare în momentul efectuării importului. Aceste taxe se adaugă taxelor
vamale percepute în baza tarifului vamal comun şi reprezintă diferenţa între preţul prag şi
preţul de ecluză calculat pentru produsul respectiv.
Principalele propuneri privind reforma PAC “Reforma lui Fischler” sunt27:
 decuplarea producţiei de plăţile directe;
 promovarea unor noi măsuri de dezvoltare rurală – care să asigure tranziţia
spre o agricultură competitivă (absorbirea surplusului forţei de muncă din
agricultură);
 modularea (reducerea plăţilor directe în favoarea dezvoltării rurale);
 revizuirea politicii de piaţă (reducerea treptată a subvenţiilor).
Rezultatele atinse de politica agricolă comună s-au concretizat în28:
- asigurarea securităţii şi aprovizionării consumatorilor;
- garantarea unor preţuri adecvate pentru producători;
27
www.mie.ro
28
Alina Profiroiu, Irina Popescu, Bazele administraţiei publice, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004, pag. 255.

63
 - modernizarea profesiunii agricole;
- diversitatea produselor oferite pe piaţă;
- evitarea concurenţei negative.
Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un set de propuneri de reformă a politicii
agricole comune care au drept scop imprimarea unei forme concrete modelului
european de agricultură. Principalele caracteristici ale acestor norme-model sunt:
- un sector agricol competitiv, care să poată face faţă competiţiei de pe
pieţele internaţionale fără să fie nevoie să se recurgă la subvenţii;
- metode de producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile să
furnizeze produse de calitate în varietăţile cerute de populaţie;
- forme diverse de agricultură, bogate în practici tradiţionale, care nu
sunt orientate numai spre un nivel ridicat de producţie, ci caută să
menţină şi frumuseţile naturii şi ale peisajului rural;
- o politică agricolă mult mai simplă, care stabileşte clar liniile de
separare între deciziile ce trebuie adoptate în comun şi cele care
rămân în competenţa statelor membre;
- o politică agricolă care stabileşte clar faptul că resursele financiare
(cheltuielile) pe care le implică sunt justificate de serviciile pe care
fermierii le furnizează societăţii.

2.5. Politica comercială

Fiind cel mai mare exportator şi importator mondial, schimburile sale

comerciale cu restul lumii reprezentând peste 20% din volumul valoric al comerţului
mondial, politica comercială comună adoptată în cadrul Uniunii Europene reprezintă un
capitol foarte important, bazat pe principii uniforme privind încheierea acordurilor tarifare
şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, a politicii de export şi a măsurilor de
protecţie comercială luate în caz de dumping şi de subvenţionare a exporturilor .
Uniunea vamală a reprezentat evenimentul major prin care statele membre ale
CEE au renunţat la propriile politici comerciale şi au adoptat o politică comunitară29.
Această măsură a avut ca efect o creştere substanţială a volumului valoric al comerţului
29
B. Commelin, Europa economică, Institutul European, 1998, p. 70.

64
intracomunitar, ritmul acestuia devansând dinamica schimburilor internaţionale pe
ansamblul grupării, ceea ce demonstrează că efectele de creare internă de comerţ şi
deturnare de comerţ au prevalat.
Runda Tokio din cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)
derulată în perioada 1973-1979 a reprezentat prima rundă de negocieri multilaterale
la care CEE a participat ca entitate. Efectele rezultatelor Rundei Tokio şi Rundei Uruguay
(1986-1994) din cadrul GATT asupra protecţiei tarifare au fost diverse. Reducerile
succesive ale taxelor vamale aplicate produselor industriale au erodat preferinţa comunitară
rezultată din dezarmarea vamală de care beneficiau propriile produse. Estimativ, în
prezent, media ponderată a taxelor vamale ale UE este de 2,5%30. Exportatorii străini se
confruntă cu o discriminare vamală minimală pe piaţa uniunii, nivelul protecţiei comerciale
europene fiind similar celei americane, deşi se înregistrează încă unele diferenţe sectoriale.
Diminuarea protecţionismului vamal comunitar a fost compensată prin
utilizarea de obstacole netarifare (contingentări, norme tehnice, norme sanitar-veterinare,
limitări „voluntare” la export). Măsurile antidumping şi acordurile de autolimitare la export au
fost pârghii intens utilizate de Comunitatea Europeană în anii '80 pentru a face faţă
agresivităţii comerciale a Japoniei şi a „tigrilor asiatici”, concentrându-se în sectoare precum
automobile, electronică, produse siderurgice, textile. Acordurile de limitare „voluntară” de
către Japonia a exporturilor de automobile către UE au însemnat profituri mai mari pentru
companiile japoneze datorită preţurilor mai mari practicate pe piaţa europeană31. Acordurile
de autolimitare a exporturilor au dispărut din instrumentarul neprotecţionist odată cu
adoptarea Acordului privind salvgardarea negociat la Runda Uruguay, care a interzis astfel
de acorduri şi a impus eliminarea celor existente până la finele anilor '90.
În prezent, mijloacele de protejare a diferitelor sectoare economice europene
sunt reprezentate cu precădere de restricţii cantitative la import, taxe de retorsiune şi
obstacole tehnice (standarde sanitar-veterinare, standarde de securitate şi norme privind
marcarea, ambalarea şi etichetarea).
Comunitatea are responsabilitate exclusivă pentru politica comercială comună
(Articolul 133 din Tratatul asupra Comunităţii Europene). Între Statele Membre ale

30
S. Dumitrescu, A. Bal, Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 134.
31
Tribuna Economică, nr. 27/1999, (M. Stoian, Protejarea economiei comunitare).

65
Comunităţii s-a creat o uniune vamală, cu principii uniforme care guvernează
modificările de tarife vamale, încheierea de acorduri tarifare şi de comerţ cu ţări ne-
membre, politica de import şi export. Deciziile sunt luate cu majoritate calificată de
Consiliu. Tratatul de la Amsterdam a amendat Articolul 113 pentru a permite Consiliului,
acţionând cu vot unanim, să extindă sfera de cuprindere a politicii comerciale comune la
negocieri şi acorduri internaţionale cu privire la servicii şi proprietate intelectuală.
Ulterior, prin Tratatul de la Nisa (semnat în februarie 2001, şi intrat în vigoare la 1
februarie 2003) aceste acorduri s-au înscris printre domeniile în care Consiliul votează cu
majoritate calificată32.
Acquis-ul corespunzător acestui capitol acoperă domeniul relaţiilor economice
şi comerciale ale Uniunii Europene cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale,
precum şi pe cel al relaţiilor de cooperare şi asistenţă. Pentru ca piaţa unică şi uniunea
vamală să funcţioneze, este necesar ca în Uniunea Europeană să existe un set unificat de
reguli de import şi de export în relaţiile cu statele ne-membre.
Politica comercială comunitară derivă în mare măsură din acordurile încheiate
în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). În afara regulilor comune de
export şi de import, politica comercială comună include şi regulile cu privire la măsurile
anti-dumping şi de salvgardare, măsurile împotriva subvenţiilor la import sau a practicilor
ilicite de comerţ, precum şi restricţiile cantitative şi interdicţiile comerciale în probleme
de politică externă (embargouri şi sancţiuni). UE a încheiat numeroase acorduri
comerciale cu terţe ţări. Unele dintre acestea acoperă toate aspectele relaţiilor comerciale,
altele vizează numai anumite produse sau grupe de produse. Acordurile variază, de
asemenea, în ceea ce priveşte gama de concesiuni acordate. În cadrul Sistemului
Generalizat de Preferinţe (SGP), Uniunea Europeană acorda preferinţe comerciale pentru
exporturile provenind din ţările în curs de dezvoltare.
Ajutorul pentru dezvoltare acordat la nivelul UE este un complement al
schemelor de ajutor acordate de statele membre. Prin intermediul structurilor de
schimburi comerciale şi de cooperare axate pe reducerea sărăciei şi reformarea
structurilor sociale şi economice, este asigurată asistenţa pentru un număr important de
terţe ţări.

32
www.ccir.ro

66
 2.6. Politica regională

Una din cele mai noi politici comune în cadrul Uniunii Europene o reprezintă
politica regională, având sorgintea în diferenţele existente între ţările membre, din punct de
vedere al nivelului dezvoltării economice (PIB sau PNB pe locuitor, de pildă), ca şi în
privinţa diferenţelor existente între regiuni în interiorul unei ţări. Concepţia generală care
stă la baza acestei politici este armonizarea eforturilor la nivel comunitar cu cele la nivel
naţional, regional şi local, pentru a se declanşa, în acelaşi timp, o acţiune concertată, pe
termen lung, menită să realizeze coeziunea necesară la toate nivelurile33.
În scopul garantării unei repartiţii echitabile a avantajelor pieţei unice între toate
regiunile şi toţi cetăţenii, Uniunea Europeană a iniţiat o serie de acţiuni şi politici de
acompaniere. Acestea prevăd acordarea unor importante mijloace financiar sub forma
fondurilor structurale şi a fondurilor de coeziune economică şi socială în favoarea ţărilor şi
regiunilor sărace şi a reţelelor transeuropene de telecomunicaţii, transport, distribuţie a
energiei, destinate integrării reţelelor naţionale într-o structură europeană34.
Politica regională europeană este o adevărată politică bazată pe solidaritate
financiară. Ea permite transferul a mai mult de 35% din bugetul Uniunii, alimentat în mare
parte de către statele membre cele mai bogate, spre regiunile defavorizate. Este un demers
care favorizează nu numai ţările cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în raport cu media UE,
ci şi ţările mari contribuabile la bugetul comunitar, ale căror întreprinderi profită de
importante posibilităţi de investiţii şi de transfer de know-how economic şi tehnologic, mai
ales spre regiunile în care activităţile economice stagnează. Datorită politicii regionale,
ansamblul regiunilor participă la îmbunătăţirea competitivităţii externe a Uniunii.
Politicile regionale reprezintă instrumente specifice, operaţionale, de realizare a
obiectivelor strategice, respectiv modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie a statului în
serviciul soluţionării problemelor dezvoltării economice regionale. Cele trei mari imperative
ale politicilor regionale sunt35:

33
Sterian Dumitrescu, Ana Bal, op. cit., p. 138-140.
34
Alina Prifiroiu, Irina Popescu, op. cit., pag. 255.

67
  realizarea unei distribuţii echilibrate a veniturilor şi a condiţiilor de
viaţă pe plan regional;
 diminuarea, în anumite limite, a şomajului pe regiuni;
 micşorarea riscului scăderii populaţiei unei regiuni ca urmare a
emigrării.
Importanţa problemelor legate de situaţiile de decalaj, complexitatea procesului de
controlare a politicilor adoptate, precum şi volumul de resurse aflate în exploatare fac
necesară stabilirea unor principii de bază pe care să se sprijine politica regională a UE.
Aceste principii sunt următoarele:
 Concentrarea efortului financiar asupra celor mai grave probleme.
 Parteneriatul sau cooperarea între Comisie, statele membre şi alte autorităţi
sau organisme, inclusiv parteneri economici şi sociali.
 Planificarea - programarea acţiunilor pe o perioadă de trei sau şase ani.
 Cofinanţarea - contribuţia financiară a diferiţilor actori implicaţi în
realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.
 Sprijinul comunitar - supliment pentru cheltuielile structurale ale statelor
membre. Aceasta înseamnă că acest tip de cheltuială trebuie menţinută de fiecare
stat cel puţin la nivelul înregistrat în perioada anterioară programată.
Obiectivele politicii regionale, în număr trei în prezent , reprezintă în acelaşi
timp şi criterii de finanţare36:
• sprijinirea prioritară a regiunilor cu dezvoltare redusă, al căror PIB
reprezintă mai puţin de 75% din media UE pe ultimii trei ani; întrucât
peste 25% din populaţia UE trăieşte în asemenea regiuni, obiectivului i
se alocă cea 68% din totalul fondurilor;
• sprijinirea regiunilor aflate într-un pronunţat declin industrial, prin
reconversie şi orientarea către noi activităţi zonale (turism şi servicii,
îndeosebi);

35
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,
pag. 214.
36
S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 89.

68
 • combaterea şomajului de lungă durată şi facilitarea inserţiei
profesionale a tinerilor şi a persoanelor expuse în mod deosebit la
excluderea de pe piaţa muncii;
• facilitarea adaptării forţei de muncă de la unităţile industriale regionale,
prin reciclare;
• dezvoltarea structurilor de transformare şi comercializare a produselor
agricole şi piscicole, precum şi diversificarea economică a regiunilor rurale
vulnerabile (expuse la depopulare);
• susţinerea regiunilor cu densitate redusă a populaţiei.
Finanţarea politicii regionale se realizează prin cunoscutele fonduri
structurale:
Fondul Social European (FSE), creat încă în baza Tratatului de la Roma, este
destinat în proporţie de 90% obiectivelor l şi 3, principalii beneficiari fiind
Spania, Italia şi Marea Britanie.
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), înfiinţat în
1962, este legat de funcţionarea Politicii Agricole Comune. Pe planul politicii
regionale el este folosit pentru finanţarea obiectivului 5.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), intrat în funcţiune la l
ianuarie 1975, este destinat corectării dezechilibrelor regionale, fiind orientat către
investiţiile productive, infrastructură şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
Instrumentul Financiar pentru Orientarea în domeniul Pescuitului
(IFOP), destinat finanţării modernizării flotei de pescuit, protecţiei zonei marine,
prelucrării şi comercializării produselor din peşte.
Fondurile menţionate provin din taxele vamale comune, din TVA şi din contribuţia
fiecărui stat membru al UE. Conform principiului adiţionalităţii, fonduri ale statelor,
regiunilor şi ale investitorilor particulari vin în completarea fondurilor comunitare. De
asemenea, Banca Europeană de Investiţii (BIE) şi Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) acordă împrumuturi pentru finanţarea politicii
regionale. În practică, există programe naţionale în cadrul cărora fiecare ţară membră a UE
îşi defineşte propriile proiecte şi solicită aprobarea lor de către Comisia Europeană, şi
programe comunitare - mecanisme de finanţare elaborate de Comisia Europeană, aşa

69
cum este „INTERREG”, care vizează cooperarea transfrontalieră - relaţii de cooperare în
diferite domenii între regiuni din ţări membre ale UE şi regiuni din ţări din Europa Centrală şi
de Est, indiferent dacă regiunile se află la frontiere comune sau în interiorul acestora.
Principalele tipuri de politici de dezvoltare regionale şi locale sunt37:
 politici iniţiate la nivel central;
 politici ce susţin dezvoltarea întreprinderilor private;
 politici iniţiate la nivel local sau regional.
Politicile de dezvoltare regională şi locală iniţiate la nivel central au fost practicate
într-un climat economic stabil, după cel de-al doilea război mondial, şi constau în redistribuirea
centralizată a resurselor. Totuşi, aceste politici nu au condus la rezultate satisfăcătoare mult timp,
având în vedere limitele acestora:
 repartizarea sectorială a resurselor a condus la fragmentarea rezultatelor;
 turbulenţa climatului economic din anii '70 (cele două creşteri ale preţului
petrolului) a transformat activitatea de susţinere a iniţiativei industriale şi
locale, a inovaţiei şi antreprenoriatului într-o activitate viitoare de stopare a
acestora, rigidizând piaţa, inclusiv piaţa forţei de muncă;
 regiunile cele mai slabe, caracterizate de structuri organizaţionale şi
tehnologice clasice nu se puteau dezvolta prin politici centralizate de alocare a
resurselor, care erau neadecvate problemelor regionale.
Politicile dezvoltate la nivel regional sau local sunt practicate în economiile
regionale şi locale slabe din punct de vedere structural, fără rezultate în urma practicării
celor două tipuri de politici discutate anterior, în acest iz, apare evidenţiat rolul
comunităţii locale în stimularea iniţiativelor de dezvelire locală şi regională şi atragerea
resurselor exogene acestora.
Fiind o politică cu adresabilitate şi rezultate concrete, politica regională
contribuie la:
 dezvoltarea regiunilor aflate în întârziere sub aspect economic, faţa de media
europeană de dezvoltare economică;
 reconversia zonelor industriale aflate în dificultate;
37
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,
pag. 217

70
  diversificarea activităţilor zonelor agricole aflate în declin;
 regenerarea cartierelor oraşelor depopulate.

CAPITOLUL III
Liberul schimb intre instituţionalizare si evoluţia „de facto”

Integrarea economică interstatală este rezultatul adâncirii interdependenţelor, ca

urmare a dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii, a specializării internaţionale.
Integrarea economică interstatală presupune o complementaritate bazată pe un nivel de
dezvoltare asemănător; părţi „dezarticulate” nu pot forma un tot omogen. Constituirea

71
întregului nu presupune, în mod obligatoriu, pierderea identităţii părţilor, fie că este
vorba de producţia materială (societăţi mixte sau comune) sau de comerţ (uniune
vamală), circulaţie monetară (uniune monetară). În domeniul economic, termenul de
integrare a fost întrebuinţat iniţial pentru a descrie combinarea intrasectorială a
unităţilor de producţie prin încheierea de acorduri şi formarea de carteluri, trusturi sau
fuziuni între firme concurente, ceea ce s-a numit integrare pe orizontală, şi pentru
reflectarea legăturilor între furnizor şi client, dând naştere integrării pe verticală. Pe
planul relaţiilor economice internaţionale, integrarea economică interstatală este
considerată ca un proces şi ca o stare de lucruri; ca proces, ea cuprinde măsuri
destinate eliminării discriminării între unităţile economice ce aparţin unor state
naţionale diferite, iar ca stare de lucruri, integrarea reprezintă absenţa diferitelor forme
de discriminare între economiile naţionale.
Trăim într-o lume a liberului schimb. În România, produsele încă nu sunt
competitive, concurenţa străină fiind foarte puternică. Cu fiecare produs străin vândut
în România, se mai pierd câteva locuri de muncă. Produsele străine creează locuri de
muncă în ţările de unde provin.
Logica liberului schimb impune ca, atunci când mărfurile circulă liber, să circule
şi capitalul şi forţa de muncă, care însă, este blocata la porţile Europei, sau oriunde în
lumea civilizată. Se racolează doar creiere-informaticieni38.

3.1. Protecţionism versus liberul schimb

Protecţionism sau liberalism?

Daca susţinătorii protecţionismului ar fi întrebaţi cu privire la oportunităţile

existente în industriile exportatoare ei probabil ar răspunde ca acele oportunitatea s-au
ivit numai pentru clasele „sănătoase” sau avantajate. Însă daca ar fi întrebaţi susţinătorii
liberului schimb despre ameninţarea temporara pe care o reprezintă liberul schimb pentru
acele industrii ce sunt în concurenta cu importurile, ar răspunde ca acele pierderi suferite

38
www.vanguard.ro

72
de astfel de industrii sunt doar temporare si este probabil ca pe termen lung sa fie
reversibil adică sa aibă parte de câştiguri importante39. Oricare din parţi va tinde să
minimizeze costurile pe care le implica adoptarea doctrinei lor si sa maximizeze costurile
parţii adverse.
în ceea ce priveşte protecţionismul, se consideră ca cu cat sunt mai importante
schimbările în domeniul politicii comerciale, cu atât mai mari vor fi schimbările în
preturile bunurilor, si astfel cu atât mai mari vor fi oportunităţile si ameninţările (atât
pentru consumatori cat si pentru producători). Cu alte cuvinte, pentru a maximiza
oportunităţile economice pentru anumite grupuri de interese, este necesară amplificarea
dezavantajelor pentru alte grupuri. Pierderea unora, în valoare absoluta, este în mod
necesar superioara câştigului altora deoarece exista o pierdere globala intr-o economie
protejata: deoarece producătorii interni sunt protejaţi pentru ca sunt ineficienţi, iar
câştigul lor este inferior pierderii suferite de întreaga economie. Astfel, este clar ca
avantajul acordat de unele tari unei anumite categorii de producători – şi anume acelora
care produc bunuri protejate de concurenta externa – este obţinut pe cheltuiala altor
producători. Se poate spune astfel ca protecţia pozitiva de care beneficiază unii este în
corespondenta cu protecţia negativa „ ce cade pe umerii” celorlalţi producători40.
în general, companiile eficiente, de succes, sindicatele si comunităţile locale din
zone cu capacitaţi productive sunt adeptele comerţului liber. Dintre acestea putem face
referire la companiile: Sony, Unilever, care au de câştigat de pe urma reducerii
protecţionismului. Cat despre adepţii protecţionismului, aceştia sunt în general
companiile ameninţate de concurenta externa, sindicatele si cercurile de afaceri din
sectoarele intensive în forţa de munca, precum si autorităţile locale din regiunile unde
acestea se regăsesc. în aceasta categorie intra Japonia care practica protecţionismul, intr-o
maniera mai transparenta sau nu, de mulţi ani, chiar si în prezent, un moment fiind
perioada imediat ulterioara celui de-al doilea război mondial, când si-a restricţionat
importurile de orez ca măsura de autoaprovizionare. Uniunea Europeana se număra si ea
printre tarile care au făcut uz de masurile protecţioniste, mai precis ea a utilizat
subvenţionări ridicate si o protecţie agresiva în cadrul politicii sale agricole, cu scopul de
a reduce dependenta grupării de importurile de produse agricole. Statele Unite au
39
Liberty Fund, Inc., 2000
40
Pascal Salin, Lebre-échange et protectionnisme, 1991

73
întreprins programe de sprijinire a industriei interne constructoare de nave; aceste nave
care erau utilizate de companiile americane trebuia sa fie fabricate de şantierele
americane. Daca aceasta protecţie nu ar fi fost acordata, se considera ca 120000 de locuri
de munca s-ar fi pierdut.
în ceea ce priveşte deosebirea dintre liber schimb si protecţionism, Conrad a
formulat-o astfel: „scopul liberului schimb este determinat numai prin motive economice;
justificarea protecţionismului include însă dimpotrivă si motive sociale si politice”.41

Ce este de fapt protecţionismul?

Există multe încercări de a defini protecţionismul, însă toate se refera la „ansamblul
masurilor adoptate de autorităţile publice cu scopul de a interzice sau a limita cumpărările
de bunuri străine de câtre rezidenţii unei tari, prin creşterea preturilor la produsele
importate. Producătorii tarii respective sunt astfel protejaţi de concurenta producătorilor
străini”42. Protecţionismul presupune eforturile guvernelor de a restricţiona importurile
prin impunerea unor bariere comerciale.
Dem.N.N.Ghita afirma cu privire la protecţionism: „politica nenorocita, sortita sa
derapeze si sa stranguleze comerţul internaţional prin obstacole puse libertăţii de
circulaţie, a mâinii de lucru, a indivizilor si a capitalurilor”.43 Imperialismul
protecţionismului a distrus libertatea comerţului, transformând încetul cu încetul
economia libera intr-o economie dirijata.
în recentele argumente privind comerţul mondial cu mărfuri agricole, preturile
înalte naţionale ale mărfurilor agricole sunt atribuite rezultatelor protecţionismului.
Aceasta situaţie poate fi explicata luând în considerare politica de susţinere a preturilor.
Menţinerea politicii de susţinere a preturilor agricole pentru o perioada mai îndelungata a
avut drept rezultat distorsionarea pieţei factorilor de producţie (precum factorul munca,
capital si pământ). în aceste circumstanţe, liberalizarea poate fi un remediu supus
greşelilor, dat fiind faptul ca ajustarea pieţei factorilor necesita timp.

41
M. Manoilescu, Fortele nationale productive si comertul exterior-teoria protectionismului si a
schimbului international, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, pag. 169
42
Pascal Salin – Lebre-échange et protectionnisme, 1991
43
Dem.N.N.Ghita, Imperialismul protectionismului si subjugarea liberalismului, Tipografia Bucovina,
Bucuresti, 1934

74
 Exista trei tipuri de argumente în ceea ce priveşte protecţionismul. Primul ar fi ca
politicile protecţioniste îmbunătăţesc schimburile pe termen scurt intre echilibrul intern si
extern. Acest argument însă nu poate fi respins cu uşurinţa în condiţiile unei rate de
schimb flexibile . Daca barierele tarifare nu sunt permanente, cursul de schimb nu se
apreciază în măsura în care sa compenseze întregul impact al politicii comerciale asupra
contului curent si productivităţii reale. Al doilea argument sugerează ca restricţiile la
import constituie singura cale politica posibila pentru guvern de a spori veniturile
necesare reducerii deficitului bugetar. Cel de-al treilea argument consta în faptul ca
dezechilibrul extern nu va fi înlăturat decât daca cheltuielile interne se vor reduce. Cu alte
cuvinte deficitul extern implica o depreciere reala. Deşi tarifele nu contribuie
îmbunătăţirea balanţei comerciale pe termen lung, ele pot totuşi salva venitul ce altfel ar
fi transferat la extern sub forma unei pierderi comerciale.

Ce este liberul schimb?

Liberalismul este o doctrina atractiva întrucât ea consolidează ideea promovării
competiţiei. Ideea de liber schimb are la baza teoria lui Adam Smith conform căreia o ţară
se poate specializa în producerea anumitor bunuri, fiecare naţiune putând beneficia de
liberul schimb. Însă atunci când se vorbeşte de liber schimb vs. protecţionism se ia în
considerare eficienţa naţională, cea totală, nu cea individuală.
Alt susţinător al liberului schimb este Hayek care este de părere ca intervenţia
statului împiedica procesul de autoreglare a ordinii spontane („ ordinea spontana este
generata prin faptul ca fiecare element operează echilibrarea tuturor factorilor care
acţionează asupra lui si care adaptează toate operaţiunile sale. Un astfel de echilibru este
distrus daca unele din aceste operaţiuni sunt determinate de vreo alta sursa de decizie, pe
baza altor date si în serviciul diferitelor obiective”44).
Von Mises respinge si el intervenţionismul pe motiv ca un sistem economic
centralizat raţional nu exista întrucât nu exista un mecanism de formare a preturilor, nu
exista piaţa libera, iar planificatorii nu pot asigura nici alocarea eficienta a resurselor si
nici organizarea producţiei în condiţii eficiente datorita inexistentei unei pieţe a
capitalului si a absentei unei motivări a interesului prin profit.45
44
F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte, vezi Tratat de economie, Aurel Iancu
45
L.von Mises , Economie Calculation în a socialist commonwealth, 1920, republicat în F.A.Hayek (ed.),

75
 O politica de deschidere prin liberalizare poate totuşi agrava situaţia economica a
tarilor ramase în urma din punct de vedere economic si tehnologic. Producătorii din
aceste tari vor fi intr-un fel înlăturaţi de pe pieţele autohtone de câtre firmele străine,
întrucât ei nu dispun de resursele necesare (capital, tehnologii, economie de scara,
experienţa manageriala etc.) pentru a face fata concurentei.
în România, liberalizarea comerţului exterior a început în februarie 1990, o data cu
abolirea monopolului de stat si a continuat la sfârşitul anului 1992 prin adoptarea unui
regulament vamal prin care licenţele de import si export au fost eliminate. Prin aceasta
abolire, regimul autarhic bazat pe controlul total al importurilor si pe politica de
substituţie maxima a acestora prin producţia interna s-a transformat în regim comercial
bazat pe tarife.

Dezavantajele protecţionismului - combaterea argumentelor pro -

Din punct de vedere al locurilor de muncă protecţionismul este doar un argument
sectorial. Protecţia locurilor de muncă consta de fapt în deplasarea resurselor câtre
sectorul protejat, care de cele mai multe ori nu produce nimic din consumul acelor
resurse. Ceea ce se realizează de fapt prin protecţionism, reprezintă doar o redistribuire a
locurilor de munca de la industriile cu o potenţiala creştere economica, câtre industriile în
declin46.
Daca s-ar acorda protecţie tuturor sectoarelor, atunci costurile acestei protecţii ar fi
resimţite de toţi, în mod egal. Acordându-se insă doar la nivel sectorial, sub pretextul de a
proteja salariatul din acel domeniu, costurile protecţionismului vor fi suportate în mod
neechitabil, prin majorarea preturilor bunurilor importante, mult peste nivelul puterii de
cumpărare al consumatorului final. în acest fel se distorsionează semnalele de preţ pe care
ar fi permis sectoarelor protejate sa se adapteze la condiţiile concurentei externe. Daca
protecţia este predominanta se poate produce un soc profund acelora cu activitate
protejata pe termen lung, deoarece aceştia nu se pot adapta concurentei străine atunci
când vor trebui sa treacă la liber schimb. Aceasta inadaptare a structurilor productive la
collective economic planning , Routledge Kegan Paul , Londra,1936
46
McKinnon, Ronald I., The order of Economic Liberalization: Financial control în the
transition to a market Economy, 1991.

76
lumea exterioara – ca efect al protecţiei - poate sa cauzeze un şomaj important în acel
sector.
Motivul echilibrării balanţei de plaţi externe este cel mai uzitat. Acest argument este
deseori invocat de multe tari atunci când adoptă masuri de politica comerciala. Însă,
pornind de la un raţionament simplu conform căruia în cadrul oricărei tranzacţie o parte
vinde si una cumpăra, cea care vinde, vinde pentru ca a cumpărat, iar cea care cumpăra,
cumpăra pentru ca a vândut. Rezulta astfel ca cele doua activităţi nu se pot delimita în
mod strict, ajungând astfel la concluzia ca protecţionismul influenţează atât importurile
cat si exporturile, iar prin restricţionarea importurilor nu se realizează o echilibrare a
balanţei comerciale, deoarece si exporturile sunt restricţionate.
Protejarea activităţilor naţionale prioritare, reprezintă un alt argument al adoptării
masurilor de politica comerciala.. Deseori se spune ca anumite sectoare „esenţiale”
asigura supravieţuirea unei tari, deoarece ele au o importanta strategica si de aceea ele
trebuie protejate indiferent de cat costa. Însă apar diferenţe cu privire la definirea
termenului de prioritar, de la ţară la tara, unele tari putând folosi acest pretext doar ca pe
un mijloc subtil de protejare a economiei interne de concurenţa străina.
Atunci când se încearcă industrializarea unor tari mai puţin dezvoltate, de obicei se
folosesc masuri de protecţie pentru a proteja producătorii interni. Însă protecţionismul
restricţionează sursele de aprovizionare ale producătorilor şi posibilităţile de alegere ale
comparatorilor, reduce concurenta conducând la industrii slăbite şi incapabile sa
concureze eficient cu pieţele mondiale.
Protecţionismul nu este ieftin. Consumatorul este nevoit sa plătească pentru fiecare
slujba salvata prin intermediul masurilor protecţioniste. Protecţionismul creste nivelul
costurilor consumatorului. Acesta, nu numai ca plăteşte nişte preturi mai ridicate ci are si
mai puţine posibilităţi de alegere a produselor. Producătorul este mai puţin stimulat sa
dezvolte tehnologii noi, sa investească în echipamente mai productive. Economia suferă
de pierderea cauzata de alocarea ineficienta a resurselor pentru protecţie. Consecinţa este
îngheţarea economiei prin protecţia industriilor cu creştere redusa, ceea ce determina
creşterea si încetinirea creşterii economice47. Mulţi economişti consideră ca

47
John Oliver Wilson – The Power Economy – Building an Economy that works, 1995

77
protecţionismul poate fi practicat pentru a satisface anumite interese individuale în
detrimentul interesului naţional. în cazul liberalizării principalul perdant este statul,
deoarece taxele vamale reprezintă o sursă de venituri la bugetul statului. Cum insă statul,
mai ales reprezentaţii săi sunt orientaţi pe termen scurt si mediu mai degrabă decât pe
termen lung, datorita alegerilor, precum si datorita faptului că interesele producătorilor se
bucura de o mai mare receptivitate decât cele ale consumatorilor statul alege deseori o
politica protecţionista decât una de liber schimb.
Deseori protecţionismul si liberul schimb se afla în antinomie. Sunt însă unele
situaţii –cel puţin teoretice, în care protecţionismul este complementar cu liberul schimb:
marii economişti, printre care si Adam Smith, au precizat anumite situaţii teoretice în care
protecţionismul poate îmbunătăţi bunăstarea naţionala. Astfel, o ţară poate folosi masurile
de protecţie ca o ameninţare pentru a obţine de la celelalte tari o reducere a
protecţionismului lor pentru bunurile exportate de ea. în acest fel, daca aceasta
ameninţare funcţionează, atunci ţara respectiva poate câştiga sub dublu aspect: pe de o
parte din liberul schimb pe care îl practica (in interiorul economiei sale, deoarece nu
foloseşte efectiv masuri de protecţie), iar pe de cealaltă parte de la partenerii săi cu care
face liber schimb (câştigătorii fiind în special exportatorii săi pe aceste pieţe, deoarece
nici aceştia nu folosesc masuri de protecţie comerciala). Totuşi este posibil ca unele tari
sa considere acest gen de ameninţare ca fiind permanenta si sa nu-si diminueze nivelul
protecţiei.
Protecţionismul poate fi prin excepţie pozitiv atunci când o ţară deţine monopolul
asupra unui bun, prin practicarea unor tarife optime, pentru a beneficia mai mult de pe
urma acestui monopol. Însă, în realitate sunt puţine astfel de monopoluri (poate decât cu
excepţia OPEC-ului), iar daca ar exista celelalte tari se pot alia împotriva acelui tarif
practicat de ţara ce deţine un monopol.
„Comerţul corect” reprezintă, teoretic, un mecanism complementar liberului
schimb, prin intermediul căruia o ţară se apăra împotriva exporturilor tarilor partenere
subvenţionate, precum si împotriva dumping-ului, deoarece se considera ca
distorsionează piaţa. Însă acest mecanism, în realitate, este folosit ca o măsura de
protecţie subtila împotriva importurilor, si în nici un caz ca o forma a liberului schimb.

78
 Pierderile cauzate de protecţionism depăşesc graniţele tarii care le practica, în
sensul ca nu numai consumatorii autohtoni au de pierdut ci si cei internaţionali, deoarece
dacă ţara respectiva ce practica astfel de masuri este importanta, atunci preturile
practicate de ea vor influenta si pe cele internaţionale.
O liberalizare comerciala va implica si o îmbunătăţire si simplificare a
procedurilor si formalităţilor vamale.
Efectele simplificării procedurilor vamale:
- creşterea eficientei pentru exportatori (reducerea costurilor);
- creşterea profitabilităţii firmelor importatoare;
- reducerea birocraţiei si a corupţiei la punctele vamale;
- creşterea veniturilor bugetare;
- creşterea credibilităţii unor structuri ale administraţie publice;
- impulsionarea deschiderii economice.

O politica de deschidere prin liberalizare poate totuşi agrava situaţia economica a

tarilor ramase în urma din punct de vedere economic si tehnologic. Producătorii din
aceste tari vor fi intr-un fel înlăturaţi de pe pieţele autohtone de câtre firmele străine,
întrucât ei nu dispun de resursele necesare (capital, tehnologii, economie de scara,
experienţa manageriala etc.) pentru a face fata concurentei.
în România, liberalizarea comerţului exterior a început în februarie 1990, o data cu
abolirea monopolului de stat si ea s-a încheiat la sfârşitul anului 1992 o data cu adoptarea
unui regulament vamal prin care licenţele de import si export au fost eliminate. Prin
aceasta abolire, regimul autarhic bazat pe controlul total al importurilor si pe politica de
substituţie maxima a acestora prin producţia interna s-a transformat în regim comercial
bazat pe tarife.
Liberul schimb menţine în tarile înapoiate munca bruta, în timp ce
protecţionismul face posibila munca de calitate. Dar numai munca de calitate produce
sporirea puterii de cumpărare.
Liberalizarea ajuta naţiunile sa realizeze o mai eficienta utilizare a factorilor de
producţie, duce la realocarea mai eficienta a resurselor câtre acele activităţile care dispun
de avantaje comparative si competitive, sporeşte oportunităţile de consum si sporeşte

79
posibilităţile de alegere . Costurile liberalizării se concentrează în sectoarele, bine
organizate, care se opun atenuării protecţiei de care beneficiază. Beneficiile liberalizării,
de regula, sunt superioare efectelor negative. Accesul mai liber pe piaţa implica reduceri
de bariere.

3.2. Rezultatele rundelor de negocieri multilaterale GATT-OMC în ceea ce

priveşte reducerea barierelor tarifare

In cadrul GATT au fost acordate numeroase concesii tarilor mai puţin dezvoltate,
în special reducerea taxelor si sporirea contingentelor la produsele lor, iar începând cu
anul 1971, SUA, Piaţa Comuna, si Asociaţia Europeana de Liber Schimb au convenit sa
acorde preferinţe tarilor mai puţin dezvoltate la anumite bunuri manufacturate pentru o
perioada de cel puţin 10 ani. în demersurile pentru liberalizarea comerţului după cel de-al
doilea război mondial, prin anii ’70 GATT a trebuit sa facă fata unui nou val de
protecţionism. SUA a reînceput protejarea propriilor sectoare, în special producţiile
agricole precum cele de carne, produsele din lapte si zahar. în anii ’80, liberalizarea
comerţului la produsele agricole continuă sa fie un deziderat important dar îndepărtat; de
asemenea, un alt obiectiv ar fi înlăturarea barierelor din calea investitorilor străini.
Practicarea de bariere (restricţii) comerciale are efecte diferite asupra ţarilor care
le practica, astfel: o ţara mai mica, aflată în imposibilitatea de a influenţa preţurile pieţei
internaţionale, va înregistra pierderi prin practicarea barierelor si va câştiga mai mult de
pe urma acordurilor care prevăd liberalizarea fluxurilor comerciale.; ţările mari, însă, vor
susţine menţinerea restricţiilor comerciale. Aceasta opţiune, pe termen lung poate avea
drept consecinţa pierderea de bunăstare. Orice ţară poate sa practice restricţii comerciale,
dar rezultatul acestui aparent raţional comportament poate fi nefavorabil. Drumul spre
liberalizarea schimburilor comerciale este anevoios, motiv pentru care GATT si-a
concentrat eforturile pentru o liberalizare comerciala multilaterala. Prin liberalizarea
reciproca se asigura un acces global sporit la pieţe, câştigurile fiind astfel mai mari, iar
procesul devenind mai flexibil.

80
Cei care au de câştigat din liberalizare sunt, în special, consumatorii si utilizatorii de
produse importate; iar cei care vor avea de pierdut sunt sectoarele concurate de importuri,
fapt pentru care aceştia se vor organiza în lobby-ul împotriva liberalizării. Grupurile de
interese care înregistrează pierderi pot obţine compensaţii prin accesul la importuri mai
ieftine datorita introducerii pe agenda de negocieri a unei game largi de produse.
Grupurile de interese orientate spre export câştiga ca urmare a liberalizării comerciale.
OMC este o organizaţie interguvernamentala, care a început sa funcţioneze la 1
ianuarie 1995 si reprezintă un adevărat forum de negocieri, continue, intre tarile membre
pentru liberalizarea în continuare a comerţului cu bunuri si servicii cat si pentru negocieri
asupra altor domenii ce pot fi selecţionate în vederea stabilirii regulilor si disciplinelor
necesare.
OMC si GATT au înregistrat remarcabile succese în reducerea barierelor comerciale
tradiţionale, tarifare si netarifare, pe parcursul celor 9 runde de negocieri. în primele
cinci decenii de la lansarea GATT nivelul taxelor vamale practicate de tarile
industrializate s-a redus de la 40% la 4%, iar volumul comerţului internaţional cu bunuri
a crescut de 18 ori, cu un ritm anual de 6% . Cu ocazia Rundei Uruguay, care viza
iniţiativa liberalizarea comerciala, s-a produs o reducere importanta a barierelor
comerciale în anumite sectoare; însă în ceea ce priveşte comerţului cu textile si produse
agricole s-a menţinut un nivel ridicat al protecţionismului.
Japonia deţine supremaţia atât din punct de vedere al proporţiei importurilor care nu
mai sunt afectate de bariere tarifare (71%), cat si din punct de vedere al progresului
înregistrat cu ocazia Rundei Uruguay (anterior, acest procent era de 34,8%).
SUA au marcat un progres considerabil prin angajamentele asumate în cadrul
Rundei (de la 10,4%, la 39,5%), în timp ce în Uniunea Europeana, importurile care nu
mai sunt afectate de astfel de bariere au crescut de la 23,6% la doar 37,7%.
Primele sase runde de negocieri în cadrul GATT-OMC au vizat în special negocierea
de concesii tarifare si s-au finalizat cu reducerea nivelului taxelor vamale, de la 40% în
1947 la 5% în 1968.
Prima runda de negocieri de la Geneva (1947) a condus la 45000 concesii tarifare.
Runda de la Annency (1949) a avut drept rezultat obtinerea a 5000 de concesii tarifare;
runda de la Torquay (1951) a determinat o reducere taxele vamale cu 25% fata de 1948;

81
runda din 1956 de la Geneva a înregistrat 4300 de concesii; runda Dillon-Geneva a avut
drept rezultat 4400 de concesii. Runda Kennedy (1964-1967) a condus la reducerea
taxelor vamale cu 35% si la 6300 concesii tarifare.
Runda Tokyo (1973-1979) a contribuit la realizarea unei cantitatea importante de
concesii tarifare si totodată a introdus si problema barierelor netarifare.
Runda Uruguay (1986-1993) reprezintă cea mai complexa runda de negocieri,
având o contribuţie majora în domeniul liberalizării comerţului mondial; a condu la
reducerea taxelor vamale, în medie cu 40% a taxelor vamale de import pentru produsele
industriale si agricole.
Noul protecţionism urmăreşte sa protejeze mediul înconjurător prin reeducarea
comerţului internaţional si prin reorientarea si diversificarea întregii economii spre
producţia locala sau naţionala, iar ca ultima opţiune orientarea câtre regiunile
înconjurătoare . De asemenea, noul protecţionism urmăreşte reducerea insuficientei
economice si satisfacerea nevoilor sociale si umane pentru toţi. “Protecţia este buna.
Acest cuvânt protecţie a fost murdărit de ideologia liberului schimb, însă priveşte viata
de zi cu zi si judeca corect daca protecţia nu este un motiv cheie în aproape tot ce faci”
(Tim Lang and Colin Hines, The new protecţionism).
Prin vechiul protecţionism, marile si puternicele grupuri de interese căutau sa-si
atingă scopurile. Dar noul protecţionism încearcă sa protejeze interesele publice, precum:
sănătatea, mediul înconjurător, siguranţa, reducerea sărăciei, împotriva intereselor
comerţului nerestricţionat.
Conform noului protecţionism, scopul statelor ar trebui sa fie protejarea viitorului
prin restricţii în calea comerţului internaţional si prin reorientarea si diversificarea întregii
economii câtre producţia naţionala. Cu alte cuvinte, mai puţin comerţ, iar acolo unde are
loc sa fie mai mult local, mai echitabil si sa atingă standarde înalte.
Marea provocare pentru viitor este de a dezvolta politici care sa satisfacă nevoile
economiei, mediului înconjurător si dreptăţii. Liberaliştii sunt de părere ca masurile
protecţioniste, precum taxele vamale, interdicţii sau alte bariere, reduc specializarea
internaţionala a muncii si conduc la scăderea bunăstării globale. Protecţionismul
înseamnă scumpirea bunurilor si a serviciilor; industriile necompetitive, ineficiente sunt
menţinute, iar orice presiune asupra lor pentru a deveni mai productive (presiune din

82
partea pieţei libere) este atenuata. Aceste industrii vor face lobby pentru a se apăra
împotriva competitorilor străini.
Apropierea de secolul 21 a condus la restructurarea regulilor economiei mondiale
prin intermediul GATT cu scopul de a înlătura barierele comerciale. în 1980, privatizarea
a fost văzuta ca soluţia permanenta pentru reducerea birocraţiei si a intervenţiei statului.
Cele trei mari forte comerciale: U.E, S.U.A si Japonia încearcă sa promoveze o piaţa
interna mai eficienta, însă menţin câteva aspecte ale vechiului protecţionism. Din prisma
celor care practica comerţul liber, aceste entităţi sunt percepute ca practicând un
protecţionism ascuns. în anii ’70 si ’80, perioada de liberalizare a comerţului, a existat o
creştere a acestui tip de protecţionism, prin creşterea barierelor non-tarifare si restricţii
voluntare la export 48.
Conform Băncii Mondiale tarifele nominale de 6% ale sectorului de producţie din
US sunt afectate de un tarif real de 23% datorita masurilor antidumping, taxe de dumping
la importul de otel, maşini si textile. Aceste grupări practica comerţul liber la intern si
protecţionism la graniţe. Numărul de cazuri de protecţionism ascuns a crescut în anii ’80.
Mulţi protecţionişti sunt de părere ca datorita celorlalte guverne care restricţionează
importurile, Guvernul SUA ar trebui sa facă la fel. Altfel spus guvernul SUA ar trebui sa
limiteze libertatea americanilor deoarece si alte guverne limitează libertatea cetăţenilor
lor.

Efectele comerţului asupra mediului

Mulţi economişti sunt de părere ca liberalizarea comerţului afectează mediul prin

încurajarea dezvoltării economice , facilitând accesul firmelor străine cu tehnologie
poluanta câtre tarile cu un cadru legislativ ecologic mai permisiv. Însă, statisticile
demonstrează ca principalul factor responsabil pentru creşterea cererii de protecţie a
mediului intr-o ţară rămâne venitul mediu , masurile ecologice implicând operaţiuni
extinse , însoţite de costuri foarte mari. Deci liberalizarea comerţului, prin exportul de
venit real câtre tarile slab dezvoltate , va facilita creşterea preocupărilor în domeniul
ecologic, în acele tari.

48
Hopkinson, N, “Competing the GATT Uruguay Round:Renewed Multilateralism or a eorld of Regional
Trading Blocs”, Wilton Park Paper 61, HMSO, London, august 1992, p.1

83
“Prin List teoriile liberului schimb nu sunt negate, ci numai restrânse. Liberul schimb nu
este contestat, ci menţinut numai cu un scop final”49. Deci List nu ataca liberul schimb, el
admite principiul fundamental al liberalismului. (“Restricţia este un mijloc; libertatea este
telul”).

CONCLUZII

Însă dacă liberul schimb reprezintă o oportunitate sau o ameninţare depinde de sursa
venitului si a bunurilor ce fac obiectul liberului schimb. Aceasta problema are foarte
multe valenţe. Daca se iau în considerare părerile ecologiştilor, liberul schimb ar putea
deveni o ameninţare pentru mediul înconjurător deoarece pentru a face fata concurentei,
mulţi producători sunt tentaţi sa reducă din costurile lor (in special pe cele cu mediul), iar
consumatorii preferând astfel de bunuri mai ieftine, pe termen lung tot ei ar putea fi
afectaţi de consecinţele acestor masuri. Însă dacă se priveşte probleme din punct de
vedere economic, liberul schimb reprezintă o oportunitate, deoarece duce la creşterea
eficientei, poate chiar la maximizarea utilităţii bunurilor.
Practic toţi cetăţenii câştiga pe termen lung ca efect al liberalizării, însă exista costuri
ridicate pe termen scurt. La aceasta concluzie au ajuns majoritatea economiştilor. Se
poate observa inconsistenta argumentelor susţinătoare protecţionismului, din punct de
vedere al raţionalităţii economice.
Intr-o economie de piaţa libera adoptarea masurilor de politica comerciala duce la
scăderea bunăstării sociale a naţiunilor implicate în comerţul internaţional.

3.3. Aranjamente de liber schimb în Europa

3.3.1. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

49
W. Bickel,vezi Manoilescu, pg. 398

84
 Comunitatea Europeană a dezvoltat relaţiile comerciale cu ţări şi grupări de ţări,
de pe diverse continente. Au fost semnate acorduri, fie prin negocieri directe, fie prin
intermediul GATT şi mai apoi OMC. Pe baza unor negocieri între CEE cu fiecare ţară
membră a AELS s-a ajuns la crearea unei zone europene de liber schimb, acordul
prevăzând eliminarea taxelor vamale la cea mai mare parte a produselor industriale,
într-un interval de 5 ani de la data intrării în vigoare a „zonei” (1973). În acord se face
distincţie între „produsele sensibile” şi cele „foarte sensibile”, în raport cu concurenţa.
La prima categorie (aluminiu, plumb, zinc, metale rare) se prevede o perioadă de 7 ani
pentru eliminarea protecţiei tarifare, în timp ce pentru a doua categorie (produse
derivate din lemn, de exemplu) perioada de tranziţie este mai lungă (11 ani).
Uniunea Europeană nu încurajează schimburile doar în contextul multilateral al
Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Ea a încheiat acorduri preferenţiale cu diferite ţări
sau grupuri sub forma acordurilor de liber schimb sau acordurilor vamale. Astfel există
acorduri de liber schimb, precum Spaţiul Economic European (SEE) – UE, Islanda,
Liechtenstein şi Norvegia – care încurajează şi menţin relaţiile comerciale dintre UE şi
vecinii săi şi care cuprind cea mai mare parte a ţărilor AELS50.
Apariţia SEE a fost stimulată de precedentul acord. La începutul negocierilor,
CEE includea 12 membri, iar AELS - şapte. Scopul acordului era, în principal,
realizarea celor „patru libertăţi” (a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului) pe o
piaţă totalizând 380 de milioane de consumatori51.
Intrată în vigoare la 3 mai 1960, pe baza convenţiei de la Stockholm, semnată la
20 noiembrie 1959 de şapte ţări (Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanic,
Norvegia, Portugalia, Suedia), AELS şi-a propus să realizeze o zonă de comerţ liber
pentru produsele industriale. Ulterior au devenit membre Finlanda, Islanda şi
Lichtenstein . La 31 decembrie 1966, AELS eliminase toate taxele vamale în
schimburile reciproce de produse industriale. Un an mai târziu au fost abolite, de
asemenea, taxele vamale între ţările AELS şi Finlanda, care devenise membru asociat
de la 26 iunie 1961. Majoritatea produselor agricole, piscicole şi oceanice nu au fost
incluse în acordul AELS, dar unele state membre au încheiat acorduri bilaterale asupra

50
Marius Profiroiu, Irina Popescu, op. cit., pag. 306.
51
Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină, Uniunea Europeană, Independenţa Economică, 2002,
pag. 82.

85
comerţului cu produse agricole. În prezent, AELS a rămas formată numai din patru state
(Elveţia, Norvegia, Liechtenstein şi Islanda, ultimele două aderând mai târziu), întrucât
celelalte ţări au aderat la Uniunea Europeană52.
AELS urmărea crearea unei zone de liber schimb limitată la produsele
industriale şi la cele agricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului şi
produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal extern comun şi fără
politici comune.
Crearea acestei grupări a fost o reacţie de adaptare a ţărilor la ameninţarea pe
care o reprezentau efectele de deturnare de comerţ cauzate de crearea uniunii vamale
vest-europene .Totuşi, întrucât potenţialul economic al acestei grupări era sensibil mai
mic decât cel al CEE, iar ţările participante erau puternic dependente de relaţiile
comerciale cu ţările participante la cealaltă grupare, atenuarea efectelor de deturnare de
comerţ a fost nesemnificativă. Menţinerea unor strânse raporturi comerciale cu ţările
membre ale CEE a fost o constantă a decidenţilor din ţările participante. Ca o expresie a
acestui fapt, la doar un an de la crearea AELS, cel mai important membru al său, Marea
Britanie, a decis să depună cererea de aderare la Comunităţile Europene. La scurt timp
ea a fost urmată de Danemarca şi Norvegia, două ţări care erau atrase de principala lor
piaţă de export.
Primul deceniu de funcţionare a AELS a fost unul de succes, eliminându-se
taxele vamale la majoritatea produselor industriale cu excepţia celor considerate foarte
sensibile la concurenţă. Ţările membre s-au străduit să demonstreze că taxele vamale
pot fi înlăturate, în timp ce barierele netarifare pot fi menţinute sub control, dacă
regulile de origine sunt armonizate şi administrate satisfăcător şi dacă sectoarele
industriale se supun unor procese corecte de ajustare structurală cu caracter limitat şi
nedistorsionant. AELS s-a consacrat treptat ca un model de integrare operaţională
respingându-se o vreme modelul unei „Europe dure şi pure” susţinut de participanţii la
cealaltă grupare cu care s-a coabitat funcţional. Din 1972 s-au negociat şi au devenit
funcţionale acorduri de liber schimb între fiecare ţară membră a AELS şi CEE care au
condus mai târziu la Acordul privind crearea Spaţiului Economic European, cea mai

52
S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 53.

86
cuprinzătoare zonă de liber schimb care a pregătit terenul pentru viitoarea aderare la
Uniunea Europeană a Austriei, Suediei şi Finlandei în 1995.
În 1987, la Reuniunea Ministerială CEE - AELS de la Interlaken această
evoluţie inevitabilă a devenit politică oficială a CEE bazată pe următoarele principii ale
negocierilor cu AELS53:
• CEE va acorda în continuare prioritate propriului proces de integrare;
• CEE nu va accepta angajamente faţă de terţi care ar putea afecta procesul
decizional intern;
• CEE se aştepta la un echilibru raţional între avantaje şi angajamente din
partea oricărei categorii de terţi.
Ţărilor membre ale AELS le erau oferite două alternative: să continue colaborarea
în baza procesului de la Luxemburg (blocat la acel moment până în 1992), sau să se
angreneze în procesul de realizare a Pieţei Unice. Ţărilor AELS li s-a oferit un pachet
de angajamente menite să acopere cele mai relevante aspecte ale „celor patru libertăţi”
pe care se baza întregul proces de realizare a pieţei unice, dar au fost avertizate că
trebuiau să „vorbească pe acelaşi ton”şi „să aplice ceea ce au ales”.
Aşa cum a funcţionat până în prezent, AELS a dovedit că divizarea comercială a
Europei nu este un proces benefic pe termen lung datorită structurilor specifice de
specializare şi de interdependenţă care s-au creat în timp.

3.3.2. Acordul Centro-European de Liber Schimb (CEFTA)54

Redefinirile politice şi economice din Europa Răsăriteană se caracterizează prin

cel puţin două categorii de efecte distorsionante în ce priveşte comerţul ţărilor din
regiune. Fluxurile comerciale ale ţărilor din această regiune au înregistrat o diminuare
semnificativă. O parte din schimburile comerciale derulate mulţi ani pe coordonatele
unui tip asimetric de specializare internaţională au fost reorientate spre Europa de Vest,
mai ales că majoritatea acestor ţări doresc aderarea la Uniunea Europeană, sperând că
această nouă poziţie va contribui la prosperitatea lor economică.

53
Dumitru Miron, Comerţ internaţional, Ed. ASE, 2003, pag. 342.
54
Dumitru Miron, op.cit., pag. 347.

87
 În decembrie 1992, la Krakovia, a fost semnat Acordul de creare a CEFTA de
către Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Principalele rezultate aşteptate de către
semnatari s-au concentrat în direcţia sporirii schimburilor comerciale reciproce,
prevenirii efectelor de deturnare de comerţ şi minimizării efectelor negative ale
atomizării pieţei ţărilor din regiune. Participarea la CEFTA se diferenţiază, într-o
anumită măsură, de participarea la alte grupări regionale ca urmare a stadiului de
dezvoltare de la care au pornit partenerii şi a obiectivelor urmărite. S-a sperat că
participarea la această zonă de liber schimb, va permite atenuarea asimetriilor de
dezvoltare şi, prin coordonarea politicilor macroeconomice se poate obţine un mai mare
grad de stabilitate în regiune. Ceea ce le-a unit de la început pe aceste ţări a fost dorinţa
comună de a adera cât mai rapid la U.E. şi speranţa că prin valenţele CEFTA se
grăbeşte îndeplinirea cerinţelor acestui demers.
Cadrul juridic care stă la baza constituirii acestei grupări integraţioniste se
compune din trei părţi:
• Acordul de bază care stabileşte obiectivele, metodele şi instrumentele
unei zone de liber schimb;
• Protocoalele adiţionale care definesc dezideratele şi stadiile liberalizării
comerciale tarifare şi netarifare;
• Anexele.
CEFTA este o zonă imperfectă de liber schimb vizând cu precădere produsele
industriale care fac obiectul schimburilor comerciale dintre ţările participante.
Facilităţile comerciale au fost plasate pe trei niveluri: produse la care taxele vamale vor
fi eliminate la momentul intrării în vigoare a Acordului; produse la care taxele vamale
vor fi înlăturate treptat în decursul unei perioade de trei ani şi produse sensibile la
concurenţă la care calendarul liberalizării va fi mai lent. Având la bază Declaraţia de la
Vişegrad din 15 februarie 1991 şi Declaraţia de la Krakovia din 6 octombrie 1991,
părţile semnatare au convenit să creeze o zonă de liber schimb în conformitate cu
prevederile Art. XXIV al GATT până la 1 ianuarie 2001 liberalizarea schimburilor
comerciale intraregionale urma a fi realizată în mai multe etape, în decursul unei
perioade de maximum 8 ani, în conformitate cu Protocoalele adiţionale la Acord.

88
 Pe lângă obiectivul de bază privind reducerea şi eliminarea obstacolelor din
calea schimburilor comerciale reciproce astfel încât să se dezvolte relaţii de piaţă
armonioase, coroborate cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi cu creşterea
productivităţii muncii, asigurarea unor condiţii loiale privind concurenţa, părţile
semnatare au definit ca domenii comune de acţiune55:
• politicile de securitate şi relaţiile cu instituţiile europene;
• transporturile, infrastructura şi telecomunicaţiile;
• proiectele sub şi micro regionale;
• cooperarea între întreprinderile mici şi mijlocii;
• cooperarea în sectorul turismului şi comercializării;
• cultura, educaţia şi schimburile de experienţă;
• înfiinţarea de fundaţii culturale şi ştiinţifice.
După cum se poate observa, semnatarii au lăsat pentru a fi negociate ulterior două
domenii sensibile: sistemele de plăţi (convertibilitatea externă) şi coordonarea regională
a politicilor macroeconomice.
Acordul cuprinde prevederi privind achiziţiile guvernamentale, protecţia drepturilor
de proprietate intelectuală, măsurile antidumping şi reexporturile, toate articolele sale
fiind formulate cu respectarea regulilor O.M.C şi normelor de conduită ale Organizaţiei
Mondiale a Proprietăţii Intelectuale. Acordul nu exclude posibilitatea oricărei părţi de a
participa la alte forme de integrare regională şi reglementează retragerea din grupare
după o notificare prealabilă de 6 luni.
La 25 noiembrie 1994 a avut loc la Poznan întâlnirea la nivel de prim-miniştri ai
ţărilor membre la care a fost adoptată o Declaraţie Comună în care s-a prevăzut56:
• Accelerarea procesului de reducere a barierelor comerciale din calea
schimburilor de produse industriale şi agricole, acceptându-se doar câteva
excepţii;
• Lărgirea CEFTA prin aderarea de noi membrii care aveau semnate Acorduri de
Asociere cu U.E. şi erau părţi contractante Ia GATT;
• Lărgirea cooperării economice în domeniul industrial în baza Acordurilor
55
Dumitru Miron, op. cit., pag. 348.
56
Dumitru Miron, op. cit., pag. 351.

89
 Europene;
• Consultarea reciprocă în ce priveşte toate deciziile care pot afecta aderarea
fiecărei ţări la Uniunea Europeană.
Procesul de aderare a României la CEFTA s-a dovedit anevoios. Primul pas în
această direcţie a fost făcut sub forma acordurilor de comerţ liber negociate de România
începând cu anul 1994, bilateral cu fiecare ţară membră. Într-o primă etapă, au fost
negociate şi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1995 Acorduri de liber schimb cu Cehia
şi Slovacia, declanşându-se tratative similare cu Polonia, Ungaria şi Slovenia. Devenite
multilaterale, negocierile de aderare la CEFTA au fost oficializate cu ocazia Reuniunii
de la Jasna din 1996. Aderarea României la această grupare poate fi privită fie ca un
antrenament pentru viitoarea aderare la U.E. fie ca o tentativă de redefinire a
structurilor de competitivitate dat fiind faptul că toţi membrii grupării sunt candidaţi
serioşi al aderarea la U.E. la Lubliana între 13 şi 14 februarie 1997 a avut loco întâlnire
la nivel de experţi la care a participat şi o delegaţie a României după care, la 12 aprilie
1997, ministrul român al industriei şi Comerţului a semnat împreună cu omologii săi
din celelalte ţări membre, la Bucureşti Acordul de aderare la CEFTA. Prevăzut să intre
în vigoare la 1 iulie 1997 Acordul de aderare a României la această grupare urmăreşte
participarea la zona de liber schimb instituită între ţările din zonă. Aria sa de cuprindere
vizează comerţul cu produse industriale precum şi o parte a comerţului cu produse
agricole. în baza conceptului de liberalizare convenit între semnatari şi a prevederilor
Protocoalelor bilaterale negociate de ţara noastră cu fiecare ţară membră au fost
convenite etapele procesului de eliminare a taxelor vamale de import şi nomenclatorul
produselor care vor face obiectul fiecărei etape.
Părţile au adoptat câteva concepte şi procese pentru relaţiile cu România după
cum urmează:
• Taxa de bază la care se vor aplica reducerile succesive va fi stabilită conform
regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate şi va fi cea de la 1 ianuarie 1993;
• Taxele de import sau de export sau cele cu efect echivalent nu vor depăşi 25
% din taxa ad-valorem aplicată de România la importurile din ţările
membre ale grupării şi vor fi eliminate până la 31 decembrie 1997;
• Restricţiile cantitative la importurile de produse originare din România în

90
 Ungaria se concretizează în plafoane maxime anuale. Aceste plafoane vor fi
aplicate până la eliminarea de către Ungaria a tuturor restricţiilor la import.
începând din 1998, Ungaria şi-a reconsiderat poziţia, luând în calcul
posibilitatea sporirii acestor plafoane.
Se poate aprecia că CEFTA şi-a atins o mare parte din obiectivele pe care şi le-a
propus. Astfel, au fost estompate o serie de efecte de deturnare asimetrică a
schimburilor comerciale spre ţările membre ale U.E. În ultimii ani comerţul
intraregional a sporit continuu, diferenţiat pe ţări şi pe direcţii ale fluxurilor comerciale.
O parte din comerţul intragrupare poate fi considerat deja înscris pe coordonatele
eficienţei, negenerând efecte excesive de redistribuire a veniturilor şi diminuându-se
volatilitatea specifică comerţului internaţional. Putem aprecia că CEFTA începe să
devină un important factor de stabilitate, sprijinind procesele de tranziţie din regiune, şi
conturând fundamente reale pentru câştiguri viitoare rezultate în urma participării la
această zonă de liber schimb. Se preconizează o creştere a schimburilor comerciale
reciproce cu 125%, în condiţiile armonizării politicilor economice şi încurajării firmelor
din ţările participante. Rămânând doar o zonă de liber schimb, CEFTA îşi poate epuiza
rezervele de avantaje comparative, fiind greu de crezut că poate avansa spre alte stadii
ale integrării în condiţiile în care cea mai mare parte din ţările membre aderă sau
urmează să adere la U.E.

3.3.3. Cooperarea Economică din Bazinul Mării Negre (CEMN)

Având ca punct de pornire Declaraţia de la Londra din 1990 rezultat al întâlnirii

la nivel înalt a NATO, Principiile Actului Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o
nouă Europa, precum şi valori ca democraţia, drepturile omului, libertăţile
fundamentale, prosperitatea prin libertate economică şi justiţie socială, Turcia a lansat
în 1990 proiectul de cooperare economică în Zona Mării Negre. Procesul s-a inspirat
din „dinamica procesului rapid al transformărilor globale care au pavat drumul spre o
nouă tendinţă de regionalizare, deplasând atenţia de la o strategie naţională la un
concept regional”.

91
 Iniţiativa turcă a solicitat răspunsul ţărilor vizate, fiind urmată de reuniuni şi
consultări la nivel înalt şi la nivel de experţi pentru redactarea documentelor care să
stabilească condiţiile cadru propice unui proces de cooperare economică. Consensul s-a
concretizat în Declaraţia privind Cooperarea la Marea Neagră a miniştrilor de externe,
din iulie 1991 de la Moscova, text finalizat la reuniunea miniştrilor de externe din 3
februarie 1992 de la Istambul, unde s-a semnat Statutul grupării de către reprezentanţii
a 11 state. Di cele 11 state semnatare doar 6 au ieşire la Marea Neagră (Rusia, Turcia,
Ucraina, Bulgaria, Georgia şi România). Acestora li se adaugă ţări neriverane cum ar fi
Albania, Armenia, Azerbaidjan şi Moldova.
Negocierea proiectului Declaraţiei privind crearea CEMN s-a realizat cu
dificultate ca urmare a poziţii Bulgariei care nu dorea o apropiere prea mare de poziţia
Turciei. În cadrul CEMN discuţiile au debutat într-o atmosferă amiabilă, întâlnirile din
cadru grupării servind, de multe ori, ca oportunităţi pentru contacte bilaterale şi
negocieri între reprezentanţii unor ţări având o serie de probleme litigioase.
Principalele obiective rezultate din Declaraţia CEMN sunt57:
• Dezvoltarea şi diversificarea continuă a cooperării economice unilaterale şi
multilaterale;
• Accelerarea proceselor economice, tehnologice, sociale şi încurajarea liberei
iniţiative.
Obiectivul expres înscris în Declaraţie îl constituie „încurajarea cooperării în
cadrul unor zone economice libere”, fapt care presupune un înalt grad de integrare,
caracterizat prin libera circulaţia a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor.
Participarea la realizarea obiectivelor grupării rezidă în atenţia pe care ţările
participante convin să o acorde problemelor regiunii în direcţia conservării şi
ameliorării condiţiilor de mediu şi exploatării potenţialului său bioproductiv. Statutul
majorităţii participanţilor de ţări în tranziţie a ridicat o largă gamă de probleme
specifice în plan economic şi social. Crearea acestei grupări poate contribui la
atenuarea dificultăţilor cu care se confruntă aceste state. Opinia împărtăşită de analiştii
occidentali este că Europa Centrală şi de Est trebuie să redefinească şi să consolideze,
mai întâi, relaţiile reciproce şi apoi să aspire la integrarea europeană .din acest punct de

57
Dumitru Miron, op. cit., pag. 355.

92
vedere, natura relaţiilor comerciale dintre ţările participante la CEMN este un factor
sinergie al proceselor de tranziţie. Industriile acestor ţări au nevoie urgentă de noi
tehnologii, de management performant, de eficienţă, de reducerea costurilor, de
competitivitate şi de structuri economice flexibile . Aceste ţări se confruntă cu
insuficienţa reţelelor infrastructurale care grevează asupra naturii şi dinamicii fluxurilor
de mărfuri şi factori de producţie, accelerarea rezolvării acestor probleme fiind crucială
pentru impulsionarea comerţului reciproc.
Cele mai multe ţări din regiune depind de surse externe de energie fiind interesate
de consolidarea pe termen lung a raporturilor de cooperare cu celelalte ţări din regiune
care au resurse suficiente pentru furnizarea energiei. CEMN poate oferi avantaje sub
forma unor programe şi mecanisme de colaborare multilaterală la nivel macro şi
microeconomic. Acestea pot contribui la înlăturarea barierelor artificiale din calea
comerţului reciproc şi la atenuarea concurenţei neloiale între sectoarele orientate spre
pieţele externe. De la începutul colaborării, statele membre au procedat la armonizarea
regimurilor de comerţ exterior şi la realizarea unei zone de liber schimb.
Domenii ale cooperării economice
Existenţa CEMN devenită Organizaţia Economică a Mării Negre sugerează deja
unele fundamente ale cooperării durabile. Gruparea s-a transformat într-un spaţiu al
dialogului în domeniul cooperării economice prin încurajarea proiectelor de interes
comun sub forma unor programe de investiţii şi a creării de societăţi mixte. Gruparea a
depăşit stadiul declaraţiilor de intenţie intrând în etapa elaborării şi înfăptuirii
programelor concrete de dezvoltare regională. Principalele domenii de cooperare sunt:
- dezvoltarea economiei şi a comerţului reciproc;
- transporturile şi comunicaţiile;
- energia;
- transportul gazelor naturale şi al petrolului rămâne un obiectiv prioritar al
ţărilor din regiune;
- protecţia mediului.
Regiunea reprezintă o zonă de tranzit pentru resursele energetice din bazinul
Mării Caspice spre Europa Occidentală.

93
 CEMN este o structură integrativă de tip european întrucât majoritatea statelor
participante fac parte din Consiliul Europei, sunt membre ale U.E. sau negociază
aderarea la aceasta. OEMN este sprijinită de OSCE, Comisia Economică a ONU pentru
Europa, Iniţiativa Central Europeană, Liga Statelor Arabe, Consiliul Statelor Baltice.
Diferenţa dintre orientarea spre interior ( autarhie, dimensiune statică, substituirea
importurilor ca strategie comercială, protecţionism) şi abordarea unei orientări
externalizate, dinamice înscrie OEMN pe coordonatele regionalismului de tip deschis.
Principalele elemente definitorii ale OEMN sunt:
• Evitarea integrării de tip rigid în favoarea unor proiecte mai complexe şi mai
deschise;
• Geometria variabilă ca principiu călăuzitor al eforturilor de liberalizare
comercială;
• Combinaţia optimă între plurilateralism şi bilateralism în materie de politici
sectoriale;
• Raţionalizarea funcţiilor, activităţilor, instituţionalizării cooperării regionale prin
aranjamente de plată şi de credit în perioada de tranziţie, evitarea dublei
impuneri, consistenţă operaţională şi economisirea resurselor financiare şi
umane.
Integrarea din regiunea Mării Negre este produsul condiţiilor specifice din zonă fiind
greu încadrabilă în modelele standard de integrare regională. Modelul OEMN este bazat
pe obiectivul dezvoltării şi diversificării relaţiilor economice şi comerciale existente
prin folosirea avantajelor care decurg din vecinătatea geografică, legăturile tradiţionale,
complementaritatea economiilor ţărilor participante şi mărimea specifică a pieţelor de
desfacere. Alte trăsături distincte ale modelului de integrare sunt:
Introduce un nou concept privind relaţiile comerciale multilaterale între entităţi situate
într-o regiune în care activităţile economice au fost, o lungă perioadă de timp dirijate de
stat şi ghidate de acorduri bilaterale. Noua structură integrativă tinde să schimbe această
stare de fapt prin elaborarea unei structuri economice plurilaterale bazate pe potenţialul
şi dinamismul sectorului privat;

94
Vizează crearea unui limbaj economic comun astfel încât extinderea cooperării şi
colaborării să se situeze la un nivel optim. Limbajul comun se realizează prin dialogul
constant între numeroase grupuri de lucru;
Apropierea pragmatică şi flexibilă realizată prin structuri instituţionale temporare şi
flexibile.
OEMN este o structură complementară procesului de integrare europeană orientată spre
cooperarea economică şi spre armonizarea minimală a politicilor economice. La acest
moment, gruparea dispune de aproape toate măsurile organizaţionale ale unei cooperări
de succes, prezintă obiective clar conturate şi adoptate prin consens, priorităţi clar
conturate, o structură instituţională elaborată şi rezultată din numeroase tratative şi
negocieri.

3.4. Aranjamente de liber schimb în zona Americilor

3.4.1. Acordul Nord-American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.)

Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, Acordul privind crearea NAFTA scoate în

evidenţă următoarele particularităţi58:
• NAFTA marchează ataşamentul SUA faţă de noua tendinţă a regionalizării,
reorientare importantă, întrucât înainte de Acordul de Liber Schimb între SUA şi
Canada din 1989, SUA era un susţinător fervent al valenţelor sistemului
comercial internaţional opunându-se creării de grupări regionale;
• NAFTA este o grupare integraţionistă realizată într-o putere economică de
necontestat - SUA şi două ţări - Canada şi Mexic - având un potenţial economic
şi comercial semnificativ inferior;
• NAFTA integrează două ţări având un PNB pe locuitor foarte mare (SUA şi
Canada) şi o ţară în curs de dezvoltare (Mexic) deplasând procesul de integrare
pe axa Nord - Sud.
Acordul Nord American de Liber Schimb a fost lansat plecând de la speranţa că va
genera o creştere semnificativă a exporturilor SUA spre Mexic şi va contribui la

58
Dumitru Miron, op. cit., pag. 361.

95
creşterea economică în această ţară care căuta o nouă vocaţie nord-americană.
Adâncirea integrării europene nu a fost cauza integrării nord-americane, ci contextul
favorabil al lansării sale, pe fondul ideii că, într-o lume a blocurilor regionale trebuie să
participi la un astfel de bloc pentru a nu risipi sursele de avantaje comparative pe care
le prezintă acestea. Tot mai mulţi analişti au îmbrăţişat ideea că NAFTA nu va fi o
contrapondere la U.E. ci la un moment dat cele două mari grupări vor avea mai multe
interese comune decât antinomii.
În primii ani de funcţionare a NAFTA, comerţul între cele trei state membre a
cunoscut o evoluţie dinamică producându-se şi notabile redefiniri ale echilibrelor
balanţelor comerciale.
Acordul de creare a NAFTA este un document de mari dimensiuni, o mare parte din
cuprinsul său fiind rezervată aranjamentelor cu privire la procesul de tranziţie. El
prevede crearea unei zone de liber schimb într-o perioadă de 10-15 ani şi face referiri
exprese la numeroase sectoare considerate sensibile la concurenţa liberă. Forma finală a
Acordului este un document sintetic care se referă direct şi explicit la evoluţia şi
particularităţilor procesului, amănuntele tehnice fiind cuprinse în anexele la capitolele
principale însoţite de aranjamente bilaterale între statele participante. O astfel de
structură a Acordului care plasează problematica perioadei de tranziţie în anexe şi nu în
conţinutul acordului a fost aleasă, parţial şi pentru a facilita în viitor negocierile cu alte
state candidate. Acestea vor trebui să accepte documentul principal dar vor putea
negocia obligaţiile în ce priveşte perioadele de tranziţie.
Deşi NAFTA reprezintă un tip specific de grupare integraţionistă în comparaţie cu
U.E., putem remarca faptul că are o sferă de cuprindere destul de largă. Acordul
cuprinde aspecte referitoare la: procesul de realizare a zonei de liber schimb, reducerea
obstacolelor tehnice din calea comerţului reciproc detaliată pe grupe de produse,
armonizarea normelor sanitare şi de securitate, uniformizarea reglementărilor cu
privire la achiziţiile guvernamentale, aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a
clauzei regimului naţional în cazul investiţiilor străine. Acordul are numeroase
prevederi referitoare la comerţul reciproc cu servicii, la telecomunicaţii, fluxurile de
capital, politicile în domeniul concurenţei şi protejarea drepturilor de proprietate
intelectuală.

96
 O altă insuficienţă majoră a Acordului constă în lipsa unor reguli uniforme de
contracarare a practicilor neloiale - dumpingul şi subvenţionarea exporturilor. NAFTA
este o zonă comercială preferenţială cu multe dintre atributele unui bloc comercial. Sunt
tot mai clare semnalele că se va proceda la o extindere a spaţiului comercial preferenţial
pentru a cuprinde întreaga emisferă occidentală. Pe parcursul ultimilor ani care s-au
scurs de la lansarea NAFTA, s-a înregistrat a creştere semnificativă a comerţului
intragrupare. Totodată au sporit achiziţiile şi fuziunile, s-au adâncit procesele de
specializare inter şi intrasectoriale şi au sporit fluxurile de investiţii directe îndeosebi în
economia mexicană.
În ianuarie 2004, NAFTA a sărbătorit 10 ani de la înfiinţare, ocazie pentru
semnatarii ei de a face bilanţuri, de a discuta despre tendinţe şi chiar de a repune în
discuţie acordul. Negocierile continuă între miniştrii Comerţului celor 34 de ţări din
America (în afară de Cuba), în vederea creării Zonei de liber schimb a Americii
(ZLSA), cel târziu la sfârşitul lui 200559.
Au fost create nouă subcomitete, fiind ajutate în munca lor de Banca
InterAmericană de dezvoltare, Organizaţia Statelor Americane şi Comisia economică, a
Naţiunilor Unite pentru Caraibe şi America Latină. Preşedinţia prin rotaţie a fost
asigurată de Canada, Argentina, Ecuador (urmează) şi urmează să li se alăture Brazilia
şi Statele Unite pentru conferinţa de la Buenos Aires (2005). Principalele probleme
sunt: diferenţele de dezvoltare economică, instabilitatea politică, subvenţiile pentru
agricultură şi problemele de mediu. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat cu NAFTA
acum zece ani, negocierile sunt urmărite îndeaproape de ONG, de sindicate şi de
grupuri sociale şi de interese. Totul arată că această organizaţie nu se limitează la
simpla deschidere a frontierelor pentru comerţ. Există o accelerare a procesului politic,
marcată de jocul alianţelor şi al presiunilor interne:
• Subvenţiile pentru agricultură: Legea Fermelor (Farm Bill) a administraţiei
Bush, stârnise mânia Mexicului;
• Acordul Washington-Santiago: Chile a semnat în iunie 2003 un acord de
liber schimb cu Statele Unite, ţara face parte practic din NAFTA, întrucât
există deja o înţelegere cu Canada.

59
Andre Gamblin, op. cit., pag. 49.

97
 • Mexico în America de Sud: din 1994, Mexicul a semnat tratate comerciale
cu Costa Rica (1995), cu Guatemala, Honduras şi Nicaragua (2001).
Acordul de liber schimb (ALS, semnat în 1989) între Canada şi Statele Unite şi apoi
NAFTA au încurajat economia canadiană, dar şi dependenţa ei faţă de Statele Unite,
întrucât peste 80% din export se face astăzi pe axa nord-sud (65% în 1985). Primul
partener al Statelor Unite, Canada deţine o pondere de aproximativ 20% din volumul
total al schimburilor. Însă, această cotă scade în favoarea Mexicului (11,5%) şi a Asiei,
mai ales a Chinei (8,7%); în 1994, comerţul mexican cu Statele Unite nu era decât 43%
din cel al Canadei, iar azi reprezintă 67%.
NAFTA nu poate fi folosită ca bază de tratament preferenţial, ceea ce este, totuşi unul
dintre obiectivele unei neînţelegeri comerciale regionale. Totuşi, unele ţări, cum este
cazul Canadei, apără principiul unui tratament preferenţial în interiorul acordurilor
comerciale, atitudine ce ridică importante întrebări în privinţa limitelor înţelegerilor
regionale şi a supunerii lor faţă de OMC60.

3.4.2. Asociaţia Latino Americană a Liberului Schimb(ALALC)61

Eforturile de a relansa arhitectura integraţionistă în regiune au fost reluate în

1960 prin Tratatul de la Montevideo, care punea bazele ALALC. Fondatorii acestei
zone de liber schimb au fost: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Peru şi
Uruguay. Ulterior, gruparea s-a lărgit prin aderarea Columbiei şi Ecuadorului în 1961, a
Venezuelei în 1966 şi a Boliviei în 1967 crearea ALALC a fost o realizare remarcabilă,
dar nu s-a luat în considerare faptul că circumstanţele economice de la care se pornea,
erau practic în totalitate, în contradicţie cu fundamentele teoriei economice cu privire la
efectele nete de bunăstare.
În primul rând, dorinţa de industrializare făcea ca fiecare ţară participantă Ia
grupare să fie entuziastă cu privire la oportunităţile apărute în planul sporirii producţiei
industriale prin efectele de deturnare de comerţ, dar reducea preocuparea pentru
60
Andre Gamblin, op. cit., pag. 51.
61
Dumitru Miron, op. cit., pag. 368.

98
maximizarea efectelor benefice pentru consumatori, ca urmare a efectelor de creare de
comerţ. În al doilea rând, decalajul de dezvoltare existent între ţările membre făcea
improbabilă repartizarea uniformă a efectelor pozitive derivate din liberalizarea
comercială, fără crearea unor mecanisme compensatorii. În al treilea rând,
fundamentele economice reduse pentru schimburi comerciale reciproce făceau ca, pe
termen mediu, schimburile cu terţii să deţină în continuare ponderea cea mai mare în
balanţele comerciale. Aceste prime evoluţii au „tăiat” din elanul integraţionist al multor
ţări participante la ALALC, descurajând abordarea radicală a liberalizării comerciale, a
făcut practic imposibilă armonizarea politicilor macroeconomice şi au dus la creşterea
vulnerabilităţii multor economii faţă de efectele nete de deturnare de comerţ.
Decalajul în ceea ce priveşte potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare între
ţările membre ale ALALC s-a reflectat parţial în statutul special acordat unor ţări ca
Paraguay, Bolivia şi Ecuador cărora li s-a permis o perioadă de tranziţie mai mare
pentru liberalizarea comercială.

3.4.3. Pactul Andin (Grupul Andin)

Lipsa progreselor în procesul de integrare în cadrul ALALC a determinat o serie

de ţări participante la această grupare să adopte o schemă integrativă paralelă, mai
ambiţioasă şi considerată mai apropiată de dezideratele şi nivelurile lor de dezvoltare.
Procesul a fost lansat prin semnarea în 1969, a Acordului de la Cartagena de către
Bolivia, Chile, Ecuador şi Peru la care s-a alăturat Venezuela în 1973. Se preconiza
iniţial, realizarea unei uniuni vamale şi apoi a unei pieţe comune. Adoptarea unui tarif
vamal comun, la un nivel mediu al taxelor vamale foarte ridicat, a fost motivul pentru
care Chile s-a retras din această grupare în 1976 una dintre raţiunile pentru care
participanţii la ALALC erau nemulţumiţi a fost lipsa de progrese reale în planul
industrializării.
Comerţul intraregional a crescut în bună măsură în termeni absoluţi sporind şi
ponderea acestor schimburi în comerţul total al ţărilor membre.

99
 Chiar şi în 1980, după mai mulţi ani de evoluţie a procesului de integrare,
ponderea comerţului reciproc era doar de 3,7% din comerţul total al ţărilor membre.
Cea mai mare parte a schimburilor comerciale reciproce s-a concentrat pe relaţia
Columbia -Venezuela, schimburile dintre aceste două ţări reprezentând 50% din
comerţul regional. între celelalte ţări ale grupării, din cauza evoluţiilor politice sau a
conflictelor teritoriale, schimburile comerciale au rămas practic nesemnificative. Cea
mai mare dezamăgire pentru arhitecţii Pactului Andin a fost eşecul programării
industriale. Programul Sectorial de Dezvoltare Industrială, avea menirea să contribuie
la redistribuirea între ţările membre a noilor oportunităţi industriale de o asemenea
manieră încât să fie valorificate valenţele economiei de scară şi să asigure participarea
tuturor ţărilor. Ceea ce s-a întâmplat concret a fost că, în sectoarele cheie pentru
emanciparea industrială, cum ar fi producţia de autovehicule sau prelucrarea metalelor,
producţia a fost alocată ţărilor care dispuneau deja de facilităţile de producţie necesare.
Unele ţări membre ale grupării doresc mai mult să valorifice atributele integrării
regionale din această zonă, în timp ce altele privesc cu optimism spre NAFTA.

3.4.4. Piaţa Comună a Conului de Sud ( MERCOSUR)

Mercosur este o zonă de comerţ liber dar şi o uniune vamală. Este a doua ca
mărime în lume, după UE. A doua zonă de comerţ importantă în zonă este Pactul Andin.
Alte grupări importante sunt: Piaţa Comună a Americii Centrale şi Piaţa Comună a
Caraibelor62.
Revenirea la un nou val de regionalizare s-a regăsit cel mai pregnant în partea de
sud a Americii Latine. După o lungă perioadă de experimentare a unor regimuri politice
nedemocratice care au privit industrializarea ca pe o abordare cu pronunţat caracter
strategic, noile administraţii civile din Argentina şi Brazilia au semnat în 1986 un Acord
de cooperare, care a dus la crearea în 1991 a MERCOSUR la care au decis să participe
şi Uruguay şi Paraguay. Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care
ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţelor de plăţi. în acelaşi timp,

62
Ion Stoian, Emilia Dragne, Mihai Stoian, op. cit., pag. 513.

100
ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puţin
competitive în raport cu concurenţii externi. Acordul privind cooperarea regională,
deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite
produse industriale şi conţinea unele prevederi cu privire la produsele agricole şi la
servicii. Cadrul legal al cooperării bilaterale era conturat printr-o serie de protocoale
adiţionale. Pasul următor pe calea cooperării în regiune s-a făcut în 1988, prin semnarea
Tratatului de Integrare, Dezvoltare şi Cooperare care stabilea un calendar precis
pentru liberalizarea schimburilor comerciale. Acordul de cooperare conţinea o strategie
articulată privind reglementarea comerţului reciproc şi lansarea unor ample programe
de restructurare economică. Pentru ambele guverne, liberalizarea schimburilor
comerciale reprezenta o componentă importantă a strategiilor de modernizare a
economiilor naţionale şi a programelor de reducere a inflaţiei.
Tratatul de la Asuncion semnat în martie 1991 prin care se lansa MERCOSUR
preconiza crearea până în 1995 a unei uniuni vamale la care să participe cele patru ţări
semnatare. Lansarea MERCOSUR a coincis cu creşterea fluxurilor de capital atrase de
ţările din America Latină, ceea ce a creat premisele pentru sporirea importurilor şi
pentru relaxarea restricţiilor adoptate ca urmare a dezechilibrelor din balanţele de cont
curent.
MERCOSUR, prin multe dintre evoluţiile înregistrate exprimă parţial punerea în
aplicare a fundamentelor noii teorii a integrării regionale. Această grupare a contribuit
în mod cert la o creştere a schimburilor comerciale între ţările participante, dar o mare
parte din aceste evoluţii pozitive sunt doar recuperarea pierderilor înregistrate la
nivelul dimensiunii schimburilor comerciale ca urmare a crizei datoriei externe parcurse
de aceste ţări.
Ca şi în cazul Uniunii europene, MERCOSUR a fost privită ca un club select şi
de succes la care şi alte ţări din regiune au dorit să se raporteze. Este oarecum
surprinzător faptul că, deşi ambiţioase, unele obiective preconizate de MERCOSUR au
fost îndeplinite relativ repede. MERCOSUR este un reper important al unui amplu
proces de liberalizare comercială lansat în ultimii ani în regiune, îndeosebi de Argentina
şi Brazilia, ca urmare a condiţionalităţilor derivate din acordurile încheiate cu
organismele financiare internaţionale.

101
 O mare parte din creşterea exporturilor la nivelul MERCOSUR se datorează
sectoarelor care continuă să beneficieze de un nivel încă ridicat al protecţiei faţă de terţi
sau este efectul liberalizării comerciale multilaterale şi nu al celei derivate din crearea
grupării. Putem aprecia că, în multe cazuri, costurile ridicate de transport sunt mai
importante decât obstacolele comerciale clasice şi, prin urmare comerţul intraregional
poate spori mai ales din aceste considerente. Uniunea Europeană este interesată de
evoluţia integrării în această regiune şi a lansat în 1995 tratativele cu MERCOSUR
pentru încheierea unui acord de liber schimb între cele două blocuri comerciale
regionale.
MERCOSUR a evidenţiat faptul că, pentru a avea succes un proces de integrare
trebuie să aibă în vedere următoarele63:
• Transparenţa măsurilor de politică comercială. Încercarea de a menţine o
manieră opacă de prezentare a strategiilor industriale, ghidate de interese înguste
şi conjuncturale conduce, de cele mai multe ori la risipirea unor stimulente la
nivel naţional şi la un sistem care nu permite cuantificarea corectă a
costurilor şi beneficiilor unor astfel de acţiuni;
• Renunţarea rapidă la programele de subvenţionare a unor sectoare
economice. Ţările membre ale MERCOSUR trebuie să elaboreze cât mai repede
calendare concrete privind eliminarea schemelor de sprijin care nu se mai
justifică din punct de vedere al raţionalităţii economice. Eşecul întreprinderii
acestui pas poate conduce !a menţinerea schemelor de subvenţionare în
detrimentul liberalizării comerciale şi la menţinerea ineficientei în economiile
participante la procesul de integrare.
• Reducerea semnificativă a formelor de intervenţie în economie. Dacă
anumite tipuri de asistenţă acordată unor sectoare se mai justifică din solide
raţiuni economice, autorităţile publice trebuie să procedeze la folosirea unor
mecanisme armonizate pentru a promova o mai mare transparenţă şi pentru a
reduce efectele colaterale produse altor sectoare economice. Orientarea către
mecanisme armonizate la nivelul grupării poate fi o cale fezabilă de renunţare
ulterioară la aceste scheme de sprijin;

63
Dumitru Miron, op. cit., pag. 379.

102
 • Luarea în considerare doar a acelor forme de intervenţie care produc efecte
de antrenare. În acest sens autorităţile publice din ţările membre trebuie să
aplice aşa numitul principiu al „investitorului eficient”. Atât teoria cât şi
practica economică confirmă efectele benefice ale unor forme de intervenţie
în sectoarele în care principiile pieţei nu sunt distorsionate. Intervenţia
funcţională, de tipul ajutorului public orientat către obiective cadru (cum ar fi
cercetarea ştiinţifică fundamentală), fără discriminare, poate maximiza
bunăstarea. Totuşi, sprijinul de stat acordat unor companii este mult prea
costisitor şi rareori produce efecte pozitive care să-i justifice costurile;
• Anticiparea cererilor de asistenţă la ajustare din partea sectoarelor
economice aflate în declin. Dacă procesul de adâncire a integrării în cadrul
MERCOSUR va avansa, se va produce o substanţială realocare a factorilor
de producţie şi anumite sectoare îşi vor pierde avantajele comparative. Programe
de asistenţă care să faciliteze aceste ajustări sunt necesare pe termen determinat
şi condiţionat pentru a sprijini procesele de reducere a unor capacităţi productive
aflate în exces.
3.5. Integrarea economică din Africa

Comunitatea Sud - Africană de Dezvoltare (SADC) care include 11 ţări din sudul
Africii intenţionează, de asemenea, să înlăture barierele comerciale din calea
schimburilor reciproce. La momentul creării sale, multe ţări membre ale SADC, şi-au
exprimat opţiunea pentru o anumită grupare.
Sunt de luat în seama două principale scheme de integrare în Africa care, cu unele
redefiniri, vor putea avea un rol mai important în ecuaţia integrării zonale. Fiecare
dintre aceste scheme cuprinde state cu puternice legături lingvistice, culturale, istorice
şi economice. Prima este SACU (Uniunea Vamală Sud - Africană) care se defineşte prin
stabilitate şi, într-o sferă limitată, printr-o istorie relativ presărată cu unele reuşite peste
20 de ani. Renegociată de mai multe ori, paleta de obiective s-a diversificat, gruparea
este funcţională, a crescut în flexibilitate şi au fost generate efecte comerciale. Toate
ţările membre ale SACU, cu excepţia Botswanei, participă şi la spaţiul Monetar Comun
care reprezintă o formă de uniune monetară. O a doua schema integraţionistă, care pare

103
să fie mai mult decât o dimensiune retorică, este UEMOA (Uniunea Economică şi
Monetară Vest - Africană ). Această grupare a fost lansată instituţional în 1994 şi avea
ca scop principal transformarea uniunii monetare din vestul Africii intr-o uniune
economică şi monetară.
Cea mai mare parte din statele africane francofone din vestul continentului, după
cucerirea independenţei politice, au aparţinut unei uniuni monetare (Uniunea
Monetară Vest - Africană) şi unei comunităţi economice (CEAO), având practic
aceiaşi membri. Se poate aprecia că aceasta uniune Monetară a funcţionat cu succes din
multe puncte de vedere, deşi mecanismul coordonării macroeconomice şi armonizarea
politicilor financiare au rămas în stadiul de deziderat.
CEAO a indus un nivel scăzut de integrare regională în accepţiunea clasică, nu a
avut tarif vamal comun faţă de terţi, programul de liberalizare a schimburilor
comerciale s-a împotmolit, fiecare ţară membră menţinându-si posibilitatea practicării
unui nivel propriu al protecţiei tarifare şi netarifare a diferitelor sectoare economice.
Tentativele de liberalizare comercială au prevăzut un mecanism de compensare fiscală
indexat la nivelul de tratament preferenţial pe care fiecare membru îl practica sau îl
obţinea de la ceilalţi parteneri la grupare.

3.6. Aranjamente de liber schimb în Asia

Stadiul actual al integrării economice Bazinul Pacificului este rezultatul unor eforturi de
câteva decenii, cu toate că Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific a luat fiinţă
abia în 1989. Creşterea economică şi adâncirea interdependenţelor în zonă, schimbarea
raportului de forte dinspre zona Europa-Atlantic spre cea Asia de Est-Pacific şi noul
statut al Statelor Unite şi al Japoniei în economia mondială sunt elemente care au
încurajat, după 1960, sugestiile privind focalizarea eforturilor în scopul întăririi
relaţiilor dintre economiile din Bazinul Pacificului. Contextul în care ideea de integrare
regională în Asia-Pacific a luat naştere, este reprezentat de două elemente importante
din istoria politică şi comercială mondială. Primul se referă la rolul jucat de GATT în
procesul de relansare postbelică, iar cel de al doilea la hegemonia Statelor Unite în
această perioadă.

104
 3.6.1. Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC - Asia - Pacific Economic
Cooperation)

Forumul de Cooperare Asia-Pacific reprezintă un proiect semnificativ pentru al

doilea val de integrare, regională. Creat ca un grup de dialog informativ în 1989 (în
urma Conferinţei Ministeriale de la Canberra), APEC a devenit cadrul principal de
promovare a comerţului liber şi a cooperării economice în zonă. O dovadă a eficacităţii
sale o constituie faptul că, în ciuda instabilităţii financiare de după 1997, regiunea Asia-
Pacific rămâne una dintre zonele cu o creştere economică foarte dinamică.
În prezent APEC cuprinde principalele economii ale regiunii64 , cu un PNB
global de peste 16.500 de miliarde de USD şi 44% din comerţul mondial.
Obiectivele APEC
Economiile ţărilor membre se constituie într-o regiune eterogenă, atât din punct
de vedere al gradului de dezvoltare cât şi din cel al creşterii economice, în ciuda acestor
diferenţe, ţările zonei sunt puternic motivate să colaboreze, în scopul de a dinamiza
dezvoltarea regională.
În primii ani cea mai mare importanţă a fost acordată schimburilor de opinii şi
lansării de propuneri concrete privind proiectele de dezvoltare. Preocuparea majoră
iniţială a ţărilor membre s-a axat în special pe adâncirea cooperării în regiune şi pe
stabilirea unei poziţii unitare a grupării în cadrul negocierilor Rundei Uruguay. Ulterior,
pornind de la necesităţile în schimbare ale economiilor ţărilor din zonă, forumul capătă
valenţe noi, propunându-şi obiective mai îndrăzneţe: să construiască o comunitate
economică Asia-Pacific care să asigure membrilor un dinamism economic sporit şi o
dezvoltare echitabilă, prin intermediul comerţului şi cooperării economice.
Elementul cheie care caracterizează APEC-ul ca grupare regională este dorinţa
statelor membre de a facilita activitatea întreprinzătorilor particulari, de a stimula

64
Numărul membrilor APEC a crescut de la 12 iniţial (Australia, Brunei, Canada, Republica Coreea,
Filipine, Indonezia, Japonia, Malaiezia, Singapore, SUA, Thailanda, Noua Zeelandă) la 15 în 1991
(Republica Populară Chineză, Hong-Kong China, provincia chineză Taiwan), la 18 în 1994
(Mexic, Papua Noua Guinee şi Chile), la 21 prin adera rea a încă trei state în 1998: Peru, Rusia şi
Vietnam.

105
dezvoltarea sectorului privat. Convingerea liderilor săi este că experienţa în domeniul
afacerilor şi resursele zonei pot constitui cheia succesului APEC şi a fiecărei economii
membre în parte. Oamenii de afaceri participă deja activ la dialogul din cadrul
grupurilor de lucru ale APEC. Mai mult, oficialii grupării se consultă adesea cu APEC
Business Advisory Council (ABAC), constituit în 1995. Convingerea care stă la baza
acestei colaborări este aceea că numai în acest fel se poate asigura relevanţa măsurilor
stabilite la nivel de grupare regională pentru problemele reale cu care se confruntă ţările
membre din Asia - Pacific.

3.6.2. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud - Est (ASEAN)

Înfiinţată în 1967 prin Declaraţia de ta Bangkok, ASEAN a cuprins, iniţial, doar

cinci state65, la care s-au adăugat în 1984 Brunei şi în 1995 Vietnamul, înainte de a pune
în evidenţă o serie de elemente privind evoluţia acestei grupări, precizăm că, în ciuda
unor eforturi destul de susţinute, schimburile comerciale intra-grupare nu au evoluat
spectaculos. Singurele ţări membre care s-au sustras oarecum acestui trend au fost
Singapore şi Malaiezia, fluxurile comerciale dintre aceste ţări situându-se la un nivel
relativ însemnat.
Înfiinţarea ASEAN în 1967 a avut o importantă dimensiune politică, aşezând la
masa negocierilor regimuri care se opuneau expansiunii comunismului în Asia de Sud -
Est. Timp de aproape un deceniu, principalele preocupări în cadrul grupării au fost de
natură geopolitică şi chiar după finele războiului din regiune, ASEAN a rămas un
promotor al acţiunilor politice comune. Problemele legate de cooperarea în domeniul
economic n-au stat în centrul preocupărilor statelor membre decât după summit-ul de la
Băii din februarie 1976. La numai un an, miniştrii de externe ai statelor membre au
semnat un acord privind Aranjamentele Comerciale Preferenţiale. Acestea urmau să
acţioneze pe trei direcţii: alcătuirea unor liste unilaterale de produse ce intrau sub
incidenţa preferinţelor tarifare, negocierea pe cale bilaterală şi după principiul de la
produs la produs a unor concesii tarifare, precum şi reducerea substanţială a taxelor
vamale la bunurile de import cu o valoare în vamă de mai puţin de 50.000 de dolari.
65
Membri fondatori ai ASEAN sunt: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda

106
 În ciuda acestor prevederi, progresele pe calea liberalizării comerţului în zonă
au fost modeste, statele membre nemanifestând, de fapt, o voinţă politică reală în acest
sens. De exemplu, la începutul deceniului 9, cele circa 9000 de concesii tarifare
anunţate nu vizau mai mult de 2% din comerţul intra - ASEAN. Acest procent nu s-a
modificat semnificativ nici în perioada anilor '80, ajungând la abia 5% în 1990. În 1989
ponderea comerţului intraregional în totalul schimburilor comerciale ale statelor
membre ajunsese să fie inferioară celei din 1970. Cu toate că după 1985 comerţul intra-
ASEAN a cunoscut o oarecare revigorare, acest lucru s-a datorat în principal
liberalizărilor unilaterale şi activităţii corporaţiilor transnaţionale în acea perioadă de
boom investiţional.
În paralel cu lansarea cooperării pe planul schimburilor comerciale, ţările
membre ASEAN au considerat oportun să dezvolte şi relaţiile intraregionale în ceea ce
priveşte cooperarea industrială, dând naştere tot în 1977 unui program privind
proiectele industriale (ASEAN Industrial Projects Programme). Nici soarta acestuia nu
a fost, însă, favorabilă, în ciuda implicării, începând cu 1979, a fiecărui stat membru
într-un astfel de program şi a suportului financiar japonez în această direcţie, primul
proiect concret a fost propus abia în 1984. Mai mult, după acest an, între statele
membre au început să apară divergenţe privitoare la derularea respectivelor programe,
ceea ce a avut drept efect, până la urmă, renunţarea la aceste proiecte de către unele ţări.
În 1981 a fost înfiinţată o corporaţie financiară regională, cu participarea a 140
de bănci comerciale şi acţionari individuali, ce îşi propunea să promoveze cooperarea
economică în cadrul ASEAN. După nici un deceniu, restructurarea acestei corporaţii a
devenit o necesitate, ca urmare a eficienţei reduse şi a impactului său limitat în ceea ce
priveşte obiectivul propus. Din 1988, ea s-a transformat într-o bancă comercială al cărei
obiect de activitate a rămas doar furnizarea de fonduri pentru unele proiecte din cadrul
ASEAN.
Gruparea a avut, cel puţin până la începutul anilor '90, un succes cât se poate de
limitat. La baza acestei evoluţii neravoraone există o serie de factori, în principal,
strategiile diferite ale statelor membre în ceea ce priveşte politicile lor comerciale.
Singapore renunţase la strategia de industrializare prin substituirea importurilor,
celelalte patru state fondatoare au păstrat trendul protecţionist, renunţând doar târziu şi

107
în ritmuri diferite la această strategie. În deceniul 8, presiunile făcute de Singapore în
vederea liberalizării, cărora li s-au adăugat ulterior şi cele ale Malaieziei au fost blocate
de către celelalte trei state. Până la urmă, totuşi, situaţia din acest punct de vedere s-a
ameliorat, având în vedere faptul că în deceniul 9 toate statele ASEAN au trecut la
liberalizarea unilaterală a regimurilor lor comerciale.
În aceste condiţii, efectul de creare de comerţ al liberalizării comerciale
regionale nu a fost posibil, în contextul prezentat, singurele proiecte regionale
acceptabile erau cele care conduceau la deturnare de comerţ, evitând astfel competiţia
directă între producătorii din ţările membre. Astfel de proiecte au indus un cost
suplimentar generat de renunţarea la achiziţionarea bunurilor din ţările unde acestea
sunt produse cel mai eficient. De aceea, o parte din ţările ASEAN s-au opus. Deşi unul
dintre obiectivele declarate ale grupării era liberalizarea regională a comerţului, se
poate constata că nici una dintre formele realizării acesteia nu era acceptată unanim de
către statele implicate.
Singurul progres notabil înregistrat în cadrai ASEAN în primul sfert de veac de
funcţionare a acestuia s-a referit la sfera politică şi la cea privind construcţia
instituţională.
Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre
ASEAN au decis, la începutul anilor '90, să încerce să pună bazele unei zone de liber
schimb (AFTA). Aceasta a fost stabilită concret în 1992, prin semnarea la nivel înalt a
unui acord în Singapore. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei
tarifare în interiorul zonei până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în
următorii cincisprezece ani, începând cu l ianuarie 1993. Desigur, necesitatea reducerii
protecţiei netarifare a fost şi ea subliniată; din păcate, însă, nivelul declarativ nu a fost
depăşit, statele membre nestabilind nici măcar ca idee mecanismele prin care acest
obiectiv ar putea fi dus la îndeplinire.
Modelului de zonă de comerţ liber care să specifice clar mecanismele de punere
în aplicare a concesiilor (fie ele şi numai tarifare) i s-a acordat mai multă credibilitate
pe plan mondial decât încercărilor anterioare din cadrul ASEAN. Din păcate însă,
economiile statelor membre nu au dat nici de această dată semne că ar fi pregătite
pentru o astfel de “încercare”, motiv pentru care următorii aproape doi ani nu s-au

108
arătat a fi tocmai favorabili bunei funcţionări a zonei de liber schimb. Acesta deoarece
statele membre au răspuns presiunilor diverselor grupuri de interese naţionale prin
alcătuirea a numeroase liste de excepţii referitoare la concesiile tarifare stabilite prin
negocieri. Deşi spre finele anului 1993 şi la începutul lui 1994 a apărut o oarecare
redresare a situaţiei, credibilitatea voinţei reale a membrilor de a crea o zonă de comerţ
liber fusese deja afectată şi nesiguranţa privind capacitatea acestora de a respecta
termenele stabilite (reducerea la maximum a barierelor tarifare până cel târziu în anul
2008) îşi făcuse apariţia.
Nici asupra investiţiilor străine directe impactul creării zonei de comerţ liber nu
a fost şi nici nu putea fi la nivelul aşteptărilor iniţiale.
Economia generală a ASEAN FTA (AFTA) are similitudini mult mai mari cu cea
a NAFTA sau AELS. Spre deosebire de situaţia din UE, unde comerţul intra-grupare a
depăşit pragul de 65%, în cazul ţărilor ASEAN comerţul intragrupare nu este încă mai
mare de 20%. Dar rolul ASEAN pe plan regional nu este neglijabil. Efortul statelor
grupării de a menţine un echilibra politico-economic în regiune a dat totuşi roade şi
merită să fie apreciat.
Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura
orice ţară doritoare din sud-estul asiatic care ar fi gata să respecte principiile care stau
la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat însă acest deziderat.
Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a
făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune,
deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul
dintre Vietnam şi Cambogia.
Iniţiative ambiţioase de lărgire a grupării au mai existat, dar fără o finalizare
concretă. Laos şi Cambogia, potenţiale candidate, au rămas încă în afară ca urmare a
instabilităţii situaţiei lor politice. Malaiezia a propus chiar ca provincia chineză Taiwan,
Hong Kong, Coreea de Sud şi Japonia să devină membre. Dar SUA şi Japonia au fost
ostile acestui proiect, mai ales după înfiinţarea APEC, care răspundea mai bine
intereselor lor.
Reconsiderarea, în 1992, a mecanismelor de funcţionare ale ASEAN a reflectat
nu doar frustrările provenite din cvasi-eşecul schemelor anterioare ci şi din teama că,

109
într-o lume a blocurilor comerciale regionale, Asia va rămâne descoperită. Runda
Uruguay de negocieri în cadrul GATT, marcată de blocaje datorate tocmai poziţiilor
blocurilor comerciale, a întărit această temere. În perioada când ţările ASEAN se
grăbeau să răspundă acestor „ameninţări” prin crearea unei zone de liber schimb,
Australia, considerând că ar putea fi lăsată deoparte, propune crearea Forumului de
Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC). Puternic susţinut de Statele Unite şi
Japonia (care nu dorea să se implice într-o grupare cu tentă prea „îngustă", care ar fi
putut fi considerată ca o ameninţare de către SUA), forumul de cooperare şi discuţii s-a
arătat rapid ca fiind un succes. Promovând regionalismul deschis, APEC are oarecum
aceleaşi obiective ca şi ASEAN. Cu toate acestea, statele membre ASEAN par să
considere deocamdată că cea mai importantă organizaţie economică este pentru ele
Organizaţia Mondială a Comerţului, pe care o consideră ca fiind cel mai eficient forum
de coordonare a elementelor de politică comercială din lume. Singur Vietnamul este în
prezent membru în ambele grupări ASEAN şi APEC, devenind membru al acesteia din
urmă în 1998, odată cu Rusia.
ASEAN este o grupare aflată mereu la răscruce, mereu în căutarea identităţii
sale şi niciodată suficient de eficientă pentru a-şi atinge până la capăt obiectivele
propuse.
Paradoxal însă, cu excepţia Filipine, ceilalţi membri fondatori ai ASEAN s-au
aflat printre cele mai mari istorii de succes în ultimele decenii. Acest succes a fost
datorat, însă, mai degrabă politicilor şi potenţialelor naţionale decât apartenenţei la
ASEAN. Integrarea regională puţin mai accelerată în anii '90 s-a datorat în mare parte
eforturilor de liberalizare pe plan mondial şi creşterii economice a statelor membre.
Dacă ne ghidăm după experienţa altor ţări recent industrializate, acesta ar putea deveni
un cerc virtuos în care creşterea economică impulsionează liberalizarea comercială
exact cu scopul stimulării creşterii economice.

110
 CAPITOLUL IV
Participarea României la acorduri de liberalizare a schimburilor comerciale

4.1. Consideraţii generale

În cadrul obiectivelor strategice de dezvoltare durabilă a României, orientarea

spre exterior a economiei reprezintă o prioritate, concretizată prin intensificarea
participării la schimburile economice şi cooperarea internaţională, în cadrul relaţiilor
multilaterale, regionale, subregionale şi bilaterale. România este membru fondator al
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, calitate în care a ratificat şi pus în aplicare toate
acordurile, înţelegerile, deciziile şi memorandum-urile de acord cu caracter multilateral.
România a încheiat o serie de acorduri de tip regional cu Uniunea Europeană, AELS,
CEFTA, precum şi acorduri de comerţ liber cu Turcia, Moldova, Israel şi Lituania, prin
care a fost stabilit un cadru juridic, nou şi liberal, al schimburilor comerciale externe. Cu
celelalte ţări, comerţul exterior se realizează pe baza acordurilor bilaterale care au la bază
acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate.
România beneficiază pe plan internaţional de o serie de exceptări sau reduceri a
taxelor vamale, acordate de ţările dezvoltate în cadrul sistemului generalizat de preferinţe

111
vamale (SGP) şi participă la două sisteme de preferinţe comerciale între ţările în curs de
dezvoltare.
În prezent, România a încheiat negocierea aderării la Uniunea Europeană,
principalul partener în schimburile comerciale. Participarea României la constituirea unei
zone de comerţ liber în cadrul CEFTA a reprezentat, de asemenea, un obiectiv principal al
strategiei naţionale de pregătire a ţării noastre pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Politica comercială a României este elaborată în strânsă conexiune cu principiile şi
regulile referitoare la sistemul comercial internaţional şi vizează stimularea dezvoltării
relaţiilor economice cu alte state, precum şi promovarea intereselor economice naţionale,
cu un accent deosebit pe stimularea exporturilor şi competitivităţii companiilor şi
produselor româneşti, consolidarea, extinderea şi recâştigarea pieţelor externe. Măsurile
de politică comercială adoptate sunt menite să stimuleze tranziţia către o structură nouă a
comerţului exterior, bazată pe inovaţie, cercetare şi dezvoltare, pe avantaje comparative
sustenabile. Un obiectiv important al politicii comerciale îl constituie dezvoltarea
comerţului electronic pentru asigurarea, în timp real, a informaţiilor necesare mediilor de
afaceri din România şi din străinătate privind oferta de export românească, conjunctura
pieţelor externe, târguri şi expoziţii internaţionale, potenţiali parteneri, oportunităţi de
afaceri, legislaţia referitoare la operaţiunile de export şi import în ţările partenere. În
conformitate cu angajamentele preferenţiale semnate de România, au fost stabilite
anumite contingente tarifare . În acest sens, Departamentul de Comerţ Exterior
administrează într-o manieră transparentă contingente tarifare după cum urmează:
• pentru anumite produse industriale şi agricole importate din Uniunea Europeană şi
CEFTA precum şi din Turcia, în conformitate cu prevederile Acordului de liber
schimb (FTA) pentru România;
• cote minime şi acces liber pentru câteva produse ce provin din ţările membre
OMC;
• pentru produse textile destinate SUA şi Canada. (Însa de la Lion 2005 nu se mai
pot practica).
Perioada care a trecut de la examinarea anterioară a politicii comerciale a României în
cadrul GATT (decembrie 1992) a fost densă în evenimente cu incidenţă directă asupra

112
relaţiilor economice internaţionale, asupra sistemului multilateral de comerţ şi, fără
îndoială, asupra evoluţiei situaţiei sociale şi economice a României.
Finalizarea cu succes a Rundei Uruguay şi decizia Conferinţei Ministeriale de la
Marrakech de a înfiinţa Organizaţia Mondială a Comerţului au constituit premisele
mondializării sistemului multilateral de comerţ, care a fost dotat cu reguli, instrumente şi
discipline, mai transparente şi mai uniforme, privind mecanismele politicilor comerciale.
Obiectivul stabilit prin acest sistem urmărea dezvoltarea relaţiilor comerciale, iar
liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii asumată de membrii OMC, trebuia să aibă
impact pozitiv asupra dezvoltării economice.
Liberalizarea schimburilor comerciale reciproce a generat deja o serie de efecte
economice, îndeosebi creşterea concurenţei pe piaţă, asociată cu nevoia, uneori
dureroasă, de restructurare a activităţilor productive. Efectele negative ale liberalizării sunt
repartizate neuniform la nivelul sectoarelor economice. Pentru ţările din Europa Centrală şi
de Est deschiderea pieţelor, în pofida aplicării sale asimetrice, va produce o redefinire a
raportului cerere-ofertă.
Liberalizarea oferă câştiguri mai mari participanţilor cu o poziţie iniţială mai
avantajoasă, respectiv statelor mai dezvoltate. Principalele efecte macroeconomice ale
liberalizării comerciale sunt:
• redefinirea puterii de cumpărare cu efect de stimulare asupra activităţii economice
generale;
• sporirea relativă a competitivităţii produselor, care va acţiona dual, adică va
stimula activitatea economică şi va produce efecte prin îmbunătăţirea echilibrelor
balanţei comerciale şi de plăţi;
• reaşezarea iniţială a preţurilor pe principii mai ferme economice;
• relaxarea a deficitelor publice, atât ca efect al deschiderii concurenţiale a
pieţelor publice şi a relansării activităţii economice generatoare de venituri
bugetare.
• mai mare expunere la concurenţă, înlăturarea barierelor comerciale ca
urmare a integrării ţărilor est-europene în gruparea integraţionistă antrenează o
serie de consecinţe majore, precum:

113
 • diminuarea semnificativă a costurilor unitare şi a celor totale ca urmare a
exploatării valenţelor economice de scară, concretizate în noi dimensiuni ale
firmelor şi unităţilor de producţie;
• creşterea eficienţei la nivelul fiecărei organizaţii economice, o raţionalizare a
sectoarelor productive şi preţurilor, care sub impactul concurenţei se vor indexa la
costurile de producţie;
• redefinirea rolului şi locului unor sectoare economice mari, pe bazele scalei
avantajelor comparative care vor fi mai evidente şi mai corect aşezate în cazul unei
pieţe integrate;
• aflux de intensivitate tehnologică, creşterea creativităţii, a vitezei cu care se
realizează şi se aplică rezultatele ştiinţifice, atenuarea efectului nefavorabil al
secretelor tehnologice.
Accentuarea nivelului de deschidere spre exterior a economiilor în tranziţie, generează şi
o diminuare a veniturilor bugetare atât din taxe vamale cât şi din impozite pe profit. Deşi
extinderea grupării va conduce la o piaţă mai mare care va stimula economiile de scară,
efectele pozitive ale acestora din urmă se vor resimţi cu precădere în regiunile şi ţările
mai dezvoltate. Acestea din urmă beneficiază de avantajele efectului de experienţă, fiind
mai atractive pentru investiţii, în detrimentul statelor al căror nivel de dezvoltare şi creştere
economică nu înregistrează evoluţii spectaculoase.
Primele semne ale liberalizării comerţului nu au întârziat să apară: ritmul de creştere
al comerţului mondial a devansat în continuare creşterea producţiei industriale cel mai
dinamic sector dovedindu-se a fi cel al serviciilor; s-au înregistrat unele progrese privind
dinamica economică a ţărilor în curs de dezvoltare, acestea majorându-şi ponderea în
comerţul mondial şi înregistrând unele mutaţii pozitive în ce priveşte structura lor de
export. Totuşi, efectele procesului de liberalizare au fost limitate datorită crizelor
financiare şi economice din diverse zone ale lumii determinând luarea unor măsuri
suplimentare de apărare comercială de către unele state membre OMC, precum şi
mobilizarea unor însemnate resurse bugetare în vederea susţinerii exportului mărfurilor
. În aceeaşi perioadă, economia şi societatea românească s-au aflat în plin proces de
continuare şi consolidare a trecerii de la un sistem excesiv centralizat către economia de
piaţă, de la un sistem totalitar la unul democratic. Costurilor ridicate ale tranziţiei li s-a

114
adăugat un mediu internaţional nefavorabil structurii existente a comerţului exterior
naţional .
Dispariţia unor pieţe tradiţionale pentru exporturile noastre, respectarea
embargourilor impuse în relaţiile cu ţări cu pondere mare la exportul nostru sau de unde
trebuiau recuperate datorii acumulate în timp, restrângerea pieţei Asiei şi apoi a Rusiei,
multiplicarea măsurilor de protecţie comercială ca urmare a acestor factori de perturbare
a pieţei internaţionale, au avut influenţe directe asupra exporturilor României. În acelaşi
timp, reducerea producţiei industriale şi agricole, insuficienta dezvoltare a sectorului
terţiar au afectat oferta de export. În plus, dependenţa extrem de mare a exporturilor
noastre de importuri a determinat accentuarea continuă a dezechilibrului balanţei
comerciale şi de plăţi. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul ca România a aplicat una
dintre cele mai liberale politici comerciale din Europa. Astfel, au fost respectate
angajamentele privind nivelul consolidat al taxelor vamale la totalitatea poziţiilor tarifare,
nu au fost, practic, utilizate subvenţii la exporturi, interdicţiile la import au fost eliminate
încă din anul 1992 iar restricţionarea exporturilor a fost complet eliminată la începutul
anului 1998. În toata această perioadă România a acceptat concurenţa ca modalitate de
accelerare a restructurării şi de creştere a eficienţei activităţii economice. Decizia de a
aplica o asemenea politică comercială a pornit de la necesitatea, pe de o parte, de a folosi
în economia românească instrumente şi mecanisme conforme cu regulile multilaterale, iar
pe de altă parte, de a permite dezvoltarea unui mediu concurenţial care să întărească
aplicarea acestor reguli. Întregul proces decizional cu privire la politica comercială a avut
în vedere necesitatea stringentă de a transforma economia românească într-o economie de
piaţă, de a determina producătorii români să lucreze într-un mediu concurenţial, şi în
acest fel de a permite ancorarea economiei naţionale în procesul de globalizare. În scopul
atingerii acestor obiective, s-au realizat transparenţa politicii comerciale şi asigurarea
caracterului nediscriminatoriu al măsurilor instituite.
Dacă din punct de vedere teoretic această abordare trebuia să producă în principal
efecte benefice asupra economiei naţionale, realitatea a fost puţin diferită. În condiţiile în
care statul român nu a avut suficiente resurse financiare pentru a sprijini dezvoltarea şi
restructurarea sectorială sau nu a utilizat destul de eficient resursele de care a dispus,
producătorii interni au trebuit să facă faţă concurenţei unor mărfuri care fie beneficiază

115
de sprijin intern acordat de statul exportator, fie chiar de subvenţii directe la export. În
acest fel, deşi statele exportatoare nu practicau măsuri de subvenţionare peste nivelul
angajamentelor din cadrul OMC, o bună parte a exporturilor lor determinau dificultăţi
importante producătorilor români.
Elementele prezentate anterior ne conduc la aprecierea că politica comercială a
României a trebuit să se desfăşoare în condiţii puţin favorabile unei abordări de
liberalizare a comerţului internaţional şi de îngrădire, directă sau indirectă, a pieţei
internaţionale.

4.2. Politica comercială a României, factor de evoluţie spre economia de piaţă

Încă de la examinarea anterioară a politicii comerciale a României nu au existat

restricţii cantitative în calea importurilor. Începând cu 1 ianuarie 1998, restricţiile sau
limitările cantitative reziduale la export au fost complet eliminate. Procesul de
liberalizare cantitativă a exporturilor româneşti a cunoscut o evoluţie constantă: numărul
mărfurilor interzise temporar la export s-a diminuat continuu, cel al produselor supuse
unor restricţii cantitative s-a restrâns an de an. Pentru anul 1999, din motive prudenţiale,
pentru o serie de produse (materii prime, materiale cu un grad redus de prelucrare) s-a
menţinut măsura unor licenţe automate la export, cu scop statistic. Ele vizează resurse
uşor epuizabile sau care ar putea pune în pericol echilibrul ecologic. Sunt de asemenea în
vigoare licenţe automate de import, exclusiv pentru mărfuri care pot afecta sănătatea
oamenilor, plantelor şi a mediului înconjurător.
Acestui regim deosebit de propice dezvoltării relaţiilor comerciale ale României i se
contrapune, din partea unor state membre OMC, un regim restrictiv care din păcate
afectează exporturile noastre: perpetuarea unor limite de acces a produselor textile
româneşti pentru două destinaţii importante pentru ţara noastră (SUA, CANADA). Dacă
se ia în considerare faptul ca cca. 34% din exporturile româneşti o reprezintă produsele
textile, avem dimensiunea exactă a impactului acestor limitări asupra livrărilor noastre.

Tariful vamal de import, principalul instrument de politică comercială

116
 Începând cu anul 1992, România a pus în aplicare un tarif vamal bazat pe sistemul
HS, a cărui nomenclatură a fost armonizată ulterior cu Nomenclatura Combinată a
Uniunii Europene. În momentul de faţă România aplică HS 1996 şi NC 1998 a U.E. Pe
aceasta structură, taxele vamale pentru toate poziţiile tarifare sunt consolidate în
conformitate cu aranjamentul luat în cadrul OMC. Angajamentele asumate în cadrul
OMC pentru domeniul taxelor vamale au fost puse în aplicare în anul 1995, nivelul
taxelor vamale aplicat fiind cel consolidat sau inferior acestuia.
Practic, de la data de 1 iulie 1995 tariful Vamal de import şi-a consolidat poziţia şi
rolul de principal instrument de politică comercială şi de protecţie la frontieră. Având în
vedere procesul de liberalizare continuă a Comerţului exterior, ca urmare a
angajamentelor asumate în cadrul OMC, precum şi a celor asumate prin aranjamentele de
integrare regională pe de o parte, cât şi anumite necesităţi punctuale determinate de
procesul de restructurare şi/sau de privatizare, pe de altă parte, nivelul taxelor vamale
aplicabil pentru fiecare an calendaristic este publicat, asigurând astfel un plus de
transparenţă şi previzibilitate pentru operatorii economici.

Alte măsuri de protecţie la frontieră

Conform regulilor internaţionale, pentru situaţii în care importurile produc sau

ameninţă cu producerea unor prejudicii importante producătorilor naţionali, în afara
taxelor vamale de import, pot fi utilizate şi alte instrumente de apărare comercială.
Legislaţia actuală, Legea nr.133/1994, permite adoptarea unor asemenea măsuri, în
deplină conformitate cu acordurile multilaterale. Până la momentul acestei examinări.
Singurele măsuri de salvgardare luate au vizat relaţiile comerciale din cadrul unor forme
de integrare regională, cu respectarea prevederilor din aceste acorduri.
Acest climat destul de liberal pentru accesul mărfurilor din import pe piaţa
românească trebuie comparat cu condiţiile în care exporturile noastre au acces pe piaţa
Mondială. O parte a exporturilor noastre sunt limitate de măsuri de apărare comercială,
iniţiate cu mulţi ani în urmă. Acele măsuri de apărare comercială au stopat, practic,
exporturile noastre pe pieţele respective, re-examinările ulterioare, în cazurile în care au
avut loc, neconducând la eliminarea măsurilor instituite anterior. Avem în vedere cazul

117
unor măsuri antidumping adoptate de SUA, Canada şi Turcia. Pentru cazul exporturilor
noastre pentru Egipt şi Brazilia, exportatorilor români nu le-au fost oferite cele mai
potrivite condiţii pentru apărare, astfel încât, deşi exportatorii nu au produs, în opinia
noastră, prejudicii în sensul prevăzut de Acordul Antidumping, sunt acum supuşi unor
taxe antidumping.

Sistemul de licenţe

În perioada de după anul 1990, sistemul de licenţe a înregistrat o ameliorare

progresivă semnificativă. S-a pornit de la un sistem prin care orice operaţiune de comerţ
exterior era supusă licenţelor de export şi/sau import; în anul 1992 sistemul a fost relaxat,
lista produselor pentru care există obligativitatea licenţelor de export/import fiind
substanţial redusă.
În perioada dintre 1993 şi 1998 au funcţionat restricţii cantitative la export,
administrate prin licenţe de export, în timp ce activitatea de import a fost complet
liberalizată. În decursul anilor, de la 178 de poziţii tarifare interzise la export în anul 1996
s-a ajuns la 155 de poziţii în 1997. De la 1 ianuarie 1998, toate interdicţiile şi restricţiile
cantitative la export au fost eliminate, făcându-se astfel un pas important în liberalizarea
Comerţului exterior.
Mai sunt practicate licenţe automate de export sau de import, lista produselor vizate
fiind mult redusă, iar raţiunea licenţelor fiind statistică. În acest mod, practic, nu mai
există nici un fel de restricţii în calea exporturilor şi importurilor, sistemul de licenţe
utilizat fiind automat şi doar cu rol de monitorizare.
Ca regulă generală, licenţele automate de export sau import se obţin de la Ministerul
Industriei şi Comerţului, fără avizul altor instituţii sau organisme. Excepţie de la acest
principiu fac licenţele care vizează produsele care pot ajuta sănătatea populaţiei, protecţia
mediului înconjurător şi comercializarea metalelor preţioase, unde se cere avizul
Ministerului Sănătăţii, Ministerului Mediului, respectiv al Băncii Naţionale.

4.3. Activitatea României în cadrul OMC

118
 În anul 1972 România a devenit membră GATT, Protocolul său de accesiune fiind
caracteristic pentru ţările cu economie central planificată. În cadrul GATT a participat la
negocierile Rundei Tokyo, ocazie cu care s-a angajat să consolideze un număr de 158 de
poziţii tarifare şi a acceptat majoritatea Codurilor convenite. Schimbările interne radicale
de la începutul acestui deceniu au permis României participarea pe o bază nouă la finalul
negocierilor comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay, constând în negocierea
şi asumarea de angajamente pe baza principiilor standard ale economiei de piaţă care se
află la baza sistemului multilateral de comerţ. La încheierea Rundei Uruguay, ţara noastră
a consolidat totalitatea poziţiilor tarifare, a acceptat toate acordurile multilaterale (cu
rezervarea dreptului de a beneficia de facilităţile oferite ţărilor în tranziţie şi a celor în
curs de dezvoltare) şi acordurile plurilaterale, cu excepţia celui privind achiziţiile
publice.
La finele anului 1994 Parlamentul României a ratificat protocoalele şi acordurile
Rundei Uruguay şi participarea ţării noastre la aceste negocieri (Legea nr.133/1994), ceea
ce a permis ca România să devină membru originar al OMC (de la 1.01.1995). Hotărâtă
să aplice deciziile adoptate de membrii OMC cu privire la continuarea procesului de
liberalizare a Comerţului, România a participat la negocierile comerciale multilaterale
care au dus la încheierea Protocoalelor IV şi V ale GATS ( servicii de telecomunicaţii de
bază şi servicii financiare), prezentând liste de angajamente specifice.
Totodată, convinsă de necesitatea asigurării condiţiilor pentru apariţia şi dezvoltarea
societăţii informaţionale, imediat după încheierea negocierilor privind serviciile de
telecomunicaţii de bază, ţara noastră a intrat în negocierile privind liberalizarea
Comerţului cu produse ale tehnologiei informaţiei, asumându-şi angajamente consistente
privind eliminarea taxelor vamale pentru importul acestor produse.
Participarea României la procesul de negocieri comerciale multilaterale din cadrul
OMC a avut în vedere atât sprijinirea procesului demarat la Conferinţa Ministerială de la
Marrakech şi continuat la cea de la Singapore, cât şi preocuparea pentru prezervarea
drepturilor şi obligaţiilor asumate în cadrul OMC, în deplină concordanţă cu interesele de
dezvoltare ale ţării. O atenţie deosebită a fost acordată astfel preocupării de deschidere de
noi pieţe pentru mărfurile româneşti şi pentru reglementarea unor domenii de activitate

119
(în special servicii) în conformitate cu regulile internaţionale acceptate deja de
majoritatea ţărilor participante la comerţul cu servicii.
Deşi nu a reprezentat un proces de negociere propriu-zisă, adoptarea Declaraţiei de la
Geneva, privind comerţul electronic a fost sprijinită activ de România, pentru a permite
convenirea unor reguli multilaterale şi pentru acest mod nou de realizare a Comerţului, cu
o dinamică şi extindere deosebit de mare.

Îndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul OMC

Realizarea unui sistem multilateral de comerţ, în plin proces de liberalizare,

desfăşurat în condiţii de transparenţă şi previzibilitate, cu reguli cât mai uniforme
presupune, printre altele, respectarea angajamentelor asumate de membrii OMC.
Importanţa acestui aspect este relevată şi de textele legale şi preocuparea organelor OMC
de a asigura examinarea respectării angajamentelor asumate, atât în ceea ce priveşte
legislaţiile naţionale ale membrilor OMC cât şi în domeniul punerii în aplicare a unor
angajamente specifice sau a unor măsuri de politică comercială.
Pentru toate domeniile acoperite de acordurile pluri si multilaterale, România a
prezentat atât reglementările legale aferente cât şi măsurile aplicate, examinarea acestora
demonstrând faptul ca ţara noastră şi-a respectat în totalitate angajamentele
asumate.
* în ceea ce priveşte angajamentele tarifare sunt de remarcat următoarele aspecte:
• nivelul consolidat al taxelor vamale a fost respectat; în plus au
existat cazuri în care nivelul taxelor vamale aplicate la o serie de
produse să fie mai redus decât nivelul consolidat;
• pentru acele produse agricole pentru care România s-a angajat să
practice de contingente de acces minim, contingentele au fost
deschise la începutul fiecărui an calendaristic, administrarea lor
fiind transparentă şi necondiţionată, aspecte relevate în cadrul
proceselor de examinare;

120
 • ţara noastră a realizat transpunerea listelor de concesii în sistemul
HS 1996, respectând în totalitate regulile stabilite pentru acest
proces;
• deşi cu o oarecare întârziere, datorată unor probleme tehnice, au
fost furnizate informaţiile necesare alcătuirii Bazei Integrate de
Date.
* pentru domeniul acordurilor privind salvgardarea, măsurile antidumping şi
subvenţiile şi măsurile compensatorii:
• a fost realizată examinarea de legislaţie aferente aplicării acestor
măsuri de apărare comercială; legislaţia actuală este în
conformitate cu regulile multilaterale dar România examinează
posibilitatea de a aduce elemente suplimentare specifice pentru
legislaţia din acest domeniu;
• prin notificările prezentate, ţara noastră a informat membrii OMC
asupra faptului că nu a întreprins nici o măsură de apărare
comercială;
• având în vedere faptul ca în cadrul unei proceduri antidumping
iniţiată de un membru OMC împotriva exporturilor româneşti,
partea română nu a fost satisfăcută de modul în care s-a desfăşurat
ancheta, au fost demarate consultări bilaterale preliminare,
informale;
• România a notificat faptul ca îşi rezervă dreptul de a practica
anumite subvenţii pentru perioada de trecere la economia de piaţă (
în baza Art. 29 al Acordului privind subvenţiile şi măsurile
compensatorii, notificând în acest scop programe aferente
agriculturii, industriei, investiţiilor, exporturilor, protecţiei
mediului şi dezvoltării regionale).
• pentru domeniul TRIMS (măsuri investiţionale legate de comerţ)
în cadrul procesului de examinare a măsurilor existente la intrarea
în vigoare a OMC, România a notificat şi susţinut măsurile vizate
de acest acord.

121
 • comerţul cu produse agricole; sensibilitatea acestui domeniu pentru
majoritatea membrilor OMC a determinat adoptarea unor reguli
specifice pentru sprijinul intern şi subvenţiile la export, precum şi
pentru posibile măsuri de salvgardare specială.
Deşi prin lista să de angajamente România şi-a prezervat dreptul de a acorda
sprijin intern producătorilor săi agricoli şi subvenţii la export pentru câteva categorii de
produse agricole, insuficienţa resurselor bugetare nu a permis atingerea nivelurilor
înscrise în lista să de angajamente. În perioada de după anul 1995, sprijinul intern acordat
producătorilor naţionali s-a încadrat în categoria de minimis, iar subvenţiile la export au
vizat o mică parte a exportului de cereale.
România nu a recurs la utilizarea clauzei de salvgardare specială şi a notificat
acest lucru la Comitetul pentru Agricultură.
Perioada care a trecut de la punerea în aplicare a angajamentelor asumate de
membrii OMC pentru domeniul Comerţului cu produse agricole a relevat, încă o dată,
deosebirile foarte mari care există între politicile agricole ale acestora, diferenţe
substanţiale în sprijinirea producătorilor agricoli şi a exporturilor, şi, pe cale de
consecinţă, imposibilitatea membrilor OMC de a beneficia în mod real şi pe deplin de
efectele liberalizării Comerţului cu produse agricole. În limita angajamentelor asumate în
cadrul Acordului privind comerţul cu produse agricole, unele produse agricole
beneficiază de triple avantaje: măsuri de sprijin intern, subvenţii la export şi concesii
convenite în plan multilateral. Mărfurile agricole provenind din state care au resursele
financiare necesare pentru acordarea sprijinului intern şi al subvenţiei la export pot
produce concurenţa neloiala, pe alte pieţe şi, în special, acolo unde beneficiază de
concesii. Astfel, ţările mai puţin dezvoltate sau mai puţin bogate, deşi au participat la
procesul de liberalizare din domeniul agriculturii nu au putut beneficia pe deplin de
binefacerile liberalizării, ba mai mult s-au confruntat cu o concurenţă acerbă pe propriile
lor pieţe, fără a avea posibilitatea utilizării deschiderilor de pieţe externe. Apreciem că
aceste rezultate modeste vor crea dificultăţi în cadrul procesului de continuare a
liberalizării Comerţului cu produse agricole; reticenţa ţărilor care nu au posibilitatea de a
sprijini substanţial producţia internă şi exporturile, în a mai acorda concesii fiind, în acest
context, explicabilă.

122
 • bariere tehnice în calea Comerţului şi măsuri sanitare şi fito-sanitare
Pentru ambele domenii România şi-a îndeplinit obligaţiile de notificare: pentru
măsurile luate, pentru punctele de informare şi de contact înfiinţate. În domeniul
standardelor, având în vedere faptul ca standardele româneşti nu diferă de cele
internaţionale, nu a fost necesară realizarea unor notificări speciale.
• TRIPS – drepturi de proprietate intelectuală
Deşi, în conformitate cu prevederile Art.65 al TRIPS, invocat de ţara noastră,
România avea dreptul de a beneficia de o perioadă de 5 ani pentru aducerea legislaţiei
naţionale în deplină conformitate cu prevederile TRIPS, s-a procedat la supunerea spre
examinare a legislaţiei naţionale, fără a renunţa la beneficiul perioadei de tranziţie. Acest
demers a fost realizat pentru a permite autorităţilor române eventuale modificări sau
completări încă în intervalul de tranziţie, elementele prioritare avute în vedere de
autorităţile române fiind cele de transparentă legislativă.
Acţiunea României a fost extrem de bine primită de Consiliul TRIPS, iar în momentul
de faţă se fac ultimele completări necesare, în special, pentru punerea în aplicare a unor
prevederi legate de protejarea drepturilor de proprietate intelectuală la frontieră.
Eforturile ţării noastre de a avea o legislaţie prin care drepturile de proprietate
intelectuală să fie cât mai bine protejate sunt recunoscute pe plan internaţional, acesta
fiind şi motivul pentru care OSIM a fost desemnat ca centru regional coordonator pentru
programul PHARE R.I.P.P. (Regional Intellectual Property Project) pentru protecţia
drepturilor de proprietate industrială.
Cu ocazia examinării legislaţiei naţionale pentru domeniul proprietăţii intelectuale a
fost pus în evidenţă faptul că nu există unele incompatibilităţi cu prevederile TRIPS iar
gradul actual de compatibilitate a legislaţiei naţionale cu TRIPS este: compatibilitate
deplină în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice şi un grad foarte înalt de
compatibilitate în domeniul drepturilor de autor, brevetelor de invenţii, topografiei
circuitelor integrate, desenelor şi modelelor industriale.
România a reuşit să se alieneze în angajamentele asumate în cadrul OMC, în
conformitate cu regulile acesteia. Negocierile comerciale multilaterale cu OMC s-au
desfăşurat pe baza respectării următoarelor principii:

123
 • continuarea procesului de liberalizare a Comerţului cu bunuri şi servicii, pe
principii multilaterale, şi în cadrul unor pachete care să permită echilibrarea
drepturilor şi obligaţiilor;
• negocierea unor prevederi mai clare pentru domeniul măsurilor de apărare
comercială;
• definirea mai exactă a relaţiei dintre acordarea sprijinului intern şi a subvenţiilor
la export pe de o parte şi liberalizarea pe mai departe a sectorului agricol;
• accelerarea procesului de liberalizare a Comerţului cu produse textile şi
îmbrăcăminte;
• menţinerea unui tratament diferenţiat pentru ţările în curs de dezvoltare şi/sau
tranziţie pentru toate domeniile care pot susţine eforturile de dezvoltare şi
transformare economică a acestora.
4.4. Aderarea României la CEFTA – un experiment costisitor

Scurt istoric
La data de 10 aprilie 1996 a fost prezentată cererea României de aderare la CEFTA,
aceasta fiind aprobată la 13 septembrie 1996. După mai multe runde de negocieri
bilaterale şi multilaterale cu ţările CEFTA, în februarie 1997 acestea au fost finalizate.
În aceste condiţii, la 12 aprilie 1997 a fost semnat, la Bucureşti, Acordul de aderare a
României la CEFTA, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1997.
Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA) şi Acordul de Aderare a
României la CEFTA au ca obiectiv final crearea unei zone de liber schimb între ţările
membre, pentru comerţul cu produse industriale, precum şi facilitarea comerţului pentru
un nomenclator larg de produse agricole.
Participarea României la constituirea unei zone de comerţ liber, alături de alte ţări
CEFTA asociate la Uniunea Europeană, constituie unul din principalele obiective ale
strategiei naţionale de pregătire a ţării noastre pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Prevederile principale ale Acordului de aderare a României la CEFTA∗


Ministerul Industriei şi Comerţului

124
 Acordul de Aderare a României la CEFTA conţine conceptul de liberalizare
convenit între ţările fondatoare şi are la bază negocierea unor protocoale bilaterale de
transpunere în practică, în mod eşalonat, a procesului de eliminare a taxelor vamale
pentru produsele industriale şi acordare de concesii în comerţul cu produse agricole.
În relaţiile României cu fiecare ţară membra a CEFTA au fost negociate atât
etapele de eliminare a taxelor vamale de import, cât şi nomenclatorul produselor care vor
face obiectul fiecărei asemenea etape. Soluţiile convenite prezintă unele diferenţe de la o
ţară membra la alta, situaţie datorată poziţiei fiecărei ţări de a finaliza mai rapid sau mai
lent zona de comerţ liber în cadrul perioadei de tranziţie stabilite, precum şi sensibilităţii
unor produse pentru pieţele ţărilor respective, inclusiv pentru piaţa românească. În acest
sens, în comerţul cu produse industriale în relaţiile cu fiecare ţară membra CEFTA au fost
convenite, în principal, următoarele soluţii:
Cehia şi Slovacia: Protocolul are la bază prevederile acordurilor bilaterale de
comerţ liber, cu aplicabilitate de la 01.01.1995, care stipulează expres termenul de
eliminare completă, la 01.07.1997, a taxelor vamale de import la produsele industriale (cu
excepţia câtorva tipuri de autoturisme, la care liberalizarea s-a finalizat treptat până la
01.01.2001).
Suplimentar, în relaţia bilaterală România-Cehia şi Slovacia, a fost prevăzută eliminarea
până la sfârşitul perioadei de tranziţie a restricţiilor cantitative la import şi măsurilor cu
efect echivalent la produsele originare din România.
Polonia: eliminarea taxelor vamale pentru majoritatea produselor industriale s-a
realizat treptat în perioada 1 iulie – 1 ianuarie 1999. Pentru produsele industriale
considerate de părţi ca fiind mai sensibile pentru pieţele lor, eliminarea taxelor vamale va
fi eşalonata pe o perioadă mai lungă, respectiv până la 1 ianuarie 2002. Totodată, pentru
un nomenclator important de produse, s-a convenit eliminarea completă a taxelor vamale
la intrarea în vigoare a Acordului.
Slovenia: s-a convenit eliminarea completă, la intrarea în vigoare a Acordului, a
taxelor vamale pentru un nomenclator larg de produse, precum şi o eliminare eşalonată,
până în 2001, pentru produsele mai sensibile pentru pieţele celor două ţări.
Ungaria: eliminarea taxelor vamale pentru o mare parte a produselor industriale
urma să se realizeze eşalonat, până la 1 ianuarie 2000, cu excepţia câtorva tipuri de

125
autoturisme, la care liberalizarea s-a făcut treptat, până în 2001, conform calendarului
convenit cu UE.
Bulgaria: Dat fiind ca Acordul privind aderarea Bulgariei la CEFTA a intrat în
vigoare începând cu 1 ianuarie 1999, calendarul liberalizărilor în comerţul reciproc cu
produse industriale este mai accelerat în raport cu cel ce s-a aplicat în relaţiile cu celelalte
ţări membre CEFTA. Astfel, cea mai mare parte a produselor industriale a fost liberalizată
începând cu 1 ianuarie 1999, iar în cazul produselor industriale considerate de părţi ca
fiind mai sensibile pentru pieţele lor, alinierea taxelor vamale a fost eşalonată pe o
perioadă mai lungă, respectiv până la 01.01.2002.
În ceea ce priveşte concesiile convenite în comerţul cu produse agricole,
protocoalele încheiate cu tarile CEFTA prevăd în esenţă următoarele:
- acceptarea de câtre România, cu unele derogări temporare, a nomenclatorului de
produse agricole la care, în comerţul dintre ţările membre CEFTA, se practică taxa
vamală 0 sau taxe vamale comune reduse. Alinierea la conceptul CEFTA, în cazul
produselor la care s-au convenit derogări temporare, s-a realizat treptat până la 1 ianuarie
1999. În comerţul cu Slovenia, concesiile convenite la unele produse agricole au avut în
vedere şi derogările de care aceasta ţară a beneficiat în relaţiile cu partenerii din CEFTA,
la aceste produse cele doua ţări aplicându-şi un tratament reciproc. De asemenea, pentru
unele produse de interes au fost convenite concesii bilaterale diferite de la o ţară la alta.

Considerente privind participarea României la C.E.F.T.A.

C.E.F.T.A. este o transpunere la nivel regional a regulilor de comerţ internaţional,

iar agenţii economici români, dacă doresc să participe la comerţul internaţional trebuie să
respecte aceste reguli. Opţiunea ţării noastre de a adera la C.E.F.T.A. a fost 99,9% de
ordin economic. Trebuia să recâştigăm pieţele fostului C.A.E.R., deoarece, în momentul
semnării acordului de aderare la C.E.F.T.A., schimburile comerciale ale României cu
ţările din zonă aproape dispăruseră. Dispariţia C.A.E.R.-ului ne-a pus în faţa unei noi
realităţi europene. A trebuit astfel să găsim un alt cadru juridic care să corespundă
situaţiei date. Soluţia găsită a fost organizarea unui comerţ de liber schimb – Acordul
C.E.F.T.A. – care permite ţărilor semnatare să se pregătească pentru aderarea la U. E.

126
 Aderarea României la CEFTA a fost una din cele mai controversate măsuri din
ultimii ani pe plan comercial. Cu o industrie slăbită de o prea lungă perioadă de tranziţie,
fără o strategie clară de dezvoltare în viitor, cu un comerţ ce s-a dovedit haotic, mai cu
seamă în privinţa importurilor, România nu era pregătită să adere la C.E.F.T.A. Puţine
produse româneşti pot face faţă concurenţei din interiorul pieţei C.E.F.T.A.
Aderarea României la C.E.F.T.A. a avut însă şi efecte pozitive. După 1 iulie 1997,
exportul României în ţările CEFTA a devenit componenta cea mai dinamică a
schimburilor economice, înregistrând chiar ritmuri de creştere susţinută, în comparaţie cu
exporturile totale ale României care au înregistrat scăderi în ultimii ani. Camera de
Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti a semnat acorduri de
colaborare cu camerele de comerţ ale ţărilor membre CEFTA şi cu camerele de comerţ
ale ţărilor din Uniunea Europeană care prevăd organizarea de seminarii cu tematică
specifică integrării europene, legislaţie europeană, organizarea de misiuni economice,
târguri, expoziţii etc.66
În ce măsură aderarea la C.E.F.T.A. a fost un “rău necesar” care a obligat
România să-şi măsoare forţele cu nişte adversari de un nivel mai mult sau mai puţin
apropiat fiind mai mult sau mai puţin antrenantă pentru aceasta, rămâne un subiect
controversat. Probabil că există argumente pro şi contra, cert este că, fie că ne place fie că
nu, puţine firme derulează operaţiuni profitabile de export - import, majoritatea lucrând în
lohn. Cum la fel de adevărat este că, lipsa de concurenţă pe piaţa românească îşi pune
amprenta atât asupra calităţii, cât şi a costurilor produselor autohtone. Ieşite în arena
internaţională, acestea sunt de cele mai multe ori scumpe şi de slabă calitate în raport cu
oferta altor ţări.67
Ţările C.E.F.T.A. susţin ideea adâncirii liberalizării schimburilor comerciale cu
produse agricole şi impunerea unor reguli restrictive de adoptare şi aplicare a măsurilor
specifice de salvgardare pe baza unor interpretări forţate a prevederilor Acordului.
România, se pronunţă pentru examinarea cauzelor reale care au dus la perturbaţii ale
66
Florin Burada –Parteneriatul U.E.-C.E.F.T.A., Tribuna Economică Nr. 48 din 1 decembrie 1999.
67
Veronica Mureşan – “Parteneriatul U.E. – C.E.F.T.A., seminarul internaţional de la Timşoara” – Tribuna
Economică Nr. 48 din 1 decembrie 1999.

127
pieţelor şi pentru adoptarea unor măsuri de corectare a acestora. Aceste state propun ca în
funcţie de rezultatele unei examinări să fie identificate soluţii care să conducă în viitor la
ameliorarea funcţionării sistemului de concesii al C.E.F.T.A. în domeniul schimburilor cu
produse agricole. Deşi s-a apreciat că tendinţa generală pozitivă a evoluţiei schimburilor
comerciale a fost de natură să contribuie la pregătirea ţărilor membre în vederea aderării
lor la Uniunea Europeană, recurgerea frecventă la măsuri de salvgardare reprezintă un
pericol important în calea liberalizării comerţului, ceea ce contravine obiectivelor
integrării europene ale ţărilor membre C.E.F.T.A.
Concluzia finală ce se poate degaja din participarea României la C.E.F.T.A. este
aceea că, deşi în primii ani s-a înregistrat un deficit comercial în creştere ,totuşi, piaţa
ţărilor C.E.F.T.A. constituie un debuşeu important pentru exporturile româneşti, care va
trebui valorificat într-o măsură mai mare în anii viitori.

4.5. Acordul de comerţ liber dintre România şi ţările AELS

Acordul de comerţ liber dintre România şi ţările membre ale Asociaţiei Europene
a Liberului Schimb (AELS - Republica Austria, Republica Finlanda, Republica Islanda,
Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, Regatul Suediei, Confederaţia Elveţiei) a
fost semnat la data de 10 decembrie 1992 şi a intrat în vigoare în acelaşi timp cu Acordul
Interimar aferent Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană, la 1 mai
1993. Ca şi în cazul Acordului European, acordul încheiat de România cu statele AELS a
prevăzut aplicarea principiului asimetriei concesiilor tarifare în favoarea exporturilor
româneşti pe aceste relaţii. Obiectivul principal al acestui acord a fost crearea până la 1
ianuarie 2002 a unei zone de comerţ liber în schimburile cu produse industriale şi unele
produse piscicole. Calendarele de liberalizare a comerţului dintre România şi statele
AELS şi aria de cuprindere a concesiilor tarifare sunt, în linii mari, identice cu cele
convenite de România în relaţiile cu Uniunea Europeană. Pentru produsele agricole
transformate, păstrând linia negocierilor în materie purtate cu UE, exporturile româneşti
pe pieţele AELS beneficiază, începând cu data de 1 ianuarie 2000 de taxe vamale de
import mai reduse.

128
 Spre deosebire de caracterul unitar al negocierilor în relaţiile cu UE, caracterul
unitar fiind o trăsătură a conceptului de piaţa unică, acordul încheiat cu statele AELS
prevedea, pe lângă îmbunătăţirea regimului comercial preferenţial comun dintre România
şi AELS ca entitate economică unitară, şi acordarea de concesii comerciale negociate şi
convenite separat cu Regatul Norvegiei, Principatul Liechtenstein şi Confederaţia Elveţiei
(toate împreună) şi respectiv cu Republica Islanda. În ansamblu relaţiile comerciale cu
ţările AELS au avut un caracter incert cu multe ezitări, cel mai important partener
comercial fiind Elveţia. Relaţiile cu aceasta ţara se bazează în proporţie de aproape trei
sferturi pe importurile României şi doar aproximativ un sfert reprezintă exporturile
româneşti pe această piaţă.
Obiectivele acordului încheiat între statele Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb şi România au fost68:
* Statele A.E.L.S. şi România vor stabili gradual, într-o perioadă de
tranziţie ce se va termina nu mai târziu de 31 decembrie 2002, o zona de comerţ liber, în
conformitate cu prevederile prezentului acord.
* Obiectivele acestui acord, care are la bază relaţii comerciale între
economii de piaţă şi respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului, sunt:
• promovarea, prin expansiunea comerţului reciproc, a
dezvoltării armonioase a relaţiilor economice între statele
A.E.L.S. şi România şi susţinerea, prin aceasta, a dezvoltării
activităţii economice în statele A.E.L.S. şi România,
îmbunătăţirea nivelului de trai şi a condiţiilor de muncă şi
creşterea productivităţii şi stabilităţii financiare;
• asigurarea de condiţii corecte de concurenţă în domeniul
comerţului între statele părţi la acest acord;
• de a contribui, în acest mod, prin înlăturarea barierelor din
calea comerţului, la dezvoltarea armonioasă şi expansiunea
comerţului mondial.

ACORD din 10 decembrie 1992 între statele Asociatiei Europene a Liberului Schimb şi
68

România, publicat în M.O. nr. 75 din 16 aprilie 1993.

129
 Totodată era prevăzut faptul că nici o nouă taxă vamală de import sau taxă având
efect echivalent nu va fi introdusă în comerţul dintre statele A.E.L.S. şi România. La data
intrării în vigoare a acestui acord, se stipula că statele A.E.L.S. vor desfiinţa toate taxele
vamale de import şi orice taxe având efect echivalent pentru produsele originare în
România, cu excepţia produselor specificate pentru care taxele vamale de import şi taxele
având efect echivalent vor fi eliminate progresiv, în conformitate cu prevederile
acordului. Pentru produsele originare într-un stat A.E.L.S., România urma să elimine
toate taxele vamale de import şi taxele având efect echivalent, în conformitate cu
prevederile înscrise în acord. Totodată, pentru fiecare produs, taxa de bază la care urma să
se aplice reducerile succesive stabilite în acest acord a fost taxa la nivelul naţiunii celei
mai favorizate, aplicată la 30 aprilie 1993. În schimb, au rămas în vigoare reducerile
aplicate ca rezultat al Rundei Uruguay de Negocieri Comerciale Multilaterale sau al
renegocierii Protocolului de aderare a României la G.A.T.T. Taxele vamale de natura
fiscală au fost înlocuite printr-o taxă internă. Nu au fost introduse în comerţul dintre
statele A.E.L.S. şi România taxe vamale de export şi taxe cu efect echivalent.

4.6. Cooperarea economică din bazinul Mării Negre

Încă din 1990 a existat o iniţiativă de creare a unei zone de liber schimb venită din
partea ministrului de externe al Turciei, iniţiativă comunicată tuturor miniştrilor de
externe ai ţărilor din regiune printr-o scrisoare deschisă. Prin ea se propunea crearea unei
zone de liber schimb în Bazinul Mării Negre. Europa de Est a fost dintotdeauna un centru
de instabilitate politică şi socială. Pe de o parte deoarece ţările din această zonă au o
lungă tradiţie de confruntări politice şi militare, iar pe de altă parte deoarece culturile
specifice fiecăreia sunt foarte deosebite ceea ce duce la interese regionale specifice.
Această zonă geo-politică s-a aflat în timpul existenţei blocului comunist într-o stare de
cooperare economică stabilita pe baze ideologice (CAER), constituită din relaţii impuse.
După căderea comunismului s-a resimţit necesitatea unei adevărate cooperări în regiune,
bazate pe relaţii între state independente. Cooperarea economică regională era văzută şi

130
ca un motor al dezvoltării economice în procesul tranziţiei la economia de piaţă, prin
efectele de antrenare ale schimbului liber asupra economiilor naţionale.
Propunerea de creare a unei zone de liber schimb est-europene era deci una
firească. Negocierile la nivel înalt au dus la semnarea Declaraţiei privind Cooperarea la
Marea Neagră la 3 februarie 1992 de către 11 ţări : Rusia, Turcia, Ucraina, Georgia,
România, Bulgaria (singurele cu ieşire la Marea Neagră), Albania, Armenia, Azerbaijian,
Moldova şi Grecia. Negocierile proiectului privind CEMN s-au desfăşurat cu dificultăţi
rezultate din tensiunile politice dintre diversele ţări: Bulgaria şi Turcia nu se puteau
apropia din cauza minorităţii turce ; Grecia urma să devină membră UE ceea ce o făcea
reticentă la acţiunile Turciei de a-şi spori influenţa în zona ; Rusia şi Turcia aveau
divergente de interese în ceea ce privea ţările din zona Caucazului şi din Asia Centrală.
Mai mult, mişcările separatiste din Moldova şi Georgia adăugau mai multe premise de
instabilitate Balcanilor, dând puţine şanse de reuşita proiectului. Cu toate acestea
întâlnirile miniştrilor de externe în cadrul CEMN s-au desfăşurat într-un spirit
constructiv, de la aceste negocieri pornind şi unele negocieri bilaterale referitor la
anumite divergente politice, cum ar fi cele între Bulgaria şi Turcia.
Obiectivul explicit al CEMN este încurajarea cooperării în cadrul unor zone
economice de liber schimb. Acesta a fost concretizat printr-o instituţie regională mai
complexă decât atât. Prin CEMN ţările participante conlucrau după principii foarte
flexibile, adaptate posibilităţilor fiecăreia de dezvoltare şi cooperare, conform cu
resursele şi obiectivele fiecărei ţări. CEMN a devenit astfel un mediu economic creat prin
acorduri bi - sau multi-laterale asupra sectoarelor de interes comun. Cooperarea a urmărit
în principal dezvoltarea economiilor naţionale şi a comerţului regional cu scopul creării
unui mediu investiţional propice pentru oamenii de afaceri din toată lumea, în special din
Vestul Europei. Liberalizarea nu a atins însă stadiul zonei de liber schimb însă dialogul
inter-regional s-a extins la alte domenii de interes. Transporturile au avut o prioritate în
discuţiile de cooperare deoarece, chiar dacă aceste ţări s-au aflat dintotdeauna într-o zonă
de contact între două continente, infrastructura transporturilor este deficitară. În unele
proiecte referitoare la telecomunicaţii s-a implicat şi UE (în special în ceea ce priveşte
telecomunicaţiile prin fibre optice), iar altele urmează a se derula prin conlucrare
regională (transportul de petrol si de gaze naturale). De asemenea negocierile în cadrul

131
CEMN au atins şi subiecte din sfera cooperării ştiinţifice şi a turismului. Ţinând cont de
necesarul de investiţii în zonă statele participante au decis şi înfiinţarea unei bănci: Banca
de Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, la care au participat toate ţările proporţional cu
valoarea PIB-ului.
Chiar dacă în anul 1998 ţările membre CEMN s-au întâlnit la Yalta pentru a consacra
importanţa Bazinului Marii Negre în comerţul intra-european, CEMN a rămas un cadru
de cooperare economică în care strategiile naţionale se unesc într-o strategie regională de
cooperare economică, rezultatele sunt de o relevantă limitată.

4.7. Acordul de comerţ liber cu Republica Turcia

Acordul de comerţ liber dintre România şi Republica Turcia a fost semnat la data
de 29 aprilie 1997 şi a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1998. Acest acord a fost
negociat pornind de la conţinutul acordurilor pe care atât România cât şi Turcia le-au
semnat cu UE. Astfel, tratamentul comercial acordat în relaţiile cu UE de fiecare parte
semnatară a fost aplicat reciproc, în principiu, nemodificat, între părţi. Obiectivul
principal al acestui acord era ca, până la data de 1 ianuarie 2002 să fie creată o zonă de
liber schimb pentru toate produsele industriale, unele produse de bază sau transformate,
pentru care România şi Turcia au negociat concesii tarifare cu UE.
Începând cu data de 1 octombrie 1999, în raporturile bilaterale comerciale
româno-turce s-a aplicat conceptul privind cumulul de origine pan european, ceea ce
permite produselor fabricate în România ce înglobează materii prime sau semifinite
importate din Turcia să beneficieze de tratamentul preferenţial la exportul în UE, în
statele AELS, pe pieţele CEFTA şi toate celelalte ţări asociate la UE.

4.8. Acordul de comerţ liber cu Republica Moldova

132
 Acordul de comerţ liber dintre România şi Republica Moldova a fost semnat la
data de 15 februarie 1994 şi a intrat în vigoare la data de 17 noiembrie 1994. Acest acord
prevede eliminarea totală reciprocă încă de la intrarea sa în vigoare a taxelor vamale
pentru toate produsele ce fac obiectul schimburilor comerciale bilaterale. Au fost
eliminate pe lângă taxele vamale şi toate contingentele aplicate mărfurilor schimbate de
cele două ţări. Acordul de comerţ liber dintre România şi Republica Moldova se înscrie
într-un proces de apropiere dintre cele două state ce a debutat încă din anul 1990 cu
premisa că Moldova este un teritoriu în care locuiesc români. Au existat propuneri
politice de unificare a obiectivelor naţionale ale celor două state mergându-se chiar până
la propuneri de unificare a lor. În cadrul acestei tendinţe de reluare a relaţiilor cu un
teritoriu s-au înscris atât o serie de măsuri economice menite să ajute economia
moldovenească să se dezvolte, cât şi măsuri politice cu scopul de a apropia popoarele
celor două state. În acest sens Guvernul României a acordat ajutoare economice
Guvernului de la Chişinău, mai ales sub formă de livrări fără contraprestaţie de cereale şi
energie electrică. Mai mult, între cele două state s-a instituit libertatea circulaţiei
persoanelor.
Pentru a beneficia de avantajele vamale preferenţiale prevăzute de acordurile de
comerţ liber încheiate de România cu statele menţionate anterior este necesară
prezentarea autorităţilor vamale ale ţărilor importatoare de către oamenii de afaceri a unui
document ce atesta ca mărfurile respective sunt originare din România (de regulă
certificatul de circulaţie a mărfurilor EUR1, eliberat de Vama română).

133
 CONCLUZII

Unul dintre obiectivele prioritare ale întregii politici de după anul 1990 îl
constituie participarea tot mai activă a României la cooperarea regională şi subregională
în Europa, având ca o componentă deosebit de importantă, integrarea economică
Europeană. Procesul a demarat prin încheierea Acordului de Asociere la Uniunea
Europeană, aplicat ca acord interimar, de la data de 1 mai 1993. De la aceeaşi dată, a fost
aplicat şi Acordul de comerţ liber cu statele membre AELS. Acordul de Asociere vizează
integrarea economică Europeană a ţării noastre şi are în structură: liberalizarea
Comerţului cu mărfuri, reglementări privind comerţul cu servicii, reguli cu aplicabilitate
generală, aspecte ale dialogului politic şi social-economic. În ceea ce priveşte
liberalizarea Comerţului cu bunuri, Acordul vizează crearea unei zone de comerţ liber,
pentru produse industriale, şi continua liberalizare, ca urmare a negocierilor, pentru
comerţul cu produse agricole. Principiile de bază ale asocierii constau în:
• realizarea graduală, pe bază asimetrică, a unei zone de comerţ liber pentru
produsele industriale, în care scop UE a eliminat, de la intrarea în vigoare a
Acordului, taxele vamale de import la majoritatea produselor; România s-a

134
 angajat la eliminarea graduală a taxelor vamale conform unui calendar care
prevede reduceri progresive la fiecare trei-cinci ani şi eliminarea tuturor taxelor
vamale în anul 2002;
• eliminarea reciprocă a restricţiilor cantitative la importul de produse industriale,
de la intrarea în vigoare a Acordului;
• eliminarea restricţiilor cantitative la export: UE a eliminat aceste restricţii de la
intrarea în vigoare a Acordului iar România a terminat procesul de liberalizare la
1 ianuarie 1998 (conform calendarului convenit prin Acord);
• convenirea unor concesii la unele produse agricole de interes pentru exportul
fiecărei părţi;
• continuarea procesului de liberalizare a Comerţului cu produse agricole, prin
negocieri comerciale.
O componentă importantă a procesului de integrare Europeană o reprezintă preluarea
acquis-ului comunitar, ceea ce va determina, acolo unde se impune, completarea sau
modificarea legislaţiei naţionale, în deplină conformitate cu regulile
multilaterale. Politica României de integrare economică Europeană vine să completeze
într-un mod fericit procesul de participare a ţării noastre la sistemul multilateral de
comerţ: pe de o parte, liberalizarea relaţiilor comerciale în plan regional constituie o
pregătire a participării la accelerarea liberalizării multilaterale, iar pe de altă parte,
respectarea regulilor stabilite pentru comerţul în plan regional – având în vedere deplina
lor conformitate cu regulile multilaterale – consacră o modalitate de întărire a regulilor
convenite în cadrul OMC. Totodată, textul Acordului de asociere, ca de altfel al tuturor
acordurilor de comerţ liber încheiate de România, conferă prevalenţă legală a regulilor
convenite în cadrul GATT şi OMC. Funcţionarea Acordului de asociere permite
economiei româneşti să se pregătească pentru momentul aderării; caracterul asimetric al
concesiilor a determinat orientarea exporturilor noastre de produse industriale către
această destinaţie, influenţând pozitiv procesul de modernizare şi retehnologizare, de
ancorare mai puternică a producţiei naţionale în contextul concurenţei internaţionale.
Totodată, respectarea regulilor internaţionale de comerţ a avut rezultate benefice asupra
comportamentului comercial al exportatorilor români. Acordul de comerţ liber cu statele
membre AELS este tot un acord asimetric şi vizează realizarea unei zone de comerţ liber

135
pentru comercializarea produselor industriale, alături de unele concesii în domeniul
produselor agricole.
Procesul de integrare regională a fost continuat prin aderarea României la CEFTA,
realizată la 1.07.1997. Acordul de comerţ liber central-european vizează liberalizarea
Comerţului între statele membre şi poate fi considerat ca un exerciţiu necesar înainte de
înscrierea acestor ţări în piaţa unică internă Europeană. Un asemenea exerciţiu este
considerat necesar, având în vedere gradul diferit de dezvoltare a ţărilor candidate,
comparativ cu cel al ţărilor membre la U.E., totodată, folosirea instrumentelor şi
mecanismelor economiei de piaţă poate determina accelerarea procesului de instaurare
deplină a acestui tip de economie în zona statelor care au abolit economia central
planificată.
De la data de 8 decembrie 1994 relaţiile comerciale dintre România şi Republica
Moldova se desfăşoară în baza unui acord de comerţ liber.
Din luna februarie a anului 1998 a intrat în vigoare acordul de comerţ liber cu Turcia,
acord care are ca obiectiv realizarea progresivă a unei zone de comerţ liber pentru
produsele industriale şi convenirea unor concesii pentru produsele agricole.
Toate aceste forme active de integrare regională au statuat principiul în baza căruia, în
relaţiile dintre parteneri, principiile şi regulile multilaterale trebuie respectate, orice
prevedere a acestor acorduri reprezentând fie o reluare a celor din OMC sau o întărire a
acestora.
Ţara noastră are în vedere continuarea procesului de integrare regională prin
negocierea unor acorduri de comerţ liber cu statele baltice (Lituania, Estonia, Letonia),
Maroc, Israel şi Egipt. În cadrul cooperării economice din zona Mării Negre (CEMN),
deocamdată nu sunt create condiţiile obiective necesare unui acord de comerţ liber. Ţările
care participă la cooperarea subregională din cadrul CEMN sunt deosebit de eterogene
din punct de vedere al dezvoltării economice, al instrumentelor de politică comercială
utilizate, al apartenenţei la OMC, precum şi la alte forme de integrare regională. Chiar şi
în aceste condiţii au fost înregistrate unele progrese privind cooperarea instituţională, la
nivel parlamentar şi la nivelul forumurilor oamenilor de afaceri; urmează ca, în curând, să
devină operaţionala Banca de Comerţ şi Dezvoltare a CEMN, care să impulsioneze
schimburile economice în zonă.

136
 Dezvoltarea viitoare a schimburilor internaţionale ale ţării noastre este asigurată doar
prin respectarea regulilor şi angajamentelor multilaterale în cadrul OMC. Pentru ca
programele de reformă să aibă un plus de succes, este nevoie şi de contribuţia membrilor
OMC în aplicarea în continuare a angajamentelor proprii şi în a participarea activă la
continuarea liberalizării schimburilor, conform regulilor convenite în plan multilateral.
Formularea obiectivelor politicii comerciale ţine seama de necesitatea adaptării la
tendinţele înregistrate în economia mondială sub impactul fenomenului de globalizare,
acestea concentrându-se în următoarele direcţii:
• respectarea angajamentelor asumate pe plan internaţional, dintre care se detaşează
prin importanţă cele care decurg din Acordul European.
• promovarea consecventă a principiului echităţii;
• formularea unei politici comerciale în domeniul agricol care să reprezinte
complementul şi nu substitutul politicii interne agricole;
• sprijinirea creşterii competitivităţii şi accesului produselor româneşti pe pieţele
externe.
Atât obligaţiile asumate prin Acordul European, prin calitatea de membru al
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cât şi cele care derivă din Acordul CEFTA, plasează
economia românească pe traiectul unei depline deschideri către exterior. În acest sens, se
va urmări creşterea capacităţii de rezistenţă a economiei naţionale la competiţia
internaţională, prin stimularea tranziţiei către o structură nouă a comerţului exterior,
bazată pe inovaţie, cercetare şi dezvoltare, pe avantaje comparative sustenabile. Acesta se
constituie într-un criteriu economic de aderare la Uniunea Europeană. Practicile
protecţioniste vor fi gradual şi dinamic aliniate la structura şi nivelurile celor practicate în
Uniunea Europeană, pentru a se evita efectele de impact negativ în momentul integrării.
Un alt element de ghidaj al politicii comerciale va fi promovarea consecventă a
principiului echităţii. Se va asigura egala îndreptăţire a consumatorilor faţă de
producători. În acest sens, este necesară întărirea legislaţiei interne în domeniul protecţiei
consumatorului şi protecţiei mediului, precum şi fluidizarea competiţiei pe piaţa internă
prin asigurarea funcţionalităţii legislaţiei aferente concurenţei. Standardele în domeniul
ecologic şi al protecţiei consumatorului, vor fi aliniate gradual, la cele uzuale în Uniunea
Europeană.

137
 Formularea politicii comerciale în domeniul agricol trebuie să reprezinte
complementul, iar nu substitutul politicii interne agricole. Va fi abandonată tendinţa de
promovare a unei politici comerciale agricole bazate pe simplul mimetism al politicilor
promovate de unele ţări dezvoltate. Măsurile de politică comercială au ca principal
obiectiv ameliorarea competitivităţii şi facilitarea accesului produselor româneşti pe piaţa
externă, chiar dacă acestea reclamă (în virtutea principiului reciprocităţii, aplicat pe scară
largă în domeniul negocierilor comerciale internaţionale) o şi mai pronunţată reducere a
protecţiei la frontieră. În acest scop:
• se va asigura stabilitatea şi predictibilitatea regimului de export şi import;
• se va urmări abandonarea politicilor de acordare pe parcursul anului de scutiri şi
reduceri ale nivelului taxelor vamale de import, derogatorii de la nivelul de bază;
• se va renunţa la practica de deschidere a unor contingente cu taxe vamale nule sau
reduse, dacă acestea creează posibilităţi de însuşire privată a unor rente;
• se va negocia un proces gradual de reducere a taxelor vamale industriale în
regimul CNF (aplicabile importurilor din alte surse), pentru a minimiza şocul
rezultat din preluarea „dintr-o dată” a tarifului vamal comun al UE;
• se va menţine actualul nivel al protecţiei vamale faţă de importul produselor
agricole efectuate în condiţia CNF, evitându-se tentaţia de a reinstaura taxe
vamale prohibitive după expirarea acordului ASAL;
• se vor aborda negocierile comerciale cu UE pentru ameliorarea accesului reciproc
pe piaţă în condiţii real comparabile – al produselor agricole;
• se vor diminua treptat, până la eliminare, măsurile cu efect echivalent restricţiilor
netarifare la import;
• refacerea şi consolidarea prezenţei produselor româneşti pe pieţele tradiţionale,
altele cele din Europa.
Menţinerea unor eventuale restricţii trebuie să se bazeze pe premise rezonabile,
compatibile cu practicile comerciale uzuale şi suficient de flexibile pentru a lua în calcul
constrângerile particulare pe care trebuie să le înfrunte exportatorii români. Dezvoltarea
politicii comerciale româneşti pe aceste coordonate va fi facilitată prin realizarea unui
dispozitiv instituţional care să decupleze procesul de formulare a politicii comerciale de

138
cel al politicilor sectoriale. În acest sens, se va consolida departamentul de comerţ
exterior din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului şi se va reduce influenţa
Ministerului Agriculturii asupra deciziilor de politică comercială care privesc produsele
agricole.
Măsurile de politică comercială avute în vedere vor continua procesul de liberalizare
a schimburilor, atât în plan multilateral cât şi în plan regional (acorduri de comerţ liber).
Instrumentele de politică comercială folosite vor avea caracter transparent, previzibil şi
unitar pentru mediul de afaceri, asigurând astfel un climat mai propice dezvoltării
capacitaţilor antreprenoriale. Măsurile de reformă şi restructurare, cele de politică
comercială, care vor fi urmate de Guvernul României vor aduce şi o îmbunătăţire a
climatului investiţional, atât pentru investitorii interni cât şi pentru cei externi.

BIBLIOGRAFIE

1. Albaum G.: Standskov I. – International Marketing and Export Management ,

1984: Addison – Wesley .
2. Alexandru Puiu, Management Internaţional, Ed. Independenţa Economică, Piteşti,
2003.
3. Alina Profiroiu, Irina Popescu, Bazele administraţiei publice, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004
4. Anda Mazilu: “Producţia integrală integrată, expresia actuală a procesului de
globalizare”; Studiu Institutul de economie mondială; Bucureşti 1999.
5. B. Commelin, Europa economică, Institutul European, 1998.
6. Dem.N.N.Ghita, Imperialismul protecţionismului si subjugarea liberalismului,
Tipografia Bucovina, Bucuresti, 1934 .
7. Dumitru Miron, Comerţ internaţional, Ed. ASE, 2003,
8. F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte
9. Florin Burada –Parteneriatul U.E.-C.E.F.T.A., Tribuna Economică Nr. 48 din 1
decembrie 1999.

139
10. Hopkinson, N, “Competing the GATT Uruguay Round:Renewed Multilateralism
or a eorld of Regional Trading Blocs”, Wilton Park Paper 61, HMSO, London,
august 1992.
11. Ioan Popa, Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.
12. John D. Daniels – “Internationals Business”, Addison Wesley Publishing
Company, January 1996, Part 6, Chapter 15 - “Collaborative Strategies”.
13. John Oliver Wilson – The Power Economy – Building an Economy that works,
1995.
14. L.von Mises , Economie Calculation în a socialist commonwealth, 1920,
republicat în F.A.Hayek (ed.), collective economic planning , Routledge Kegan
Paul , Londra,1936.
15. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, Bucureşti,
2003.
16. Martin Mendelsohn - “Guide to Franchising”, 5th edition, Cassell Publisher
Limited, England 1992 .
17. McKinnon, Ronald I., The order of Economic Liberalization: Financial control în
the transition to a market Economy, 1991
18. M. Manoilescu, Forţele naţionale productive si comerţul exterior-teoria
protecţionismului si a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică si
Enciclopedica, Bucureşti, 1986.
19. Pascal Salin, Lebre-échange et protectionnisme, 1991.
20. S. Brociner A., Europa monetară, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999.
21. S. Dumitrescu, A. Bal, Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.
22. S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, Economie mondială, Ed. Independenţa
Economică, 2003.
23. Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină, Uniunea Europeană, Independenţa
Economică, 2002.
24. Tribuna Economică, nr. 27/1999, (M. Stoian, Protejarea economiei comunitare).
25. Veronica Mureşan – “Parteneriatul U.E. – C.E.F.T.A., seminarul internaţional de
la Timşoara” – Tribuna Economică Nr. 48 din 1 decembrie 1999.
26. Willis L. Peterson – “Principles of Economics”, Homewood Illinois 1989.

140
– www.ccir.ro
– www.vanguard.ro
– www.europeana.ro
– www.mie.ro
– www.insse.ro

141