San Marino (pronunție italiană: /san .

maˈriːno/), oficial Republica San Marino[6][7] (în italiană

Repubblica di San Marino), cunoscută și ca Serenissima Republică San Marino[7] (în italiană
Serenissima Repubblica di San Marino), este un microstat-enclavă înconjurat de Italia, situat pe
Peninsula Italică pe versantul de nord-est al Munților Apenini. Dimensiunea acesteia este de doar
puțin mai mult de 61 km², cu o populație de 33.562 de locuitori.[8] Capitala sa este orașul San
Marino și cea mai mare așezare este Dogana din comuna Serravalle. San Marino are cea mai mică
populație din toți membrii Consiliului Europei. Faptul că limba oficială este italiana, împreună cu
puternicele legături financiare și etno-culturale, face ca San Marino să mențină legături strânse cu
vecinul mult mai mare; este situat în apropiere de riviera din Rimini, una din principalele zone
turistice litorale italiene.

Țara își trage numele de la Sfântul Marinus(d), un pietrar(d) originar din colonia romană de pe insula
Rab din Croația actuală. Conform legendei, în anul 257 d.Cr., Marinus a participat la reconstrucția
zidurilor orașului Rimini după distrugerea lor de către pirații liburni. Marinus a fondat apoi o
comunitate monahală independentă pe Monte Titano(d) în 301 d.Cr.; astfel, San Marino se
revendică drept cel mai vechi stat suveran existent, precum și cea mai veche republică
constituțională.[9]

San Marino este guvernat prin Constituția Republicii San Marino(d) (Leges Statutae Republicae Sancti
Marini), o serie de șase cărți scrise în limba latină în secolul al XVI-lea, care dictează sistemul politic
al țării, printre alte chestiuni. Acestea sunt considerate cele mai vechi documente scrise de
reglementare, sau constituție, încă în vigoare.[10]

Economia țării se bazează în principal pe finanțe, industrie, servicii și turism. Este printre cele mai
bogate țări din lume în termeni de PIB (pe cap de locuitor), cu o cifră comparabilă cu cele ale celor
mai dezvoltate regiuni europene. San Marino este considerată o economie extrem de stabila, cu una
dintre cele mai scăzute rate ale șomajului din Europa, fără datorie națională și cu excedent bugetar,
[6] și are cea mai mare rată de proprietate auto, fiind singura țară cu mai multe vehicule decât
oameni(d).

Cuprins

1 Istoria

2 Geografie

2.1 Clima

3 Guvernarea

3.1 Împărțire administrativă

3.1.1 Comunele

3.1.2 Curații
3.2 Armata

3.2.1 Corpul Arbaletierilor

3.2.2 Garda Stâncii

3.2.3 Garda Consiliului Mare și General

3.2.4 Compania Milițiilor cu Uniformă

3.2.5 Ansamblul muzical militar

3.2.6 Jandarmeria

4 Economia

4.1 Impozitarea

4.2 Turism

4.3 Convențiile cu Italia

5 Populația

5.1 Date demografice

5.2 Persoane notabile

5.3 Religie

6 Transport

6.1 Transport public

6.2 Calea ferată

7 Cultura

7.1 Universități

7.2 Sport

7.3 Bucătăria

7.4 UNESCO

7.5 Muzică

7.6 Sărbători legale și festivaluri

8 Note

Istoria

Articol principal: Istoria republicii San Marino.

Ilustrație cu Sfântul Marinus(d), fondatorul Republicii San Marino, și proeminentă figură culturală
Sfântul Marinus(d) a plecat din insula Rab, din Croația de azi, cu prietenul lui de o viață, Leo, și s-a
dus la Rimini să lucreze ca pietrar. După persecuția din timpul lui Dioclețian, de care a fost afectat
din cauza predicilor sale creștine, s-a refugiat în apropiere de Monte Titano(d), unde a construit o
mică biserică și, astfel, a fondat ceea ce este acum orașul și statul San Marino, de unde și numele,
încă folosit uneori astăzi, de „Republica Titanică”.[11]

Data oficială a constituirii actualei Republici este 3 septembrie 301 d.Hr.. În 1320, comunitatea
Chiesanuova a ales să se alăture țării.[12] În 1463, San Marino s-a extins, cuprinzând și așezările
Faetano, Fiorentino, Montegiardino, și Serravalle, după care granițele țării au rămas neschimbate.
[13] În 1631, independența i-a fost recunoscută de către Papalitate.

Înaintarea armatei lui Napoleon în 1797 a prezentat pentru scurt timp o amenințare la adresa
independenței San Marinului, dar țara a fost salvată de la a-și pierde libertatea, de unul dintre
Regenți, Antonio Onofri(d), care a reușit să câștige respectul și prietenia lui Napoleon. Datorită
intervenției sale, Napoleon avea să promită, într-o scrisoare transmisă către Gaspard Monge, om de
știință și comisar al guvernului francez pentru Știință și Artă, să garanteze și să protejeze
independența Republicii, chiar oferind să-i extindă teritoriul după nevoi. Oferta a fost refuzată de
Regenți, temându-se de viitoare represalii din cauza revanșismului altor state vecine.[14][15]

Constituția sau, mai precis, statutul Republicii San Marino, din 1600

În faza ulterioară a unificării Italiei în secolul al XIX-lea, San Marino a servit drept refugiu pentru
mulți oameni persecutați pentru sprijinul adus unificării. În semn de recunoaștere a acestui sprijin,
Giuseppe Garibaldi a acceptat dorința Republicii San Marino de a nu fi încorporată în noul stat
italian.

Guvernul republicii San Marino l-a făcut pe președintele Statelor Unite ale Americii Abraham Lincoln
cetățean de onoare. Ca răspuns, el a trimis o scrisoare în care afirma că republica demonstrează că
„guvernul fondat pe principiile republicane poate fi astfel administrat încât să fie sigur și trainic.”[16]
[17]

În timpul Primului Război Mondial, când Italia a declarat război Austro-Ungariei la 23 mai 1915, San
Marino a rămas neutră și Italia a adoptat o atitudine ostilă față de neutralitatea sanmarineză,
suspectând San Marino de adăpostirea unor spioni austrieci care ar putea avea acces la noua stație
de radiotelegraf. Italia a încercat să impună cu forța prezența unui detașament de Carabinieri în
republică și a tăiat linii telefonice ale republicii atunci când aceasta nu s-a conformat. Două grupuri
de zece voluntari s-au alăturat forțelor italiene în luptele de pe front, primul în calitate de
combatanți și cel de-al doilea drept corp medical ce opera un spital sub steagul Crucii Roșii. Existența
acestui spital a făcut apoi ca Austro-Ungaria să suspende relațiile diplomatice cu San Marino.[18]
Din 1923 până în 1943, San Marino a fost sub conducerea Partidul Fascist Sanmarinez(d) (PFS).

Trupe britanice la Monte Titano(d) în timpul bătăliei de la San Marino, în septembrie 1944

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, San Marino a rămas neutră, deși s-a raportat eronat într-
un articol din New York Times că ar fi declarat război Regatului Unit la 17 septembrie 1940.[19]
Guvernul sanmarinez a transmis mai târziu un mesaj guvernului britanic prin care atesta că nu a
declarat război Regatului Unit.[20]

La trei zile după căderea lui Benito Mussolini în Italia, dominația PFS s-a prăbușit și noul guvern și-a
declarat din nou neutralitatea în conflict. Fasciștii au recăpătat puterea pe 1 aprilie 1944, dar și ei au
păstrat neutralitatea intactă. În ciuda acestui fapt, pe 26 iunie 1944, San Marino a fost bombardat de
către Royal Air Force, în credința că San Marino fusese invadat de forțele germane și folosit pentru a
acumula provizii și muniție. Guvernul sanmarinez a declarat în aceeași zi că nu există instalații sau
echipamente militare pe teritoriul său, și că niciunei forțe beligerante nu i s-a permis să intre.[21]
San Marino a acceptat mii de refugiați civili atunci când forțele Aliate au trecut peste Linia Gotică(d).
[22] În septembrie 1944, a fost ocupat pentru scurt timp de forțele germane, care au fost învinse de
forțele aliate în bătălia de la San Marino(d).

San Marino a avut primul guvern comunist ales democratic din lume – o coaliție între Partidul
Comunist Sanmarinez(d) și Partidul Socialist Sanmarinez(d), care a guvernat între 1945 și 1957.[23]
[24]

San Marino este cea mai mică republică din lume, deși atunci când Nauru și-a dobândit
independența în 1968, a contestat această afirmație, suprafața sa continentală(d) fiind de doar 21
km². Cu toate acestea, Nauru are jurisdicție peste apele din jurul său, care acoperă 431.000 km², o
suprafață de mii de ori mai mare decât teritoriul total al statului San Marino.[25]

San Marino a devenit membru al Consiliului Europei în 1988 și al Organizației Națiunilor Unite în
1992. Nu este membru nici al Uniunii Europene, nici al zonei Euro, deși folosește euro ca monedă.

Geografie

Cetatea Guaita(d) de pe Muntele Titano(d)

Harta Republicii San Marino

San Marino este o enclavă (fără ieșire la mare), înconjurată de Italia în Europa de Sud, la granița
dintre regiunile Emilia Romagna și Marche și la aproximativ 10 km de coasta Adriaticii, la Rimini.
Relieful său deluros, fără teren plat, face parte din lanțul Munților Apenini. Cel mai înalt punct al
țării, vârful Monte Titano, are 749 m deasupra nivelului mării. Nu există întinderi de apă de
dimensiuni semnificative. San Marino este a treia cea mai mică țară din Europa, doar Vatican și
Monaco fiind mai mici. Este, de asemenea, a cincea cea mai mică țară din lume.[26]

Clima

Clima este subtropical umed cu influențe continentale, având veri calde și ierni răcoroase, tipice
pentru zonele interioare centrale ale peninsulei Italice.[27]

[ascunde]Date climatice pentru San Marino

Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec
Anual

Maxima medie °C 7 9 14 17 23 28 30 30 25 20
13 8 19

Media diurnă °C 4 5.5 10 13 18.5 23 25 25 20.5 16

10 5.5 14.7

Minima medie °C 1 2 6 9 14 18 20 20 16 12
7 3 11

Media precipitațiilor mm 34.0 37.6 34.2 51.5 41.6 36.0 34.5 49.2 85.6
69.8 59.2 75.4 608.6

Sursa: World Weather Online[28]

Guvernarea

Palazzo Pubblico(d), sediul guvernului Republicii San Marino

Patru foști căpitani regenți; de la stânga la dreapta: Mirko Tomassoni(d), Alessandro Rossi(d),
Alessandro Mancini(d) și Alberto Selva(d).

San Marino are cadrul politic al unei republici parlamentare reprezentative democratice: căpitanii
regenți(d) sunt atât șefi de stat cât și șefi de guvern, și există un sistem multi-partid pluriform(d).
Puterea executivă este exercitată de guvern. Puterea legislativă o are atât guvernul, cât și pe
Consiliul Mare și General(d). Justiția este independentă de executiv și legislativ.

San Marino a fost la început condusă de Arengo(d), o adunare inițial formată din conducătorii
fiecărei familii. În secolul al XIII-lea, puterea a fost dată Consiliului Mare și General. În 1243, primii
doi căpitani regenți au fost nominalizați de Consiliu. Actualmente, această metodă de numire este
încă în uz.

Legislativul republicii este Consiliul Mare și General (Consiglio grande e generale). Consiliul este un
parlament legislativ unicameral cu 60 de membri. Există alegeri la fiecare cinci ani prin reprezentare
proporțională în toate cele nouă districte administrative. Aceste districte (orașe) corespund vechilor
parohii ale republicii.

Cetățenii cu vârsta de 18 ani sau mai mare au drept de vot. Pe lângă legislația generală, Consiliul
Mare și General aprobă bugetul și alege căpitanii regenți, Congresul de Stat (compus din zece
secretari cu putere executivă), Consiliul celor Doisprezece (care formează ramura judiciară pe durata
legislaturii Consiliului), comisiile consultative și sindicatele guvernamentale. Consiliul are și puterea
de a ratifica tratatele cu alte țări. Consiliul este împărțit în cinci Comisii consultative diferite, formate
din câte cincisprezece consilieri care examinează, propun și discută punerea în aplicare a noilor legi
care sunt pe cale să fie prezentate în plenul consiliului.

La fiecare șase luni, consiliul alege doi căpitani regenți ca șefi de stat. Regenții sunt aleși dintre
partide opuse, astfel încât să existe un echilibru de putere. Ei au un mandat de șase luni. Inaugurarea
căpitanului regent are loc pe 1 aprilie și 1 octombrie în fiecare an. După terminarea acestui mandat,
cetățenii au trei zile în care să depună plângeri despre activitățile căpitanilor. În cazul în care o
justifică, pot fi inițiate proceduri judiciare împotriva foștilor șefi de stat.

Practica de a avea doi șefi de stat, cum erau consulii romani, aleși în alegeri frecvente, este derivată
direct din obiceiurile Republicii Romane. Consiliul este echivalent cu Senatul Roman; iar căpitanii
regenți, cu consulii din Roma antică. Se crede că locuitorii din zonă s-au adunat împreună, în timp ce
statul roman era în disoluție pentru a forma un guvern rudimentar pentru a se proteja de dominația
străină.

San Marino este o republică democratică multi-partid. O lege nouă privind alegerile din 2008 a
ridicat pragul electoral de accedere în legislativ, făcând ca partidele politice să se organizeze în două
alianțe: Pactul pentru San Marino(d), de dreapta, condus de Partidul Creștin Democrat din(d) San
Marino; și Reforme și Libertate(d), de stânga, condus de Partidul Socialiștilor și Democraților(d), o
fuziune între Partidul Socialist din San Marino(d) și fostul Partid al Democraților(d), de orientare
comunistă. Alegerile generale din 2008(d) au fost câștigate de Pactul pentru San Marino cu 35 de
locuri în cadrul Consiliului general, 25 de locuri revenind grupării Reformă și Libertate.

La 1 octombrie 2007, Mirko Tomassoni(d) a fost ales șef de stat, el devenind prima persoană cu
dizabilități care aleasă căpitan-regent(d). [29]
San Marino a avut mai multe femei șef de stat(d) decât orice altă țară: 15 în octombrie 2014, dintre
care trei au servit de două ori.

Împărțire administrativă

Comunele

Diviziunile administrative din San Marino

San Marino este împărțit în următoarele nouă comune, cunoscute la nivel local drept castelli
(„castele”):

San Marino (orașul San Marino, oficial Città di San Marino) este capitala.

Există alte opt comune minore

Acquaviva

Borgo Maggiore

Chiesanuova

Domagnano

Faetano

Fiorentino

Montegiardino

Serravalle

Cea mai mare așezare din Republică este Dogana, care nu este un castello autonom, ci o localitate
componentă a castelului Serravalle.

Similar unei comune italiene, fiecare castello include o așezare principală, numită capoluogo, care
este reședința castelului, și unele localități și mai mici, cunoscute sub numele de frazioni.

Curații

Republica este alcătuită din 43 de parohii[30] numite curații (curazie): Cà Berlone, Cà Chiavello, Cà
Giannino, Cà Melone, Cà Ragni, Cà Rigo, Cailungo, Caladino, Calligaria, Canepa, Capanne, Casole,
Castellaro, Cerbaiola, Cinque Vie, Confine, Corianino, Crociale, Dogana, Falciano, Fiorina, Galavotto,
Gualdicciolo, La Serra, Lesignano, Molarini, Montalbo, Monte pulito, Murata, Pianacci, Piandivello,
Poggio Casalino, Poggio Chiesanuova, Ponte Mellini, Rovereta, San Giovanni Sotto le Penne, Mos
Mustiola, Spaccio Giannoni, Teglio, Torraccia, Valdragone, Valgiurata și Ventoso.
Armata

Forțele militare ale Republicii San Marino sunt printre cele mai mici din lume. Apărarea națională
este, prin acord, responsabilitatea forțelor armate ale Italiei. Ramurile diferite au funcții variate,
printre care: îndeplinirea sarcinilor ceremoniale; patrularea frontierelor; paza clădirilor
guvernamentale; și asistarea poliției în cazurile penale majore. Poliția(d) nu este inclusă în armată.

Corpul Arbaletierilor

Odinioară inima armatei sanmarineze, Corpul Arbaletierilor este acum o forță ceremonială de
aproximativ 80 de voluntari. Din anul 1295, Corpul Arbaletierilor a oferit demonstrații de tras cu
arbaleta la festivaluri. Designul uniformei lor este de inspirație medievală. Deși încă este o unitate
militară prin lege, Corpul Arbaletierilor nu are astăzi nicio funcție militară.

Garda Stâncii

Gărzile Stâncii

Garda Stâncii este o unitate militară de primă linie în forțele armate din San Marino, unitate de
grăniceri, cu responsabilitatea de a patrula frontierele și de a le apăra. În rolul lor de gardieni ai
cetății, ei sunt responsabili cu paza la Palazzo Pubblico din orașul San Marino, sediul guvernului
național.

În acest rol, ele sunt forțele cele mai vizibile pentru turiști și sunt cunoscute pentru pitoreasca
ceremonie de schimbare a gărzii. În conformitate cu statutul din 1987, membrii Gărzii Stâncii sunt
toți înscriși ca „ofițeri de poliție criminală” (în plus față de rolul lor militar) și ajută poliția în
investigarea crimelor majore. Uniforma Gărzii Stâncii este colorată distinctiv în roșu și verde.

Garda Consiliului Mare și General

Garda Consiliului Mare și General, cunoscută în general sub denumirea de Garda Consiliului, sau la
nivel local ca „Garda Nobililor”, formată în 1740, este o unitate de voluntari cu sarcini ceremoniale.
Datorită uniformelor lor albastre, albe și aurii, este probabil cea mai cunoscută parte a armatei
sanmarineze și apare pe nenumărate vederi poștale ale republicii. Funcțiile Gărzii Consiliului sunt de
a proteja căpitanii-regenți(d) și de a apăra Consiliul Mare și General în timpul sesiunilor formale. De
asemenea, aceștia acționează ca gărzi de corp pentru oficialii guvernamentali la ceremonii de stat și
religioase.

Compania Milițiilor cu Uniformă

În trecut, toate familiile cu doi sau mai mulți membri adulți de sex masculin erau obligate să înscrie
jumătate din ei în Compania Milițiilor cu Uniformă. Această unitate rămâne forța de luptă de bază a
forțelor armate din San Marino, dar este în mare parte ceremonială. Este o chestiune de mândrie
civică pentru mulți sanmarinezi să facă parte din această unitate și toți cetățenii rezidenți de cel
puțin șase ani în republică au dreptul să se înscrie.

Uniforma este de culoare albastru închis, cu un chipiu(d) albastru și alb. Forma ceremonială a
uniformei include o curea albă și o bandulieră albă și albastră, epoleți albi și manșetele decorate în
alb.

Ansamblul muzical militar

În mod oficial, aceasta face parte din Milițiile în Uniformă și este formația militară ceremonială din
San Marino. Se compune din aproximativ 50 de muzicieni. Uniforma este similară cu cea a Milițiilor
Militare. Ea cântă la cele mai multe festivități de stat din republică.

Jandarmeria

Înființată în 1842, Jandarmeria din San Marino este o agenție militară de aplicare a legii. Membrii săi
sunt cu normă întreagă și au responsabilitatea protecției cetățenilor și a proprietăților și a păstrării
legii și ordinii.

Întregul corp militar din San Marino depinde de cooperarea forțelor cu normă întreagă și a colegilor
lor voluntari), cunoscuți sub numele de Corpi Militari Volontari sau Forța Militară Voluntară.