Comert International Si Politici Comerciale - Suport de Curs

1
REFERENŢI:
Prof.univ.dr.ec. Mihai BERINDE

Prof.univ.dr.ec. Ovidiu-Adrian
RUJAN
Acest curs este organizat sub patronajul Modulului European Jean

Monnet: “International Trade and European European Trade Policy”,
Agreement 2005-2183 / 001-001 JMO JMO, finanţat prin Programul European
Socrates-Erasmus, Jean Monnet Project 2005;
Titular curs: Conf.univ.dr.ec. Adriana GIURGIU
Director de proiect: Prof.Dr. Mihai Berinde;
Membrii echipei de proiect: Conf.Dr. Adriana Giurgiu

Prof.Dr. Anca Dodescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GIURGIU, ADRIANA
Comerţ internaţional şi politici comerciale : suport de
curs / Giurgiu Adriana. - Oradea : Editura Universităţii din
Oradea, 2008
2 vol.
ISBN 978-973-759-509-6
Vol. 1. - Bibliogr. - ISBN 978-973-759-510-2
339.5(100)(075.8)
2
CUPRINS
Cuprins........................................................................................................................ 3
Introducere................................................................................................................. 5
Capitolul 1. Conceptele fundamentale ale comerţului internaţional şi

politicii comerciale.....................................................................................................9
1.1 Delimitări conceptuale....................................................................................9
1.1.1 Politica importului....................................................................................15
1.1.2 Politica exportului.....................................................................................17
Rezumatul secţiunii..............................................................................................19
1.2. Scurtă incursiune în istoria comerţului internaţional. Factorii
determinanţi ai evoluţiei acestuia........................................................................20
Capitolul 2. Instrumente şi măsuri contemporane de politică comercială........33

2.1 Tipuri de politici comerciale.........................................................................35
2.2 Instrumente şi măsuri de politică comercială................................................38
2.2.1. Instrumente şi măsuri de natură tarifară. Regimul vamal şi
protecţia tarifară.................................................................................................39
2.2.2 Instrumente şi măsuri de natură netarifară. Restricţiile netarifare;
incidenţa obstacolelor netarifare asupra schimburilor internaţionale...............57
2.2.3. Măsuri şi instrumente de stimulare şi promoţionale...............................65
Concluzii parţiale...............................................................................................70
Referate, lucrări de reacţie şi jocuri de rol propuse – temele 1-10....................77
Intrebări de autoevaluare – Set 1........................................................................79
Capitolul 3. Teorii şi modele privind comerţul internaţional.............................81

3.1. Teoria mercantilistă şi şcoala clasică engleză în comerţul internaţional 82
3.2. Curentul neoclasic şi aportul acestuia la dezvoltarea comerţului
internaţional..........................................................................................................86
3.3. Teoria marginalistă – „teoria pură a comerţului internaţional”...................88
3.4. Teoria contemporană asupra schimburilor economice internaţionale.........89
3.4.1. Teoriile de factură neotehnologică..........................................................94
3.4.2. Teorii privind comerţul internaţional bazate pe similarităţi...................100
3.4.3. Abordări privind comerţul internaţionale bazate pe diferenţe................101
3.4.4. Teoria avantajului competitiv naţional (Michael Porter)........................102
Referate propuse, lucrări de reacţie, studii de caz şi jocuri de rol propuse
pentru Capitolul 3; Temele 11-12........................................................................110
3
Capitolul 4. Structura instituţională a comerţului internaţional:
GATT/OMC şi UNCTAD. Sisteme vamale preferenţiale...................................111
4.1. GATT/OMC - formă de guvernare globală a comerţului internaţional......111
4.2. UNCTAD - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare . 122
4.3. Sisteme de preferinţe vamale........................................................................125
4.3.1. Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP)...............................................125
4.3.2. Sistemul Global de Preferinţe Comerciale între ţările în curs de
dezvoltare (SGPC).............................................................................................126
4.3.3. Protocolul de Negocieri Comerciale între Ţări în Curs de
Dezvoltare (Protocolul celor 16 sau P16)........................................................127
Referate propuse; Temele 13-14..........................................................................129
Studii de caz propuse pentru acest capitol..........................................................129
Capitolul 5. Politica Comercială Comună a Uniunii Europene – incidenţa

asupra comerţului exterior românesc....................................................................131
5.1. Integrarea comercială în cadrul UE - aspecte teoretice...............................132
5.2. Măsurile şi instrumentele politicii comerciale a Uniunii Europene............139
5.2.1. Instrumente tarifare europene..................................................................139
5.2.2. Instrumente netarifare europene..............................................................148
5.2.3. Rezolvarea diferendelor comerciale ale UE............................................157
5.3. Impactul Politicii Comerciale Comune asupra structurii relaţiilor
comerciale externe ale României.........................................................................162
5.3.1. Dimensiunea multilaterală a relaţiilor comerciale externe ale UE şi
rolul ei în actuala rundă de negocieri a OMC – Runda Doha...........................164
5.3 2. Dimensiunea bilaterală a relaţiilor comerciale externe ale UE – 121
parteneri comerciali bilaterali............................................................................170
5.3.3. Dimensiunea unilaterală a relaţiilor comerciale externe ale UE –
România, stat donator de preferinţe în cadrul SGP...........................................179
Bibliografie.......................................................................................................... 189
4
INTRODUCERE
1. De ce este important să studiem comerţul internaţional şi politicile

comerciale?
Comerţul constituie unul dintre actele economice fundamentale ale

societăţii care definesc locul economiei în ansamblul vieţii sociale, fiind
cunoscut şi practicat din cele mai vechi timpuri.
La ora actuală, când vorbim despre economia mondială ne gândim
automat la comerţul mondial, acesta fiind de fapt, produsul ei cel mai important.
Economia mondială este generată în prezent, în cea mare proporţie, de
comerţul mondial, producând împreună, un impact deosebit de puternic asupra
tuturor statelor lumii, în condiţiile în care, actualmente, niciun stat nu poate
exista ca o entitate singulară pe mapamond, condiţii obiective obligându-l să
intre în relaţii cel puţin de natură economică cu celelalte ţări ale lumii.
Participarea statelor şi economiilor naţionale la schimburile
economice şi financiare internaţionale constituie o necesitate şi în acelaşi
timp o sursă deosebit de importantă - uneori chiar primordială (cum este cazul
României post-decembriste) - pentru realizarea unui venit şi a unei creşteri
economice durabile şi/sau a unui echilibru dinamic al balanţei de plăţi externe.
Relaţiile şi schimburile comerciale contemporane, în toate formele şi
modalităţile în care acestea se realizează, au dobândit deci, o importanţă
deosebită atât pentru echilibrul şi creşterea economică la nivel de regiune/
naţiune cât şi la nivel intra-naţional sau individual, al firmelor.
Realitatea arată că dincolo de teorii economice, statele naţionale cele mai
dezvoltate la ora aceasta sunt cele ancorate în relaţii economice complexe,
membre sau participante active în cadrul multilateral al diverselor organizaţii
sau organisme internaţionale de reglementare a comerţului mondial, astfel încât
putem deduce că dezvoltarea economică este direct proporţională cu relaţiile
economice externe ale statului respectiv, şi deci, direct proporţională cu
schimburile economice externe sau, mai exact spus, direct proporţional cu
volumul exporturilor; şi importurile au însă un rol deosebit de important,
deoarece niciun stat nu-şi poate asigura necesarul naţional şi nevoile cetăţenilor
doar din resursele proprii. Uneori, aşa cum vom vedea şi pe parcursul acestei
cărţi, este chiar mai rentabil să imporţi anumite mărfuri decât să le produci din
resurse proprii, în contravaloarea lor exportând altele, cu o productivitate mai
mare. Putem aprecia aşadar că dezvoltarea economică a unui stat este direct
proporţională cu comerţul lui exterior.
Dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale constituie, în
opinia economiştilor clasici sau moderni, un factor important generator de
progres economic pentru toate naţiunile. Pe de o parte, orice ţară, indiferent de
stadiul de dezvoltare în care se află are ceva de câştigat în urma participării la
5
circuitul economic mondial, şi poate astfel testa gradul de performanţă al
economiei naţionale.
Participarea unei ţări într-o măsură mai mare sau mai mică la fluxurile
comerciale internaţionale este determinată de nivelul tehnologic al producţiei,
volumul investiţiilor în cercetare-dezvoltare, deţinerea drepturilor de proprietate
intelectuală (mărci de comerţ, denumiri de origine, brevete sau know – how),
gradul de dotare cu resurse naturale şi forţă de muncă, gradul de înzestrare al
populaţiei cu bunuri de larg consum, nivelul de trai al populaţiei.
Pe de altă parte, participarea ţărilor la schimburile comerciale
internaţionale contribuie la adâncirea decalajelor dintre ţările puternic
industrializate şi cele sărace sau aflate în curs de dezvoltare, la exploatarea
muncii copiilor, la extinderea practicilor neloiale. Există opinii conform cărora
„pentru multe ţări, insuficienta ancorare în comerţul mondial reprezintă, în
ultimă instanţă, sărăcie”.1
În contextul economiei mondiale contemporane, avem aşadar,
posibilitatea să remarcăm eforturile depuse de toate statele lumii pentru a-şi
dezvolta şi consolida comerţul exterior, precum şi rolul important pe care îl
atribuie acestuia şi politicii comerciale aferente, în strategia lor de dezvoltare
pe termen mediu şi lung.
Remarcăm de asemenea, cum Uniunea Europeană constituie un exemplu
pozitiv pentru modul în care statele îşi pot îmbina cu succes resursele lor
economice şi politice, în interesul şi avantajul comun al membrilor ei şi
cetăţenilor acestora, reprezentând un model de integrare între state şi economii
diferite pentru celelalte regiuni ale lumii, şi constituindu-se astfel, într-un reper
pentru practicile lor de comerţ exterior.
Putem aprecia astfel, fără să greşim, că politica comercială şi comerţul
internaţional au devenit, mai mult sau mai puţin conştientizat, importante
pentru viaţa cotidiană a fiecăruia dintre noi, ca simpli locuitori ai acestei
planete. Politica comercială şi comerţul internaţional ne implică în fapt pe
toţi, în fiecare zi, oricare ar fi ocupaţia noastră şi oriunde am locui. Să ne
gândim doar la ceaiul sau cafeaua de dimineaţă, la maşinile pe care le
conducem, la computerele de care depindem tot mai mult sau la vacanţele
pe care le visăm în locuri exotice ale lumii. Toate acestea sunt posibile
datorită comerţului internaţional şi politicilor comerciale aplicate de fiecare
stat al planetei, şi dezvoltate de reţeaua complexă a agenţilor economici.
Mai mult, comerţul internaţional este componenta, dar şi determinantul
principal al globalizării, fenomen care cuprinde tot mai multe state ale
economiei mondiale, bogate şi sărace, şi care creşte presiunea
competitivităţii, modificând contextul comerţului mondial şi infiltrându-se
tot mai puternic în viaţa noastră cotidiană.
Dezvoltarea comerţului reprezintă o oportunitate pentru creşterea
economică a fiecărei ţări şi regiuni, aceasta fiind în fapt, şi cheia competitivităţii
economice a Uniunii Europene, care a legat strâns Politica Comercială Comună
de politica ei de dezvoltare.
1
Rodica Milena Zaharia – Economia dezvoltării, Editura ASE, Bucureşti, 2000, p. 33
6
Fiecare dintre aceste considerente şi toate împreună contribuie la
creşterea importanţei studierii comerţului internaţional şi politicii comerciale,
cu atât mai mult cu cât România este membru al celui mai mare actor comercial
global - Uniunea Europeană, iar dintre beneficiile strict economice ale ţării
noastre rezultate din demararea acţiunilor şi măsurilor necesare atingerii
obiectivului integrării europene, cele rezultate din comerţul exterior apar şi se
reflectă cu prioritate în interval temporal imediat, pe termen scurt, şi cu
consecinţe economice deosebit de importante pe termen mediu şi lung. În plus,
odată cu numeroasele avantaje, activitatea de comerţ ca membru al Uniunii
Europene aduce mari responsabilităţi şi concurenţi serioşi, cu experienţă şi
putere financiară.
2. Obiectivele studierii comerţului internaţional şi politicilor comerciale
Obiective generale:
Acest material îşi propune să ofere concepte, teorii, analize şi perspective
ale evoluţiei comerţului internaţional şi a politicilor comerciale, cu scopul de a
oferi o mai bună înţelegere a fenomenelor ce caracterizează economia mondială
contemporană şi relaţiile comerciale care se stabilesc între state şi regiuni
economice în contextul globalizării. Totodată, se doreşte a fi şi un îndrumător de
înţelegere practică şi însuşire a tehnicilor, operaţiunilor şi facilităţilor vamale şi
comerciale ce derivă din diferitele acorduri comerciale încheiate pe plan
mondial, inclusiv cele derivate din acordurile de asociere la diferite regiuni
economice, şi nu numai.
Obiective specifice:
 să prezinte teoria şi politica comerţului internaţional cu scopul de a
înţelege modul în care analiza teoriei şi politicii economice în domeniul
comerţului internaţional ne poate ajuta să maximizăm beneficiile oferite
de oportunităţile şi provocările economice cu care ne confruntăm în
prezent şi în viitor;
 să asigure competenţele necesare desfăşurării, în condiţii de eficienţă
economică, a operaţiunilor specifice, de comerţ exterior, dar şi
desfăşurării unor activităţi economice ce necesită diverse operaţiuni
comerciale internaţionale (de ex., importul, admiterea temporară,
tranzitul etc.);
 să asigure asimilarea următoarelor deprinderi şi cunoştinţe:
o Cunoaşterea şi înţelegerea reglementărilor şi uzanţelor în problemele
de comerţ internaţional şi politici comerciale;
o Familiarizarea cu cele mai recente dezvoltări ale cunoaşterii şi ale
aplicaţiilor profesionale specifice comerţului internaţional şi politici
comerciale;
o Utilizarea modelelor şi metodelor de bază specifice disciplinei;
o Capacitatea de identificare, colectare şi prelucrare de informaţii cu
privire la activităţile, fenomenele şi procesele specifice comerţului
internaţional şi politicii comerciale;
7
o Capacitatea de explicare şi interpretare a fenomenelor, proceselor şi
stărilor specifice comerţului internaţional şi politicii comerciale;
o Capacitatea de identificare şi evaluare a oportunităţilor şi riscurilor
aferente activităţilor din domeniul comerţului exterior;
o Elaborarea de analize argumentate specifice şi oferirea de soluţii
adecvate pentru rezolvarea problemelor specifice activităţilor din
domeniul comerţului exterior;
o Asigurarea proceselor de cunoaştere, reproducere şi înţelegere a
modului de stabilire de relaţii cu cunoaşterea din alte discipline, cum
sunt: Macroeconomie, Microeconomie, Economie mondială,
Economie europeană, Istoria gândirii economice;
 să asigure competenţele atitudinale necesare pentru a putea desfăşura
activităţi economice în contextul globalizării economiei mondiale, astfel:
o Reacţionarea rapidă în procesul de negociere;
o Alegerea oportunităţile optime;
o Asigurarea unei viziuni strategice;
o Perceperea şi să-şi asumarea regulilor „jocului”;
o Căutarea debuşeelor optime pentru produsele şi serviciile proprii;
o Minimizarea costurilor ca principal atu al competitivităţii.
Competenţele asigurate de studiul acestei discipline

O dată ce aceste obiective vor fi îndeplinite, ele vor asigura competenţele
necesare pentru:
- a putea lucra într-o societate comercială şi a răspunde de rezolvarea
problemelor de import şi de export, dar şi de cele legate de achiziţiile şi livrările
intracomunitare;
- a putea ocupa poziţii de top-management în companiile multi- şi
transnaţionale (de ex., în calitate de director comercial/ executive-manager,
responsabil de operaţiunile de comerţ exterior);
- a putea ocupa poziţii de conducere în:
 Industrie şi asociaţii de liber-schimb
 Companii de consultanţă sau asimilate
 Ministere de resort, cum ar fi Ministerul Industriei şi Comerţului
 Bănci, Bănci Centrale Naţionale sau Banca Centrală Europeană
 Organizaţii Internaţionale cum sunt: Banca Mondială, FMI,
BERD, OMC etc.
 Firme naţionale sau corporaţii transnaţionale
 Firme cu activitate de transport internaţional
- a putea lucra ca agent vamal la o societate de Comisionar în vamă;
8
Capitolul 1. Conceptele fundamentale ale
comerţului internaţional şi politicii comerciale
Ce înţelegem prin comerţ internaţional şi care sunt etapele istorice ale

apariţiei acestuia? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem,
mai întâi, conceptele esenţiale ale comerţului internaţional şi politicii
comerciale şi condiţiile istorice care au determinat apariţia acestora, iar apoi
să parcurgem factorii determinanţi care au condus la dezvoltarea lor până la
nivelul contemporan.
1.1 Delimitări conceptuale

Etimologic, termenul de comerţ provine din latinescul „commercium”
care la rândul său reprezintă o juxtapunere cuvintelor “cum” = cu şi “merx” =
marfă, ceea ce înseamnă cu marfă, de unde a rezultat explicaţia termenului prin
activitate cu sau legată de marfă sau activitate asupra mărfii. Termenul de
commercium din dreptul roman era folosit ca noţiune tehnică pentru a desemna
facultatea unei persoane fizice de a încheia acte juridice şi de a constitui
contracte valabil încheiate, iar aceste bunuri erau în commercio sau
extracommercium.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române2, în dreptul cuvântului
comerţ găsim următoarele definiţii: „Schimb de produse prin cumpărarea şi
vânzarea lor; ramură a economiei în cadrul căreia se desfăşoară circulaţia
mărfurilor. Activitate economică de valorificare a mărfurilor prin procesul de
vânzare-cumpărare; negoţ. Ramură a economiei naţionale în care se realizează
circulaţia mărfurilor”.
În sens economic, definim comerţul ca fiind acea activitate având ca
scop schimbul voluntar de bunuri şi/sau servicii, prin acestea realizându-se
circulaţia de la producător la consumator. Realitate a vieţii economico-sociale,
comerţul concretizează astfel, în conţinutul său, un ansamblu de reguli care
exprimă, într-o manieră juridico-economică, circulaţia bunurilor de la
consumator, la producător. Comerţul reprezintă astfel o activitate care, prin
specificul ei de practică repetată încă de la apariţia umanităţii, a dobândit şi
trăsăturile unei profesii.
Funcţia principală a comerţului, aşa cum s-a consacrat ea de-a lungul
mileniilor, constă în a procura consumatorului bunurile de care acesta are
nevoie, astfel încât comerţul, prin activitatea sa, prin locul pe care-l deţine în
circuitul economic al bunurilor, face legătura dintre producţie şi consum.
2
Conform DEX, ediţia 1998
9
Termenul de comerţ are un conţinut complex şi constă în activitatea de
cumpărare de materii prime sau produse pentru a le revinde în acelaşi stadiu
fizic, dar în condiţii convenabile consumatorilor (cantitate, preţ, sortiment etc.).
Ca urmare, comerţul poate fi considerat ca fiind acea activitate care constă în
cumpărarea de bunuri, servicii sau valori, pentru a le revinde, pentru a le închiria
sau pentru a ceda folosinţa sau avantajele lor în scopul obţinerii unui preţ.
Concluzia ce se desprinde de aici este că, noţiunea de comerţ, se situează la
mijlocul ciclului economic, între producţie şi consum. În esenţă, marfa circulă
de la producător la consumator prin intermediul comerţului şi implicit a
persoanei ce desfăşoară această activitate, cu titlu de profesie (comerciant).
Noţiunea de circulaţie a mărfurilor, în vederea schimbului, presupune pe de-o
parte, deplasarea efectivă a bunurilor, iar pe de altă parte, fapte, acte şi
operaţiuni accesorii. Atunci când vorbim despre aceste fapte, acte şi operaţiuni
accesorii, ne aflăm în prezenţa unei circulaţii a valorilor şi a drepturilor
necorporale (ex. titluri de credit), fără să existe însă o deplasare materială a
bunurilor.
O altă accepţiune a comerţului este aceea de ramură a economiei
naţionale, adică un ansamblu de activităţi omogene, delimitate pe baza diviziunii
sociale a muncii şi desfăşurate de agenţi economici specializaţi în asemenea
operaţiuni.
Activitatea de comerţ, pe măsura dezvoltării societăţii a suferit profunde
modificări, transformându-se dintr-o simplă activitate de intermediere într-o
activitate creatoare de utilităţi. Complexitatea noţiunii de utilitate (folos,
serviciu, util sau utilizabil), defineşte importanţa activităţii comerciale,
concretizată prin locul şi rolul acesteia.
Evoluţia umanităţii şi a structurii politico-sociale, a adăugat noi
accepţiuni noţiunii de comerţ. Astfel, apariţia statelor naţionale a creat nevoia
definirii relaţiilor de schimb comercial dintre acestea. Originea istorică a statelor
naţiune este disputată şi în prezent, naţionaliştii considerând că naţiunea, ca
concept, a existat înaintea statului, şi a determinat apariţia acestuia din nevoia
legitimă de suveranitate, iar termenul de stat naţiune3 era cel care venea să
satisfacă această nevoie. Unele teorii naţionaliste moderne consideră că în sens
larg, identitatea naţională este un produs al politicii guvernamentale creat pentru
a unifica şi moderniza un stat deja existent. Majoritatea teoriilor consideră însă
statul naţional ca un produs european al secolului al XIX-lea, a cărei apariţie a
fost facilitată de evoluţia literaturii de masă şi de apariţia mass-mediei timpurii.
Ca urmare a apariţiei termenului de naţiune, a rezultat şi termenul de
internaţional, care derivă din asocierea cuvintelor inter şi national, adică între
naţiuni.
Acest cuvânt asociat şi activităţii de comerţ, defineşte ansamblul
schimburilor comerciale efectuate de statele naţiune, adică toate actele de
comerţ exterioare statelor suverane. Ca urmare, a apărut şi termenul de comerţ
3
ideea de stat naţiune este asociată apariţiei sistemului modern al statelor, deseori numit
Sistemul Westphalia, cu referire la Tratatul de la Westphalia din 1648. Sistemul Westphalia nu a
creat statul naţiune, dar statele componente ale acestui sistem îndeplineau criteriile accepţiunii
de azi a statului naţiune, pornind de la premisa că între ele nu au existat dispute teritoriale.
10
exterior (ce avea la începuturile istoriei umanităţii accepţiunea de comerţ la
distanţă şi era asociat schimburilor comerciale ale unei colectivităţi umane cu
alta), iar în prezent, operăm cu noţiunea de comerţ exterior numai când facem
referire la schimburile comerciale externe ale unei singure ţări sau ale unei zone
economice de tipul celor de liber-schimb sau ale unei uniuni vamale (de ex.: UE,
AELS, CEFTA etc.). Conceptul de comerţ internaţional convieţuieşte astfel
împreună cu cel de comerţ exterior. La rândul său, comerţul exterior poate fi de
tip bilateral, atunci când se referă la schimburile comerciale ale unui stat cu alt
stat, sau multilateral, când se referă la schimburile unuia sau mai multor state cu
un alt stat sau cu mai multe state diferite.
Astfel, definim comerţul internaţional ca fiind schimburile
de bunuri şi/sau servicii care presupun trecerea graniţelor vamale a
cel puţin două state, operaţiuni ce stau la baza existenţei
interdependenţelor economice dintre statele lumii. Condiţia de bază
pentru ca o astfel de operaţiune să fie înregistrată ca act de comerţ internaţional
este ca agenţii participanţi să provină din state/teritorii vamale diferite, astfel
încât operaţiunea economică desfăşurată de ei să genereze cele două fluxuri ce
alcătuiesc comerţul internaţional - exportul şi importul.
Pe de altă parte, există şi conceptele de comerţ mondial sau comerţ
global, utilizate pentru a reflecta ansamblul operaţiunilor de comerţ internaţional
care se desfăşoară în plan mondial, statele raportându-şi în permanenţă
rezultatele comerţului lor exterior la indicatorii comerţului mondial.
Ca ramură a ştiinţei, comerţul internaţional este un domeniu al
economiei care aplică modelele micro- şi macroeconomice pentru înţelegerea
economiei internaţionale, descriind relaţiile economice dintre guvernele
diferitelor state, dar şi dintre consumatori, firme şi factori de producţie situaţi în
ţări diferite.
Importanţa economiei internaţionale ca domeniu al cercetării ştiinţifice a
crescut foarte mult ca urmare a integrării rapide a pieţelor economice
internaţionale din ultimele decenii. Oamenii de afaceri, consumatorii şi
guvernele au realizat că existenţa lor este tot mai mult afectată nu numai de ceea
ce se întâmplă local, ci de tot ceea ce se petrece la nivel global, consumatorii
putând cumpăra din orice magazin bunuri produse în altă parte a lumii,
producătorii locali fiind astfel obligaţi să concureze cu aceste produse şi să
încerce, la rândul lor, să-şi promoveze produsele pe terţe pieţe. Progresul
telecomunicaţiilor a redus şi el, considerabil, costurile de vânzare internaţională
a serviciilor, crescând, cu ajutorul internetului, şi posibilităţile de promovare a
acestora. Pieţele au devenit globale, iar acest fapt este recunoscut, în prezent, de
toată lumea. Recunoscând faptul că exportul unei ţări reprezintă importul altora,
este suficient să aruncăm o privire asupra graficului de mai jos, reprezentând
creşterea exporturilor mondiale începând cu anii 1948, pentru a ne convinge de
cele menţionate anterior şi de faptul că, comerţul mondial a crescut exponenţial
pe parcursul acestor ani (a se vedea Graficul nr. 1).
Cu toate acestea, creşterea rapidă a valorii exporturilor nu indică
neapărat faptul că, comerţul a devenit mai important. Este necesar să analizăm
relaţia dintre comerţul cu bunuri şi mărimea economiei mondiale, adică să
1
exprimăm exportul mondial ca procent din PIB mondial, pentru a avea o
imagine obiectivă. Astfel, analizând perioada 1970-2005 (a se vedea Graficul
nr. 2), observăm că dacă în anul 1970, exporturile mondiale reprezentau puţin
peste 10% din PIB mondial, în anul 2005, acestea au ajuns să reprezinte aproape
30%, încât putem aprecia că, comerţul internaţional nu numai că a crescut foarte
rapid în termeni absoluţi, ci şi că a căpătat o importanţă crescută.
Grafic nr. 1 – Exporturile mondiale în perioada 1948 – 2006 (exprimate în
miliarde dolari SUA)
Sursa datelor: Rapoartele anuale ale OMC
Componentele comerţului exterior ale unui stat sunt exporturile,

importurile, re-exporturile şi tranzitul. Exporturile reprezintă în prezent toate
bunurile şi serviciile care părăsesc teritoriul vamal al uni stat ca urmare a unui
act de comerţ, pe când importurile reprezintă bunurile şi serviciile care intră pe
teritoriul vamal al statului respectiv, tot ca urmare a unui act de comerţ.
Grafic nr. 2 – Exporturile mondiale în perioada 1970-2006 (exprimate ca %
din PIB mondial)
Sursa datelor: Rapoartele anuale ale OMC

În prezent, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi informaţionale,
încheierea, reglementarea sau realizarea în aceeaşi ţară a tuturor bunurilor şi
serviciilor necesare traiului cotidian este tehnic imposibilă şi economic, după
12
cum s-a dovedit, nerentabilă. Este raţiunea pentru care statele lumii s-au văzut
determinate obiectiv să participe la circuitul mondial de valori materiale şi
spirituale. Această participare nu este haotică, ea având la bază principii
economice, şi concomitent, fiind direcţionată, reglementată de anumite reguli
juridice, de anumite norme de drept.
Relaţiile care se stabilesc în acest proces de schimb mondial de valori
materiale şi spirituale, prezintă două componente: comerţ mondial cu bunuri şi
servicii şi activitatea de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională. Aceste componente se reunesc într-un concept mai larg, acela al
comerţului internaţional, care astfel, nu înseamnă numai comercializare, după
cum nici comerţul intern nu se reduce numai la comercializare. În această sferă a
comerţului mondial, în sensul cel mai cuprinzător, se stabilesc relaţii între state
suverane şi egale în drepturi, între state pe de o parte, şi comercianţi (persoane
fizice sau juridice) din alte state, pe de altă parte sau, în sfârşit, între comercianţi
(persoane fizice sau juridice) din diferitele state.
Relaţiile comerciale ale unui stat suveran cu terţii sunt reglementate prin
politica comercială a acestuia, care este parte componentă a politicii economice
a fiecărui stat, vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia, este atribut
al suveranităţii oricărui stat independent sau uniuni vamale şi este constituită din
ansamblul măsurilor şi reglementărilor de natură juridică, fiscală, valutar-
financiară, bugetară, administrativă etc. adoptate de către un stat/uniune vamală
în scopul extinderii/ promovării sau restrângerii schimburilor sale comerciale
externe şi protejării economiei autohtone de concurenţa străină. 4
Politica comercială este una din componentele de bază ale
politicii economice generale a fiecărui stat independent, vizând
sfera relaţiilor economice externe; atribut al suveranităţii de stat,
politica comercială asigură realizarea funcţiei externe a statului.
Specificul relaţiilor economice internaţionale face ca şi reglementările de
politică comercială să fie adaptate în mod corespunzător, ceea ce determină
existenţa unor deosebiri importante între acest tip de reglementări şi alte măsuri
de politică economică ale statului respectiv. Reglementările de politică
comercială vizează - în principal - exporturile, importurile şi operaţiunile de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, urmărind promovarea cu prioritate a
intereselor interne fiecărui stat, folosirea relaţiilor economice externe ca factor
cât mai activ şi eficient al creşterii economice.
Reglementările de politică comercială se elaborează într-o viziune
strategică, urmărind - în principal - realizarea obiectivelor pe termen lung ale
statului respectiv; aceasta nu exclude posibilitatea folosirii unor reglementări cu
caracter conjunctural sau care urmăresc obiective imediate. Pe termen lung,
politica comercială urmăreşte asigurarea unei contribuţii cât mai importante a
comerţului exterior şi a cooperării economice internaţionale, la creşterea
economică, calitatea măsurilor de politică comercială putând determina o
accelerare sau o încetinire a ritmului creşterii economice din ţara respectivă. Pe
termen scurt, obiectivele de politică comercială pot fi extrem de diverse,
4 conform N. Sută – coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Edit

ura All, Bucureşti, 1995, pag. viii
1
deosebiri importante înregistrându-se de la o ţară la alta, sau chiar de la o etapă
la alta în evoluţia aceleiaşi ţări. Din această grupă fac, de regulă, parte
reglementările urmărind: îmbunătăţirea structurii schimburilor comerciale,
restrângerea sau stimularea exporturilor ori a importurilor la anumite produse
sau grupe de produse, modificarea orientării geografice a schimburilor
comerciale externe, îmbunătăţirea raportului de schimb a cursului monedei
naţionale, sporirea încasărilor la Bugetul de stat sau echilibrarea Balanţei
comerciale (la finele unui an financiar).
În acelaşi timp, fiind un domeniu de graniţă între politica economică
generală şi politica externă, politica comercială poate urmări şi obiective (cum
ar fi cele de natura politică sau militară) care depăşesc sfera propriu-zisă a
intereselor economice.
În elaborarea politicii comerciale - statele suverane, ca subiecţi ai
relaţiilor economice internaţionale - adoptă, în mod autonom, reglementări
proprii, care trebuie să răspundă obiectivelor naţionale de ordin strategic sau
imediat; totodată, în procesul elaborării sau al perfecţionării politicilor
comerciale, se ţine cont de starea generală şi tendinţele ce se manifestă în
relaţiile economice internaţionale, de acordurile sau înţelegerile la nivel bi- sau
multilateral (la care participă ţara respectivă) cât şi de uzanţele şi principiile
statuate în comerţul internaţional (cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu
interesele proprii şi cu principiile ce caracterizează politica economică internă
sau internaţională a statului respectiv).
Perioada contemporană, îndeosebi ultimele două decenii, se
caracterizează prin tendinţa, tot mai pronunţată, de instituţionalizare a
reglementărilor de politică comercială prin codificarea anumitor domenii (cum
sunt relaţiile valutar-financiare sau cele de credit), şi statuarea unor norme - larg
acceptabile - după care trebuie să se conducă statele în relaţiile economice
externe cât şi prin constituirea (sau intensificarea activităţii) unor organisme sau
organizaţii cu vocaţie internaţională, la activitatea cărora participă un număr
foarte mare de state. Această participare largă la adoptarea de norme şi uzanţe
cu acceptare internaţională a făcut să sporească în mod corespunzător tendinţa
de multilateralizare a politicilor comerciale; actualele norme şi uzanţe nu
servesc însă, din păcate, în egală măsură, interesele tuturor statelor lumii.
Eforturile internaţionale făcute - îndeosebi în decursul negocierilor multilaterale
GATT aparţinând Rundei Uruguay - în direcţia armonizării şi concertării
modalităţilor de acţiune a statelor în domeniul politicilor lor comerciale, au
permis atenuarea, sau soluţionarea prin compromis a divergenţelor importante
de interese economice (şi nu numai economice). Decizia înfiinţării Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (OMC), prin realizarea unor transformări de substanţă în
activitatea GATT, reprezintă cea mai importantă realizare din perioada
postbelică, de la care se aşteaptă efecte dintre cele mai benefice atât asupra
politicilor comerciale cât şi asupra întregii economii mondiale contemporane.
Pe fundalul sporirii tot mai pronunţate a varietăţii instrumentelor de
politică comercială, prin măsuri din ce în ce mai rafinate, se duce o lupta intensă
împotriva încălcărilor de norme internaţionale, în vederea apropierii treptate de
obiectivul acceptat (în declaraţii) de toate statele: folosirea unor reglementări
14
interne statului, compatibile şi acceptabile (fără discriminare) pentru toţi
partenerii.
1.1.1 Politica importului

Dezvoltarea unei politici de import este necesară pentru dezvoltarea
economică a unei ţări. Argumentele ce susţin acest lucru sunt următoarele:
1. Asigură completarea unei economii naţionale cu bunuri şi servicii externe de
care are nevoie. Producţia oricărui stat, indiferent de gradul de dezvoltare şi
dotare cu resurse, nu poate să satisfacă integral cu bunuri şi servicii necesităţile
de consum ale economiei respective, necesităţi care să corespundă nivelului
progresului etapei respective. O condiţie esenţială pentru dezvoltarea economică
a unei ţări este şi aceea de a completa necesităţile de producţie şi servicii ale
economiei ţării respective cu bunuri şi servicii din afară graniţelor.
2. Fiecare ţară trebuie să aibă răspunsul la întrebarea: “Ce trebuie adus din
import?”. Structura importului fiecărui stat este determinată absolut de:
 gradul de dezvoltare al acestuia:
 potenţialul său industrial şi agricol;
 profilul profesiilor populaţiei active şi de nivelul tehnico-ştiinţific al
acestor profesii;
 bogăţiile naturale de care dispun;
 condiţiile de climă şi sol;
 gradul de integrare în diviziunea mondială a muncii;
 politica economică externă pe care o promovează statul respectiv.
Ideal ar fi să se importe:
1. bunuri ce nu se produc în economia respectivă;
2. bunuri ce se produc în economia respectivă, dar în cantităţi insuficiente;
3. bunuri ce se produc în economia respectivă, dar cu parametrii tehnico-
calitativi deosebiţi;
4. bunuri ce nu intră pe teritoriul naţional, dar care se consumă de către
persoanele fizice şi cele juridice naţionale ce se află în străinătate;
5. bunuri destinate reexportului cu sau fără intrare pe teritoriul naţional;
6. diferite servicii prestate fie pe teritoriul naţional, fie în afara acestuia.
Din prima categorie de bunuri fac parte: materiile prime, materialele,
maşinile, echipamentele industriale, produsele finite şi semifinite necesare unor
sectoare ale economiei naţionale.
În cea de-a doua categorie se încadrează bunurile produse în capacităţi
foarte reduse sau cele pentru care nu există condiţii de producţie. Specific pentru
ţara noastră, ce are resurse variate şi destule, dar nu suficiente, în această
categorie de bunuri intră: cărbunii, gazele naturale, petrolul, grâul, porumbul.
Bunurile din cea de-a treia categorie sunt bunurile ce dau importului un
caracter pozitiv pentru că în ţara importatoare se realizează o concurenţă ce-i
stimulează pe producătorii interni.
1
În a patra categorie intră serviciile ce dau naştere la importul invizibil:
transferurile valutare, consumurile diferitelor delegaţii sportive, economice,
culturale.
Reexportul a căpătat proporţii deosebite şi pentru că asigură o dezvoltare
a producţiei, a relaţiilor economice internaţionale, duce la creşterea veniturilor
importului specializat. Astfel, au fost create numeroase firme specializate în
operaţii de import în vederea reexportului.
Pentru reexport se importă bunuri ce pot fi păstrate şi conservate în
depozite corespunzătoare (antrepozite vamale) pe perioade îndelungate şi care
sunt vândute în perioade optime din punctul de vedere al conjuncturii economice
(când există o cerere mare). Pentru reexport se mai creează situaţii de păstrare şi
conservare atunci când există producţii excedentare faţă de cererea existentă,
acestea creându-se pe riscul intermediarului exportator.
De asemenea se mai importă pentru reexport şi o serie de bunuri ce au o
prelucrare inferioară şi care necesită un proces de îmbunătăţiri pentru reexport
(le înnobilează valoarea).
Regulile de reexport se respectă, în special, în cazul zonelor libere, motiv
ce a dus şi la dezvoltarea volumului reexportului (cu foarte mulţi intermediari).
În concluzie, importul pentru reexport implică cheltuieli şi eforturi
mari, precum şi un risc comercial al revânzării.
În ultima categorie se înscriu: serviciile de transport, serviciile bancare,
cele poştale, de telecomunicaţii, de asistenţă tehnică, juridică, serviciile
medicale, de şcolarizare, lucrările în diverse sectoare.
Efectele pozitive ale activităţii de import
Importul - o activitate care are importanţă pentru participarea unei

ţări la diviziunea mondială a muncii şi, în consecinţă, contribuie la
dezvoltarea economiei naţionale.
Exportul se face în scopul adunării de bani străini (devize) necesari
pentru plata importurilor.
Efectele pozitive ale activităţii de import sunt:

1. activează exporturile - ca o regulă generală, se constată că promovarea
exportului oricărei ţări poate fi stimulată de promovarea importurilor în ţara
respectivă. În special ţările în curs de dezvoltare (cu rezerve modeste de aur şi
devize) practică o politică de echilibrare a balanţei lor comerciale pe ţări, dar şi
pe ansamblul comerţului lor exterior;
2. asigură economisirea de muncă vie (socială). În general, orice ţară
urmăreşte să dezvolte o activitate de import rentabilă, aceasta trebuind să
urmărească să importe orice bun sau serviciu pe care poate să îl realizeze şi în
ţară, dar acest lucru să ducă şi la o economie de muncă socială, altfel importurile
nu se justifică decât dacă au la bază alte motive, cum ar fi situaţia în care
capacitatea de producţie a bunului respectiv este încărcată, iar satisfacerea nu
poate fi amânată.
16
În general, o ţară trebuie să urmărească, cel puţin la nivel macroeconomic, ca
pierderea de muncă socială la export să fie compensată de economia de munca
socială la import.
3. contribuie la dezvoltarea economiilor naţionale prin:
 accelerarea procesului de investiţii;
 se urmăreşte să se importe tehnică şi tehnologie de înaltă calitate;
 permite aprovizionarea cu materii prime şi materiale;
 asigură completarea necesarului de bunuri de consum pentru piaţa
internă în vederea completării producţiei interne şi pentru diversificarea
gamei de bunuri de consum în cadrul politicii generale de creştere a
nivelului civilizaţiei.
În concluzie, trebuie reţinut faptul că este necesar să se urmărească

optimizarea importului. Principala cale de optimizare este aceea a
necesităţii diversificării surselor de aprovizionare.
În general, orice importator doreşte să promoveze o politică comercială

corectă (echilibrată) şi atunci urmăreşte să-şi diversifice sursele de aprovizionare
cu bunuri şi servicii din afară. Această diversificare îi oferă avantaje certe, cum
ar fi:
 îi reduce gradul de dependenţă de un furnizor sau de un grup redus de
furnizori;
 îi lărgeşte spaţiul de mişcare în negocierea contractelor de import;
 îi asigură creşterea gradul de dependenţă, de siguranţă în aprovizionarea
în flux continuu;
 duce la evitarea dereglărilor de ritm, în afara celor determinate de cauze
de forţă majoră;
 participarea la construirea de obiective industriale pentru extragerea si
prelucrarea materiilor prime;
 dezvoltarea importurilor de completare, mai ales în domeniile
industriale. Importul de completare este foarte important şi se face, de
obicei, în baza unor contracte de cooperare, şi dacă se reuşeşte realizarea
lui înseamnă că ţara respectivă nu mai este în stare să îşi asigure anumite
capacităţi de dezvoltare.
Această diversificare trebuie şi ea să aibă anumite limite, pentru că un
grad prea mare de diversificare duce la creşterea costurilor.
1.1.2 Politica exportului
Exportul este necesar pentru că orice ţară trebuie să-şi realizeze

mijloacele de plată necesare pentru efectuarea importului.
Exportul reprezintă efortul, iar importul este rezultatul efortului.
Preocuparea pentru achiziţionarea de mijloace de plată străine
prin care un stat să-şi poată realiza importul îl determină pe acesta, de mai multe
ori, să sprijine intens promovarea şi stimularea exportului.
1
Exportul se realizează prin diverse căi, care ţin de politica comercială a
statului respectiv.
Una din problemele esenţiale care face obiectul preocupărilor pentru
export constă în a nu exporta bunuri şi servicii necesare economiei naţionale, în
afara împrejurărilor de excepţie, când trebuie să fie sacrificate anumite necesităţi
interne. Acest sacrificiu trebuie făcut, însă, într-o ordine selectivă şi doar în
scopul achiziţionării de mijloace de plată care să permită realizarea importurilor
ce sunt vitale economiei naţionale.
Prin export se ocroteşte producţia proprie, fără a se afecta relaţiile
economice internaţionale prin introducerea unor bariere tarifare şi netarifare la
import.
Exportul este şi o sursă de venit, pentru că la baza oricărui export se află
interesul pentru obţinerea de venituri atât din partea producătorilor, cât şi din
partea comercianţilor care, dacă găsesc o posibilitate de a-şi valorifica
produsele, le îndreaptă spre export.
Prin export creşte gradul de ocupare a forţei de muncă naţională pentru
că una din problemele importante ale fiecărui stat, indiferent de nivelul acestuia
de orientare politică sau socială, este integrarea şi utilizarea forţei de muncă
naţionale. Neutilizarea şi neintegrarea corespunzătoare duce la şomaj, revolte,
reducerea natalităţii, precum şi alte efecte negative.
Exportul asigură şi creşterea calificării forţei de muncă prin faptul că
revoluţia tehnico-calitativă de pe piaţa mondiala impune formarea sistemului de
organizare şi de instruire permanentă a cadrelor, astfel încât forţa de muncă să
stăpânească tehnicile şi tehnologiile avansate şi să realizeze produse
competitive.
Exportul contribuie, totodată, la creşterea şi omogenizarea nivelului
tehnic şi calitativ al producţiei. Dezvoltarea substanţială a exportului presupune
şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu celelalte ţări în perioada actuală. În acest
sistem de specializare pe bază de de cooperare, sectoarele implicate sunt
obligate să respecte anumite condiţii tehnice si de calitate şi atunci se produce
acest proces de ocupare tehnico-calitativă. Acest proces pozitiv se polarizează şi
în celelalte sectoare şi susţine, astfel, dezvoltarea economiei mondiale.
Exportul asigură valorificarea producţiei excedentare spontane,
producţie ce se creează, de obicei, în două moduri:
1. fie în mod conştient, pentru a creşte exportul;
2. fie în mod spontan, sub influenţa unor factori, cum ar fi: saturarea pieţei
interne, depăşirea producţiei, care a fost determinată în mod greşit, anumite
bunuri de consum numai sunt la modă, scăderea puterii de cumpărare,
descoperirea de noi zăcăminte de materii prime, producţii agricole bune, etc.
În concluzie, exportul este necesar pentru că este şi un factor important de
dezvoltare a economiei unei ţări, a economiei mondiale, şi pentru că el
contribuie la creşterea rezervelor valutare şi de aur necesare realizării şi
consolidării convertibilităţii monedei naţionale.
18
Rezumatul secţiunii:
 Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri şi

servicii dintre două sau mai multe state, pe zone geografice.
 Nu se poate vorbi de o determinare strictă între comerţul internaţional
şi comerţul mondial.
 În general se foloseşte termenul de comerţ internaţional si nu cel de
comerţ mondial, termen ce există de mai mult timp.
 Când se are în vedere comerţul unei ţări, atunci se vorbeşte de
comerţ exterior.
 Comerţul exterior este parte integrantă a comerţului internaţional şi
include exportul, importul, reexportul şi tranzitul.
 Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a

vinde bunuri şi servicii în alte ţări.
 Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate

pentru cumpărarea de bunuri şi servicii din diverse ţări pentru ţara căreia îi
aparţin importatorii.
 Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a

cumpăra mărfuri din unele ţări şi a le revinde în altele. Când această
activitate se practică raţional şi pe scară largă, ea poate fi o sursă importantă
de profit şi constituie un mijloc de dezvoltare a comerţului internaţional.
 Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru

transportarea mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi în activitatea de
depozitare temporară a acestor mărfuri în condiţii de securitate, fiind
considerat un comerţ invizibil.
 Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea

producţiei de bunuri şi servicii şi deci, este de mare importanţă politica
economică a unui stat prin care se urmăreşte liberalizarea şi sprijinirea
tranzacţiilor comerciale externe, adică politica sa comercială.
1
1.2. Scurtă incursiune în istoria comerţului
internaţional. Factorii determinanţi ai
evoluţiei acestuia.
În subcapitolul anterior am reuşit să facem o scurtă trecere în revistă a
conceptelor principale legate de comerţul internaţional, şi, sperăm noi, să
explicăm semnificaţia fiecăruia. În continuare vom întâlni frecvent termenii de
comerţ, comerţ exterior, comerţ mondial, comerţ global, comerţ internaţional,
politică comercială, import şi export, şi vom constata importanţa acestora pentru
relaţiile interstatale contemporane. În acest sens, vom încerca însă mai întâi, să
identificăm determinanţii comerţului internaţional şi factorii care au stimulat
dinamica lui de-a lungul timpului, deoarece, dincolo de delimitarea conceptuală
a comerţului internaţional, este important să înţelegem cum s-a ajuns la stadiul
actual al acestuia.
În acest scop, vom avea în vedere faptul că teoriile formulate de-a lungul
timpului asupra relaţiilor şi schimburilor economice internaţionale au căutat să
ofere răspunsuri cât mai convingătoare la cel puţin trei chestiuni fundamentale:
Care sunt elementele care au determinat apariţia şi structura schimburilor
economice dintre două sau mai multe state şi implicit, a comerţului
internaţional?
Care sunt mecanismele ce stau la baza formării preţurilor internaţionale?
Ce efecte produc schimburile economice externe asupra statelor
participante?
şi astfel, vom încerca să realizăm în continuare, o sinteză a răspunsurilor
existente la aceste întrebări.
Elementele care au determinat apariţia comerţului internaţional sunt,
în principal, trei: apariţia statelor suverane şi independente şi, ca urmare, apariţia
şi adâncirea specializării economice internaţionale şi a diviziunii internaţionale a
muncii.
În ceea ce priveşte ultimele două elemente enumerate, ele au apărut dintr-
o necesitate obiectivă, chiar dacă, în acest sens, există în literatura economică
consacrată domeniului relaţiilor internaţionale o mare diversitate de opinii: unele
abordări sunt lipsite de consistenţă, chiar antagonice, iar altele au un caracter
complementar. Totuşi, au existat teoreticieni şi specialişti care au demonstrat
suficient la vremea respectivă că este nevoie ca statele să se specializeze economic
pe acele produse la care au o productivitate mai mare, specializare care a
determinat diviziunea internaţională a muncii, rezultând comerţul internaţional ca
un cumul al comerţului exterior al fiecărui stat existent.
Chiar dacă apariţia comerţului internaţional este condiţionată de
existenţa statelor naţiune, se poate aprecia că termenul de comerţ şi respectiv,
comerţ exterior, îşi are originile în timpurile preistorice, apărând o dată cu
posibilitatea comunicării între persoane (verbale şi non-verbale), deci o dată cu
20
conştientizarea existenţei într-un teritoriu şi a altor colectivităţi umane, şi a
constituit ocupaţia principală a înaintaşilor noştri, care schimbau bunurile şi
serviciile între ei încă înainte să existe banii şi noţiunea de monedă de schimb.
Peter Watson5 datează începuturile comerţului în urmă cu circa 150000
ani. Se consideră astfel că schimburile comerciale au avut loc încă din Epoca de
Piatră, existând şi dovezi arheologice în acest sens. Desigur însă că, deoarece în
acea perioadă temporală nu existau statele naţiune, iar distanţele erau
considerabil reduse din lipsă de infrastructură şi de mijloace de transport, nu
putem vorbi despre comerţ internaţional în sensul conceptului delimitat în
subcapitolul anterior, dar forma incipientă a acestuia a apărut încă de atunci, şi
această formă o numim comerţ la distanţă, putând lua şi denumirea de comerţ
exterior atunci când facem referire la colectivităţi umane diferite, care nu ştiau
unele de existenţa celorlalte şi care prin concursul unor determinaţi exteriori şi
obiectivi s-au întâlnit şi au început să relaţioneze (şi intervine aici conceptul de
comerţ non-verbal6, dat fiind că existau deosebiri de limbaj şi efectuau
schimburi prin semne7).
Ne punem însă, în mod firesc, întrebarea: care au putut fi factorii care au
determinat primele schimburi comerciale şi respectiv, comerţul exterior 8? Aceşti
factori puteau fi:
schimbările climaterice care au determinat migraţii ale colectivităţilor
umane din acea perioadă spre alte zone, teritorii, unde au descoperit şi au
intrat în contact cu populaţia băştinaşă, preluându-şi obiceiurile şi
indirect, creându-şi reciproc noi nevoi, care au determinat schimburile de
bunuri (trocul);
catastrofele şi calamităţile naturale care de asemenea au dus la migrări
ale populaţiei, fie în căutarea de noi teritorii în care să poată locui
(nevoia instinctivă de securitate), fie în căutarea de hrană (nevoia
primară)
Primele însemnări referitoare la comerţ internaţional apar însă începând
cu anul 3000 î.C., şi se referă la comerţul cu materiale din care se produceau
bijuteriile în Egipt. Tot în această perioadă îşi are rădăcinile şi comerţul
internaţional de azi, prin apariţia primelor drumuri comerciale, terestre şi
maritime, deschise de mesopotanieni şi fenicieni, aceştia din urmă fiind
recunoscuţi ca marii comercianţi ai Mării Mediteraneene, călătorind în lungul şi-
n latul acesteia şi chiar până spre nord, în Britania, de unde îşi procurau Staniu
pentru producerea bronzului şi unde şi-au şi stabilit o colonie comercială numită
ulterior de către greci, imperiu.
Rutele terestre au creat primele legături între civilizaţii din Mesopotamia
şi cele din jurul Mării Mediteraneene, comercializându-se astfel metale, lemn,
5
Watson, Peter - Ideas: A History of Thought and Invention from Fire to Freud. Editura
HarperCollins. Introduction, 2005
6
silent trade, eng.
7
Body language, eng.
8
n.a. ne referim aici la comerţ exterior unei forme de organizare colectivă existentă în acea
vreme; de ex.: trib, sat, etc., care nu ştia de existenţa altei populaţii în vecinătatea sa şi nici nu
avusese contacte anterioare cu alte colectivităţi
2
articole de îmbrăcăminte şi animale. Una dintre cele mai importante astfel de
rute terestre este cea cunoscută sub denumirea de „drumul chihlimbarului”, dar
şi cea numită “drumul mătăsii”, care lega, de la est spre vest, China de Imperiul
Roman. Pe această din urmă importantă rută comercială s-au transportat, încă
din anul 300 î.C., numeroase produse de lux (mătase, pietre preţioase, esenţe şi
parfumuri etc.), creându-se astfel o primă legătură directă între două dintre cele
mai importante civilizaţii ale umanităţii. Partea europeană a acestui drum a fost
controlată iniţial de către oraşul Constantinopole (azi, Istambul), iar ulterior de
către oraşele din Nordul Italiei, în particular de către Veneţia, care s-a îmbogăţit
considerabil din practicarea acestor activităţi comerciale. O legătură comercială
între China şi Europa a existat astfel din cele mai vechi timpuri, bazându-se pe
schimburi de mărfuri, care au înlesnit şi contactele diplomatice şi culturale.
De la începuturile civilizaţiei greceşti până la căderea Imperiului Roman
în secolul al V-lea, comerţul a adus în Europa valori însemnate ale Orientului
Îndepărtat, inclusiv din China. Comerţul roman a dus astfel la înflorirea şi
întărirea Imperiului, care prin întinderea lui, a determinat crearea unei reţele de
drumuri sigure ce permitea transportul bunurilor în condiţii de risc redus faţă de
atacurile piraţilor care aveau loc pe mare.
Căderea Imperiului Roman, urmată de Epoca Întunecată, a adus
instabilitate în Vestul Europei şi aproape a determinat colapsul reţelelor
comerciale. Cu toate acestea, au apărut câteva noi relaţii comerciale.
Din secolul al VIII-lea până în secolul al XI-lea, vikingii şi slavii
desfăşurau de asemenea comerţ în timp ce navigau spre şi dinspre Scandinavia.
Vikingii navigau spre Vestul Europei, în timp ce slavii, spre Rusia.
Între secolele XIII – XVII, monopolul comerţului este aproape tot
Nordul Europei şi regiunea Baltică a fost deţinut de către Liga Hanseatică, care
a fost o alianţă a oraşelor comerciale.
Expediţia lui Marco Polo către Estul Îndepărtat a dus la o creştere a
interesului pentru comerţul cu mirodenii. Vasco da Gama a renăscut comerţul
european cu mirodenii în 1948. Înainte de expediţia sa pe mare în jurul Africii,
fluxul comercial cu mirodenii era controlat de către puterile Islamice, în special
de către Egipt. Comerţul cu mirodenii a avut o importanţă economică majoră şi
a determinat saltul la Epoca Marilor Descoperiri, deoarece mirodeniile aduse în
Europa din ţinuturile îndepărtate reprezentau unul dintre bunurile cele mai
preţuite, rivalizând uneori chiar şi cu aurul datorită greutăţii lor.
Ca o consecinţă, în secolele XV-XVI, când au apărut în Europa puterile
maritime Portugalia şi Spania, Drumul Mătăsii şi-a pierdut aproape complet
importanţa. Ca urmare a dezvoltării flotelor navale şi a progresului navigaţiei
portugheze şi spaniole, secondate de descoperirile geografice şi de cererea
crescândă pentru produsele „exotice” din aceste regiuni în Europa, s-a înregistrat
o creştere puternică a comerţului mondial. Comercianţii europeni au căutat noi
pieţe în Africa şi Asia, de unde aduceau cu preponderenţă aceste bunuri rare,
exotice. În 1514 portughezii ajung în China, iar mai târziu spaniolii în Asia.
Indiile de Est au fost dominate de portughezi pe întreaga durată a sec. al XVI-
lea. Interesul Europei din timpul Marilor Descoperiri Geografice se îndreaptă
înspre Lumea Nouă (America de Nord şi de Sud) dar şi spre alte zone ale lumii,
22
aşa cum ar fi Oceania, Australia şi Noua Zeelandă. În acest mod, toate marile
state europene şi-au implantat puncte comerciale în aceste ţări, care ulterior s-au
transformat în colonii iar, între secolele 16-19, chiar în teritorii ale unor imperii,
care de cele mai multe ori depăşeau ca întindere ţara-mamă.
Pe parcursul sec. al XVI-lea însă, Olanda s-a evidenţiat ca centru al
comerţului liber, deoarece nu efectua niciun control asupra schimburilor
comerciale şi promova libera circulaţie a bunurilor şi astfel a deţinut controlul
Indiilor de Est în sec. al XVII-lea, preluându-l de la portughezi, dar cedându-l
britanicilor în secolul următor, sec. al XVIII-lea, când Revoluţia Industrială a
transformat economia britanică în cea mai puternică şi mai bogată la nivel
mondial, statut menţinut de altfel şi pe parcursul sec. al XIX-lea. Noi fabrici
care prelucrau bumbac şi alte bunuri au răsărit pe cuprinsul ţării, sporind astfel
cererea pentru materiile prime dinafară. Acest fenomen a dus la o creştere
puternică a comerţului mondial şi la poziţionarea Marii Britanii pe primul loc în
comerţul internaţional. Tot în această perioadă, dezvoltarea sistemului de căi
ferate şi progresele înregistrate în sistemul naval au permis creşterea mobilităţii
bunurilor între statele lumii. În 1799 însă, compania britanică Dutch East India
Company, care era practic cea mai mare companie din lume, a dat faliment
datorită – în principal – apariţiei primelor semne ale comerţului liber
concurenţial.
Exponenţii cei mai reprezentativi ai Şcolii Clasice Engleze dintre care îi
amintim pe Adam Smith, Robert Torrens, David Ricardo, John Stuart Mill, au
fost primii care au adresat la acea vreme - şi au încercat să ofere răspunsuri la
trei întrebări fundamentale:
 Care sunt câştigurile din comerţ? (beneficiază cineva de pe urma comerţului
internaţional?; de unde provin câştigurile din comerţ şi cum sunt ele împărţite
între ţări? care este costul protecţionismului?; cât de mare este costul auto-
suficienţei?)
 Care este structura (sau modelul) comerţului? (ce bunuri se exportă şi se
importă de către fiecare ţară?; care sunt legile fundamentale care guvernează
alocarea internaţională a resurselor şi fluxurilor comerciale?)
 Care este raportul de schimb (eng. terms of trade)?, (adică, la ce preţuri sunt
importate şi exportate bunurile schimbate?) .
Adam Smith, în lucrarea sa fundamentală Avuţia Naţiunilor (1776),

respinge tezele avansate de predecesori atât în ceea ce priveşte izvorul sau sursa
bogăţiei cât şi relativ la modelul explicativ al schimburilor internaţionale.
Potrivit marelui clasic englez, eroarea principală a mercantiliştilor a fost aceea
că nu au făcut distincţia între bogăţie9, care însuma stocul de bunuri consumabile
şi durabile împreună cu stocul resurselor naturale şi umane şi tezaur, ca stoc de
metale preţioase. La baza teoriei sale asupra comerţului internaţional se află ca
premise esenţiale Teoria valorii - muncă (care afirmă că munca este unicul
factor de producţie şi că într-o economie închisă bunurile se schimbă în funcţie
9
wealth, eng.
2
de munca încorporată în producerea lor), ipoteza pieţei cu concurenţă pură şi
perfectă precum şi ipoteza deplinei mobilităţi internaţionale a muncii.
În 1817, David Ricardo, James Mill şi Robert Torrens au dezvoltat teoria
cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „teoria avantajelor
comparative”10, conform căreia comerţul liber poate aduce beneficii atât
industriilor slabe, cât şi celor puternice, cu condiţia ca producătorul ineficient al
unui bun să permită ca producerea acelui bun să fie realizată de către alt
producător, mult mai eficient, în acest mod ambii având numai de câştigat.
Ascendenţa comerţului liber are la bază discuţiile despre avantajul
naţional de la mijlocul sec. al XIX–lea, când calculele care se efectuau aveau în
vedere dacă există vreo motivaţie şi vreun interes pentru ca un stat să-şi
deschidă economia în faţa importurilor.
John Stuart Mill a dovedit că o ţară care deţine preţul de monopol pe
piaţa internaţională manipulează raporturile de schimb prin menţinerea tarifelor,
şi că răspunsul la această strategie poate fi reciprocitatea politicii comerciale.
Ricardo şi alţi economişti sugeraseră şi ei acest fapt încă înainte. Această teorie
a fost adusă ca argument împotriva doctrinei universale a liberului schimb,
deoarece ea presupunea că o ţară realizează mai mult surplus economic din
comerţ prin introducerea politicii comerciale reciproce, decât prin liberalizarea
completă a comerţului şi politicilor comerciale.
Această teorie a fost urmată la câţiva ani de către „scenariul industriei
infantile (infant industry scenario/argument, eng.)” dezvoltat tot de către Mill,
care a anticipat Noua Teorie a Comerţului prin promovarea teoriei conform
căreia guvernul are „datoria” de a proteja industriile tinere, chiar dacă numai
pentru o perioadă determinată de timp, necesară pentru a se putea dezvolta şi
funcţiona la întreaga capacitate. Teoria a fost preluată ca atare de către
guvernele multor state care doreau să se industrializeze şi să poată concura
exportatorii britanici, fiind factorul determinant al evoluţiei schimburilor
comerciale şi pe parcursul secolului XX, chiar dacă acesta a fost marcat de
numeroase şocuri economice, menţionând aici Marea Recesiune, care a avut loc
din anul 1929 până spre sfârşitul anilor '30, şi a dus la o scădere majoră a
comerţului internaţional. Tocmai inexistenţa unui comerţ liber a fost considerată
de către mulţi economişti ca fiind cauza acestei recesiuni.
Recesiunea a luat sfârşit în SUA abia în perioada celui de-al II–lea
Război Mondial. Tot pe parcursul celui de-al II–lea Război Mondial 44 de state
au semnat Acordul Bretton-Woods, în scopul prevenirii impunerii de noi bariere
comerciale naţionale, şi pentru a evita recesiunile economice. S-au instituit
astfel reguli şi s-au înfiinţat instituţii care aveau rolul de a reglementa politica
economică internaţională, cum ar fi: Institutul Monetar Internaţional şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (divizată ulterior în Banca
Mondială şi Banca Internaţională de Decontare).Aceste organisme au devenit
operaţionale în 1946, după ce acordul a fost ratificat de către un număr suficient
de state.
10
conform David Ricardo – „On the Principles of Political Economy and Taxation”, 1817
24
În 1947, 23 de state au convenit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
(cunoscut sub denumirea de GATT - General Agreement on Tariffs and Trade)
în scopul promovării comerţului liber.
Evoluţia postbelică a comerţului mondial s-a desfăşurat sub influenţa
unui ansamblu contradictoriu de factori, dintre care am evidenţiat mai jos pe cei
mai importanţi şi care au stat la baza dezvoltării comerţului mondial postbelic,
astfel:
Necesitatea lichidării, într-un timp cât mai scurt, a urmărilor celui de-al
doilea război mondial;
Consecinţele politice şi economice ale războiului;
Mutaţiile profunde petrecute în raporturile dintre principalele forţe
economice pe plan mondial;
Transformările substanţiale în însuşi procesul diviziunii internaţionale a
muncii;
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană;
Apariţia şi apoi accentuarea proceselor de integrare economică regională;
Tendinţa de liberalizarea treptată a schimburilor internaţionale;
Caracterul contradictoriu al măsurilor de politică comercială practicat de
multe state;
Creşterea capacităţii organismelor internaţionale cu atribuţii în soluţionarea
problemelor comerţului mondial (îndeosebi GATT/OMC) de a elabora
programe viabile, care să asigure echilibrul şi dezvoltarea;
Şocurile pe care le-a înregistrat economia mondială (şocurile petroliere, ale
nivelului dobânzilor, ale fluctuaţiei cursurilor principalelor valute,
“crahurile” de bursă, foarfecele preţurilor, datoria externă, etc.);
Dezvoltarea foarte puternică a transporturilor şi telecomunicaţiilor;
Extinderea şi diversificarea tehnicilor de comercializare şi a celor de
cooperare internaţională;
Proliferarea acordurilor comerciale regionale;
Terorismul.
Sinergia acestor factori a determinat următoarele efecte asupra

comerţului mondial:
I. Ritmul deosebit de rapid de creştere a schimburilor economice externe11.
Ritmurile de creştere au fost12:
1950-1960 6,4%;
1960-1970 9,3%;
1970-1980 20,3%;
1980-1990 8,0%;
1990-2000 12,0% 1990-2005 6,0%
2000-2005 10,5% (15,5% numai în anul 2004)
11
În perioadele anterioare ritmul mediu anual de creştere a comerţului mondial a fost mai scăzut:
1851-1880, de 5,1%, între 1881-1900 de 2,3%, până în 1913 de 3,9%, iar în perioada interbelică
de 0,4%;
12
conform WTO Report, 2005 (datele reprezintă modificări procentuale medii anuale în volum)
2
În ciuda unor fluctuaţii ale dinamicii , aceste ritmuri înalte de creştere s-
au soldat cu sporirea valorii comerţului mondial cu mărfuri de peste 80 de ori,
de la circa 61 miliarde dolari în 1950, la 4875 miliarde în 1995, 7211 miliarde
dolari în 200013 şi 12690 miliarde în 200514. Desigur, pe lângă creşterea în
termeni reali (a volumului fizic al schimburilor) o parte a creşterii se datorează
sporirii - uneori masive - a preţurilor sau deprecierii cursului principalelor
valute, îndeosebi a dolarului american, situaţie tot mai frecvent întâlnită de la
introducerea Euro.
II. O altă trăsătură specifică evoluţiei postbelice a comerţului internaţional o
reprezintă devansarea ritmului de creştere a PIB, a producţiei industriale (a
se vedea Graficul nr. 3), şi a altor indicatori macroeconomici naţionali de
către comerţul exterior; în consecinţă a crescut capacitatea de absorbţie a
pieţei mondiale, s-au accentuat interdependenţele dintre economiile statelor, s-a
adâncit procesul mondial de specializare internaţională, crescând contribuţia
schimburilor externe la accelerarea creşterii economice pe plan intern. Datele
statistice publicate de OMC în Raportul Mondial privind anul 2005 arată că s-au
înregistrat diferenţe foarte mari între diferite regiuni, sau grupuri de ţări, ceea ce
a agravat problema, şi aşa gravă, a decalajelor dintre state.
III. Ritmul de creştere a comerţului exterior, în special a importurilor a
devansat ritmul de creştere a lichidităţilor internaţionale ale statelor, ceea
ce a dus la apariţia unei foarte puternice, apăsătoare şi costisitoare datorii
externe (în unele cazuri datoria externă este atât de mare încât generează
dificultăţi economice majore, ducând la apariţia unor tensiuni sociale extreme,
ceea ce obligă statele dezvoltate să aloce sume importante drept “ajutoare”
pentru ieşirea din criză).
IV. Exporturile statelor în curs de dezvoltare au crescut cu 31% în 2004 faţă
de anul precedent, adică într-un ritm de două ori mai mare decât media
mondială, menţinând tendinţa manifestată pe parcursul ultimilor 15 ani, cu
excepţia anului 1998. (efectele crizei monetar-financiare asiatice). Totuşi,
categoria statelor în curs de dezvoltare este cea mai eterogenă. Astfel, statele
exportatoare de bunuri manufacturate (Bangladesh, Cambodgia, Haiti), precum
şi mai ales statele exportatore de petrol (Angola, Yemen) au cunoscut un ritm de
creştere al exporturilor naţionale superior mediei mondiale, în vreme ce statele
care exportă materii prime s-au confruntat din nou cu o scădere a valorii
exporturilor, datorată degradării preţurilor mondiale la produsele de bază.
V. s-a înregistrat o modificare substanţială a structurii pe grupe de mărfuri a
comerţului internaţional; nomenclatorul produselor comercializate s-a îmbogăţit
permanent, contribuţia cea mai însemnată revenind produselor cu un grad foarte
ridicat de prelucrare, în general produselor manufacturate (a căror pondere
depăşeşte - în prezent - 76% din total, 7,5% revenind produselor agricole iar
diferenţa aparţinând produselor industriei extractive15. Comerţul cu produse
manufacturate începe să marcheze o creştere a contribuţiei (la exporturi) a ţărilor
în curs de dezvoltare. De remarcat creşterea din ce în ce mai rapidă a comerţului
13
conform Raportului anual OMC pentru 2005
14
idem
15
după Le Commerce international, OMC, 2006, Tendances et statistiques.
26
cu servicii16 (în 2006, această componentă a atins valoarea totală anuală de 5330
miliarde dolari, şi un ritm de creştere faţă anul precedent de 10,5% 17, iar valoare
bunurile comercializate a fost de 23842 miliarde dolari, creşterea înregistrată
faţă de anul precedent fiind de 14,5%). De menţionat este şi faptul că în prezent,
turismul reprezintă o importantă componentă a serviciilor, aflată în plină
creştere în ţările în curs de dezvoltare, ale căror economii ar deveni altfel
dependente de unul sau două produse primare. Drumul Mătăsii devine din nou
reactivat nu numai prin zăcămintele de ţiţei, gaz natural, ci şi datorită turismului.
Pe măsură ce aceste state sărace devin tot mai profitabile, ele vor dispune de tot
mai mulţi bani pe care îi vor putea investi în propriile industrii, înregistrând
astfel modificări pozitive în balanţa lor comercială şi în acelaşi timp, continuând
să reflecte fluctuaţiile bogăţiilor şi nevoilor statelor lumii.
Grafic nr. 3 - Comerţul mondial cu bunuri şi producţia mondială pe grupe
principale de produse, în perioada 1950-2005
10,0
8,0
6,0
4,0
2,0
0,0 1950-63 1963-73 1973-90 1990-05
Comertul mondialProductia mondiala
Sursa: date prelucrate după WTO Report 2005

VI. Orientarea geografică a schimburilor economice mondiale a înregistrat
modificări importante, atât pe grupe de ţări cât şi pe continente sau regiuni.
Ţările dezvoltate au deţinut şi continuă să deţină cea mai mare parte a
schimburilor internaţionale cu mărfuri şi servicii, cu specificarea contribuţiei din
ce în ce mai importante a ţărilor din “noul val”18. După cum se afirmă frecvent
în literatura de specialitate “cel de-al treilea pilon” al lumii contemporane, Asia,
a crescut vertiginos în mileniul al treilea (ritmul mediu anual de creştere a
exporturilor a fost cuprins între 7,5 - 10,5%, iar a importurilor între 6,5 şi 8 %19
16
deşi, potrivit lui Robert B. Reich, “distincţia care se făcea mai înainte între bunuri şi servicii
nu mai înseamnă nimic, pentru că o mare parte din valoarea asigurată de întreprinderea prosperă
(a prezentului, n.a.) ... implică servicii: cercetarea specializată, engineering, vânzările
specializate, serviciile de marketing şi consulting necesare identificării problemelor, ...serviciile
financiare şi de management...” (Munca naţiunilor, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996)
17
FOCUS - OMC - Bulletin d’information n, aprilie 2007.
18
Cu referire la ţările recent industrializate, îndeosebi cele din Asia de sud-est
19
Trebuie specificat că există numeroase ţări în curs de dezvoltare ce înregistrează - de mai
mulţi ani - ritmuri de creştere a comerţului exterior cuprinse intre 20-40% anual, şi chiar mai
mult (exemple pentru anul 2004: Africa-30% la exporturi şi 25% la importuri, CIS – 35% la
exporturi şi 31% la importuri; China 35,0%, la exporturi şi 36% la importuri)
2
). Criza financiară a pieţelor asiatice20 a produs însă efecte care tind, cel puţin pe
termen scurt, să ameninţe fluxurile comerciale intra-regionale, care reprezintă
cea mai mare parte a comerţului exterior al ţărilor în cauză: Republica Coreea,
Malaezia, Thailanda, Indonezia şi Filipine. Impactul asupra comerţului mondial
este limitat, datorită ponderii relativ scăzute a acestor state în producţia şi
comerţul global.
VII. Delocalizarea producţiei este o altă consecinţă a promovării liberului
schimb, dar şi un factor determinant al acestuia, trăsăturile comerţului mondial
cunoscând modificări majore pe parcursul secolului XX, ţările dezvoltate
implantându-şi propriile fabrici în ţările în curs de dezvoltare, unde forţa de
muncă şi costurile de producţie sunt mult mai reduse. Acest fenomen de
delocalizare a cunoscut cea mai mare amploare secolul trecut, dar continuă şi în
prezent, fiind factorul determinant principal al creşterii comerţului mondial şi al
progreselor înregistrate spre liberalizarea acestuia. În general, pe parcursul
ultimelor decenii s-a constatat că delocalizarea poate avea atât avantaje cât şi
dezavantaje pentru ţările în curs de dezvoltare. În mod normal, ca avantaje
directe apar: crearea de noi locuri de muncă pentru populaţia autohtonă,
dezvoltarea infrastructurii şi creşterea economiilor respective. Cealaltă
perspectivă este cea a dezavantajelor derivate din delocalizarea producţiei la
nivel mondial, dintre care se remarcă preponderent următoarele: exploatarea
forţei de muncă autohtone, deoarece salariile oferite sunt de obicei foarte
scăzute ca nivel, şi limitarea posibilităţilor economiei respective în a-şi dezvolta
propriile fabrici, ceea ce conduce la dependenţa ei de importuri extensive.
Cu toate aceste efecte, liberalizarea comerţului internaţional a avansat
considerabil în secolul XX, şi continuă şi în prezent. Ca argumente în favoarea
acestei aserţiuni aducem următoarele:
în anul 1992, Comunitatea Europeană a înlăturat efectiv barierele în calea
liberei circulaţii a bunurilor şi persoanelor la nivel intracomunitar;
la 1 ianuarie 1994 a intrat în vigoare NAFTA
în 1994 a fost semnat, în cadrul GATT, Acordul de la Marrakech, prin
care a luat fiinţă Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care şi-a
început activitatea la 1 ianuarie 1995 şi are drept scop facilitarea
comerţului liber, statutul comercial de naţiunea cea mai favorizată fiind
acordat pe bază de reciprocitate tuturor părţilor semnatare
tot la 1 ianuarie 1995, Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană,
în cadrul căreia, la 1 ianuarie 2002, este desăvârşită Uniunea Economică şi
Monetară (UEM) care are ca rezultat o monedă unică pentru 1321 state
membre
în 2001 China devine membru OMC, creând premisele liberalizării
comerţului internaţional pentru o piaţă ce va cuprinde încă peste 1,7
miliarde oameni
în 2005, s-a semnat Acordul Central-American de Liber Schimb (CAFTA)
de către SUA şi Republica Dominicană.
20
izbucnită la sfârşitul anului 1997
21
iniţial au fost 12 state membre ale zonei Euro, dar de la 1 ianuarie 2007 s-a adăugat şi
Slovenia, ca al 13-lea membru al acestei zone.
28
în 2004 şi respectiv, 2007, UE (cel mai mare exportator mondial) şi-a
extins numărul de membri de la 15, la 25 şi respectiv, 27
la 1 martie 2007 sunt notificate la OMC un număr de 194 acorduri de liber
schimb în vigoare, dintre care 13 sunt uniuni vamale.
În concluzie, deşi comerţul internaţional a fost prezent peste tot în istorie

(vezi Drumul mătăsii, Drumul chihlimbarului), importanţa sa economică, socială
şi politică a crescut în ultimele secole. Globalizarea – prin componentele sale
principale: industrializarea, reţelele de transport, telecomunicaţiile, corporaţiile
multinaţionale şi transnaţionale, sistemele bancare şi financiare, şi outsourcing-
ul - având un impact major. Creşterea comerţului internaţional constituie, de
obicei, sensul principal al globalizării.
Participarea tuturor statelor la circuitul economic mondial este - în
condiţiile contemporane - o necesitate obiectivă. Complexitatea economiei
mondiale, incidenţa extrem de puternică a progresului tehnic, gradul foarte înalt
de diversificare a proceselor economice, accentuarea interdependenţelor dintre
economiile statelor lumii, avantajele extrem de importante ce se pot obţine de pe
urma specializării internaţionale (sau riscurile la care se expun cei ce preferă
autarhia), sunt doar o parte a cauzelor şi factorilor care au condus la
generalizarea - la scară planetară - a schimburilor economice internaţionale.
Practic, în prezent, toate statele lumii, mari sau mici, bogate sau sărace,
dezvoltate sau în curs de dezvoltare, se preocupă intens de participarea cât mai
eficientă la economia şi circuitul economic mondial.
Participarea la circuitul economic mondial trebuie - în prezent - să
asigure folosirea schimburilor economice externe ca factor al creşterii
economice, iar acest obiectiv este extrem de important în prezent pentru toate
statele lumii deoarece:
1. schimburile economice internaţionale trebuie să asigure înzestrarea
economiei autohtone cu factorii de producţie (avem în vedere resurse
naturale, mijloace tehnice şi tehnologice, resurse financiare şi resurse de
muncă de o calificare corespunzătoare noilor cerinţe ale progresului tehnic)
în condiţiile în care cele interne nu sunt suficiente, nu sunt eficiente
(problema avantajului comparativ), sau nu sunt utilizate din considerente
strategice (pentru economisirea ori conservarea lor “pentru mai târziu”);
2. participarea la schimburile economice internaţionale trebuie să permită
valorificarea (eficientă a) resurselor interne excedentare, sau specializarea
pentru export în ramurile în care ţara respectivă deţine avantajul comparativ;
3. participarea la circuitul economic mondial permite diversificarea ofertei
interne de bunuri şi servicii, ceea ce produce consecinţe benefice pentru
gradul de satisfacere a nevoilor de consum cât şi pentru nivelul calitativ al
producţiei interne (ca urmare a competiţiei ce se creează între aceasta şi
oferta externă );
4. racordarea economiei autohtone la fluxurile economice internaţionale
permite extinderea seriilor de fabricaţie (ale producţiei interne) peste limitele
pe care le impun dimensiunile pieţei interne;
2
5. participarea la circuitul economice mondial creează de asemenea un climat
favorabil în plan politic, militar, etnic, religios, cultural, etc., care poate fi, la
rândul său, în mod indirect, un catalizator al creşterii economice.
Se afirmă astfel, pe drept cuvânt, că schimbul internaţional este “o
cerere de diferenţă: acolo unde totul este identic schimbul devine inutil”22.
Economia mondială contemporană este caracterizată printr-o foarte ridicată
intensitate a specializării internaţionale; aceasta face ca - în mod practic - toate
statele lumii să fie, mai mult sau mai puţin intens, legate între ele, economiile
tuturor statelor lumii fiind puternic interdependente, iar schimburile economice
externe indispensabile.
Ca urmare, în cadrul schimburilor economice internaţionale putem
identifica anumite curente sau fluxuri care se desfăşoară actualmente între
diferitele blocuri sau poli ai economiei mondiale23:
a) curentul schimburilor comerciale dintre ţările capitaliste dezvoltate
(Nord-Nord), care deţine ponderea cea mai mare în comerţul mondial
(aprox. 60%);
b) curentul schimburilor comerciale dintre ţările capitaliste dezvoltate şi
ţările în curs de dezvoltare (Nord-Sud), care se situează pe locul doi
ca pondere valorică (aprox.30%);
c) curentul schimburilor comerciale dintre ţările în curs de dezvoltare
(Sud-Sud);
d) curentul schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie sau foste
socialiste (Est-Est);
e) curentul schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie sau foste
socialiste şi cele nesocialiste (Est-Vest).
Din cele enunţate anterior, factorii stimulativi şi determinanţi principali

ai dinamicii comerţului internaţional din perspectivă temporală, şi care au stat la
baza motivaţiei intensificării schimburilor internaţionale îndeplinind în acelaşi
timp şi efectele scontate ale acestor schimburi asupra preţurilor, profiturilor,
veniturilor şi bunăstării individuale, pot fi rezumaţi astfel:
Diferenţele în înzestrarea cu resurse – comerţul reciproc avantajos pentru
state apare atunci când ele diferă din punctul de vedere al înzestrării cu
resurse. În această categorie includem: sănătatea, pregătirea, abilitatea,
perspicacitatea, inovatitivitatea şi nivelul de educaţie al populaţiei,
respectiv, forţei de muncă; resursele naturale disponibile pe teritoriul
fiecărui stat (resurse minerale, pământ etc.); gradul de complexitate al
stocului de capital (infrastructura fizică şi de transporturi, gradul de
automatizare, sistemele de comunicaţii etc.).
Înzestrarea ştiinţifică şi progresul tehnologic - comerţul reciproc
avantajos pentru state apare atunci când ele diferă din punctul de vedere al
tehnologiilor de producţie a bunurilor şi serviciilor, iar aceste diferenţe
tehnologice sunt date de nivelul cercetării ştiinţifice din fiecare ţară şi de
22
Henry, Jacques - La theorie du commerce exterieur dans le temps historique, PUF, 1991
23
vezi Sută, op.cit.
30
capacitatea de inovaţie. În această categorie includem: tehnicile utilizate
pentru transformarea resurselor (muncă, capital, pământ) în produse.
Structura pieţelor şi diferenţele în cererea consumatorilor - comerţul
reciproc avantajos pentru state apare atunci când ele diferă din punctul de
vedere al structurii pieţei, şi mai ales, din punctul de vedere al cererii
şi/sau preferinţelor consumatorilor pentru produse cât mai variate. Spre
exemplificare, consumatorii chinezi sunt înclinaţi să aibă o cerere mai
crescută pentru comerţ decât americanii sau europenii, chiar dacă preţul
este acelaşi, cum la fel, nemţii solicită mai multă bere, olandezii mai mulţi
pantofi de lemn, iar japonezii, mai mult peşte decât cetăţenii altor state, în
condiţii similare de preţ.
Valorificarea economiilor de scară – existenţa economiilor de scară în
producţie este suficientă pentru a genera comerţ reciproc avantajos între
state. Economiile de scară se referă la acel proces de producţie în care
costurile acesteia scad pe măsură ce producţia creşte. Acest factor stă în
prezent la baza motivaţiei intensificării schimburilor dintre economiile
dezvoltate.
Politicile economice şi comerciale guvernamentale – spre exemplu,
sistemul fiscal naţional şi programele guvernamentale cu privire la
subvenţii pot fi suficiente pentru a genera avantaje în producţia unor
anumite bunuri pentru o ţară. În aceste circumstanţe, comerţ reciproc
avantajos între state apare numai datorită diferenţelor politicilor
guvernamentale dintre state.
Globalizarea sistemelor de producţie – adică, faptul că în prezent, firmele
îşi pot plasa individual unităţile productive în oricare locaţie a planetei
considerată optimă, astfel încât, ca o consecinţă, devine tot mai irelevant
să spunem, de exemplu, produse germane, engleze, americane, japoneze
etc., din moment ce ele, prin delocalizarea producţiei, au fost înlocuite de
produsele “globale”.
Apariţia şi maturizarea grupărilor economice regionale – acordurile
comerciale regionale necesită mobilizarea de importante resurse umane şi
instituţionale şi de infrastructură şi reprezintă în prezent interfaţa dintre
multilateralism şi regionalism. Expansiunea, maturizarea şi aprofundarea
acordurilor comerciale regionale din ultimele trei decenii a determinat
creşterea cotei de participare a comerţului intra-regional la 50% din
comerţul mondial, în anul 2005.
3
Capitolul 2. Instrumente şi măsuri contemporane
de politică comercială
Politica comercială este una din componentele de bază ale politicii

economice generale a fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor
economice externe24. Atribut al suveranităţii de stat, politica comercială asigură
realizarea funcţiei externe a statului. Specificul relaţiilor economice
internaţionale face ca şi reglementările de politică comercială să fie adaptate în
mod corespunzător, ceea ce determină existenţa unor deosebiri importante între
acest tip de reglementări şi alte măsuri de politică economică ale statului
respectiv. Astfel, reglementările de politică comercială vizează - în principal -
exporturile, importurile şi operaţiunile de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică, urmărind promovarea cu prioritate a intereselor autohtone şi folosirea
relaţiilor economice externe ca factor cât mai activ şi eficient al creşterii
economice.
Politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor utilizate
de un stat (reglementări administrative, bugetare, financiar-
bancare, valutare şi de alta natură) prin care se urmăreşte
impulsionarea sau restrângerea schimburilor comerciale externe,
în scopul promovării cu prioritate a intereselor economiei interne şi
limitării influenţelor nedorite pe care - economia şi circuitul economic
mondial - le pot produce asupra ţării respective.
Funcţiile politicii comerciale
Politica comercială trebuie să îndeplinească 3 funcţii, dintre care două

funcţii sunt diametral opuse, dar se regăsesc, cu ponderi sau intensităţi diferite,
în reglementările tuturor statelor, şi anume: funcţia de promovare şi funcţia de
protejare.
Cea dintâi, funcţia de promovare, asigură impulsionarea acelor fluxuri
comerciale (pe grupe de mărfuri sau orientate către anumite ţări) care sunt
avantajoase pentru ţara respectivă, iar cea de a doua, funcţia de protecţie,
foloseşte pârghiile prin care se diminuează sau chiar se elimină complet
legăturile economice externe neavantajoase. Scopul urmărit prin aceste funcţii
este acela de realizare, în final, a unui echilibru dinamic al balanţei de plăţi
externe al statului, ceea ce constituie cea de-a treia funcţie – funcţia de
realizare a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi balanţa de plăţi,
concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.
24
după Sută, Nicolae - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane: vol. 1:
Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 101-103
3
Obiectivele politicii comerciale
Reglementările de politică comercială se elaborează într-o viziune

strategică, urmărind realizarea obiectivelor pe termen lung ale statului respectiv;
aceasta nu exclude posibilitatea folosirii unor reglementări cu caracter
conjunctural sau care urmăresc obiective imediate.
Pe termen lung, politica comercială urmăreşte asigurarea unei contribuţii
cât mai importante a comerţului exterior şi a cooperării economice
internaţionale, la creşterea economică, calitatea măsurilor de politică comercială
putând determina o accelerare sau o încetinire a ritmului creşterii economice din
ţara respectivă.
Pe termen scurt, obiectivele de politică comercială pot fi extrem de
diverse, deosebiri importante înregistrându-se de la o ţară la alta, sau chiar de la
o etapă la alta în evoluţia aceleiaşi ţări. Din această grupă fac, de regulă, parte
reglementările urmărind: îmbunătăţirea structurii schimburilor comerciale,
restrângerea sau stimularea exporturilor ori a importurilor la anumite produse
sau grupe de produse, modificarea orientării geografice a schimburilor
comerciale externe, îmbunătăţirea raportului de schimb, a cursului monedei
naţionale, sporirea încasărilor la Bugetul de stat sau echilibrarea Balanţei
comerciale (la finele unui an financiar).
În acelaşi timp, fiind un domeniu de graniţă între politica economică
generală şi politica externă, politica comercială poate urmări şi obiective care
depăşesc sfera propriu-zisă a intereselor economice (cum ar fi cele de natura
politică sau militară).
În elaborarea politicii comerciale - statele suverane, ca subiecţi ai
relaţiilor economice internaţionale - adoptă, în mod autonom, reglementări
proprii, care trebuie să răspundă obiectivelor interne de ordin strategic sau
imediat; totodată, în procesul elaborării sau al perfecţionării politicilor
comerciale, se ţine cont de starea generală şi tendinţele ce se manifestă în
relaţiile economice internaţionale, de acordurile sau înţelegerile la nivel bi- sau
multilateral (la care participă ţara respectivă) cât şi de uzanţele şi principiile
statuate în comerţul internaţional (cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu
interesele proprii şi cu principiile ce caracterizează politica economică internă
sau internaţională a statului respectiv).
Înfăptuirea politicii comerciale se bazează pe utilizarea, într-o cât mai
strânsă corelaţie, a unui sistem de măsuri şi instrumente, dintre cele mai
diverse, publice sau cu caracter secret, generale ori cu caracter particular,
aplicate fie pe o lungă perioadă de timp, fie cu titlu conjunctural.
Din acest punct de vedere, definim măsurile de politică comercială ca
fiind în fapt, reglementările (legislative, administrative, bugetare, financiar-
bancare, valutare şi de altă natură) adoptate de către un stat în scopul asigurării
cadrului necesar pentru a-şi putea pune în aplicare politica comercială.
Instrumentele de politică comercială sunt aşadar, mijloacele cu care
statul îşi aplică în practică măsurile de politică comercială şi care reglementează
comportamentul agenţilor economici angajaţi în afaceri economice
34
internaţionale. Aceste măsuri şi instrumente sunt adoptate prin acte normative
(legi, hotărâri de guvern etc.) care instituie un anumit regim comercial al
importurilor şi exporturilor de mărfuri şi servicii, indiferent dacă aceste fluxuri
comerciale se derulează prin firme de stat, mixte sau cu capital privat.
Din această perspectivă, „politica comercială reprezintă ansamblul
concepţiilor, măsurilor şi instrumentelor folosite de o anumită ţară cu
scopul de a se angaja cu eficienţă în circuitul economic mondial, de a
impulsiona exporturile şi de a asigura pe seama lor importurile necesare
satisfacerii nevoilor de consum personal şi de producţie a ţării”25. Politica
comercială a fiecărui stat are astfel rolul de promovare a relaţiilor economice
externe, de protejare a economiei autohtone de concurenţa străină şi de
realizare a echilibrului balanţei comerciale26.
2.1 Tipuri de politici comerciale

În discuţiile despre politica comercială apar, cu o incidenţă ridicată,
termeni cum sunt: protecţionismul, liberul schimb sau liberalizarea comerţului.
Un alt termen utilizat frecvent, dar de această dată în analizele modelelor de
comerţ, este acela de autarhie naţională sau pur şi simplu, autarhie. Aceşti
termeni constituie de fapt, principalele tipuri de politică comercială care s-au
conturat pe parcursul evoluţiei istorice a comerţului internaţional, şi anume:
autarhia sau substituirea importurilor ca urmare a izolării economice;
liberul schimb sau liberalizarea schimburilor comerciale;
protecţionismul şi neoprotecţionismul.
În cele ce urmează, pentru a le defini şi caracteriza, vom utiliza drept
criterii orientarea generală a schimburilor şi scopul principal urmărit prin astfel
de tip de politică comercială.
Autarhia se caracterizează printr-o stare generală de izolare a economiei,
printr-o orientare exclusivă spre interior, ignorându-se (cu sau fără bună ştiinţă)
avantajele ce se pot obţine prin participarea la circuitul economic mondial. În
aceste condiţii, comerţul exterior este practic inexistent, sau înregistrează valori
total nesemnificative. Autarhia presupune măsuri foarte severe de oprire a
importurilor şi eforturi deosebite pentru asigurarea, din producţia internă
(indiferent de costuri sau condiţii) a nevoilor de consum. Un asemenea tip de
politică comercială este - în prezent - de domeniul trecutului; la baza unor
asemenea practici, care au determinat stagnarea, ineficienţa şi chiar înapoierea,
au stat o serie de factori interni (cum ar fi bogăţia resurselor) sau unele
programe “ambiţioase” de dezvoltare (bazate mai mult pe prejudecăţi), ori
factori externi (embargo în perioadele de război, etc.).
Liberul schimb - are ca punct de pornire teoria lui David Ricardo asupra
avantajelor comparative ce pot fi obţinute în condiţiile absenţei totale a
restricţiilor din calea schimburilor internaţionale. După opinia lui David
25
Stoica, Cosmin - ,Politica vamală – implicaţii economice ale adoptării tarifului vamal comun
al U.E.”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2006, Capitolul I
26
după Sută, Nicolae - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane: vol. 1:
Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 101-103
3
Ricardo, “avantajul relativ ar asigura în mod spontan şi automat nu numai
alocarea raţională a resurselor, deci o diviziune optimă a muncii, ci şi avantajul
reciproc în favoarea tuturor partenerilor, realizând armonia universala a
intereselor acestora”27. În perioada interbelică, atât în teorie cât şi în practică,
problemele liberului schimb au înregistrat nuanţe noi; libera concurenţa a fost
înţeleasă şi practicată în condiţiile absenţei barierelor vamale şi netarifare,
admiţându-se (prin excepţie) adoptarea de măsuri protecţioniste doar pentru
protejarea industriilor în formare (industrii tinere28) sau în domenii ce vizau
securitatea internă. Consecinţa generală a acestui tip de liber schimb a fost (şi
nici nu putea fi alta) menţinerea sau chiar agravarea decalajelor economice
dintre state.
În perioada postbelică, numeroase studii au fost consacrate susţinerii şi
fundamentării doctrinei oficiale a liberalizării dar, în practica relaţiilor
internaţionale, comerţul liber continuă să fie o excepţie, realizându-se mai mult
la nivel zonal sau în cadrul unor grupări economice de tipul uniunilor vamale.
În prezent, teoria economică asupra liberalizării este concentrată asupra
argumentelor care trebuie să susţină eliminarea treptată a obstacolelor
protecţioniste din calea schimburilor. În acest sens, în sprijinul ideii de
liberalizare se aduc următoarele argumente principale:
sporirea volumului producţiei (prin lărgirea pieţelor);
creşterea competitivităţii producţiei indigene;
îmbunătăţirea gradului de satisfacere a nevoilor de consum intern;
realizarea unei mai bune corelări a preţurilor de pe pieţele interne cu cele
internaţionale;
creşterea stabilităţii economice.
Teoria liberalizării schimburilor internaţionale este conjugată cu
eforturile care se fac în direcţia restructurării diviziunii internaţionale a muncii,
în concordanţă cu noile transformări pe care le-a înregistrat economia mondială
în ultimii ani.
Protecţionismul şi neoprotecţionismul comercial au ca principală
trăsătură restricţionarea accesului produselor străine pe piaţa internă. Trebuie,
mai întâi de toate, să facem distincţie între măsurile de protejare justificate,
determinate de necesitatea de a apăra suveranitatea şi echilibrul economiei
autohtone cât şi interesele producătorilor şi ale consumatorilor indigeni, pe de o
parte, şi măsurile de protecţionism comercial, adoptate de pe poziţii de forţă (în
primul rând economică), prin care se urmăreşte restrângerea artificială a
schimburilor în condiţii de discriminare a partenerilor, pe de altă parte.
Orientarea spre protecţionism poate fi argumentată de datele statistice29, care
atestă că - în prezent - circa 50% din schimburile comerciale mondiale au în
calea lor diverse bariere, în special de natura instrumentelor netarifare.
În relaţiile comerciale dintre ţările industrializate şi cele în curs de
dezvoltare, în pofida frecventelor declaraţii de bune intenţii, din parte celor
dintâi, practicile neoprotecţioniste sunt realităţi care frânează, de o manieră
27
David Ricardo - Opere alese, vol I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1950, p.124.
28
infant industries, eng.
29
conform FOCUS OMC - Bulletin d’Information no.86, oct.-nov.2005.
36
foarte eficientă, încercările celor din urmă de a participa mai activ, şi mai ales,
mai eficient, la diviziunea internaţională a muncii. În esenţă, doctrina
neoprotecţionistă are un caracter retrograd şi de regulă, nu aduce avantaje decât
pe termen scurt, fiind deci contraproductivă. Multe din măsurile din această
categorie au (în plus) un caracter clandestin, fiind folosite în totală contradicţie
cu acordurile sau uzanţele internaţionale, sau constau în neaplicarea (sau
întârzierea aplicării) unor măsuri care trebuie să devină operante (cum ar fi
reducerea unor taxe vamale, diminuarea unor obstacole netarifare, etc.) în baza
unor convenţii semnate la scara internaţională, multilaterală (inclusiv de statul
respectiv). Se înregistrează, de asemenea, o politică de proliferare a soluţiilor cu
caracter “temporar” sau bazată pe “negocieri” bilaterale (cum ar fi restricţiile
voluntare, acordurile pentru comercializare ordonată, şi altele).
Doctrina protecţionistă contemporană se fundamentează pe intervenţia
statului în relaţiile economice externe, în scopul de a suplini (sau chiar substitui)
mecanismele de piaţă ce acţionează în comerţul internaţional. Ea vizează, în
primul rând, produsele manufacturate provenind din ţările în curs de dezvoltare
sau recent industrializate şi urmăreşte protejarea industriilor autohtone din ţările
dezvoltate.
Politica comercială poate avea astfel, în diferite perioade, un caracter
autarhic, protecţionist sau de liber schimb, în funcţie de anumite caracteristici
conjuncturale interne şi externe. În zilele noastre, teoria dominantă pe plan
internaţional este însă, cel puţin la nivel declarativ, una în favoarea liberului
schimb.
Nu trebuie uitat nici faptul că, chiar dacă politica comercială se stabileşte
de către guvernul aflat la putere într-o ţară, având în vedere contextul actual şi
relaţiile economice internaţionale, foarte multe dintre măsuri adoptate trebuie să
fie corelate cu cele stabilite în urma negocierilor bilaterale sau a celor din cadrul
organizaţiilor economice regionale şi internaţionale, la care ţara respectivă este
parte.
Din cele prezentate mai sus, deducem că măsurile de politică comercială
adoptate de către un guvern pot fluctua între două situaţii extreme, autarhia sau
comerţul liber. Aşadar, la o extremă, guvernul poate promova politica
comercială de tip “laissez faire” şi astfel, nu va impune nicio măsură sau
reglementare cu caracter similar, care să împiedice (sau să încurajeze) schimbul
voluntar şi liber de bunuri şi servicii între state – definim această extremă ca
fiind comerţul liber. La cealaltă extremă, guvernul poate impune măsuri atât de
restrictive asupra comerţului, încât să elimine toate stimulentele pentru comerţul
internaţional – definim această extremă, din care lipeşte comerţul internaţional,
ca fiind autarhie naţională (izolare naţională).(a se vedea Schema nr. 1)
Probabil, o situaţie pură de comerţ liber sau pur autarhică nu a existat
niciodată în lumea reală, după cum tot probabil, niciun guvern nu a avut
vreodată un control atât de complet asupra activităţii sale economice încât să
poată face abstracţie de comerţul său exterior. În lumea reală, toate naţiunile au
avut şi au, aşa cum vom vedea şi în continuare, o politică comercială situată
undeva între cele două extreme ale axei din figura de mai sus. Unele ţări, cum
este Singapore sau fostul Hong Kong, sunt considerate, din punctul de vedere al
3
politicii comerciale promovate, ca fiind orientate mai puternic spre liberalizarea
comerţului. Altele în schimb, ca de exemplu Coreea de Nord şi Cuba, au fost o
lungă perioadă de timp economii relativ închise şi astfel, le putem încadra în
categoria de state orientate spre autarhie. Marea majoritate a statelor lumii se
încadrează însă, între aceste două extreme.
Schema nr. 1 – Limitele politicilor comerciale
Cele mai multe discuţii nu se referă la faptul dacă guvernele ar trebui să

aplice una dintre aceste două extreme, ci discuţiile se concentrează asupra
direcţiei pe care o ţară ar trebui să se orienteze în politica sa comercială. Cum
fiecare stat din prezent se găseşte undeva pe la mijlocul axei, discuţiile au ca
subiect dacă politicile lor comerciale ar trebui să ia direcţia comerţului liber sau
a autarhiei.
O deplasare înspre autarhie se înregistrează în momentul în care se
adoptă de către un guvern orice nouă măsură care restricţionează suplimentar
schimburile comerciale libere de bunuri şi servicii ale acelui stat cu exteriorul.
Şi, deoarece printr-o astfel de măsură industriile autohtone beneficiază invariabil
de reducerea competiţiei internaţionale, apare şi protecţionismul ca element
colateral. În schimb, o deplasare inversă, pe direcţia comerţului liber, se
înregistrează în momentul în care se retrage orice măsură sau barieră din calea
comerţului. Astfel, statul respectiv va înregistra o creştere a volumului
comerţului său internaţional şi un pas înainte pe calea liberalizării comerţului.
Alte discuţii referitoare la acest subiect vizează oportunitatea ca un stat
să-şi mărească protecţionismul, sau dimpotrivă, să promoveze liberul schimb.
2.2 Instrumente şi măsuri de politică comercială

Factori precum creşterea numărului de state independente şi
intensificarea proceselor de regionalizare comercială, alături de globalizarea
economiei mondiale, s-au reflectat şi asupra măsurilor şi instrumentelor de
politică comercială utilizate în plan internaţional, care au cunoscut în acest fel
un proces de diversificare şi rafinare fără precedent.
În prezent, literatura de specialitate clasifică multitudinea de
reglementări de politică comercială după numeroase criterii. Criteriul cel mai
răspândit reflectă influenţa diferitelor măsuri de politică comercială asupra
preţului de comercializare a bunurilor. În conformitate cu criteriul de mai sus se
disting:
38
 instrumente de protecţie tarifară,
 instrumente de protecţie netarifară
 şi instrumente de stimulare şi promovare a schimburilor economice
externe.
2.2.1. Instrumente şi măsuri de natură tarifară. Regimul vamal

şi protecţia tarifară
Politica vamală, componentă de bază a politicii comerciale a unui stat,
cuprinde totalitatea reglementărilor legale cu privire la formalităţile vamale,
procedura de vămuire şi sistemul de taxe vamale, aplicabile produselor care fac
obiectul activităţii de comerţ exterior.
Politica
Politica vamală
vamală se principala
este realizează componentă
aşadar, cu ajutorul reglementărilor
a politicii comerciale adoptate
care se
de stat ce vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi
bazează pe aplicarea instrumentelor tarifare, în funcţie de politica care să implice:
 controlul,
economică cu ocaziadetrecerii
a guvernelor, frontierei
acordurile de stat,şia mărfurilor
comerciale conjuncturaşieconomiei
mondiale.mijloacelor de transport;
Politica vamală reprezintă partea politicii comerciale care cuprinde
 îndeplinirea formalităţilor
totalitatea reglementărilor şi normelor vamale;
emise de stat prin instituţiile abilitate
 plata taxelor vamale, adică impunerea vamală. vamale ale unei ţări.
care se aplică tuturor mărfurilor care trec frontierele
Instrumentele
Acestea principale
implică controlul prin care
mărfurilor şi se realizeazăde
mijloacelor politica vamală
transport care sunt:
trec
a) tarifele vamale: cuprind taxele vamale care se percep
frontierele vamale, îndeplinirea formalităţilor de vămuire, impunerea vamală asupra
mărfurilor
prin plata importate
drepturilor vamale(exportate);
la bugetul statului.
b) legile şi reglementările vamale: coduri vamale şi regulamente vamale.
Acestea principal
Instrumentul sunt diferite de la stata lapoliticii
de aplicare stat, utilizându-se
vamale esteo gamă diversă
tariful de
vamal.
instrumente de politică vamală.
Tariful vamal este şi principalul instrument pentru reglementarea
În cadrul
schimburilor politicii vamale, impunerea vamală (plata taxelor vamale)
comerciale.
are rolul principal şi îndeplineşte trei funcţii:
 o funcţie de natură fiscală, pentru că taxele vamale sunt o sursă
importantă de venit la bugetul statului;
 o funcţie de natură protecţionistă, pentru că protejează economia
naţională de concurenţa străină;
3
 o funcţie de negociere, pentru faptul că statele pot negocia (fie în
cadru bilateral, fie multilateral) concesii vamale reciproce sau
nereciproce, ce au rolul de a stimula schimburile comerciale.
Tariful Vamal cuprinde Nomenclatorul mărfurilor supuse impunerii
vamale cât şi taxele vamale aferente fiecărui produs sau grupă de produse.
Redactarea tarifului vamal presupune utilizarea unuia sau mai multor criterii de
clasificare a mărfurilor, criterii care servesc la ordonarea mărfurilor înscrise în
lista vamală. Principalele criterii utilizate în prezent sunt:
originea mărfurilor (produse vegetale, minerale sau animale);
gradul de prelucrare (materii prime, semifabricate sau produse finite);
destinaţia mărfurilor (bunuri pentru consum sau pentru investiţii);
În afara criteriilor de mai sus, mai larg răspândite, se mai utilizează şi
alte criterii proprii de clasificare (ex.: SUA şi Canada), cu ajutorul cărora se
operează o detaliere foarte amănunţită a poziţiilor tarifare, prin care se instituie
un regim vamal protecţionist foarte eficient. Urmare a eforturilor făcute la scară
internaţională pentru uniformizarea sistemelor de clasificare şi a
Nomenclatoarelor ca atare, în prezent se utilizează următoarele soluţii:
1. Clasificarea tip pentru comerţ internaţional (Standard Internaţional Trade
Classification, S.I.T.C.), elaborată de Comisia de statistică a ONU în 1950 (şi
revizuită în 1975), după care mărfurile se ordonează în 1924 poziţii tarifare.
Acest nomenclator se mai utilizează în mod efectiv pentru perceperea de taxe
vamale doar de Japonia şi Australia, celelalte ţări folosindu-l doar la elaborarea
de statistici solicitate de ONU.
2. Nomenclatorul vamal de la Bruxelles, elaborat de Consiliul de Cooperare
Vamală în anul 1950 (cu trei amendamente ulterioare, ultimul datând din 1978),
este folosit în prezent de circa 135 de state, inclusiv de unele grupări economice
(Uniunea Europeană, Pactul Andin, ş.a.m.d.). În acest Nomenclator, mărfurile
sunt grupate în 99 de capitole, ce cuprind în total 1011 poziţii, folosindu-se drept
criteriu gradul de prelucrare combinat cu cel al originii mărfurilor. În primele 24
de capitole se cuprind produsele de bază iar în următoarele (de la 25 la 99)
produsele manufacturate. Ca urmare a dificultăţilor ce decurg din folosirea în
paralel a mai multor sisteme de clasificare a mărfurilor, Consiliul de Cooperare
Vamală a adoptat Convenţia cu privire la sistemul armonizat de descriere şi
codificare a mărfurilor, documentul, la elaborarea căruia s-a asigurat o
veritabilă cooperare internaţională (au participat: Biroul de Statistica al ONU,
Organizaţia internaţională pentru Standardizare - ISO, UNCTAD, GATT şi,
bineînţeles, CCV) a intrat în vigoare în 1987, procesul de ratificare fiind
accelerat după finalizarea Rundei Uruguay de negocieri GATT. Acest sistem de
clasificare este considerat polivalent pentru că:
a. facilitează negocierile comerciale,
b. uşurează acordarea şi gestionarea preferinţelor tarifare,
c. asigură colectarea, prelucrarea şi analiza datelor statistice,
d. permite simplificarea şi standardizarea documentelor comerciale şi
e. determină accelerarea procesului de transmitere a informaţiilor.
Noul Nomenclator are o structură cu nivele progresive de detaliere,
alcătuită din 21 secţiuni, 96 capitole şi 1241 poziţii, identificabile prin codificări
40
de 4 cifre, şi 5019 grupe de mărfuri pentru clasificarea cărora se utilizează
codificarea cu şase cifre. Nomenclatorul propriu zis poate fi utilizat prin
transpunerea tarifelor vamale “vechi” pe structura noii clasificări, proces ce
presupune respectarea riguroasă a noilor reguli şi principii care stau la baza
acestui Sistem de Codificare a Mărfurilor.
În practica relaţiilor comerciale internaţionale se întâlnesc două tipuri de
tarife vamale:
tarif vamal simplu;
tarif vamal compus.
Tariful vamal simplu are o singură coloană de taxe vamale pentru toate
mărfurile, indiferent de provenienţa acestora. În prezent este folosit foarte rar
(doar de unele ţări în curs de dezvoltare, cum ar fi Tunisia sau Etiopia) şi
echivalează cu nediferenţierea pe parteneri a regimului vamal.
Tariful vamal compus cuprinde cel puţin două coloane de taxe vamale,
diferenţiate pe mărfuri în funcţie de provenienţa acestora. În mod practic, fiecare
coloană de taxe vamale fixează regimul vamal pentru o anumită ţară sau grup de
ţări. În unele cazuri, cum ar fi Rusia sau China (R.P.) se folosesc doar două
coloane în care sunt stabilite taxele vamale minime şi maxime, pentru fiecare
produs; cele mai multe state utilizează trei coloane de taxe vamale (de regulă
taxele autonome, cele specifice Regimului comercial normal30, şi taxe
preferenţiale).Un număr mai restrâns de ţări folosesc tarife vamale având mai
mult de trei coloane de taxe ; spre exemplu SUA utilizează 4 coloane iar Canada
5 coloane de taxe vamale.
În sensul Convenţiei Internaţionale privind Sistemul Armonizat de
denumire şi codificare a mărfurilor, sunt definite principalele caracteristici. Prin
sistem armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor se înţelege
nomenclatura care cuprinde poziţiile şi subpoziţiile şi codurile numerice
aferente, notele de secţiuni, capitole şi subpoziţiile, precum şi regulile generale
de interpretare a Sistemului armonizat cuprinse în anexa la convenţie.
Prin nomenclatura tarifară se înţelege nomenclatura stabilită în
conformitate cu legislaţia părţii contractante pentru încasarea taxelor vamale la
import.
Prin nomenclaturi statistice se înţeleg nomenclaturile mărfurilor,
elaborate de partea contractantă, pentru culegerea datelor necesare întocmirii
statisticilor comerciale de import şi de export.
Prin nomenclatura tarifară şi statistică combinată se înţelege o
nomenclatură combinată care integrează nomenclatura tarifară şi nomenclaturile
statistice cerute în mod legal de către partea contractantă pentru declararea
mărfurilor la import.
Poziţia tarifară este locul atribuit fiecărei mărfi în tariful vamal, în funcţie de
30caracteristicile acesteia. Poziţia tarifară condiţionează mărimea taxei vamale
fosta Clauza naţiunii celei mai favorizate.
stabilite procentual, aplicarea măsurilor de politică comercială tarifare şi
netarifare (contingente, licenţe etc.).
4
Din punct de vedere tehnic, încadrarea şi interpretarea încadrării tarifare,
după codul tarifar din tariful vamal, se face după anumite reguli. Potrivit
acestora încadrarea mărfii se poate determina atunci când este în concordanţă cu
textul poziţiilor şi al notelor de secţiuni şi de capitole, cu referirile la un articol
de la o poziţie determinată care reprezintă caracteristicile esenţiale ale bunului
(ex.: bunurile complete sunt încadrate la aceeaşi poziţie cu cele care nu au
finalizat procesul de fabricare în totalitate), cu poziţia cea mai specifică atunci
când bunul ar putea fi încadrat la mai multe poziţii (ex.: produsele compuse din
materii prime diferite), cu poziţia aferentă mărfurilor asemănătoare atunci când
nu poate fi încadrată conform regulilor stricte. Încadrarea mărfurilor în
subpoziţiile unei poziţii se efectuează prin respectarea termenilor acelor
subpoziţii şi ale notelor de subpoziţii.
Originea mărfurilor, stabilită din punct de vedere al ţării de origine
menţionată în coloanele tarifului vamal, permite să se stabilească nivelul taxelor
vamale aplicabile la import, statisticile privind evoluţia comerţului exterior pe
zone geografice, aplicarea reglementărilor specifice şi a măsurilor de politică
comercială. Având în vedere complexitatea bunurilor, materia primă
încorporată, gradul de prelucrare, stabilirea originii bunurilor este făcută după
mai multe criterii.
Dar având
De exemplu, conformîn reglementărilor
vedere acordurile comerciale
Uniunii Europene existente, în relaţiile
şi a tarifului vamal
comerciale ale Uniunii
comun, mărfurile Europene
obţinute cu într-o
integral ţări sau
ţarăgrupe
sunt de ţări, se adoptă
considerate criteriul
originare din
cumulului de origine. Potrivit acestui principiu, în vederea
acea ţară, cazul cel mai simplu care se referă în special la produse agro– stabilirii originii
mărfurilor
alimentaresaşi iau în considerare
minerale transformările
neprelucrate realizate
(animale, cereale în ţările
în vrac, partenere
minereuri etc.).la
acord, în etapele
În cazul de fabricare.
produselor în care componentele sunt fabricate în mai multe ţări se
Originea mărfurilor,
aplică principiul transformării pentrusubstanţiale.
autorităţile vamale,
Criteriile este
sunt,dovedită
cumulativ,prin
documentele,
următoarele: puselocul launde
dispoziţie
a avutdeloc exportator sau importator,
ultima transformare sau care conţin
prelucrare
elemente referitoare
substanţială la identificarea
a mărfii fizică a trebuie
 transformarea mărfurilor.să Documentele
fie fundamentată de origine
din
sunt eliberate de regulă de autoritatea vamală din ţara exportatoare.
punct de vedere al procesului de fabricaţie  transformarea trebuie făcută de
Negocierile internaţionale, având ca obiectiv reducerea discriminării
o întreprindere dotată şi specializată din punct de vedere tehnic  în urma
vamale şi a nivelului protecţionist, au ca punct de pornire tariful vamal al
transformării trebuie să rezulte un produs nou sau un produs cu caracteristici
fiecărui stat. Concesiile tarifare au în vedere aplicarea unor reduceri directe de
modificate substanţial faţă de produsul primar. Conform ultimului criteriu,
din punct de vedere al tarifului vamal, transformarea trebuie să schimbe
încadrarea tarifară a produsului.
42
taxe vamale la anumite mărfuri sau grupe de mărfuri, aplicabile pentru toate
statele sau doar pentru unele dintre acestea, sau consolidări de taxe vamale,
adică menţinerea nivelului “ de bază” (cel de la negocieri) al taxelor pentru o
perioadă de timp – taxe vamale consolidate, ori neimpunerea de taxe vamale la
produsele la care nu au mai fost utilizate asemenea impozite. Negocierile
privind reducerea taxelor vamale se desfăşoară după una din următoarele
tehnici(metode): reducerea directă, reducerea lineară şi reducerea armonizată.
Reducerea directă, sau “produs cu produs” se utilizează mai cu seamă la
negocierile bilaterale, şi doar pentru un grup restrâns de mărfuri. Prin negocierea
reducerilor tarifare după metoda directă, se pot crea unele avantaje reale pentru
parteneri, fără a se anihila complet eficacitatea taxelor vamale la produsele
respective. Negocierile de acest tip sunt foarte laborioase, din care cauză se
practică doar pentru produse de foarte mare interes pentru parteneri.
Reducerea lineară, se practică în cazul tratativelor multilaterale.
Urmăreşte diminuarea efectelor protecţioniste şi se foloseşte prin aplicarea
aceluiaşi nivel de reducere pentru toate poziţiile din lista vamală, sau pentru un
grup determinat de mărfuri. Reducerile de acest fel se aplică eşalonat în timp, şi,
cu toate că determină o reducere a “poverii fiscale”, nu conduc la diminuarea
marilor diferenţe, care încă mai există între ţări, în privinţa gradului de protecţie
tarifară. Chiar dacă se ajunge la o înţelegere internaţională privind - să
presupunem - reducerea cu 15% a taxelor vamale la produsele industriale, după
aplicarea acestei reduceri, se vor păstra diferenţele dintre nivelurile la care sunt
impozitate mărfurile respective în diferitele state.
Reducerea armonizată urmăreşte nu numai diminuarea nivelului general
al taxelor vamale, ci şi o reducere a dispersiei dintre mărimile acestora. Această
idee a fost avansată în cadrul Rundei Tokyo de negocieri GATT, şi se bazează
pe folosirea următoarei relaţii:
( AxX )
Z  , unde:
AX
X - este taxa vamală iniţială (care trebuie redusă);
Z - este taxa vamală nouă (redusă);
A - este o constantă (al cărei nivel optim este 16), de a cărei mărime depinde gradul de
armonizare obţinut prin reducerile tarifare realizate prin această metoda. Gradul (nivelul)
de armonizare se calculează comparând rapoartele:
X max Z max
X min şi
Z min
Aplicarea metodei reducerii armonizate determină obţinerea unei
reduceri mult mai importante la taxele mari, şi mult mai scăzute la taxele mici.
Folosirea acestei metode are însă şi un important inconvenient: armonizarea
exagerată determină scăderea la un nivel inacceptabil a eficacităţii întregului
regim vamal.
Teritoriul Vamal reprezintă zona geografică în interiorul căreia se aplică
un anumit regim vamal. Ca regulă, teritoriul vamal coincide cu suprafaţa
teritorială a statelor independente. Excepţiile (tot mai frecvente în ultimele
4
44
decenii) arată că teritoriul vamal poate fi mai mare sau mai mic în raport cu
teritoriul statelor.
A. Teritoriul vamal poate fi mai mare decât teritoriul naţional prin

formarea unor uniuni vamale sau zone de liber schimb (numite şi zone de
comerţ liber).
Uniunea Vamală se formează în situaţiile în care două sau mai multe
state hotărăsc, printr-un acord special, desfiinţarea barierelor comerciale (în
primul rând a celor vamale) din relaţiile reciproce şi instituirea unui regim
vamal comun (unic) în relaţiile cu terţii. Uniunile vamale determină aşa numita
anexiune vamală (extindere sau includere), noul teritoriu vamal însumând
teritoriile statelor suverane respective.
Uniunile vamale sunt de două tipuri:
a. perfecte (complete) - atunci când înţelegerea vizează toată gama de produse
atât din relaţiile reciproce cât şi din relaţiile comerciale cu terţii;
b. imperfecte (incomplete) - atunci când acordul se referă doar la unele grupe
de produse (din schimburile reciproce sau cu terţii).
Prima uniune vamală a fost înfiinţată în Europa, în anul 1852, şi
cuprindea Austria şi Lichtenstein. În prezent, la nivel mondial funcţionează 8 31
uniuni vamale (perfecte sau imperfecte), cea mai reprezentativă dintre acestea
fiind Uniunea Europeană. Alte uniuni vamale înregistrate la OMC sunt: GCC 32,
EAEC, UE-Andorra, UE-Turcia, MERCOSUR33, CARICOM34 şi CACM35.
Zonele de liber schimb sau de comerţ liber reprezintă o altă formă de
integrare vamală, mai puţin angajantă din punct de vedere al instituţionalizării
legăturilor dintre statele membre. Zona de liber schimb presupune înlăturarea,
de obicei treptată, a barierelor tarifare şi netarifare din schimburile reciproce, în
condiţiile în care nu se ajunge la formarea unui “bloc comercial” în relaţiile cu
terţii. Ţările ce alcătuiesc o zonă de liber schimb nu utilizează o politică
comercială comună faţă de terţi, elaborarea şi administrarea politicii faţă de terţi
rămânând un atribut al fiecărui stat.
Şi în domeniul zonelor de liber schimb există numeroase realizări, inclusiv la
nivelul statelor aflate în tranziţie, cele mai importante fiind Spaţiul Economic
European (SEE) şi Tratatul Nord American de Liber Schimb (NAFTA).
B. Teritoriul vamal poate fi şi mai mic decât teritoriul unui stat în condiţiile
înfiinţării unor zone libere.
Acestea reprezintă teritorii (“zone”) bine delimitate, de regulă chiar îngrădite şi
păzite, unde se pot desfăşura operaţiuni de încărcare-descărcare, depozitare,
31
Conform WTO – Regional Trade Agreements – Facts and Figures, Evolution of RTAs in the
world, www.wto.org, 2007
32
Economic Agreement Between the Gulf Cooperation Council States, eng.
33
Treaty Establishing a Common Market between the Argentine Republic, the Federal Republic
of Brazil, the Republic of Paraguay and the Eastern Republic of Uruguay, eng.
34
Caribbean Community, eng.
35
General Treaty on Central American Economic Integration between Guatemala, El Salvador,
Honduras and Nicaragua, semnat la Managua, pe 13 decembrie 1960
4
prelucrări (uşoare) şi expedieri de mărfuri, fără ca bunurile să fie supuse
regimului vamal al statului respectiv. Zonele libere se înfiinţează cu scopul de a
favoriza dezvoltarea economică a unei regiuni sau localităţi, pentru a încuraja
traficul de mărfuri pe anumite rute (îndeosebi tranzitul). Amplasarea lor se
asigură de regulă în puncte de frontieră teritorială (porturi 36, staţii de cale ferata,
noduri rutiere) importante, sau care trebuie să devină importante, ori în interiorul
ţării respective (de obicei în jurul unor aeroporturi importante).
Un statut similar zonelor libere îl au antrepozitele vamale, care sunt
depozite unde se pot păstra (pe termen determinat) diferite mărfuri, fără a se
percepe taxe vamale; perceperea de taxe vamale operează numai în situaţiile în
care - după expirarea perioadei de păstrare - mărfurile sunt introduse pe
teritoriul statului respectiv. Zonele, şi deci porturile libere, au la baza concesii
guvernamentale acordate acestor teritorii, care, în acest mod, sunt excluse din
teritoriul vamal al statului respectiv (la noi, ca stat membru UE, funcţionează
efectiv ca zone libere porturile Sulina şi Constanţa Sud, şi aeroporturile pe care
se efectuează zboruri internaţionale).
Uniunile vamale şi Zonele de comerţ liber37 reprezintă derogări
de la prevederile GATT privind acordarea clauzei naţiunii celei
mai favorizate, determinând deformări importante ale
comerţului zonal şi internaţional şi proliferarea taxelor vamale
preferenţiale.
Integrarea vamală cât şi formarea de zone libere determină apariţia
fenomenelor de creare sau deturnare de fluxuri comerciale.
1. Crearea de comerţ este procesul apariţiei unor fluxuri comerciale noi, în
interiorul unei uniuni vamale, prin înlocuirea furnizorilor tradiţionali, cu alţii
mai avantajoşi, din punct de vedere al costurilor. Prin suspendarea barierelor
comerciale, îndeosebi a celor vamale, competitivitatea diferiţilor furnizori din
cadrul uniunii vamale se modifică (sporeşte), în detrimentul terţilor, ceea ce
produce o creare internă de comerţ. Se poate produce şi o creare externă de
comerţ, sau deturnare negativă de comerţ, atunci când sursele de aprovizionare
din interiorul uniunii (devenite mai puţin eficiente ca urmare a instituirii uni tarif
vamal unic faţă de terţi) sunt înlocuite cu altele din exterior.
2. Deturnarea (devierea sau reorientarea) de comerţ se produce atunci când
sursele externe (iniţial) mai eficiente (sub aspectul costurilor) sunt înlocuite cu
surse din interior(mai puţin rentabile iniţial), care au devenit mai avantajoase ca
urmare a liberalizării schimburilor intracomunitare şi instituirii unui
protecţionism colectiv faţă de terţi.
Analiza influenţelor pe care înfiinţarea de uniuni vamale le produce
asupra comerţului mondial trebuie să reliefeze efectul net pe care acestea îl
determină, calculat ca diferenţă între efectele rezultate din creare şi cele pe care
le produc deturnările de fluxuri comerciale. Dacă efectul net este crearea de
36
prima zonă liberă de tip port franco a fost creată în Cartagina, în anul 814 î.C.;
37
despre uniunile vamale şi zonele de liber schimb s-a afirmat, încă din secolul trecut, că ar
reprezenta o soluţie eficientă pentru creşterea bunăstării mondiale (Friederich List). Mult mai
târziu (in 1950), Jacob Viner a demonstrat că formarea acestor anexiuni nu generează numai
efecte pozitive.
46
fluxuri comerciale, liberalizarea produce efecte pozitive asupra economiei şi
comerţului mondial; în caz contrar, preponderenţa deturnărilor de comerţ
influenţează nefavorabil procesul liberalizării comerţului internaţional.
Taxele vamale - sunt instrumente de politică comercială de forma
impozitelor indirecte, ce se aplică asupra mărfurilor care trec (într-un sens sau
altul) frontiera vamală a unui stat, având menirea de a promova - cu prioritate -
interesele producţiei şi consumului intern. Taxele vamale sunt totodată un
important instrument de formare a preţurilor de comerţ exterior, având o
influenţă directă asupra preţului produselor ce fac obiectul comerţului exterior.
De asemenea, ele sunt instrumente de politică vamală de natură fiscală, deoarece
sunt sursă de venituri la bugetul statului.
Taxele vamale reprezintă cea mai veche modalitate de control a statului
asupra relaţiilor economice externe, aplicarea de taxe vamale echivalând cu o
intervenţie indirectă a statului în afacerile pe care agenţii economici indigeni le
au cu parteneri din alte ţări; taxele vamale se folosesc pe scară largă în sistemul
reglementărilor de politică comercială contemporane deoarece relaţiile de tip
marfă-bani reacţionează foarte prompt la asemenea pârghii. Importanţa taxelor
vamale se desprinde din rolul pe care îl au în procesul schimbului de mărfuri pe
piaţa mondială:
reprezintă una din principalele modalităţi de influenţare a schimburilor
comerciale internaţionale;
deţin un loc important în teoria şi practica politicilor comerciale, în
procesul de formare a uniunilor vamale sau al integrării economice;
multe din instrumentele de politică comercială se elaborează în funcţie de
regimul vamal al fiecărui partener;
reprezintă un instrument simplu de politică comercială, prin care se
asigură venituri (importante) pentru bugetul de stat;
reprezintă un instrument eficient de formare a preţurilor (interne sau
externe) şi de orientare a comerţului;
regimul vamal produce repercusiuni asupra raportului de schimb, a
competitivităţii, determină redistribuirea veniturilor între ramuri,
subramuri, clase sociale, influenţează nivelul costurilor, structura şi
echilibrul (sau dezechilibrul) balanţei comerciale şi de plăţi externe.
Principii care guvernează sistemul comercial internaţional
Prin prisma politicii comerciale, sistemul comercial multilateral al

Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ – GATT - OMC) care trasează coordonatele în comerţul mondial,
este guvernat de patru reguli.
Prima regulă se referă la protejarea industriei naţionale doar prin
taxe vamale. Deşi GATT (OMC) se pronunţă pentru un comerţ liberal,
acceptă ca ţările să-şi protejeze producţia naţională faţă de concurenţa
străină. Protecţia trebuie menţinută la un nivel rezonabil de scăzut şi să se
realizeze doar prin taxe vamale. Principiul protecţiei prin taxe vamale este
întărit prin prevederile care interzic ţărilor membre să utilizeze
4
cantitative la importuri. Regula este supusă însă unor excepţii. Ţările care
întâmpină dificultăţi ale balanţei de plăţi pot restricţiona importurile pentru a-
şi salvgarda poziţia financiară externă. Excepţia este întâlnită în special în
cadrul ţărilor în curs de dezvoltare.
A doua regulă menţionează că taxele vamale trebuie reduse şi
consolidate împotriva unor creşteri viitoare. Taxele vamale şi celelalte
măsuri pe care ţările le menţin pentru protecţia producţiei interne trebuie
reduse şi, atunci când este posibil, eliminate, prin negocieri între ţările
membre, taxele vamale astfel reduse trebuie consolidate împotriva unor
creşteri viitoare.
Nivelul taxelor vamale convenite în cadrul negocierilor, cât şi în
alte angajamente convenite de ţări sunt cuprinse în listele de concesii.
Fiecare ţară membră are o listă separată şi are obligaţia de a nu impune alte
taxe vamale sau alte taxe sau costuri care sunt în plus faţă de cele prevăzute
în cadrul listelor lor. De asemenea sunt obligate să nu ia măsuri cum ar fi
impunerea de restricţii cantitative, care ar reduce valoarea concesiilor
tarifare. Nivelul taxelor vamale cuprinse în liste sunt cunoscute sub
denumirea de taxe vamale consolidate.
Principiul care guvernează schimbul de concesii este cel al
reciprocităţii şi avantajului reciproc. O ţară care solicită facilitarea
accesului bunurilor naţionale pe piaţa altor ţări trebuie la rândul ei să facă
concesii la importul din aceste ţări în domeniul reducerii sau eliminării
restricţiilor tarifare şi netarifare.
A treia regulă de bază a GATT (OMC) prevede că comerţul nu
trebuie să fie discriminatoriu şi este cuprinsă în clauza naţiunii celei mai
favorizate. Dacă o ţară membră acordă unei alte ţări membre preferinţe
tarifare sau de altă natură la un produs sau mai multe, trebuie ca
preferinţele să se extindă imediat şi necondiţionat asupra produselor
similare din celelalte ţări membre.
Dar, regulile GATT permit ca preferinţele comerciale să fie
acordate în cadrul acordurilor comerciale regionale. Reducerea sau
eliminarea taxelor vamale între membrii unei zone de liber schimb sau
uniuni vamale nu trebuie extinsă şi altor ţări. Deci acordurile regionale sunt
o excepţie de la cerinţele clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Pentru protejarea intereselor comerciale ale ţărilor terţe, regulile GATT
(OMC), prevăd că acordurile comerciale regionale nu trebuie să aibă ca
efect crearea de bariere suplimentare în comerţul cu ţările terţe.
A patra regulă, principiul tratamentului naţional, completează
principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate, impune ca un produs
importat care a trecut frontiera, după plata drepturilor vamale, să nu fie
supus unui tratament mai puţin favorabil decât cel aplicat produselor
interne similare. Principiul cere ţărilor membre să trateze produsele
importate în acelaşi fel în care sunt tratate produsele naţionale. Astfel, nu
este permis unei ţări să impună asupra unui produs importat, pentru care au
fost plătite taxele vamale, taxe interne la nivele mai ridicate decât cele
aplicabile produselor naţionale.
48
Alături de Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), în facilitarea şi liberalizarea comerţului
§ Organizaţii internaţionale interguvernamentale: Fondul Monetar Internaţional (FMI); Centru
§ Organizaţii internaţionale neguvernamentale:
Camera Internaţionalăpentru TransportatorilorRutieri;

de Comerţ;Organizaţia
Internaţională Standardizare;
Uniunea Internaţională a
Camera Internaţională a Marinei Comerciale; Federaţia Internaţională a Asociaţiei Expedito
În afară de cele enunţate, cel mai important rol îl au acordurile comerciale regionale, zonele
Taxele vamale se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, şi

anume:
1. după obiectul impunerii fiscale sau după felul operaţiilor de comerţ
exterior sau direcţia circulaţiei mărfurilor în comerţul exterior;
2. după modul de percepere;
3. după modul de stabilire sau de fixare de către stat;
4. după scopul impunerii sau nivelul impunerii.
Pentru a asigura înţelegerea mai exactă a conţinutului şi rolului taxelor vamale
în comerţul internaţional vom utiliza aceste criterii de clasificare:
A. Clasificarea după obiectul impunerii fiscale - separă taxele vamale în:

 taxe vamale de import;
 taxe vamale de export;
 taxe vamale de tranzit.
1. Taxele vamale de import sunt cele mai frecvent folosite. Acestea se aplică
asupra mărfurilor de import, obligaţia de plată (a taxelor) revenind (în mod
obişnuit) firmelor importatoare. Au rolul de a proteja producţia şi consumul
intern, de a diminua competitivitatea produselor străine şi de a asigura venituri
pentru bugetul de stat; atunci când au un nivel diminuat (sau când lipsesc) taxele
vamale de import pot determina încurajarea unor fluxuri comerciale (cu unele
ţări sau la unele grupe de mărfuri). Taxele vamale de import se suportă de către
consumatorul final al mărfurilor respective, pentru că - de regulă - cheltuiala cu
taxele vamale este inclusă în preţul de vânzare către consumatori; mai rar, şi
parţial, taxele vamale de import sunt suportate de exportator prin reducerea -
voită - a preţului de ofertă, cu scopul asigurării menţinerii competitivităţii
produselor proprii pe piaţa respectivă, ori ca urmare a presiunilor făcute de
importator.
4
Perceperea de taxe vamale de import produce mai multe efecte (doar o
parte a acestora fiind benefice pentru economie).
Scopul principal al perceperii de taxe vamale de import este protejarea
producţiei autohtone.
Nivelul impunerii este - ca regulă - direct proporţional cu gradul de
prelucrare al produselor, din care cauza este necesar să se determine şi
indicatorul de protecţie efectivă:
Grpe - este indicatorul Gradul de protecţie efectivă;
(TfxVf  TmxVm)
Grpe  x100 ,
Vf  Vm
unde:
Tf - taxa vamală la produsele finite (exprimată procentual advalorem)
Tm- taxa vamală la materiile prime (idem)
Vf - Preţul produselor finite
Vm- Preţul materiilor prime
Relaţia de mai sus exprimă protecţia asupra valorii adăugate, şi arată

orientarea generală pe care sistemul taxelor vamale de import o asigură
comerţului şi producţiei indigene; din analizele concrete, pe grupe de mărfuri, se
poate observa dacă guvernul a intenţionat să încurajeze importul de materie
primă (pentru a fi prelucrat în ţară) la unele bunuri, sau direct importul de
produse finite, la alte produse. Principalii factori care influenţează nivelul
protecţiei efective sunt: nivelul protecţiei nominale, dispersia tarifară (diferenţa
dintre taxele vamale la produsele finite şi la materiile prime) şi ponderea
manoperei în preţul produsului finit (expresie a gradului de prelucrare a
produsului respectiv).
Negocierile internaţionale, având ca obiectiv reducerea discriminării
vamale şi a nivelului protecţionist, au ca punct de pornire tariful vamal al
fiecărui stat. Concesiile tarifare au în vedere aplicarea unor reduceri directe de
taxe vamale la anumite mărfuri sau grupe de mărfuri, aplicabile pentru toate
statele sau doar pentru unele dintre acestea, sau consolidări de taxe vamale,
adică menţinerea nivelului “ de bază” (cel de la negocieri) al taxelor pentru o
perioadă de timp, ori neimpunerea de taxe vamale la produsele la care nu au mai
fost utilizate asemenea impozite. Negocierile privind reducerea taxelor vamale
se desfăşoară după una din următoarele tehnici(metode): reducerea directă,
reducerea lineară şi reducerea armonizată.
Reducerea directă, sau “produs cu produs” se utilizează mai cu seamă la
negocierile bilaterale, şi doar pentru un grup restrâns de mărfuri. Prin negocierea
reducerilor tarifare după metoda directă, se pot crea unele avantaje reale pentru
parteneri, fără a se anihila complet eficacitatea taxelor vamale la produsele
respective. Negocierile de acest tip sunt foarte laborioase, din care cauză se
practică doar pentru produse de foarte mare interes pentru parteneri.
Reducerea lineară, se practică în cazul tratativelor multilaterale.
Urmăreşte diminuarea efectelor protecţioniste şi se foloseşte prin aplicarea
aceluiaşi nivel de reducere pentru toate poziţiile din lista vamală, sau pentru un
50
grup determinat de mărfuri. Reducerile de acest fel se aplică eşalonat în timp, şi,
cu toate că determină o reducere a “poverii fiscale”, nu conduc la diminuarea
marilor diferenţe, care încă mai există între ţări, în privinţa gradului de protecţie
tarifară. Chiar dacă se ajunge la o înţelegere internaţională privind - să
presupunem - reducerea cu 15% a taxelor vamale la produsele industriale, după
aplicarea acestei reduceri, se vor păstra diferenţele dintre nivelurile la care sunt
impozitate mărfurile respective în diferitele state.
2. Taxele vamale de export se percep asupra produselor destinate exportului, se
plătesc de firmele exportatoare şi, în mod normal, se suportă de consumatorul
final al produsului respectiv. Opţiunea statelor pentru folosirea taxelor vamale
de export este fundamental diferită de cea privind taxele de import. Având în
vedere faptul că toate statele sunt practic interesate în stimularea exporturilor şi
că taxa vamală de export reprezintă o cheltuială suplimentară pentru exportator,
folosirea acestui tip de taxe vamale poate fi determinată doar de unele situaţii
speciale, cum ar fi:
pentru descurajarea exporturilor la produsele neprelucrate (bumbac, lână,
minereuri etc.), încurajând astfel prelucrarea lor în ţară sau păstrarea unor
rezerve;
pentru a limita exporturile în ramurile în care producţia indigenă nu
acoperă nevoile de consum;
în situaţiile în care preţurile mondiale sunt mai mari decât cele de pe piaţa
internă; în aceste situaţii taxele vamale de export se fixează ca pârghie de
reglare a rentabilităţii obţinute de exportatori;
în toate situaţiile în care - prin forţa lor economică - firmele autohtone pot
controla preţurile de pe piaţa externă.
3. Taxele vamale de tranzit - se percep asupra mărfurilor ce tranzitează teritoriul
statului respectiv. S-au folosit pe scară largă în perioadele de început ale
utilizării taxelor vamale, fiind surse importante de venituri pentru autorităţile
locale (nobili, oraşe etc.). În prezent se folosesc foarte rar, doar pentru utilizarea
unor amenajări speciale (canale, tuneluri etc.) sau în situaţiile în care unele
trasee scurtează substanţial rutele tradiţionale de transport, şi au un nivel redus.
Cele mai multe state, prin convenţii multilaterale, au renunţat să mai perceapă
taxe vamale de tranzit, deoarece, folosirea acestor taxe - şi în prezent - pe scara
largă, ar avea drept consecinţă o încărcare generală şi nejustificată a costurilor
tuturor exporturilor. Suspendarea folosirii de taxe vamale de tranzit, ca de altfel
întregul proces de reducere a presiunii fiscale la frontieră, determină - mai mult
decât compensatoriu - obţinerea altor categorii de venituri pentru bugetul de stat
(taxe de autostradă, de depozitare, pentru prelucrări uşoare etc.).
B. Clasificarea după modul de percepere grupează taxele vamale în: taxe

vamale advalorem, taxe vamale specifice şi taxe vamale mixte.
1. Taxele vamale advalorem se percep asupra valorii (declarate) în vamă a
produselor şi se stabilesc în cote procentuale. Avantajul principal al utilizării
taxelor advalorem este determinat de faptul ca asigură o procedură de percepere
foarte simplă, lista vamală putând fi elaborată mai sintetic (pe grupe de
produse). Dezavantajele acestui mod de percepere sunt determinate de
5
influenţele nefavorabile pe care le pot produce oscilaţiile preţurilor de piaţă
(scăderea preţurilor de pe piaţa internaţională sau creşterea celor de pe piaţa
internă) asupra eficacităţii taxelor vamale şi asupra veniturilor bugetului de stat.
Totodată există pericolul evaziunii fiscale, prin înscrierea în declaraţia vamală a
unor valori mai mici decât cele reale pentru mărfurile de import. Împotriva
acestui risc se poate aplica dreptul de preemţiune al statului, sau - pentru
infracţiuni mai grave ori repetate - se poate proceda la confiscarea mărfurilor
respective. Pentru a putea identifica practicile neloiale în domeniul stabilirii
valorii în vamă, organul vamal trebuie să dispună de liste de preţuri (fie preţuri
minimale care stabilesc valoarea în vamă a produsului, şi care sunt fixate prin
hotărâri de guvern, fie liste ale preţurilor efective, practicate pe principalele
pieţe). Dată fiind diversitatea foarte mare a soluţiilor folosite, ultimele două
runde finalizate ale negocierilor multilaterale (Tokyo şi Uruguay) au definit o
procedură ce trebuie folosită de toate statele membre GATT/OMC, privind
stabilirea valorii în vamă a mărfurilor de import, şi care se bazează pe valoarea
stabilită de piaţa mondială; această soluţie urmăreşte să elimine unele practici
abuzive, în baza cărora valoarea în vamă se stabilea mult peste nivelul preţurilor
de pe piaţa mondială, ceea ce conducea la niveluri prohibitive ale taxelor
vamale.
2. Taxele vamale specifice se stabilesc în sumă fixă pe unitate fizică de marfă;
acest mod de percepere asigură un nivel mult mai ridicat al protecţiei tarifare,
eficienţa taxelor nefiind influenţată de oscilaţia preţurilor; de asemenea,
veniturile bugetului de stat sunt mai puţin fluctuante. Taxele vamale specifice
înlătură posibilitatea apariţiei tentativelor de evaziune fiscală, dar perceperea se
face cu mai multă dificultate, deoarece - pentru o corectă încadrare şi percepere
a taxelor vamale - este necesară o detaliere foarte analitică a listei vamale
(practic până la nivel de produs), listă ce trebuie actualizată foarte des, altfel
existând pericolul ca - produsele noi, încă necuprinse în liste, să poată fi
importate fără a se putea percepe asupra lor taxe vamale. Taxele vamale
specifice au un efect protecţionist mai puternic în raport cu taxele advalorem,
efectul protecţionist fiind cu atât mai mare cu cât preţurile sunt mai scăzute.
3. Taxele vamale mixte - pornind de la avantajele şi dezavantajele folosirii
celor două moduri de percepere a taxelor vamale, în multe state, a început să se
bucure de o utilizare pe scară tot mai larga sistemul mixt de percepere. Metoda
se bazează pe două moduri de combinare a utilizării taxelor vamale advalorem
cu specifice. Astfel, se pot utiliza taxele vamale advalorem - de regulă ca formă
principală, pentru cele mai multe poziţii din lista vamală - combinat cu cele
specifice, care se percep doar la bunurile la care este necesar un grad de
protecţie foarte ridicat. Practica a consemnat şi varianta stabilirii - atât de taxe
vamale advalorem cât şi de taxe specifice - pentru acelaşi produs, organul vamal
fiind abilitat să aplice modul de percepere care asigură protecţia cea mai
ridicată.
C. Clasificarea după modul de fixare, structurează taxele vamale în: taxe

vamale autonome, taxe vamale convenţionale, taxe vamale autonomo –
convenţionale şi taxe vamale asimilate.
52
1. Taxele vamale autonome se instituie în mod independent, de către fiecare
stat, pentru mărfurile sau relaţiile comerciale cu anumite ţări, cu care nu sunt
încă încheiate nici un fel de înţelegeri de natură vamală. De regulă, se fixează
mai multe niveluri (maxime, minime şi intermediare), urmând ca, în practică, să
se aplice taxe vamale diferenţiate, în funcţie de interesele comerciale, şi de altă
natură, dominante la produsul respectiv, ori în funcţie de politica comercială
promovată faţă de un stat sau altul. Taxele vamale autonome se instituie ca
primă formă a taxelor vamale folosite de un stat independent (ca taxe vamale
noi, sau în urma restructurării radicale a regimului vamal vechi) şi au, de regulă,
cel mai înalt nivel.
2. Taxele vamale convenţionale (contractuale) se fixează în baza unor
înţelegeri – bi- sau multilaterale - cu alte state. Ca nivel sunt, de regulă, mai
reduse decât cele autonome, pe care - tot de regulă - le înlocuiesc, sau împreună
cu care pot coexista. Sunt taxe vamale ce se instituie în urma negocierilor
tarifare din cadrul OMC (GATT), sau la nivel regional, şi se percep asupra
mărfurilor provenind din statele participante la înţelegerile respective.
3. Taxele vamale autonomo-convenţionale sunt rezultatul aplicării simultane a
primelor două categorii de taxe vamale. Organul vamal trebuie să asigure mai
întâi, stabilirea originii mărfurilor, şi abia pe urmă, în funcţie de regimul
comercial practicat în relaţiile cu statul respectiv, va stabili taxele vamale
corespunzătoare. Procedura de stabilire a originii mărfurilor este relativ
complicată deoarece - urmare a sistemului extrem de larg de cooperare
internaţională - unul şi acelaşi produs poate suferi transformări succesive în
unităţi producătoare aparţinând de state diferite. Din această cauză nu
întotdeauna ţara exportatoare este una şi aceeaşi cu “ţara de origine” a
produsului. Criteriul cel mai des utilizat pentru stabilirea originii mărfurilor este
valoarea adăugată. În baza acestui criteriu, ţara de origine a unei mărfii devine
aceea în care bunul respectiv a încorporat cea mai mare parte din valoarea
adăugată, sau în care a suferit o transformare substanţială. Este varianta ce se
bucura de cea mai largă utilizare pe scară internaţională, deoarece permite o
îmbinare fericită a tuturor intereselor ce trebuie promovate prin practicarea
politicilor comerciale externe.
4. Taxele vamale asimilate nu mai au în prezent decât valoare istorică. S-au
practicat însă, pe scară destul de largă, îndeosebi în primele două decenii
postbelice. Din punct de vedere tehnic, taxele asimilate se bazau pe preluarea
regimului vamal de la un alt stat. Acest sistem a fost utilizat - mai ales - de
statele care şi-au câştigat independenţa de stat (fostele colonii), state care,
neavând o experienţă proprie relevantă pentru a-şi defini un regim vamal
autonom, au procedat la preluarea regimului vamal al fostei metropole. Cum
este firesc, aplicarea unui asemenea regim vamal nu poate determina rezultatele
dorite în plan comercial, drept pentru care, după o perioadă de experimentare,
necesară definirii unui regim comercial propriu, se procedează la abandonarea
acestor practici.
5
D. După scopul urmărit, taxele vamale se împart în: taxe vamale
protecţioniste, taxe vamale preferenţiale şi taxe vamale de retorsiune sau
retroversiune.
Trebuie precizat aici faptul că toate taxele vamale urmăresc (mai mult sau mai
puţin, în funcţie de nivelul concret al acestora) şi un scop fiscal.
1. Taxele vamale protecţioniste urmăresc diminuarea capacităţii concurenţiale a
mărfurilor de import în raport cu produsele similare din producţia indigenă, în
beneficiul ramurilor proprii de producţie şi al balanţei comerciale. Aceste taxe
vamale au niveluri ridicate şi se aplică, de regulă, în mod diferenţiat, în funcţie
de natura şi originea mărfurilor respective.
2. Taxele vamale preferenţiale au, în raport cu celelalte taxe vamale, nivelul cel
mai redus, fiind aplicate asupra unor mărfuri de interes deosebit sau relaţiilor
comerciale cu unele state, în scopul de a stimula schimburile comerciale cu
ţările respective. De regulă, regimul comercial preferenţial nu se extinde în mod
automat asupra tuturor mărfurilor sau partenerilor. Regimul comercial
preferenţial este considerat excepţie de la prevederile clauzei naţiunii celei mai
favorizate38, făcând obiectul unor prevederi speciale în acordurile comerciale
bilaterale sau a unor scheme de preferinţe aplicate în mod nereciproc (cum ar fi
Sistemul Generalizat de Preferinţe vamale - SGP).
3. Taxele vamale de retorsiune sau retroversiune sunt componente ale
regimului comercial sancţional şi acestea se instituie - de regulă - ca măsuri de
răspuns la politicile comerciale discriminatorii sau neloiale practicate de unele
state sau firme partenere. Nivelul acestor taxe este astfel calculat încât să
producă efectele urmărite: deci au niveluri foarte ridicate atunci când se doreşte
obţinerea efectului prohibitiv sau suficient de ridicat pentru a anihila avantajele
pe care unii parteneri doresc să şi le creeze prin practici neloiale.
Din categoria taxelor de retorsiune (dar având o dublă natură, atât

tarifară cât şi netarifară) mai cunoscute şi folosite sunt taxele antidumping,
măsurile sau taxele compensatorii şi măsurile de salvgardare.
a. Taxele antidumping se percep asupra produselor de import în scopul de a
anihila efectele dumpingului comercial practicat de unii exportatori. Fiind o
măsură de retorsiune, se aplică numai la acele produse la care strategia de
penetrare pe piaţa internaţională este dumpingul (inclusiv cel valutar).
Dumpingul constă în folosirea unui preţ de export mai scăzut decât cel normal
(determinat de condiţiile de producţie sau de cele ale pieţei respective). Ca
urmare a unei asemenea practici, rezultă un avantaj important care permite
firmei respective să pătrundă, sau să-şi consolideze poziţia pe o anumită piaţă, în
dauna concurenţei. Pentru realizarea acestui obiectiv (cucerirea unei pieţe sau
consolidarea poziţiei pe pieţele mai importante), firmele (care practică
dumpingul) renunţă în mod deliberat la o parte a profiturilor (uneori preţul de
ofertă este egal sau chiar mai mic în raport cu costul producţiei) şi se folosesc de
pieţele ce oferă forţa de muncă cea mai ieftină (dumping social). Există situaţii
în care practicile de dumping sunt sprijinite printr-o politică oficială de
38
numită în prezent Clauza ţărilor cu regim comercial normal.
54
depreciere a monedei naţionale (dumping valutar), practicată în scopul asigurării
unei competitivităţi sporite (relative şi limitate ca durată) a produselor indigene.
Ca mărime, taxa antidumping nu poate fi mai mare decât marja de dumping.
Aceasta se calculează ca diferenţă între preţul normal, practicat pe piaţa
mondială, sau caracteristic unei anumite pieţe, şi preţul artificial, diminuat în
mod voit, prin politica de dumping. În practică, instituirea regimului sancţional
şi perceperea de taxe antidumping nu operează în mod automat; procedura de
instituire a regimului sancţional (vezi Runda Tokyo şi Uruguay de negocieri
GATT), urmăreşte evitarea situaţiilor conflictuale prin efectuarea unor anchete
(de către experţi OMC), din care să rezulte în mod indubitabil că este vorba de o
politică de dumping şi nu despre altceva (nepricepere în comercializare,
lichidarea unor stocuri etc.).
b. Taxele sau măsurile compensatorii se percep asupra mărfurilor de import
care au beneficiat - în ţara de origine - de subvenţii (sau prime de export etc.)
din partea bugetului de stat. Nici în acest caz mărimea taxei nu poate depăşi
diferenţa de preţ (între cel normal şi cel diminuat pe seama subsidiilor primite
din partea bugetului de stat de către exportator). Întrucât folosirea de subvenţii -
la produsele destinate exportului - poate aduce prejudicii partenerului, prin
convenţii internaţionale (îndeosebi prin documentele Rundei Tokyo din cadrul
GATT), statele au decis interzicerea subvenţiilor; sunt admise, cu titlul de
excepţie, doar subvenţiile folosite de statele cele mai sărace pentru a-şi sprijini
“intrarea” pe piaţa internaţională a produselor industriilor în formare. În celelalte
cazuri, când se constată utilizarea de subvenţii la produsele pentru export, statul
importator poate institui regimul sancţional prin perceperea de taxe
compensatorii, calculate tot ca diferenţă între preţul normal de ofertă şi cel
artificial (datorat subvenţiilor).
Prin aplicarea taxelor antidumping sau a taxelor compensatorii se urmăreşte
readucerea costului total al importului produselor respective, la un nivel cât mai
apropiat de cel normal; după aplicarea taxelor în regim sancţional, asupra valorii
în vamă (care cuprinde şi cheltuielile cu taxele antidumping sau compensatorii,
făcute de importatori) se aplică regimul comercial obişnuit (deci se percep taxele
vamale obişnuite, accizele sau alte elemente de fiscalitate prevăzute pentru
produsele respective), fapt care, spre deosebire de celelalte tipuri de taxe
vamale, le conferă acestor taxe un caracter paratarifar.
c. Măsurile de salvgardare sunt instrumente de politică comercială adoptate în
situaţia în care se constată că produsul care face obiectul măsurii este importat în
cantităţi atât de sporite, în cifre absolute sau în comparaţie cu producţia
naţională (cifre relative)39 şi în asemenea condiţii, încât produce sau ameninţă cu
producerea unui prejudiciu grav ramurii de producţie naţională a produselor
similare sau direct concurente. Este, totodată necesară constatarea existenţei
unei legături de cauzalitate între importul în cauză şi prejudiciul creat.
După cum se poate constata, principalul element care creează premisele
recurgerii la măsurile de salvgardare îl constituie creşterea importurilor şi
39
Articolul 2 din Acordul GATT 1994 privind salvgardarea a clarificat faptul că măsurile
de salvgardare pot fi adoptate în cazul creşterii absolute sau relative a importurilor.
Această poziţie nu a fost foarte clară în cazul art. XIX.
5
efectele acesteia şi mai puţin preţul practicat. De fapt, aceasta este deosebirea
esenţială între salvgardare şi măsurile antidumping.
Important de reţinut este faptul că Art.2 din Acordul privind salvgardarea se
referă la creşterea absolută sau relativă a importurilor. În acest caz se pune
problema dacă scăderea producţiei naţionale, care conduce la creşterea ponderii
importurilor în raport cu producţia naţională, chiar dacă acestea au rămas
constante, este sau nu un criteriu de a recurge la măsurile de salvgardare.
Practica poate conduce la asemenea situaţii, dar în orice caz adoptarea unei
măsuri de salvgardare pe această bază are fără îndoială un puternic efect
protecţionist.
Pentru asigurarea transparenţei necesare în derularea procedurilor de salvgardare
este nevoie ca detaliile privind acestea să fie făcute publice de către autoritatea
competentă abilitată cu asemenea practici. Rezultă deci, că membrii OMC au
obligaţia să desemneze autorităţile competente care să deruleze investigaţiile în
cadrul unei proceduri de salvgardare.
Astfel, pentru adoptarea unei măsuri de salvgardare trebuie să se
dovedească faptul că importul a crescut şi că industria a suferit un prejudiciu sau
o ameninţare cu producerea unui prejudiciu din cauza creşterii importurilor. În
acest scop trebuie declanşată investigaţia în care, în mod obligatoriu se vor
parcurge următoarele etape:
a. publicarea unui aviz pentru a informa de o manieră corectă toate
părţile interesate, respectiv – importatori, exportatori şi ceilalţi;
b. notificarea la Comitetul de Salvgardare din cadrul OMC asupra
declanşării investigaţiei şi transmiterea principalelor elemente care
au condus la această situaţie;
c. organizarea de audieri orale sau adoptarea altor mijloace alternative
corespunzătoare astfel încât părţile interesate să poată:
- să prezinte dovezi şi punctele lor de vedere cu privire la:
- existenţa condiţiilor prealabile pentru declanşarea procedurii, şi
- interesul public pentru aplicarea măsurilor de salvgardare
- să răspundă la argumentele şi observaţiile celorlalte părţi.
Dacă o parte furnizează o informaţie confidenţială, ea trebuie să
transmită un rezumat neconfidenţial care să poată fi făcut public, în caz contrar
trebuie prezentate motivele pentru care acel rezumat nu a fost transmis.
Autoritatea competentă poate ignora informaţia pentru care s-a cerut
confidenţialitate, în una din următoarele situaţii:
- dacă apreciază că cererea de confidenţialitate este nejustificată;
- dacă partea respectivă nu doreşte să autorizeze divulgarea sau
indiferent de formă, sau
- dacă nu există nici o dovadă provenind din altă sursă
corespunzătoare cum că informaţia este corectă.
Publicarea unui raport asupra constatărilor şi concluziilor investigaţiei.
Nu se admite doar să se spună că respectivele constatări şi concluzii sunt
disponibile în arhivele autorităţii care efectuează investigaţia, ci aceasta este
obligată să asigure transparenţa necesară asupra rezultatelor.
56
În situaţia în care concluziile relevă faptul că urmare creşterii
importurilor s-a produs sau s-a ameninţat cu producerea unui prejudiciu grav,
atunci membrul care a declanşat investigaţia va informa în mod corespunzător
Comitetul de Salvgardare din cadrul OMC.
Ameninţarea cu prejudiciul grav înseamnă că este evidentă iminenţa
acestuia. Existenţa unei asemenea situaţii are la bază faptele şi nu presupuneri
sau eventualităţi. Simpla determinare a existenţei unui prejudiciu grav sau a
ameninţării cu acesta nu este suficientă pentru adoptarea măsurilor de
salvgardare, fiind absolut obligatorie stabilirea legăturii de cauzalitate a acestora
cu creşterea importurilor.
Decizia privind aplicarea unei măsuri de salvgardare are la bază raportul
întocmit de către autoritatea competentă abilitată, dar o asemenea măsură nu
poate interveni, în principiu decât după organizarea unor consultări cu
autorităţile ţărilor vizate în cadrul cărora acestea sunt informate asupra
rezultatelor investigaţiei şi asupra tipului de măsură ce se are în vedere.40
Măsurile de salvgardare care pot fi adoptate şi care se pot institui de
către orice stat membru OMC, atât sub formă de măsuri de ordin tarifar cât şi
netarifar, se împart în două mari categorii:41
a. măsuri tarifare, cum ar fi:
- majorarea taxelor vamale peste nivelul consolidat;
- impunerea unor suprataxe de import;
- introducerea unui contingent tarifar;
b. măsuri netarifare cum ar fi:
- fixarea unor contingente ca nivel de acces de piaţă;
- recurgerea la licenţele de import discreţionare sau;
- introducerea unor depozite în devize prealabile la import.
Este important însă de subliniat faptul că, în conformitate cu cele
convenite pe plan internaţional, noi măsuri de salvgardare pentru acelaşi produs
nu mai pot fi aplicate într-o perioadă de timp egală cu durata aplicării
precedente. Perioada de neaplicare, indiferent de durata măsurii de salvgardare
anterior aplicată, nu poate fi însă mai mică de doi ani.
De menţionat este şi faptul că s-au prevăzut şi situaţii de excepţie în care
nu se aplică prevederile Acordului privind Salvgardarea, cum ar fi: acordul
privind agricultura, care prevede măsuri speciale de salvgardare; acordul privind
comerţul cu produse textile, care conţine unele măsuri speciale tranzitorii de
salvgardare; unele protocoale de aderare care conţin anumite clauze speciale de
salvgardare.
Utilizarea taxelor vamale produce asupra funcţionării economiei o

serie de efecte pozitive, între care cele mai importante sunt:
protecţia vamală - prin care se limitează sau chiar se elimină concurenţa
(nedorită) a firmelor şi produselor străine, încurajându-se totodată
ramurile şi subramurile proprii, cu importanţă deosebită din punct de
40
după Berinde, Mihai – „Regionalism şi multilateralism în comerţul internaţional”,
Editura Universităţii din Oradea, 2004, p. 184-187
41
idem, p. 188
5
vedere economic, social, etc., îndeosebi a ramurilor tinere, aflate în plin
proces de formare;
folosirea taxelor vamale poate conduce la reducerea importurilor şi
stimularea producţiei indigene, ducând la creşterea gradului de ocupare a
forţei de muncă; taxele vamale de import protejează deci forţa de muncă
indigenă şi locurile de muncă;
un regim vamal propriu permite adoptarea de măsuri cu caracter
sancţional faţă de acei parteneri comerciali care promovează o politică
discriminatorie sau care instituie (în mod unilateral şi nejustificat) măsuri
protecţioniste;
permite statului respectiv să participe la negocierile internaţionale, şi să
beneficieze de consecinţele pozitive ale reducerilor tarifare reciproce ori
de măsurile cu caracter preferenţial;
folosirea de taxe vamale de import generează însă, pentru consumatori,
pierderi importante, ca urmare a fenomenului de creştere a preţurilor pe
piaţa internă, ceea ce determină şi o reducere generală a consumului.
2.2.2 Instrumente şi măsuri de natură netarifară. Restricţiile

netarifare; incidenţa obstacolelor netarifare asupra
schimburilor internaţionale
Instrumentele netarifare reprezintă un complex de măsuri şi
reglementări, publice sau cu caracter secret, altele decât cele vamale, care au, în
principal, rolul de a limita sau chiar face imposibile schimburile comerciale (cu
unele ţări sau mărfuri), în scopul protejării pieţei interne (în primul rând pentru
asigurarea echilibrului acesteia).
Importanţa reglementărilor netarifare a înregistrat o creştere permanentă
în ultimele decenii, ca urmare a eficienţei tot mai limitate a regimului vamal, a
faptului că, în urma negocierilor internaţionale, s-a ajuns treptat la o slăbire a
protecţiei tarifare; interesul pentru folosirea cu precădere chiar a restricţiilor
netarifare în ansamblul reglementărilor de politică comercială se datorează şi
tendinţelor neoprotecţioniste ce se manifestă foarte puternic în ultimii ani42.
Eficacitatea instrumentelor netarifare este - în general - mai mare
decât a taxelor vamale, ca urmare a particularităţilor acestor reglementări
de politică comercială:
1. Instrumentele netarifare produc efecte protecţioniste mult mai puternice (şi
complexe), începând din etapa iniţială, a negocierii unei tranzacţii, şi până
în cea finală, a încasării sumei de bani cuvenite exportatorului;
2. Barierele netarifare se prezintă într-o foarte mare diversitate de soluţii,
producând efecte protecţioniste cu grad ridicat de diversitate şi eficienţă;
3. Reglementările netarifare au domenii extrem de variate de aplicabilitate;
ele produc efecte atât asupra relaţiilor comerciale, cât şi asupra celor de
cooperare sau valutar financiare;
42
Potrivit estimărilor GATT restricţiile netarifare au înregistrat, în ultimul deceniu, o creştere
numerică substanţială (de la circa 800 la peste 2000 în prezent).
58
4. Reglementările cu privire la instrumentele netarifare şi modul lor de
folosire nu sunt întotdeauna (sau integral) publice, din care cauză este greu
de determinat gradul lor efectiv de protecţie sau nivelul discriminării;
5. Instrumentele netarifare au - în mod dominant - rolul de protecţie, fiind
concepute ca restricţii cu caracter imperativ, şi deci obligatoriu (deşi de
multe ori foarte greu) de respectat;
Pentru caracterizarea principalelor tipuri de restricţii netarifare vom
utiliza cea mai răspândită clasificare a acestora (realizată de GATT );
instrumentele din aceasta categorie se pot împărţi în:
A. instrumente care produc efecte directe asupra volumului importurilor, mai
frecvent numite restricţii cantitative;
B. instrumente ce influenţează preţurile mărfurilor importate;
C. bariere ce decurg din formalităţile vamale şi cele administrative, din normele
tehnice, de calitate şi sanitare cât şi din participarea statului la activitatea de
comerţ exterior, numite în mod obişnuit măsuri de protecţionism
administrativ.
A. Restricţiile cantitative.
În aceasta grupă sunt cuprinse instrumentele de politică comercială ce se
utilizează cu scopul de a limita în mod direct - în primul rând în plan cantitativ -
importurile de mărfuri; acţiunea restricţiilor cantitative este extinsă însă, de
multe ori, şi asupra exporturilor cât şi asupra altor componente ale relaţiilor
economice internaţionale (tranzacţiile valutar financiare, transferul de
tehnologii, şi altele). Folosirea acestor restricţii este reglementată prin convenţii
internaţionale, partenerii putând fixa şi anumite concesii, pe care şi le pot acorda
în mod reciproc.
Din acest grup de reglementări fac parte numeroase (şi foarte rafinate)
soluţii practice de instituire a restricţiilor, între care, cele mai des utilizate sunt:
1. interdicţia sau prohibiţia;
2. contingentele de import sau export
3. licenţele de import-export;
4. limitările voluntare;
5. acordurile pentru comercializarea ordonată;
1. Interdicţia constituie un mijloc de protecţie radical, care constă în blocarea,

pentru o perioadă de timp limitată sau nu, a importurilor sau exporturilor unor
produse. Instituirea interdicţiei poate fi determinată de factori economici (cum ar
fi nevoia echilibrării balanţei comerciale, a protejării unor valori deosebite din
patrimoniul naţional etc.) sau extraeconomici (politici, militari, ideologici,
etnici, religioşi, ş.a.m.d.). Interdicţia se poate institui pentru a proteja
consumatorii interni (şi se aplică împotriva produselor nocive, insuficient
verificate etc.) sau pentru a sprijini producătorii indigeni care, în urma
interzicerii importurilor la mărfurile similare, îşi pot valorifica produsele proprii
la preţuri mai avantajoase. Interdicţia se poate iniţia din motive interne sau poate
fi rezultatul unor decizii adoptate la nivel internaţional (embargo), poate fi
instituită cu caracter temporar sau pe o perioadă nedeterminată de timp, poate
5
viza importul sau/şi exportul anumitor grupe de mărfuri ori ansamblul relaţiilor
economice cu unele ţări.
2. Contingentele sunt plafoane cantitative (sau valorice) care limitează importul
(sau exportul) unor bunuri pe o perioadă de timp (de regulă se stabilesc anual).
Sunt obstacole mai eficiente decât taxele vamale şi au ca principal obiectiv
asigurarea echilibrului pieţei interne. În timp ce barierele tarifare pot fi depăşite
pe diferite căi (reducerea preţului de export, majorarea preţului la consumator,
diminuarea profiturilor etc.) contingentele stabilesc nişte limite ferme, cu
caracter obligatoriu. Stabilirea de contingente urmăreşte corelarea importurilor
cu cererea solvabilă (mai mare) şi cu oferta internă (insuficientă) ori a
exporturilor cu producţia internă (excedentară) şi cererea de consum (mai
redusă). Instituirea de contingente produce efecte puternice atât în ţara
importatoare cât şi la exportator.
Mecanismul contingentelor generează următoarele efecte:
a) în situaţiile în care importurile - în absenţa contingentelor - se realizează la
preţuri mai mici decât preţul de echilibru intern (determinat de raportul dintre
cererea şi oferta internă) se produce o creştere a cererii, ceea ce determină şi
creşterea preţului, sporul cererii fiind acoperit prin importuri;
b) o dată cu introducerea restricţiilor cantitative, importurile se reduc (neputând
depăşi contingentele), preţul de echilibru se majorează iar oferta (competitivă)
internă sporeşte; niciodată însă creşterea ofertei interne nu este la fel de mare cu
reducerea importurilor ca urmare a contingentării, ceea ce înseamnă că
introducerea contingentelor la importuri determină o reducere a consumului
intern, ca urmare a creşterii preţului la consumator.
Efectele pe care le produc contingentele sunt similare cu cele pe care le
produce limitarea valorică a importurilor, cu deosebirea că primele (restricţiile
cantitative) favorizează importatorii şi producătorii interni, în timp ce limitările
valorice la import sunt - în general - favorabile consumatorilor.
Contingentele pot fi: globale sau bilaterale. Contingentele globale se
stabilesc pe fiecare produs în parte fără specificarea furnizorilor; ele servesc la
realizarea obiectivelor generale de politică comercială, si, pentru că
determinarea lor se face după criterii obiective, se dau publicităţii. Contingentele
bilaterale fixează plafonul maxim admis la importul unui produs dintr-o
anumită ţară. Acestea se înscriu în protocoalele anuale (anexe ale Acordurilor
comerciale - care nu se dau publicităţii) şi asigură diferenţierea foarte pronunţată
a facilităţilor pe care fiecare ţară le acordă (sau nu) partenerilor săi.
3. Licenţele de import sau export sunt autorizaţii acordate de stat, prin
organismele sale de resort, firmelor care desfăşoară activitate de import-export.
Prin intermediul licenţelor, statul poate realiza un control foarte eficace asupra
schimburilor comerciale externe, în primul rând asupra respectării
contingentelor. Licenţele se eliberează - de regulă - contra cost şi pentru o
perioadă de valabilitate determinată. Licenţele sunt de doua feluri: automate şi
neautomate.
Licenţele automate se acordă necondiţionat, pentru orice cantitate de
marfă, indiferent de provenienţă. Se folosesc la produsele a căror import este
liberalizat, statul urmărind doar să păstreze un anumit control asupra acestora.
60
Licenţele neautomate se folosesc la produsele la care s-au instituit
contingente, acordarea făcându-se selectiv, după un control riguros din partea
organismelor guvernamentale. Licenţele neautomate pot fi: globale sau
bilaterale. Licenţele globale (sau generale) se eliberează pentru produsele la care s-
au fixat contingente globale şi stabilesc limita maximă a importurilor admise
pentru fiecare produs, cu specificarea furnizorilor de la care se poate importa.
De abia după ce dobândesc licenţele, importatorii pot contacta partenerul, pot
negocia şi semna un contract de import a unor produse contingentate la care sunt
necesare licenţe de import. Licenţele bilaterale (sau individuale) se folosesc
pentru urmărirea respectării contingentelor bilaterale, şi se utilizează la
produsele la care este necesară o protecţie cât mai eficace; acestea, la rândul lor,
pot fi: deschise sau specifice. Licenţele deschise precizează ţara de origine, fără
a fixa cantitatea de marfă admisă la import; se utilizează pentru a realiza
orientarea geografică a importurilor, şi chiar favorizarea unor furnizori.
Licenţele specifice stabilesc nu numai ţara de origine ci şi plafonul maximal
admis la import din ţara respectivă; acestea din urmă au deci un caracter mai
restrictiv şi oferă posibilitatea adoptării unor măsuri rafinate de discriminare
comercială.
4. Limitările voluntare
Limitările voluntare la export (Voluntary Exports Restraints - “VERs”,
eng.) sunt de dată relativ recentă în practica schimburilor internaţionale. Acestea
nu vor fi regăsite în reglementările importatorilor, deoarece se adoptă din
iniţiativa exportatorilor. În situaţiile în care balanţa comercială devine cronic
deficitară, exportatorul, pentru a asigura echilibrarea schimburilor reciproce,
reduce în mod deliberat exporturile către partenerul cu deficit. VERs îmbracă,
de obicei, forma unor înţelegeri oficiale între părţi. Nu de puţine ori, limitarea
exporturilor este “decisă” ca urmare a presiunilor făcute de ţară importatoare.
Aceasta face ca, uneori, pentru VERs să fie utilizat termenul de “autolimitări
forţate”. Deşi sunt concepute ca măsuri temporare, experienţa a arătat (îndeosebi
după 1980) că există tendinţa de permanentizare a lor, ceea ce conduce la
crearea, pe timp nelimitat, de facilităţi pentru producătorii necompetitivi din
ţările importatoare.
Extinderile voluntare ale importurilor (Voluntary Import Expansions -
VIEs) reprezintă prevederea omoloagă a restrângerilor voluntare la export, având
aceleaşi efecte, dar care de această dată sunt adoptate de către ţara importatoare.
Beneficiind de un excedent comercial cronic în relaţiile cu un anumit partener şi
pentru a nu se ajunge la deteriorarea legăturilor bilaterale, un stat poate decide
(de obicei în urma exercitării unor presiuni) să adopte măsuri de stimulare a
importurilor din ţara parteneră. Caracteristici recente ale politicilor comerciale şi
aparent un pas către liberalizarea comerţului internaţional, aceste forme de
“deschidere a pieţelor” pot cu uşurinţă degenera într-o simplă formă de comerţ
controlat.
5. Comercializarea ordonată (Orderly Marketing Arrangements – OMAs, eng.)
este de asemenea o soluţie relativ nouă. Acordurile pentru comercializare
ordonată se realizează prin înţelegeri - de obicei multilaterale - între state, prin
care se urmăreşte limitarea negociată a comerţului internaţional cu unele
6
mărfuri. Acordurile pentru comercializarea ordonată presupun nu numai
limitarea voluntară a exporturilor de către fiecare partener ci şi respectarea unor
restricţii (negociate) privind preţurile sau clauzele de salvgardare. Extinderea
treptată a acestor înţelegeri la un mare număr de produse manufacturate va
determina apariţia comerţului liber organizat, care presupune negocierea, într-un
context global, a unor acorduri sectoriale pentru împărţirea pieţelor de desfacere,
şi care, la rândul lor, vor determina limitarea (din exterior) a importurilor
(pentru diferite grupe de mărfuri) până la nivelurile convenite în OMAs-uri.
B. Restricţiile ce determină limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor

Principalele instrumente de politica comercială, de natura netarifară, ce
produc efecte restrictive prin mecanismul preţurilor sunt:
1. prelevările variabile;
2. preţurile limită;
3. ajustările fiscale la frontieră;
4. restricţiile valutare.
1. Prelevările variabile sunt pârghii prin care se urmăreşte reducerea, într-o

proporţie cât mai mare, a influenţei preţurilor mondiale asupra preţurilor de pe o
anumita “piaţă”. Sistemul prelevărilor variabile la importuri se practică de către
statele membre ale Uniunii Europene şi vizează importurile de produse agricole
(din afara UE) care intră sub incidenţa politicii agricole comunitare. Taxele de
prelevare se stabilesc ca diferenţă (având un mecanism similar taxelor
antidumping sau compensatorii) între preţul de import (deci preţul mondial) şi
preţul comunitar. Nivelul ridicat al preţurilor produselor agricole din Uniunea
Europeana conduce, în condiţiile folosirii taxelor de prelevare, la un regim
protecţionist mai eficient decât prin taxe vamale; perceperea taxelor de prelevare
sau achitarea către importatori a restituirilor de la FEOGA 43 (în situaţiile în care
preţurile mondiale sunt mai mari decât cele comunitare) aduce costul total al
importului (indiferent cât de competitiv este preţul mondial) la dimensiunile
preţurilor intracomunitare. Aceste preţuri au următoarele niveluri de referinţă:
a. preţul orientativ de bază (indicativ), se stabileşte odată pe an, la începutul
anului agricol, şi urmăreşte să asigure stimularea tuturor categoriilor de
producători (îndeosebi a celor ce nu dispun de condiţii de producţie
favorabile); acesta este nivelul de preţ la care trebuie să se realizeze toate
operaţiunile comerciale cu produsele agricole la care se promovează politica
de piaţă, în condiţii normale, în interiorul Uniunii Europene.
b. preţul de intervenţie, care este un preţ garantat producătorilor de instituţiile
comunitare, către care aceştia îşi pot valorifica excedentul de producţie; au
un nivel cu cel mult 5-10% mai mic decât preţul orientativ;
c. preţul prag, reprezintă limita minimă de preţ sub care nu sunt admise
importuri în UE; acestea se calculează pornindu-se de la preţul orientativ,
din care se scad cheltuielile de transport pe parcurs intern până la zona
(centrul) cu cel mai mare deficit la produsul respectiv. În mod practic deci
43
Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă.
62
taxa de prelevare se stabileşte ca diferenţă între preţul prag şi preţul de ofertă
(mondial), şi se plăteşte de importator la FEOGA. În cazul exporturilor de
produse agricole sistemul de restituiri încurajează exportatorii, deoarece
diferenţele negative (dintre preţul mondial mai mic şi preţul prag mai mare)
sunt achitate acestora din resursele FEOGA.
La cele de mai sus trebuie adăugat mecanismul compensărilor monetare
care asigură despăgubirea agricultorilor ce au înregistrat pierderi pe seama
riscului valutar. Acest mecanism permite acordarea de compensaţii
producătorilor din statele a căror monedă naţională s-a apreciat pe seama
contribuţiilor (proporţionale cu exporturile) plătite de agricultorii din statele a
căror monedă s-a depreciat, şi deci le-a asigurat o competitivitate sporită pe
piaţa mondială.
2. Preţurile limită au efecte similare sistemului prelevărilor variabile, şi se
utilizează pe scară destul de largă, de către statele dezvoltate. Aceste preţuri se
practică la importul de produse agricole, sau alte bunuri de consum. Mecanismul
preţurilor limită se bazează pe obligaţia importatorului de a nu încălca aceste
limite de preţ, indiferent cât de mare este diferenţa dintre acestea şi preţurile
mondiale sau cele de pe piaţă internă. Se folosesc doua variante ale preţurilor
limită: preţuri minime şi preţuri maxime.
Preţurile minime la import se utilizează în ţările în care produsele
autohtone se comercializează la preţuri mari (cum ar fi preţurile produselor
agricole în U.E.). Pentru produsele de import se impune un preţ de
comercializare sensibil apropiat de al celor indigene, pentru a nu le putea
concura. Dacă, într-un interval de timp oricât de mic, preţurile produselor de
import este inferior preţurilor produselor indigene se procedează la perceperea
unor taxe compensatorii egale cu diferenţa dintre cele doua preţuri.
Preţurile maxime se aplică asupra produselor de import în condiţiile în
care firmele exportatoare, prin poziţia pe care au cucerit-o pe piaţa respectivă,
au posibilitatea de a controla preţurile de vânzare, în scopul de a se evita
pericolul majorării treptate a preţurilor la aceste mărfuri; Prin nivelurile maxime
de preţ statul importator impune - pentru produsele de import - un preţ de
comercializare apropiat de cel al produselor similare din producţia interna, sau
cu cel mult 2 – 6% mai mare decât acestea.
3. Ajustările fiscale la frontieră se realizează prin restituirea impozitelor
indirecte plătite de exportator pentru mărfurile destinate pieţei externe şi
aplicarea de impuneri fiscale suplimentare în ţara importatoare. Deşi, în
principiu, regimul fiscal pentru produsele de import este similar celui practicat
pentru produsele indigene, totuşi, în multe situaţii apar elemente de
discriminare, ca urmare a folosirii unor baze de impunere diferite (atât în
structură cât şi în ce priveşte ordinea în care se percep anumite impozite şi taxe).
Dacă la produsele de import, elementele de fiscalitate specifice ţării
importatoare se aplică asupra preţului CIF (Cost Insurance & Freight), baza de
impunere este nefirească, iar suma absolută a taxelor datorate mult mai mare
decât cea normală. În situaţiile în care se foloseşte acest sistem costul importului
creşte mult peste limitele normale. Discriminarea se mai poate realiza şi prin
pragul impunerii progresive, mărimea impozitelor percepute fiind funcţie directă
6
de calitatea, cantitatea şi caracteristicile tehnice ale mărfurilor de import. Efectul
imediat al aplicării acestor măsuri este o restrângere foarte puternică a
importurilor, deoarece preţul de vânzare devine necompetitiv (foarte mare, chiar
inaccesibil consumatorilor). În sistemul ajustărilor fiscale la frontieră impozitele
cel mai frecvent percepute în acest mod sunt: taxa asupra valorii adăugate,
accizele, taxele în cascadă, cât şi unele impozite de importanţă mai redusă, cum
ar fi taxele portuare, sanitare sau consulare.
Taxa asupra valorii adăugate este un impozit global, ce se percepe doar
asupra valorii adăugate, în mod treptat, în fiecare stadiu al producţiei şi
circulaţiei mărfurilor. În mod normal, preţul produselor importate conţine deja
cheltuiala cu TVA, făcută în ţara de origine a mărfii respective. Perceperea din
nou şi calcularea asupra preţului CIF a acestui impozit, determină o majorare a
preţului ce poate produce efecte prohibitive la consumator. În mod similar,
taxele în cascadă, percepute asupra valorii mărfurilor în fiecare stadiu al
producţiei şi circulaţiei acestora (deci chiar şi asupra impozitelor plătite anterior)
determină majorarea nejustificată a costului la importator şi a preţului de
vânzare către consumator. Taxele ascunse se percep asupra bunurilor destinate
consumului productiv, şi au un nivel relativ redus, în timp ce accizele sunt taxe
de consumaţie şi se percep asupra bunurilor de consum cu cerere inelastică,
având un nivel foarte ridicat (60 – 80% la ţigări, 55 –75% la produse petroliere,
şi circa 60% - în medie - la băuturile alcoolice). Celelalte impozite şi taxe au un
nivel simbolic, şi se percep pentru serviciile pe care le prestează organismele
specializate la intrarea mărfurilor în ţară (eliberarea unor autorizaţii sanitare,
acordarea vizelor consulare etc.). Ajustările fiscale la frontieră - practicate în
mod abuziv - pot constitui piedici importante în calea unor fluxuri comerciale.
Încheierea de acorduri pentru evitarea dublei impuneri reprezintă una din
puţinele soluţii prin care se poate diminua această presiune fiscală suplimentară.
4. Restricţiile valutare. În sistemul restricţiilor netarifare instrumentele valutare
au o importanţă şi eficienţă deosebite, majoritatea covârşitoare a tranzacţiilor
internaţionale finalizându-se prin plăţi externe. Regimul valutar, propriu - în
mod obişnuit - fiecărui stat, poate conţine elemente restrictive sau favorizante,
pentru producătorii şi comercianţii interni angajaţi în afaceri economice
internaţionale. Astfel, reglementările privind plăţile în valută, sau cu privire la
condiţiile de acordare şi rambursare a creditelor în valută, regimul cursurilor de
schimb, se pot transforma în bariere sau stimulente ale schimburilor externe. Ca
restricţii, se utilizează mai frecvent sistemul depozitelor în valută, cursurile
multiple, şi altele. Depozitele valutare prealabile impun importatorului să
constituie suma necesară pentru plata unui import cu 1-3 luni înainte de scadenţa
plăţii, aceasta urmând să fie consemnată la banca centrală; în mod analog,
încasările rezultate din exporturi se “păstrează” la banca centrală câteva luni, şi
de abia apoi intră în posesia exportatorului. Evident, asemenea reglementări
generează costuri suplimentare la importator, respectiv diminuează profitul
exportatorilor, deci conduc la o descurajare a fluxurilor comerciale pentru care
se folosesc. Cursurile multiple, folosite în ţările cu monede neconvertibile cât şi
în cele aflate în tranziţie, instituie un regim favorizant sau restrictiv pentru
diferite operaţiuni comerciale, în funcţie de preţul (cursul) la care se preschimbă
64
moneda naţională în valută (necesară importurilor) sau valuta rezultată din
exporturi în monedă naţională. Acelaşi curs poate fi deci avantajos pentru
importator dar nefavorabil pentru exportator, respectiv dacă un curs valutar
încurajează exporturile acelaşi curs este neavantajos pentru importatori.
C. Protecţionismul administrativ.
În afara instrumentelor prezentate mai sus, practica a consemnat folosirea unei
game foarte variate de soluţii care, la prima vedere, par simple cerinţe de ordin
tehnic, sanitar etc., dar care în realitate pot reprezenta bariere netarifare dintre
cele mai eficiente. Cele mai frecvent folosite sunt următoarele:
1. Determinarea valorii în vamă a mărfurilor - are în vedere stabilirea bazei
valorice asupra căreia urmează a se aplica taxele vamale şi celelalte elemente de
fiscalitate (TVA, accize etc.) după criterii obiective. Potrivit documentelor
Rundei Tokyo de negocieri GATT, valoarea în vamă se stabileşte cât mai
aproape de preţul mondial (CIF). Cu toate acestea, şi în prezent, diferite state 44,
chiar şi cele care au ratificat Documentele GATT, folosesc (cu caracter temporar
sau pe o perioadă de timp nedeterminată) metodologii “originale” de evaluare în
vamă, practici ce au efecte restrictive foarte puternice.
2. Documentele şi formalităţile cerute la import. Numărul mare de documente
şi formalităţi cerute la import, formatul şi structura lor, foarte diferite de la o
zonă (sau chiar ţară) la alta45, regulile foarte riguroase de completare, sancţiunile
ce se aplică pentru omisiuni sau erori, constituie obstacole extrem de greu de
trecut, împiedicând derularea normală a fluxurilor comerciale. Urmare a
eforturilor făcute de GATT şi Consiliul de Cooperare Vamală, s-au realizat
unele progrese pe linia simplificării formalităţilor şi a tipizării documentelor
cerute de circulaţia mărfurilor pe plan internaţional. Cu toate acestea, este încă
mare numărul ţărilor care continuă să pretindă documente şi formalităţi
suplimentare (unele chiar anacronice), exigenţe care se transformă în bariere
foarte serioase în calea comerţului exterior.
3. Participarea statului la schimburile economice externe se concretizează în
achiziţiile guvernamentale (sau piaţa publica), comerţul de stat sau chiar
monopolul statului asupra comerţului exterior. În cazul achiziţiilor
guvernamentale firmele autohtone beneficiază de prioritate (uneori deplină) faţă
de cele străine în aprovizionarea organelor de stat cu unele bunuri sau servicii.
Comerţul de stat asigură întreprinderilor de stat unele privilegii fiscale sau de
altă natură, pe care firmele particulare sau cele străine nu le pot obţine, iar prin
monopolul statului, îndeosebi asupra importurilor, piaţa internă devine
dependentă de activitatea firmelor şi organismelor de stat. Astfel, preţurile
acestor produse pot fi controlate (chiar impuse) de stat, ceea ce poate perturba în
mod grav consumul.
4. Limitarea importurilor prin reglementări tehnice. Toate statele lumii
utilizează norme tehnice, privind condiţiile sanitare, cele de securitate, ambalare,
marcare şi etichetare - de regulă - proprii, în concordanţă cu specificul
44
Cum ar fi SUA, spre exemplu.
45
Cât şi modificarea intempestivă a unor astfel de cerinţe.
6
economiei şi modului de viaţă din ţara respectivă şi determinate de nevoia de a
asigura protecţia pieţei şi a consumatorilor interni. Aceste reglementări pot
deveni obstacole de netrecut atunci când exigenţele faţă de exportatori (uneori
nefireşti) au caracter discriminatoriu (în raport cu alţi furnizori externi sau cu
producătorii interni). În privinţa calităţii mărfurilor şi a normelor sanitare, alături
de exigenţe normale, folosite de cele mai multe state, se întâlnesc şi cerinţe sau
condiţii (cu privire la compoziţia chimică, la tehnologiile de fabricaţie, sau
calitate) a căror verificare (omologare) necesită multiple testări şi analize,
implicând cheltuieli suplimentare şi consum de timp. În mod similar, se
întâlnesc reglementări foarte exigente cu privire la normele de ambalare,
marcare şi etichetare a produselor, justificate prin grija faţă de securitatea
consumatorului. Diferenţele importante ce se întâlnesc de la o ţară la alta,
abaterile de la normele şi uzanţele internaţionale, fac ca multe din aceste
reglementări (care, în condiţii normale de exigenţă, sunt restricţii justificate) să
devină bariere (foarte greu sau chiar imposibil de trecut) în calea comerţului
internaţional contemporan.
2.2.3. Măsuri şi instrumente de stimulare şi promoţionale

Odată cu sporirea participării statelor la circuitul economic mondial şi cu
accentuarea concurenţei pe piaţa mondială, alături de preocupările pentru
controlul şi limitarea importurilor, s-au accentuat tot mai mult eforturile pentru
impulsionarea exporturilor. Funcţia de promovare - a politicilor comerciale -
dobândeşte, în acest nou mileniu, o importanţă covârşitoare. Instrumentele şi
pârghiile practice ce se utilizează în sprijinul exportatorilor şi a produselor
pentru export pot fi împărţite în două categorii:
1. măsuri de promovare;
2. măsuri de stimulare;
1. Măsurile de promovare a exporturilor au drept obiectiv orientarea interesului

clienţilor (externi), a cumpărătorilor potenţiali, pentru produsele interne,
disponibile pentru export ori care vor putea fi obţinute până la o anumită
scadenţă. Aceste măsuri au - de regulă - un caracter macroeconomic,
presupunând alocarea unor resurse speciale de la bugetul statului, sau realizarea
de acţiuni accesibile doar organismelor de stat, şi îmbracă o multitudine de
forme concrete, între care, cele mai des utilizate, sunt:
a. negocierea şi încheierea de acorduri comerciale internaţionale;
b. sprijinirea participării firmelor autohtone la târguri sau expoziţii
internaţionale sau organizarea - pe cheltuiala statului - a unor astfel de
manifestări pe teritoriul ţării respective;
c. organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate, a reţelei de
consilieri şi ataşaţi comerciali permanenţi în cadrul ambasadelor din
străinătate;
d. organizarea - în străinătate - a informării clienţilor externi, cât şi prestarea
unor servicii de consultanţă sau asistenţă de specialitate în favoarea
acestora;
e. asigurarea unei publicităţi externe cât mai eficiente;
66
f. participarea la activitatea organismelor internaţionale şi la diferite
aranjamente multilaterale, menite să faciliteze schimburile economice
externe.
Fiecare din instrumentele de mai sus are importanţa sa, primul loc
deţinându-l acordurile comerciale încheiate cu alte state. În funcţie de domeniul
care face obiectul convenţiilor, acordurile economice internaţionale se clasifică
în: acorduri comerciale, acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică,
acorduri financiar-bancare, acorduri de plăţi, convenţii de garantare a
investiţiilor sau de evitare a dublei impuneri externe; forma cea mai răspândită a
înţelegerilor internaţionale în planul afacerilor economice o reprezintă Acordul
comercial şi de plăţi.
Acordul comercial este o înţelegere ce se încheie la nivel guvernamental cu
privire la ansamblul schimburilor comerciale reciproce (sau doar la o parte a
acestora - numite acorduri sectoriale sau pe produse) în care se stabilesc cadrul
general (obiectul contractului şi principiile ce vor fi promovate în relaţiile
bilaterale) şi condiţiile (de obicei preferenţiale) în care se vor desfăşura
schimburile reciproce de mărfuri.
Conţinutul acordului comercial poate cuprinde (fără a fi obligatorii)
următoarele elemente:
a) Clauzele acordului; de comun acord, părţile pot conveni, pe bază de
reciprocitate, asupra folosirii uneia din următoarele clauze:
Clauza ţărilor cu regim comercial normal (fosta clauză a naţiunii celei mai
favorizate). În conformitate cu principiul nediscriminării, ca principiu
fundamental al relaţiilor dintre statele membre GATT, fiecare parte contractantă
se obligă să acorde celorlalte părţi, în mod necondiţionat, tratamentul cel mai
avantajos consimţit oricărei alte ţări, în domeniul taxelor vamale, precum şi al
reglementărilor şi formalităţilor privind acestea, al eliberării licenţelor de import-
export, al tranzitului, al navigaţiei maritime şi fluviale, al situaţiei juridice a
agenţilor economici ce exercită fapte de comerţ pe teritoriul celeilalte părţi
semnatare, al transferului de tehnologie, şi în alte domenii. Clauza vizează deci
ansamblul măsurilor de politică comercială. Fiecare ţară îşi defineşte schema
proprie a tratamentului comercial (concesiilor) în regimul clauzei, schemă ce
urmează a fi aplicată - fără discriminare - tuturor partenerilor cu care se ajunge
la semnarea unor acorduri în acest sens. De la acest tratament fac excepţie:
preferinţele vamale existente la data intrării în vigoare a acordului, înţelegerile
privind traficul de frontieră, zonele de comerţ liber sau uniunile vamale, măsurile
contra unor practici neloiale (taxe antidumping sau compensatorii ori alte măsuri
de retorsiune) şi concesiile convenite între membrii unor acorduri internaţionale
pe produse. În practica relaţiilor internaţionale se cunosc două forme (variante) ale
clauzei naţiunii celei mai favorizate: necondiţionată şi condiţionată.
Forma necondiţionată, bazată pe principiul egalităţii de tratament asigură
acordarea în mod automat şi fără compensaţii, a tuturor avantajelor şi
privilegiilor - prevăzute în “schema “ clauzei regimului comercial normal a
fiecărui stat - şi acordate deja altor parteneri de acorduri comerciale.
6
Forma condiţionată, se bazează pe principiul compensaţiei, şi presupune
obligaţia părţilor contractante de a extinde asupra partenerilor numai acele
avantaje şi privilegii care au fost acordate fără compensaţii terţilor, în caz
contrar sunt necesare compensaţii corespunzătoare (în plus faţă de cele acordate
prin clauză) pentru a asigura avantaje egale semnatarilor unui acord comercial
(clauza americană).
Clauza regimului sau tratamentului naţional (CRN sau TN) - obligă statele
semnatare să acorde persoanelor fizice şi juridice din ţara parteneră, ce exercită
fapte de comerţ sau alte activităţi economice pe teritoriul celuilalt stat, aceleaşi
drepturi şi obligaţii în domeniul economic cu ale cetăţenilor ţării respective. Se
apreciază că această clauză promovează principiul posibilităţilor egale,
deoarece, cel puţin formal, se asigură părţilor posibilitatea de a beneficia în mod
reciproc (pe teritoriul celuilalt stat) de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi
rezidenţii. Practica arată că acest obiectiv (asigurarea de posibilităţi egale) este
imposibil de atins în situaţiile în care acordurile comerciale se încheie între state
cu niveluri de dezvoltare diferite.
b). Alături de clauze, acordurile comerciale pot stabili - prin prevederi
particulare fiecărei înţelegeri - măsuri de amplificare a avantajelor de care
vor beneficia părţile semnatare, cum ar fi:
preferinţe tarifare şi netarifare suplimentare, în raport cu cele acordate prin
clauze;
operaţiuni legate - fluxuri comerciale condiţionate. Un export (sau import)
devine operaţional doar în condiţiile în care partenerul realizează la rândul
său fluxurile comerciale “legate” (alte exporturi sau importuri), dinainte
stabilite;
contingentele de mărfuri - sunt contingente bilaterale, ce se negociază
(prin protocoale speciale) anual şi care garantează efectuarea livrărilor
(sau achiziţiilor) convenite de către fiecare partener;
stabilirea unor condiţii mai avantajoase de garantare şi asigurare a
creditelor şi a unor modalităţi de plată mai operative şi mai puţin
costisitoare.
În partea finală a acordului comercial se stabilesc condiţiile în care
prevederile documentului pot fi modificate, durata de valabilitate şi condiţiile de
prelungire (sau reducere) a acesteia, comisiile care vor urmări realizarea practică
a prevederilor documentului. După negociere şi semnare, documentul trebuie
ratificat (acceptat în mod oficial) de organele legislative ale statelor participante.
Anexele la acordul comercial (în care se stabilesc listele de mărfuri ce
beneficiază de preferinţe comerciale speciale, operaţiunile legate sau mărfurile
contingentate) se negociază şi detaliază în fiecare an de aplicare a prevederilor
acordului respectiv.
2. Măsurile de stimulare a exporturilor au drept scop creşterea competitivităţii

mărfurilor destinate exportului şi sporirea gradului de cointeresare a
producătorilor şi exportatorilor în realizarea şi livrarea de produse la export.
Aceste măsuri pot fi aplicate atât la scară macroeconomica cât şi la nivel de
firmă;
68
La nivel microeconomic - măsurile ce se folosesc nu pot fi considerate
decât componente indirecte ale politicii comerciale. Ele se bazează pe soluţii şi
practici care conduc la creşterea nivelului tehnic şi calitativ al producţiei pentru
export, la ridicarea competitivităţii acesteia, la reducerea costurilor, la creşterea
productivităţii muncii şi la stimularea personalului. În relaţiile contractuale
dintre firme, se poate utiliza toată gama de clauze şi condiţii pentru simplificarea
negocierilor, pentru creşterea gradului de încredere şi diminuarea măsurilor
(clauzelor) de protecţie împotriva riscurilor, inclusiv de creditare (creditul
comercial), cu ajutorul cărora relaţiile comerciale devin mai operative şi mai
eficiente.
La nivel macroeconomic se urmăreşte stimularea globală a exporturilor,
orientarea lor în plan geografic şi structural; aceste măsuri stimulative pot fi
grupate în următoarele categorii:
a. măsuri de stimulare bugetară;
b. măsuri de stimulare fiscală;
c. măsuri de stimulare financiar-bancară;
d. măsuri de stimulare valutară;
a. Măsurile de stimulare bugetară a exporturilor se realizează prin alocarea

unor resurse speciale de la bugetul de stat; formele principale de sprijinire a
exporturilor şi exportatorilor de la bugetul de stat sunt:
subvenţiile directe de export;
subvenţiile indirecte pentru exporturi;
primele de export;
Subvenţiile directe - sunt sume de bani acordate firmelor producătoare de
mărfuri pentru export, în situaţiile în care (ca urmare a lipsei de competitivitate
sau a conjuncturii internaţionale nefavorabile) aceste produse se vând pe piaţa
internaţională la preţuri cel mult egale cu costurile interne de producţie.
Subvenţionarea exporturilor poate determina o sporire (artificială) a
competitivităţii produselor respective, în detrimentul altor oferte de pe piaţa
importatoare. Subvenţionarea exporturilor, cu excepţia unor produse esenţiale
din exporturile statelor în curs de dezvoltare, este considerată o practică neloială,
ceea ce îndreptăţeşte statele lezate să instituie un regim sancţional faţă de
produsele respective (taxe compensatorii) sau faţă de ţările în cauză. Chiar şi
atunci când se foloseşte, subvenţionarea exporturilor trebuie făcută selectiv
(pentru ramurile de producţie în formare, sau în declin), deoarece nu poate
asigura rezultate pozitive decât pe termen scurt.
Subvenţiile indirecte sunt practicate pe scară foarte largă, de foarte multe state,
şi se realizează pe seama unor cheltuieli făcute de la bugetul de stat pentru
crearea şi funcţionarea unor structuri instituţionale specifice promovării
produselor autohtone pe piaţa externă. Principalele soluţii folosite în acest scop
sunt: crearea unor sisteme informaţionale moderne, elaborarea de studii de piaţă,
finanţarea unor programe publicitare, acordarea de asistenţă tehnică
exportatorilor, şi altele. Statul efectuează toate aceste cheltuieli de la buget, iar
firmele interesate vor beneficia - practic gratuit, sau la preţuri simbolice - de
efectele obţinute, economisindu-şi resursele proprii.
6
Primele de export nu urmăresc rentabilizarea exporturilor (aşa cum este cazul
subvenţiilor directe) ci încurajarea sporirii volumului vânzărilor pe anumite
pieţe. Primele sunt sume acordate de la bugetul de stat firmelor exportatoare
care au realizat (sau care vor realiza) un volum important de exporturi pe o
anumită piaţă, sau care exportă produse din ramuri de mare importanţă pentru
economia internă.
b. Măsurile de stimulare fiscală a exporturilor urmăresc sporirea
competitivităţii exporturilor pe seama reducerii (sau chiar eliminării) unor
elemente de cheltuieli de natura impozitelor şi taxelor, în vederea sporirii
câştigului net realizat de exportatori. Aceste facilităţi se pot institui în favoarea
unor produse de export sau a unor firme exportatoare.
Stimulentele fiscale pentru mărfuri de export îmbracă forma unor scutiri sau
reduceri de impozite şi taxe ori restituirea unor impozite plătite pentru produse
importate care au fost încorporate în mărfuri de export. Aceste facilităţi se
acordă diferenţiat, în funcţie de importanţa exportului respectiv, fiind, în mod
obişnuit, proporţionale cu gradul de prelucrare al produselor. Importul cu scutire
condiţionată de la plata taxelor vamale de import, sau restituirea taxelor vamale
plătite pentru produsele de import care se reexportă sau se consumă pentru
realizarea de mărfuri destinate pieţei externe, pe scurt sistemul drawback,
reprezintă cea mai eficace formă a stimulentelor aplicate asupra mărfurilor de
export.
Stimulentele fiscale acordate exportatorilor urmăresc să sporească gradul de
cointeresare a producătorilor şi exportatorilor (au deci un rol similar primelor de
export). Principala formă prin care se realizează este acordarea de reduceri (sau
chiar scutiri) la impozitul pe profit prin stabilirea unor venituri neimpozabile ori
prin reducerea cotei de impozit pe venitul total (se poate merge până la scutirea
completă - pe un timp limitat - de la plata impozitului pe venit).
c. Stimulente financiar-bancare. Organismele financiar bancare autohtone
trebuie să asigure finanţarea exportatorilor; această formă a sprijinului acordat
exportatorilor este esenţială în condiţiile accentuării competiţiei de pe piaţa
mondială. Cele mai importante mijloace de sprijinire financiar-bancară a
exportatorilor sunt; creditele de export şi asigurarea şi garantarea creditelor
externe. Creditele de export joacă un rol foarte important pentru stimularea
exporturilor de valoare ridicată, producând efecte benefice nu atât pe termen
scurt (deoarece nivelul dobânzii diminuează în mod substanţial profiturile) cât
pe termen lung, permiţând intrarea şi consolidarea poziţiei unor firme autohtone
pe piaţa mondială. Producătorii apelează la credite de prefinanţare prin care îşi
suplimentează resursele financiare proprii atât de necesare pentru asigurarea
unei producţii la nivelul exigenţelor pieţei mondiale, pentru a putea creşte rapid
volumul producţiei sau pentru a acoperi costurile suplimentare pe care le
presupune realizarea unui export (altele decât cele cu producţia propriu-zisă).
Exportatorii au nevoie de credite pentru achiziţionarea mărfurilor de export de la
producători cât şi pentru a face faţă întârzierilor (amânărilor) la încasarea
sumelor de la importatori (postfinanţare). Facilităţile pe linia creditelor se pot
asigura atât la acordarea propriu-zisă a acestora (se pot constitui - la nivelul
sistemului bancar naţional - resurse speciale, îndeosebi prin facilităţi de
70
refinanţare acordate de băncile centrale, necesare în acest scop), cât şi în privinţa
condiţiilor de rambursare (cu sau fără perioada de graţie), a dobânzilor
practicate (de un real folos fiind subvenţionarea unei părţi a costului creditului)
sau a termenului de rambursare. Asigurarea şi garantarea creditelor (acordate de
exportatori importatorilor) este un mijloc foarte eficace de stimulare a vânzărilor
pe credit; aceasta soluţie este practicată în prezent de foarte multe state care
apelează la serviciile unor instituţii special înfiinţate în acest scop.
d. Măsuri de stimulare valutară. Pe plan internaţional aceste măsuri se
utilizează pe scară largă ca urmare a faptului că produc efecte imediate. Prin
intermediul acestor măsuri se urmăreşte atât creşterea competitivităţii mărfurilor
de export (pe seama reducerii preţurilor de export) cât şi sporirea cointeresării
exportatorilor (care vor realiza câştiguri suplimentare). Alături de regimul
cursurilor multiple, de largă utilizare se bucură primele în valută şi deprecierea
periodică a monedei naţionale. Primele în valută au la bază regimul cursurilor
multiple sau se aplică sub forma primelor indirecte ce se acordă cu prilejul
efectuării schimbului valutar (atât la exporturi cât şi la importuri). Pentru
fluxurile comerciale (exporturi sau importuri) de importanţă deosebită banca
centrală poate institui un curs de schimb avantajos pentru firmele autohtone.
Deprecierea monedei naţionale se practică în statele a căror monedă naţională
are convertibilitate externă. Deprecierea deliberată (şi, de regulă, artificială) a
monedei naţionale determină creşterea competitivităţii exporturilor statului
respectiv (scumpind totodată importurile) prin reducerea efortului pe care
trebuie să-l facă importatorul din străinătate pentru a-şi procura (cumpăra)
valuta depreciată necesară plăţii mărfurilor respective. Este o măsură pur
monetară, ce trebuie utilizată cu multă prudenţă, pentru că nu produce efecte
pozitive decât pe termen scurt. Scumpirea importurilor anulează, foarte rapid,
avantajul iniţial pentru produsele de export şi determină o creştere generală a
preţurilor în întreaga economie.
Concluzii parţiale
Aşa cum s-a remarcat pe parcursul acestor capitole, politica comercială a
evoluat de-a lungul secolelor şi a fost determinată atât de factori obiectivi
(războaie, grad de dezvoltare tehnologică, nivelul de civilizaţie, globalizare şi
regionalizare etc.), cât şi de factori subiectivi (interese de stat şi de grup,
conflicte interetnice şi religioase etc.), care au dus de asemenea, la diversificarea
tipologiei instrumentelor de politică comercială aplicate în comerţul
internaţional.
De asemenea, trebuie să remarcăm originea istorică a multora dintre
instrumentele şi barierele comerciale utilizate în prezent în planul comerţului
internaţional, cum ar fi: taxele de tranzit care îşi au originea în taxele utilizate în
trecut în transportul fluvial; taxele şi tarifele vamale, care şi-au păstrat scopul
utilizării lor peste timp, doar că în prezent acestea au o diversitate mult mai
mare; taxele protecţioniste şi preferenţiale, subvenţiile, regăsite de asemenea, în
prezent; pragurile tarifare ne-negociabile care se regăsesc azi în preţurile
minime la import sau în preţurile prag, etc.
7
Actualmente, pe acest fundal al sporirii tot mai pronunţate a varietăţii
instrumentelor de politică comercială, prin măsuri din ce în ce mai rafinate, se
duce o lupta intensă împotriva încălcărilor de norme internaţionale, în vederea
apropierii treptate de obiectivul acceptat (în declaraţii) de toate statele: folosirea
unor reglementări de stat compatibile şi acceptabile (fără discriminare) pentru
toţi partenerii.
Deşi se caracterizează printr-o foarte mare varietate, măsurile de politică
comercială contemporane au unele elemente comune, şi anume:
a) reglementările vizează o sferă foarte largă de probleme, aceluiaşi obiectiv
fiindu-i consacrate mai multe instrumente (cu acţiune directă sau indirectă);
b) ca regulă, măsurile care urmăresc stimularea exporturilor sunt active, în timp
ce restricţiile asupra importurilor au un caracter pasiv;
c) problemele de echilibru valutar-financiar (şi altele) se soluţionează prin
măsuri diferite, într-un fel pentru exporturi şi într-un alt fel pentru importuri;
d) existenţa unor diferenţe importante între reglementările referitoare la
produsele manufacturate şi cele cu privire la produsele de bază (acestea din
urmă, îndeosebi cele de provenienţă agricolă beneficiind de o protecţie mai
ridicată);
e) sunt protejate cu intensitate (şi eficienţă) sporită interesele diferitelor grupuri
sociale sau profesionale ori categorii de producători, în funcţie de capacitatea
acestora de a face faţă concurenţei internaţionale;
f) se utilizează în numeroase cazuri instrumente de politică comercială
diferenţiate de la un partener la altul;
g). măsurilor generale li se adaugă extrem de numeroase “particularizări” sau
„excepţii”, valabile numai pentru legăturile comerciale cu un anumit partener
(sau grup).
Totodată, observăm că, în concordanţă cu definiţia dată
protecţionismului, chiar şi instrumente comerciale care încurajează comerţul
internaţional, cum sunt subvenţiile, pot fi considerate protecţioniste din moment
ce, în absenţa lor, şi deci, a intervenţiei unui guvern, schimburile comerciale ar
fi avut o altă orientare geografică sau ar fi fost mult mai diminuate. Aceasta ne
arată că protecţionismul contemporan este mult mai complex decât ne
putem imagina, el putând determina atât creşteri, cât şi diminuări ale
fluxurilor comerciale.
Învăţămintele pe care le desprindem din această succintă prezentare sunt:
orientarea statelor lumii spre liberalizarea comerţului internaţional este
determinată de certitudinea faptului că astfel, creşterea sustenabilă a eficienţei
economice este asigurată; experienţele de politică comercială ne arată că unii pot
înregistra pierderi din practicarea liberului schimb; o ţară poate beneficia de pe
urma comerţului liber chiar dacă este mai puţin eficientă decât toate celelalte
state în orice sector al industriei; protecţionismul poate fi benefic pentru o ţară la
un moment dat, dar cu toate acestea, comerţul liber este mult mai avantajos.
72
 Comerţul liber a reprezentat un ideal spre care trebuie să tindă statele,
deoarece, aşa cum au fost prezentate în teoriile şi modelele privind
comerţul internaţional, autorii acestora au considerat că un comerţ liber este
o soluţie mai bună decât oricare alte măsuri de politică comercială
promovate de către guverne. Dar cu toate acestea, deşi în cadrul abordărilor
teoretice eficienţa comerţului liber este evidentă, foarte puţine ţări s-au
apropiat de starea de comerţ liber, toate statele lumii intervenind în
comerţul exterior prin politici comerciale autarhice, protecţioniste sau
liberale.
 Politica comercială reprezintă ansamblul concepţiilor, măsurilor şi
instrumentelor folosite de o anumită ţară cu scopul de a se angaja cu
eficienţă în circuitul economic mondial, de a impulsiona exporturile şi de a
asigura pe seama lor importurile necesare satisfacerii nevoilor de consum
personal şi de producţie a ţării. Politica comercială a fiecărui stat are rolul
de promovare a relaţiilor economice externe, de protejare a economiei
naţionale de concurenţa străină şi de realizare a echilibrului balanţei
comerciale. Politica comercială poate avea în diferite perioade un caracter
autarhic, protecţionist sau de liber schimb în funcţie de anumite
caracteristici conjuncturale interne şi externe. În zilele noastre teoria
dominantă pe plan internaţional este în favoarea liberului schimb.
 Politica vamală este principala componentă a politicii comerciale care se
bazează pe aplicarea instrumentelor tarifare, în funcţie de politica
economică a guvernelor, de acordurile comerciale şi conjunctura economiei
mondiale. Politica vamală reprezintă partea politicii comerciale care
cuprinde totalitatea reglementărilor şi normelor emise de stat prin
instituţiile abilitate care se aplică tuturor mărfurilor care trec frontierele
vamale ale unei ţări. Acestea implică controlul mărfurilor şi mijloacelor de
transport care trec frontierele vamale, îndeplinirea formalităţilor de
vămuire, impunerea vamală prin plata drepturilor vamale la bugetul
statului.
 Instrumentul principal de aplicare a politicii vamale este tariful vamal.
Tariful vamal este şi principalul instrument pentru reglementarea
schimburilor comerciale.
 Tariful vamal reprezintă „un tabel sistematic al mărfurilor şi al taxelor
vamale corespunzătoare acestora care se percep pentru mărfurile trecute
peste graniţa vamală a unei ţări. În practica internaţională există tarife
vamale cu o singură coloană pentru taxa vamală prevăzută sau cu mai multe
coloane. Aceste coloane cuprind taxe vamale pentru ţările care beneficiază
de clauza naţiunii celei mai favorizate, taxe pentru ţările care nu beneficiază
7
de clauză (taxe autonome) şi, uneori, taxe vamale preferenţiale, care se
acordă unor ţări slab dezvoltate. Pe lângă taxele vamale percepute la fiecare
produs sau grupă de produse, tariful vamal mai poate cuprinde
nomenclatorul mărfurilor scutite de taxe vamale, unele reguli de impunere,
precum şi alte formalităţi vamale”.
 Prin nomenclatura tarifară se înţelege nomenclatura stabilită în
conformitate cu legislaţia părţii contractante pentru încasarea taxelor
vamale la import.
 Prin nomenclaturi statistice se înţeleg nomenclaturile mărfurilor,
elaborate de partea contractantă, pentru culegerea datelor necesare
întocmirii statisticilor comerciale de import şi de export.
 Prin nomenclatura tarifară şi statistică combinată se înţelege o
nomenclatură combinată care integrează nomenclatura tarifară şi
nomenclaturile statistice cerute în mod legal de către partea
contractantă pentru declararea mărfurilor la import.
 Poziţia tarifară este locul atribuit fiecărei mărfi în tariful vamal, în funcţie
de caracteristicile acesteia. Poziţia tarifară condiţionează mărimea taxei
vamale stabilite procentual, aplicarea măsurilor de politică comercială
tarifare şi netarifare (contingente, licenţe etc.).
 Taxa vamală este un impozit care se aplică mărfurilor trecute peste graniţa
vamală a unei ţări. După modul de percepere, taxa vamală poate să fie ad
valorem (o mărime procentuală din valoarea mărfii), specifică (o anumită
sumă pe unitatea fizică de măsură) sau mixtă. Taxa vamală poate avea ca
scop creşterea veniturilor bugetului de stat sau/şi protecţia producătorilor
interni de competitorii străini. Reprezentând un impozit taxa vamală îi
determină pe consumatori să prefere bunurile economice autohtone, care
sunt mai ieftine.
 Tariful vamal cuprinde taxele vamale care se aplică prin procedura de
impunere vamală.
 Impunerea vamală îndeplineşte trei funcţii principale: din punct de
vedere al funcţiei fiscale, încasările din taxele vamale reprezintă surse
importante de venituri ale statului. Din punct de vedere al funcţiei
protecţioniste se protejează economia naţională faţă de concurenţa străină.
Din punct de vedere al funcţiei de negociere, în baza taxelor vamale se
negociază preferinţele vamale. Obiectul impunerii îl constituie mărfurile
supuse sau care urmează să fie supuse unui regim vamal, subiectul
impunerii fiind persoana fizică sau juridică obligată la plata drepturilor
vamale. Stabilirea obiectului impunerii se realizează pe baza declaraţiei
vamale în detaliu.
 Tehnica vamală cuprinde normele şi procedurile de aplicare a dispoziţiilor
corespunzătoare unui regim vamal. Regimurile vamale, consacrate în
practica vamală internaţională sunt definitive şi suspensive.
74
 Regimurile vamale definitive sunt importul şi exportul, se numesc
aşa deoarece după încheierea formalităţilor de vămuire permit
indigenarea mărfurilor şi introducerea lor în circuitul economic.
 Regimurile vamale suspensive au ca efect suspendarea plăţii taxelor
vamale, într-o perioadă dată, acordată de autoritatea vamală.
Regimurile vamale suspensive se încheie doar prin regimuri vamale
definitive. Regimurile vamale suspensive, consacrate şi existente atât în
legislaţia vamală comunitară cât şi în cea românească sunt tranzitul
mărfurilor, antrepozitul mărfurilor, perfecţionarea activă a mărfurilor,
transformarea sub control vamal al mărfurilor, admiterea temporară a
mărfurilor şi perfecţionarea pasivă a mărfurilor.
 Exportul reprezintă o ,,operaţiune comercială de vânzare a unor bunuri
materiale şi/sau servicii către persoane fizice sau juridice dintr-o altă ţară în
schimbul unei sume dintr-o valută convenită. Cuprinde exportul de mărfuri
(bunuri corporale, stabile) şi exportul invizibil (servicii). (...) Exportul
reflectă nivelul şi structura economiei naţionale, ca şi capacitatea acesteia
de a valorifica, în avantajul propriu, participarea la circuitul economic
mondial”.
 Regimul de export constă în ieşirea definitivă a mărfurilor naţionale de pe
teritoriul ţării exportatoare sau expeditoare şi vânzarea acestora pe piaţa
externă, conform acordurilor comerciale dintre părţile contractante. De
regulă, în majoritatea statelor taxa vamală la export este de 0%. Regulile de
încadrare tarifară a mărfurilor sunt cele prevăzute în tariful vamal de
import. Regimul de export este liberalizat, cu excepţia unor categorii de
mărfuri prohibite sau interzise de reglementările vamale naţionale şi
internaţionale. Sunt de asemenea categorii de mărfuri contingentate la
export, în special materii prime şi produse naţionale limitate care nu
acoperă necesităţile interne.
 Importul reprezintă o „operaţiune comercială de cumpărare din străinătate
a unor bunuri materiale şi/sau servicii contra unei cantităţi de monedă
convenită, implicând trecerea de către acestea a frontierei vamale a
importatorului. Importul poate fi: direct şi indirect; de bunuri materiale şi
de servicii; propriu-zis şi de completare; temporar şi permanent; cu plata
imediată şi cu plata amânată”.
 Regimul de import constă în intrarea definitivă a mărfurilor în ţară,
cumpărarea de o persoană juridică naţională, în urma acordurilor
contractuale între părţi, acordarea statutului de marfă indigenă după
efectuarea formalităţilor vamale şi comerciale şi comercializarea la intern.
Bunurile indigenate beneficiază de acelaşi regim ca bunurile naţionale.
Regimul de import este cel mai important şi complex, din punct de vedere
al importanţei şi al aplicării formalităţilor vamale, măsurilor de politică
comercială şi fiscală. La import după efectuarea formalităţilor de vămuire,
autorităţile încasează datoria vamală aferentă drepturilor de import.
Drepturile de import sunt taxa vamală, comisionul vamal, suprataxa
7
vamală, taxa pe valoarea adăugată, accize pentru anumite categorii de
mărfuri, eventuale taxe de răspuns la tratamente comerciale nefavorabile
din partea ţării exportatoare. Pentru aplicarea corectă a tarifului vamal
trebuie constatată originea mărfurilor. Foarte important pentru aplicarea
corectă a tarifului vamal este declararea corectă a valorii în vamă.
 Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică
comercială publice sau private care împiedică, limitează sau deformează
fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii, şi care au ca principal scop
apărarea, protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea
balanţei de plăţi.
 Spre deosebire de barierele tarifare (taxele vamale), cele netarifare au
câteva particularităţi:
1) prin formele pe care le îmbracă, acestea urmăresc mărfurile pe
tot parcursul lor (de la exportator până la consumatorul final) şi
acţionează eşalonat (din momentul în care s-a efectuat comanda
pentru un produs care urmează a fi importat până în momentul
consumului final al acestuia);
2) prezintă o mare diversitate şi un grad de protecţie diferenţiat;
3) domeniile în care se aplică sunt extrem de variate (sunt legate de
sfera relaţiilor economice internaţionale);
4) în marea lor majoritate, aceste bariere netarifare sunt mai greu de
cunoscut de exportatori şi, deci, se evaluează mai greu, precum şi
gradul lor de protecţie sau de discriminare;
5) pot influenţa, în mod direct, volumul fizic al mărfurilor
importate, limitându-l;
6) pot influenţa, în mod indirect, volumul importurilor, prin
mecanismul preţurilor sau pot crea anumite condiţii care să
îngreuneze realizarea importurilor.
 Se apreciează că, în planul economiei mondiale, barierele netarifare au
proliferat începând cu deceniul opt.
 Odată cu inventarea lor, GATT le-a grupat pe anumite criterii.
 În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe clasificări ale barierelor
netarifare (exemplu: protecţionism tarifar, legislativ, etc.), dar ne vom referi
la clasificarea pe care a făcut-o GATT, şi anume:
1. bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a
importurilor (restricţii cantitative la import);
2. bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă
prin intermediul preţurilor;
3. bariere netarifare care decurg din formalităţi vamale şi
administrative la import;
4. bariere netarifare care decurg din participarea statelor la
activităţile comerciale;
5. bariere netarifare care decurg din standardele aplicate
produselor importate şi celor indigene (se mai numesc şi
“obstacole tehnice”).
76
 Prelevările variabile la import
o se practică în Uniunea Europeană;
o fac parte din instrumentele de politică comercială cu care CEE a
operat în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare;
o au o dublă natură: - tarifară şi
- netarifară;
o vizează importurile de produse agricole care făceau obiectul
politicii comunitare din ţările terţe;
o sunt un fel de taxe vamale suplimentare care se percep peste
taxele vamale obişnuite, stabilite pentru produsele respective,
taxe vamale ce fac obiectul tarifului vamal comun faţă de terţi şi
care se calculează ca diferenţă între preţul de import (de ecluză)
şi preţul comunitar (indicativ sau orientativ), la care se
comercializează produsele respective şi din care se scad
cheltuielile de transport pe parcursul intern, care sunt egale cu
preţul prag (de cele mai multe ori este mai mare preţul
internaţional al produsului respectiv);
o li se mai spune şi prelevări variabile la import pentru că limita
cea mai scăzută (preţul de ecluză) oscilează permanent, în timp
ce limita maximă (preţul prag = preţul comunitar) rămâne
neschimbat în timp de 1 an, ceea ce arată că diferenţa dintre ele
este oscilantă şi, deci, încasările sunt variabile.
 Politica comercială de promovare şi stimulare a exporturilor cuprinde
totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de către stat, dar şi de
firmele private, care urmăresc impulsionarea globală a exportului de
mărfuri al unei ţări.
 Teoria economica de specialitate împarte acest tip de măsuri în:
1. măsuri promoţionale;
2. măsuri de stimulare.
7
Referate, lucrări de reacţie şi jocuri de rol
propuse – temele 1-10:
1. Tema numărul 1: Având în vedere dezbaterile curente privind opţiunea
pentru adoptarea unuia sau altuia dintre tipurile de politică comercială şi
pornind de la materialul bibliografic pus la dispoziţie în acest sens, realizaţi o
scurtă incursiune în dinamica istorică a politicilor şi respectiv, a
instrumentelor comerciale adoptate de către unele state din plan mondial,
selecţionate după criteriul dominanţei lor în comerţul mondial într-o perioadă
sau alta şi după modul cum direcţia adoptată în trecut în acest plan al politicii
comerciale, s-a reflectat ulterior asupra comerţului mondial, dar şi ţinând cont
de statistica de comerţ internaţional din prezent, care le plasează şi la acest
moment în topul ţărilor dezvoltate sub aspectul comerţului exterior. Pe baza
acestor experienţe, precizaţi cum vedeţi politica comercială a UE în prezent şi
ce tip de politică comercială aţi adopta în Uniunea Europeană dacă această
putere ar sta în mâinile voastre, şi care ar fi instrumentele şi măsurile cu
ajutorul cărora aţi implementa această politică; (Această temă se va realiza şi
prezenta la seminar, în comun, de către 2 studenţi)
2. Tema numărul 2: Pornind de la această primă Parte, realizaţi o lucrare

de reacţie de maxim 5000 cuvinte în care să descrieţi, explicaţi şi
exemplificaţi modul în care consideraţi că politica comercială şi comerţul
exterior al ţării noastre şi-a pus şi îşi pune amprenta asupra vieţii voastre
cotidiene şi asupra modului în care v-aţi format ca adulţi; de asemenea,
precizaţi şi ce impact consideraţi că are evoluţia comerţului internaţional
asupra voastră, a prietenilor voştri, a oraşului, regiunii, ţării etc.; evidenţiaţi
avantajele şi dezavantajele protecţionismului din punctul de vedere al temei
lucrării de reacţie astfel realizate; (Această temă se va realiza şi prezenta la
seminar, în comun, de către 2 studenţi)
3. Tema numărul 3: Pe baza materialului bibliografic pus la dispoziţie în

cadrul activităţii de seminar şi a conţinutului acestui prime părţi, prezentaţi
conceptul de Globalizare şi relaţia dintre Globalizare şi Comerţul
internaţional. (Această temă se va realiza şi prezenta la seminar, în comun,
de către 2 studenţi)
4. Tema numărul 4: Pe baza materialului bibliografic pus la dispoziţie, a

conţinutului acestui prime Părţi şi a altor documente consultate pe internet,
elaboraţi o lucrare de reacţie având ca temă „Noile raporturi de forţe în
comerţul internaţional al începutului de secol XXI” (Această temă se va
realiza şi prezenta la seminar, în comun, de către 4 studenţi)
78
5. Tema numărul 5: Realizaţi o sinteză a principalelor măsuri şi
instrumente de politică comercială practicate de ţara noastră începând cu
anul 1990, dând exemple concrete pentru fiecare în parte – sursele de
documentare: codurile fiscale şi codurile vamale ale României din
perioada analizată şi internetul. (Această temă se va realiza şi prezenta la
seminar, în comun, de către 4 studenţi)
6. Tema numărul 6: Pe baza materialului bibliografic pus la dispoziţie, a

conţinutului acestui capitol şi a altor documente consultate pe internet,
elaboraţi o lucrare de reacţie având ca temă: Evoluţia în domeniul
uniunilor vamale şi a zonelor de comerţ liber începând cu anul 1948
(Această temă se va realiza şi prezenta la seminar, în comun, de către 4
studenţi)
7. Tema numărul 7: Presupunând că sunteţi membrii Guvernului României,

că România nu este stat membru al UE, realizaţi o lucrare de reacţie în
care să elaboraţi Politica comercială a României aşa cum aţi concepe-o
voi, în cazul în care aţi fi factorul de decizie în acest domeniu, pornind de
la materialul prezentat în această primă Parte; (Această temă se va realiza
şi prezenta la seminar, în comun, de către 4 studenţi)
8. Tema numărul 8: Prezentaţi formele de extindere a teritoriul vamal şi

descrieţi exemple reale utilizând materialul din curs, materialul
bibliografic pus la dispoziţie şi informaţiile existente pe internet. (Această
temă se va realiza şi prezenta la seminar, în comun, de către max. 4
studenţi)
9. Tema numărul 9: Prezentaţi formele de restrângere a teritoriul vamal şi

descrieţi exemple reale utilizând materialul din curs, materialul
bibliografic pus la dispoziţie şi informaţiile existente pe platforma virtuală
a cursului. Evidenţiaţi caracteristicile Zonelor Economice Speciale din
China. (Această temă se va realiza şi prezenta la seminar, în comun, de
către max. 4 studenţi)
10. Tema numărul 10: Prezentaţi principiile Clauzei Naţiunii Celei mai
Favorizate – CNF (Clauza ţărilor cu regim comercial normal) şi al
Tratamentului Naţional, utilizând materialul din curs, materialul
bibliografic pus la dispoziţie şi informaţiile existente pe internet. Explicaţi
de ce noua denumire a CNF este Clauza ţărilor cu regim comercial
normal (Această temă se va realiza şi prezenta la seminar de către 1
student)
7
Intreb ă ri de autoevaluare – Set 1:
1. Pornind de la delimitările conceptuale, definiţi şi explicaţi interconexiunile
dintre următoarele noţiuni: comerţ internaţional, comerţ mondial, comerţ
exterior, export, import, reexport, tranzit.
2. Care sunt componentele comerţului exterior şi ale comerţului
internaţional?
3. Ce rol joacă schimburile comerciale internaţionale în dezvoltarea
economică a unui stat?
4. Ce reprezintă politica comercială?
5. Care sunt obiectivele pe termen lung ale politicii comerciale a unui stat?
Dar cele pe termen scurt?
6. Care sunt funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească politica comercială?
7. Ce tipuri de politici comerciale există şi care sunt trăsăturile caracteristice
ale fiecăruia?
8. Care sunt limitele politicii comerciale? Explicaţi.
9. Care sunt factorii stimulativi şi determinanţii principali ai dinamicii
comerţului internaţional din perspectivă temporală, şi care au stat la baza
motivaţiei intensificării schimburilor internaţionale îndeplinind în acelaşi
timp şi efectele scontate ale acestor schimburi asupra preţurilor,
profiturilor, veniturilor şi bunăstării individuale?
10. Ce reprezintă măsurile şi instrumentele de politică comercială?
Exemplificaţi.
11. Ce curente sau fluxuri pot fi identificate în cadrul schimburilor
economice internaţionale care se desfăşoară actualmente între diferitele
blocuri sau poli ai economiei mondiale?
12. De ce participarea la circuitul economic mondial reprezintă actualmente
un obiectiv extrem de important în prezent pentru toate statele lumii?
13. Care au fost elementele care au stat la baza evoluţiei comerţului
internaţional?
14. Evoluţia postbelică a comerţului mondial s-a desfăşurat sub influenţa
unui ansamblu contradictoriu de factori. Care au fost cei mai importanţi
dintre aceşti factori, care au şi stat la baza dezvoltării comerţului mondial
postbelic?
15. Ce efecte asupra comerţului mondial a generat efectul sinergic al
factorilor care au stat la baza dezvoltării comerţului mondial postbelic?
16. Cum se clasifică taxele vamale după fiecare criteriu?
17. Care este diferenţa între taxele vamale convenţionale şi cele
preferenţiale?
18. Ce este teritoriul vamal şi care sunt formele acestuia?
19. Care este diferenţa între uniuni vamale şi zone de liber schimb? Daţi
exemple din fiecare.
20. Ce reprezintă crearea de comerţ? Dar deturnarea?
80
21. Ce este Tariful vamal şi câte tipuri se utilizează actualmente în plan
mondial?
22. Care sunt cele mai importante efecte produse de utilizarea taxelor vamale
asupra funcţionării economiei?
23. Ce sunt taxele şi măsurile antidumping? Ce sunt taxele compensatorii?
24. Ce sunt măsurile de salvgardare? Care este diferenţa dintre măsurile de
salvgardare şi cele antidumping?
25. Ce este protecţia efectivă şi cum se calculează? Ce reprezintă dispersia
tarifară?
26. Ce este protecţia nominală şi cum se calculează?
27. Ce este politica vamală? Care sunt funcţiile impunerii vamale?
28. Care sunt definiţia şi rolul taxelor vamale?
29. Ce sunt măsurile de politică comercială de natură netarifară şi cum se
clasifică acestea?
30. Ce sunt măsurile de stimulare şi de promovare şi cum se clasifică?
8
Capitolul 3. Teorii şi modele privind comerţul
internaţional
O mare parte a teoriei privind comerţul internaţional s-a dezvoltat liniar,

conform principiului natura non facit saltus, prin completarea teoriilor
anterioare sau abordarea unor noi aspecte dintr-o problematică deosebit de
complexă, dar au existat şi numeroase cazuri de desconsiderare a rezultatelor
predecesorilor datorită faptului că s-au considerat a fi false sau a fi deduse din
premise incomplete, nerealiste sau false, fapte care au generat în consecinţă
propunerea unor abordări în întregime noi.
În general maniera de abordare a problemei schimburilor este una
parţială, prin operarea unor simplificări substanţiale, dar indispensabile
formulării unor concluzii pertinente. Se analizează astfel schimburile între două
ţări, mecanismul schimburilor doar pentru două produse, sau specializarea
internaţională, în condiţiile analizării a cel mult doi factori de producţie.
Se utilizează, de asemenea, - din motive de simplificare a analizei -
anumite concepte cu semnificaţie pur teoretică, cum ar fi în teoria neoclasică
curbele de indiferenţă colectivă ori premise care nu îşi găsesc reflectare largă în
realitatea vieţii economice contemporane, cum ar fi de exemplu concurenţa pură
şi perfectă. În mod evident extrapolările ce pornesc de la un asemenea mod de
abordare dau rezultate numai parţial valabile. Desigur însă că nu trebuie
exagerate nici limitele unor asemenea simplificări. Numeroase cercetări sau
analize demonstrează, utilizând modele care tind să fie deosebit de complexe din
punct de vedere matematic, că majoritatea argumentaţiilor rămân valabile chiar
şi după renunţarea la aceste circumstanţe simplificatoare. Se consideră46 practic
că toate teoriile importante asupra schimburilor au fost validate, niciuna nefiind
infirmată în mod categoric de practică.
Teoriile asupra schimburilor economice internaţionale se fundamentează
- în principal - pe analiza diferenţelor de costuri, a diferenţelor între intensitatea
înzestrării cu factori de producţie sau a ritmului inovaţiilor tehnice şi
tehnologice, a gradului de noutate al produsului sau a modalităţilor de
acumulare a capitalului. Teoria clasică şi neoclasică asupra schimburilor şi
specializării internaţionale cuprinde în perspectivă istorică, mai multe abordări
sau curente pe care le vom analiza succint în cele ce urmează, insistând
îndeosebi asupra premiselor de la care s-a pornit şi a rezultatelor mai
semnificative la care s-a ajuns.
Important de reţinut însă este faptul că indiferent de teorie, realitatea ne-
a demonstrat că schimburile economice internaţionale (comerţul internaţional)
permite îmbunătăţirea eficienţei economice, respectiv a structurii producţiei
naţionale, mărirea venitului naţional şi în final, creşterea bunăstării.
46
Michel Rainelli, Comerţul internaţion, Ed.Humanitas, 1992
82
Eficienţa economică este raportul dintre efectul util şi efortul depus
într-un anumit domeniu al economiei. Efectul util se măsoară prin
sporul de utilitate47 ocazionat prin desfăşurarea unei activităţi şi este
reflectat de preţ, iar efortul constă în cheltuirea suplimentară de
resurse de producţie, concretizate în costurile48 respectivei activităţi.
O economie naţională este în echilibru atunci când raportul între
utilitatea marginală şi costul marginal este acelaşi pentru toate activităţile.
Această situaţie este definită drept optim economic. Iar preţurile
corespunzătoare sunt preţuri optime pentru economia naţională respectivă.
Optimului economic îi corespunde cel mai înalt nivel al bunăstării, resursele de
producţie şi tehnologia fiind date.
Tot realitatea practică ne-a evidenţiat că dacă relaţiile economice externe
ale unui stat sunt judicios configurate, ele permit economiei naţionale să
realizeze un nivel de echilibru general superior celui aferent stării de autarhie şi
astfel, să atingă un nivel mai înalt al bunăstării. Concomitent, trebuie luat în
considerare faptul că în orice societate bazată pe producţie, schimbul reprezintă
baza activităţii economice. El permite o mai bună alocare a resurselor rare şi,
deci, o creştere a eficacităţii sistemului economic. Dezvoltarea schimburilor
însoţeşte procesul de specializare a unităţilor economice, care renunţă treptat să
mai producă toate bunurile de care au nevoie. Această regulă a schimbului şi a
specializării se aplică indiferent care ar fi natura unităţii de producţie: individ,
întreprindere, regiune, naţiune.
3.1. Teoria mercantilistă şi şcoala clasică engleză

în comerţul internaţional
Mercantilismul49 a fost primul curent de gândire care a abordat
problematica schimburilor internaţionale şi concluziile la care au ajuns
mercantiliştii derivă din specificul doctrinei propuse de ei: preponderenţa
capitalului comercial faţă de cel productiv, identificarea bogăţiei cu metalele
preţioase, considerarea comerţului exterior ca singura activitate aducătoare de
bogăţie50 şi în acelaşi timp ca joc cu sumă nulă, adică câştigul unei ţări de pe
urma schimburilor se face întotdeauna pe seama partenerului care pierde exact
aceeaşi valoare. Potrivit acestei concepţii câştigă doar exportatorii care, în
schimbul mărfurilor vândute primesc aur, în timp ce importatorii plătind, pierd.
Politica economică mercantilistă consta în esenţă în intervenţia masivă a
statului în economie prin protejarea activităţii comercianţilor autohtoni
47
utilitatea marginalã – O. Rujan - „Teorii şi modele privind relaţiile economice internaţionale”,
Edit. ASE, Bucureşti, 2001
48
este vorba de costul marginal – O. Rujan - „Teorii şi modele privind relaţiile economice
internaţionale”, Edit. ASE, Bucureşti, 2001
49
Mercantilismul a fost o doctrină economică practicată de statele europene în perioada de
început a capitalismului liberei concurenţe (sec.XVI-XVII) pentru a-şi întări puterea economică
şi influenţa politică. (Dicţionarul de Relaţii Economice Internaţionale, 1993)
50
producţia era privită ca o simplă premisă a creşterii avuţiei, iar comerţul intern doar o
deplasare a avuţiei în interiorul ţării
8
împotriva celor străini, pentru a atrage investiţii şi a stimula exportul şi
realizarea în acest fel a unei balanţe comerciale active. Măsurile vizate erau de
factură protecţionistă, opusă celor de liber schimb, importul fiind considerat o
povară pentru economie. Carenţa fundamentală a concepţiei mercantiliste asupra
comerţului exterior - dincolo de valoarea de adevăr discutabilă a rezultatelor -
este aceea că nu a reuşit să identifice şi să abordeze aspectele relevante ale
comerţului internaţional. Acestea au apărut pentru prima dată în lucrările
reprezentanţilor unui nou curent al gândirii economice.
Exponenţii cei mai reprezentativi ai Şcolii Clasice Engleze dintre care îi
amintim pe Adam Smith, Robert Torrens, David Ricardo, John Stuart Mill, au
fost primii care au adresat - şi au încercat să ofere răspunsuri la trei întrebări
fundamentale :
Care sunt câştigurile din comerţ? (beneficiază cineva de pe urma
comerţului internaţional?; de unde provin câştigurile din comerţ şi cum sunt ele
împărţite între ţări? care este costul protecţionismului?; cât de mare este costul
auto-suficienţei?) Care este structura (sau modelul) comerţului? (ce bunuri se
exportă şi se importă de către fiecare ţară?; care sunt legile fundamentale care
guvernează alocarea internaţională a resurselor şi fluxurilor comerciale?) Care
sunt termenii comerţului?, (adică la ce preţuri sunt importate şi exportate
bunurile schimbate?) .
Adam Smith în lucrarea sa fundamentală Avuţia Naţiunilor (1776)
respinge tezele avansate de mercantilişti atât în ceea ce priveşte izvorul sau
sursa bogăţiei cât şi relativ la modelul explicativ al schimburilor internaţionale.
Potrivit marelui clasic englez, eroarea principală a mercantiliştilor a fost aceea
că nu au făcut distincţia între bogăţie51, care însuma stocul de bunuri
consumabile şi durabile împreună cu stocul resurselor naturale şi umane şi
tezaur, ca stoc de metale preţioase. La baza teoriei sale asupra comerţului
internaţional se află ca premise esenţiale Teoria valorii - muncă (care afirmă că
munca este unicul factor de producţie şi că într-o economie închisă bunurile se
schimbă în funcţie de munca încorporată în producerea lor), ipoteza pieţei cu
concurenţă pură şi perfectă precum şi ipoteza deplinei mobilităţi internaţionale a
muncii.
Pornind de la premisa că două ţări dispun de aceeaşi cantitate de muncă
dar produc cele două mărfuri (necesare consumului) luate în studiu (pânză şi
grâu) cu consumuri diferite (de muncă, singurul factor de producţie considerat),
satisfacerea nevoilor se realizează la un anumit nivel în condiţii de autarhie şi la
un alt nivel (mai ridicat) odată cu deschiderea pieţelor (apariţia schimburilor
externe). Explicaţia lui Adam Smith se bazează pe câştigurile ce rezultă pentru
fiecare partener din schimburile ce au la bază diviziunea internaţională a muncii
şi specializarea în producerea numai acelor bunuri la care statele deţin avantaje
absolute (produc mai ieftin în termeni de intrări de muncă / unitate de produs
finit).
Smith abordează aşadar comerţul exterior ca un joc cu sumă pozitivă, în
care ambii parteneri consideraţi realizează o îmbunătăţire a nivelului general al
51
wealth, eng.
84
consumului, prin plasarea în urma schimburilor într-un nou punct de echilibru,
care asigură un nivel mai ridicat al satisfacţiei sau utilităţii totale decât în
condiţii de izolare.
În mod firesc, potrivit concepţiei sale, Smith se declară împotriva
oricărei imixtiuni în mecanismul intim al pieţei pe care îl consideră autoreglator,
în momentul în care o mână invizibilă asigură canalizarea tuturor eforturilor
individuale determinate de interese egoiste spre realizarea binelui general.
Astfel, situându-se din nou în opoziţie faţă de mercantilişti, Adam Smith
dezavuează orice formă de protecţionism, care ar minimiza potenţialul de câştig
de pe urma comerţului exterior.
Amploarea crescândă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada
revoluţiei industriale şi preocupare ei pentru întărirea legăturilor cu coloniile de
pe alte continente au adus în atenţia economiştilor timpului problema bazelor
teoretice ale relaţiilor economice internaţionale şi ale politicii economice externe
optime. Cum Teoria avantajelor absolute nu-şi mai găsea aplicabilitate decât în
mod excepţional, situaţia cea mai frecventă în comerţul internaţional fiind aceea
în care unul dintre parteneri nu deţinea avantaj absolut la nici un produs dintre
cele care făceau obiectul schimburilor, a apărut de asemenea necesitatea
fundamentării teoretice a schimburilor în noile condiţii.
Răspunsul a venit sub forma Teoriei costurilor comparative de producţie
şi avantajelor relative reciproce, menită să explice cauzele şi consecinţele
diviziunii internaţionale a muncii, principiile alocării raţionale a resurselor şi
câştigul ce poate fi obţinut. Rudimente ale acestei teorii apar în scrierile unor
mercantilişti târzii, care privesc comerţul internaţional ca pe un mijloc de a
obţine produse care cer mai puţină muncă decât în ţara dată52.
De asemenea, noţiunea de cost comparativ poate fi găsită la englezul
Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea Eseu asupra comerţului exterior cu
cereale (1815) în care demonstrează că poate fi avantajos schimbul internaţional
chiar dacă mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai
ridicate decât ar putea fi produse în ţara importatoare.
Cu toate acestea, paternitatea teoriei este atribuită economistului englez
David Ricardo, care în capitolul VII Despre comerţul exterior al celebrei lucrări
Despre principiile economiei politice şi impunerii abordează alternativa, mult
mai probabilă, potrivit căreia nu toţi partenerii deţin avantaje absolute în
producţia de bunuri şi va demonstra că avantajul absolut nu este indispensabil
pentru un comerţ profitabil. Potrivit lui Ricardo, cauza diviziunii internaţionale
a muncii şi a comerţului internaţional o reprezintă consacrarea naturală a
capitalului şi muncii activităţilor mai avantajoase, criteriul alocării raţionale a
resurselor productive îl reprezintă avantajul relativ, iar rezultatele sunt reciproc
avantajoase pentru parteneri. Avantajul Relativ (sau comparativ)53 reprezintă
posibilitatea de a obţine o marfă cu o cheltuială de timp de muncă relativ mai
52
lucrare anonimă: Consideraţiuni asupra comerţului cu Indiile Rasăritene - 1701
53
avantajul comparativ este, spre deosebire de avantajul absolut, un termen relativ: într-un
model 2x2 (două ţări, două produse) după ce se determină avantajul comparativ al unei ţări într-
o ramură, se concluzionează în mod automat că cealaltă ţară deţine avantaj relativ în cealaltă
ramură
8
mică în comparaţie cu cea necesitată pentru producerea altei mărfi în aceeaşi
ţară, chiar dacă aceasta implică mai mult timp de muncă decât în alte ţări sau
în ţările partenere. Dacă între două ţări care desfăşoară schimburi comerciale
una este mai eficientă decât cealaltă (deţine avantaj absolut) în toate domeniile,
potrivit lui Ricardo, ţara dezvoltată are un avantaj comparativ în ramura în care
gradul de superioritate este mai mare şi un dezavantaj comparativ în ramura în
care gradul de superioritate este mai scăzut şi, în mod similar, ţara mai puţin
dezvoltată deţine un avantaj comparativ în ramura în care gradul de inferioritate
al capacităţilor sale productive este mai scăzut, respectiv un dezavantaj
comparativ în ramura în care inferioritatea sa este mai accentuată.
Teoria avantajului comparativ poate fi formulată în termeni moderni
astfel: este ineficient din punct de vedere paretian54 să existe mai mult de o ţară,
care să producă două sau mai multe bunuri la costuri marginale relative de
producţie diferite.
Specializarea în producţie între două (sau mai multe) ţări se realizează
aşadar prin alocarea resurselor în producţia unor bunuri care, chiar dacă
ocazionează un consum de resurse mai ridicat decât la partener, prin schimburi
cu acesta din urmă asigură obţinerea altor mărfuri care, produse în aceeaşi ţară
(prima), ar fi determinat un consum şi mai ridicat de resurse. Specializarea de
acest fel permite creşterea generală a consumului (în toate statele) fără
modificarea resurselor utilizate pentru producţie. Comerţul liber este reciproc
avantajos în accepţiunea ricardiană dacă şi numai dacă există un avantaj
comparativ. Dacă superioritatea unuia dintre parteneri este aceeaşi în toate
ramurile de producţie, atunci nu există, teoretic, nici o bază pentru schimb.
Dacă există, câştigul de pe urma schimburilor este egal cu diferenţa
dintre raportul de schimb intern şi raportul de schimb internaţional al produsului
respectiv. Pentru ţările producătoare raportul internaţional este dependent nu
numai de raportul de schimb din ţara parteneră ci şi de cererea de pe piaţa
acestuia: dacă cererea este foarte puternică preţul internaţional va fi apropiat
(sau chiar egal) cu preţul intern al ţării care nu deţine avantajul comparativ (deci
foarte avantajos pentru producător), în timp ce dacă cererea este scăzută preţul
internaţional va fi apropiat de preţul (mai scăzut al) producătorului specializat.
Rezultă deci că avem de a face cu o repartiţie inegală55 a câştigurilor
între ţările participante la schimburi, cererea jucând un rol esenţial în stabilirea
preţului internaţional. Specializarea se realizează deci, în funcţie de condiţiile
ofertei, în timp ce repartizarea câştigurilor depinde într-o măsură decisivă de
condiţiile cererii (de dimensiunile pieţei56).
54
eficienţa paretianã este condiţia potrivit cãreia nu este posibil sã se obţinã un câştig fãrã a
suporta un cost. Are legãturã cu conceptul de cost de oportunitate, având în vedere cã o condiţie
a ineficienţei la Pareto este atunci când un deziderat economic poate fi obţinut cu un cost de
oprtunitate zero.
55
cazul ideal, in care partajarea schimburilor se face in mod egal, este acela in care pretul
international se fixeaza exact la mijlocul raportului dintre cele doua preturi nationale;
56
este cunoscut “paradoxul ţărilor mici”, care se pot specializa practic complet, in timp ce in
cazul tarilor mari specializarea completa nu este nici posibila nici eficienta. Astfel (pentru că
ţara mai mare este nevoită să producă şi în ramura în care nu deţine nici măcar avantaj
comparativ) ţara mică va beneficia de o diferenţă favorabilă între preţul intern (fundamentat pe
86
David Ricardo a adoptat, la fel ca Adam Smith, o puternică poziţie de
dezaprobare a protecţionismului şi în favoarea liberului schimb, declarându-se
împotriva celebrelor Legi ale cerealelor57, care impuneau taxe vamale glisante la
importul de cereale (cu cât scădea preţul în străinătate, cu atât creştea taxa de
import), constituind o eficientă barieră în calea aducerii grâului ieftin în Anglia
şi menţinând rente nejustificat de mari pentru proprietarii funciari în dauna
profiturilor întreprinzătorilor capitalişti58. Concluzia la care ajunge Ricardo este
aceea că singurul efect al subvenţiilor şi taxelor este deturnarea unui capital de
la utilizarea către care el ar fi normal orientat.
Teoria ricardiană a fost testată empiric în mod oficial pentru prima dată
în anul 1951 (adică la 134 de ani de la lansarea ei) de către MacDougall 59, care a
luat în considerare comerţul a două ţări: Statele Unite ale Americii şi Regatul
Unit al Marii Britanii în anul de referinţă 1937. Deoarece comerţul bilateral era
distorsionat de tarife60, deci greu de analizat şi relativ mic în comparaţie cu
schimburile totale, MacDougall a generalizat teoria ricardiană, afirmând că o
ţară ce are avantaj comparativ într-un anumit bun va deţine o parte relativ
însemnată a pieţelor terţe ale bunului respectiv. Utilizând date pentru 25 de
produse manufacturate, el a ajuns la concluzia că rata exporturilor britanice/
exporturi americane depindea în mod strict invers proporţional de cererea
relativă de muncă fizică în MB faţă de SUA şi de costurile relative ale forţei de
muncă, rezultate care au părut să confirme ideea de bază a teoriei: acolo unde
productivitatea este comparativ mai ridicată şi exporturile sunt mai mari.
Această metodă de verificare a fost criticată pentru aspecte legate de
rigurozitatea demonstraţiei (Bhagwati, 1964), după cum a fost criticată şi teoria
ricardiană însăşi61. În concluzie însă, deşi predicţiile specifice teoriei ricardiene
nu sunt susţinute empiric în mod strict (în special cele referitoare la
specializarea completă la care sunt împinşi partenerii pentru a-şi maximiza
profitul), ideea generală este aceea că avantajele comparative pot explica în sens
larg modelul schimburilor comerciale ale statelor.
3.2. Curentul neoclasic şi aportul acestuia

la dezvoltarea comerţului internaţional
Pentru că teoria lui Ricardo are, vis-á-vis de realităţile contemporane,
numeroase limite, adepţi ai curentului neoclasic62 au integrat teoria avantajelor
costul de producţie) şi preţul internaţional şi va fi în poziţia de a acapara o parte mai mare a

câştigurilor din comerţ.
57
Corn Laws, eng.
58
vezi concepţia ricardiană referitoare la repartiţia veniturilor
59
vezi Winters, op.cit.
60
exporturile britanice în SU erau afectate de barierele comerciale, cele americane în RU - de
tariful britanic şi astfel comerţul bilateral era deformat de diferenţele dintre cele două tarife
vamale, în timp ce exporturile într-o ţară terţă suportă un tratament relativ uniform
61
vezi în acest sens analiza critică a teoriei ricardiene prin prisma problemelor întâmpinate de
ţările rămase în urmă, realizată de Mihail Manoilescu în Forţele naţionale productive şi
comerţul exterior, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
62
avem in vedere lucrari ale unor autori ca W. Leontief, G. Haberler, J. Viner si altii;
8
comparative într-un model de echilibru general, în cadrul căruia oferta şi
cererea, respectiv salariul şi preţul au fiecare un rol bine determinat. Principalele
modificări introduse în teorie vizează în primul rând explicarea valorii şi
preţurilor mărfurilor în sensul îndepărtării de teoria valorii-muncă şi folosirea
unor noi tehnici de investigare şi reprezentare grafică a costurilor şi avantajelor
comparative precum şi a rezultatelor comerţului internaţional.
Cei mai de seamă economişti ai timpului şi-au adus o contribuţie la
dezvoltarea teoriei comerţului internaţional prin sublinierea sau confirmarea
unor rezultate anterioare sau lansarea unor concepţii noi. Astfel, Teoria
valorilor internaţionale a lui John Stuart Mill63 reafirmă constatarea empirică
a agenţilor economici că mărfurile pe care le importă o ţară sunt plătite cu
mărfurile pe care le exportă în ţara parteneră, iar raportul de schimb al unei ţări
este cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar
cererea proprie pentru mărfurile străine este mai mică.
Alfred Marshall64 este autorul unui compromis între teoria subiectivă a
valorii (teoria valorii-utilitate) şi preţurilor şi teoria obiectivă (teoria valorii-
muncă): pe termen scurt explică preţurile mărfurilor în funcţie de utilitatea
acestora, iar pe termen lung (ca tendinţă) în funcţie de costul lor de producţie. În
concepţia sa, avantajul în comerţul internaţionalconstă în surplusul de cost pe
care ar fi trebuit să-l cheltuiască o ţară dacă şi-ar fi produs singură marfa
importată, peste costul produselor exportate, pentru a-şi procura marfa
respectivă. Din argumentaţia lui se desprind trei concluzii mai importante:
a. Pe piaţa internă costurile de producţie coincid cu valoarea
mărfurilor, dar pe piaţa mondială există o deosebire între costuri şi valori, legată
de oscilaţia preţului la care se vinde aurul şi de raportul dintre cererea şi oferta
de pe această piaţă;
b. Pentru determinarea raportului de schimb65 face abstracţie de
rolul banilor şi ajunge la concluzia că acesta (raportul) este puternic influenţat
de elasticitatea cererii unei ţări pentru mărfurile din import;
c. Avantajul diferitelor ţări din comerţul internaţional este legat de
dimensiunea ţării respective.
63
Principii de economie politică cu unele din aplicaţiile lor la economia socială, 1848
64
Teoria pura a comerţului exterior (1879), Principiile ştiinţei economice (1890), Bani, credit şi
comerţ (1923)
65
raportul dintre preţurile bunurilor care fac obiectul schimburilor
88
3.3. Teoria marginalistă – „teoria pură a
comerţului internaţional”
Marginaliştii au indus prin Teoria pură a comerţului internaţional o
tehnicizare accentuată a investigaţiilor în domeniul comerţului internaţional,
examinând cu preponderenţă latura cantitativă a schimburilor, încercând
modelarea lor matematică şi exprimarea grafică prin curbe de indiferenţă şi au
subapreciat rolul banilor, ceea ce a condus la o “rupere” a teoriei pure de teoria
monetară a relaţiilor economice internaţionale.
Neoclasicii sunt aceia care au introdus conceptul de COST DE
OPORTUNITATE: costul de oportunitate al produsului “i” este dat de o sumă de
bunuri “j” a căror producţie trebuie abandonată pentru a se disponibiliza
resursele necesare fabricării unei unităţi din primul produs (“i”). Cele două
concepte fundamentale pe care se bazează teoriile dezvoltate de neoclasici sunt
costurile de oportunitate crescătoare şi curbele de indiferenţă la consum colectiv.
Economiştii neoclasici au ridicat obiecţii serioase premisei ricardiene relative la
costurile de oportunitate constante: în primul rând aceasta contrazicea
observaţia empirică că în foarte multe ramuri de producţie se opera în condiţii de
costuri crescătoare, iar în al doilea rând costurile de oportunitate constante
conduceau la specializarea absolută sau completă, care la rândul ei nu
corespundea vieţii economice reale66.
De asemenea, luarea în considerare a cererii prin curbele de indiferenţă
la consum remedia lacuna lui Ricardo, care nu a fost în măsură să stabilească
condiţiile echilibrului internaţional deoarece modelul său considera doar oferta.
Deşi discutabile ca şi concept67, curbele de indiferenţă colective (sau sociale)
permit determinarea punctelor de echilibru potenţial, a punctului de echilibru
stabil al schimburilor internaţionale, iar rezultatele furnizate sunt calitativ
similare cu cele obţinute într-un mod mult mai laborios prin utilizarea unui
model total dezagregat68.
Pe această bază specializarea internaţională trebuie să ţină cont de
punctul de întâlnire a costului de oportunitate (numit şi rată marginală de
transformare) cu rata marginală de substituţie (sau raportul de schimb), care
exprimă importurile ce se pot realiza prin exportul unei cantităţi determinate de
produse. În modelul folosit de Ricardo preţurile sunt egale cu costurile unitare
ale muncii, dar comparaţiile reale trebuie să ţină cont şi de nivelul salariilor,
respectiv de efectele ratelor de schimb ale valutelor celor două ţări asupra
costurilor şi preţurilor. Luarea în calcul a acestor variabile arată că avantajele
iniţiale (absolute sau relative) pot cunoaşte modificări importante ca urmare a
modificării salariilor sau a cursurilor de schimb valutar.
66
de exemplu SUA continuau să producă în interior cea mai mare parte a mărfurilor pe care le
importau
67
comparaţiile interpersonale de utilitate sunt considerate neştiinţifice
68
prin considerarea curbelor de indiferenţă individuale
8
Întreaga teorie neoclasică a comerţului internaţional este o teorie a
echilibrului69, fie că este vorba despre analiza specializării la nivelul produselor
(care introduce conceptul extrem de util de curbă de cerere-ofertă sau cerere
reciprocă) ori la nivelul factorilor de producţie.
3.4. Teoria contemporană asupra

schimburilor economice internaţionale
Teoria contemporană asupra schimburilor economice internaţionale are
în Modelul H.O.S. (Heckscher-Ohlin-Samuelson), care urmărea înnoirea şi
adaptarea teoriei neoclasice tradiţionale la realitatea interbelică, o reprezentare
foarte importantă. Modelul preia din teoria clasică (şi implicit din varianta
iniţială ricardiană) cel puţin patru elemente: conceptul de cost comparativ,
conceptul de avantaj relativ în comerţul internaţional, conceptul de avantaj
reciproc pentru partenerii comerciali şi politica externă a liberului schimb,
respingând însă orice legătură a teoriei comerţului internaţional cu teoria valorii
bazată pe muncă. Acest model a apărut ca urmare a sfidării adresate
economiştilor lumii de criza economică din anii 1929-1933. Reprezentanţii
macroanalizei au recunoscut astfel mai uşor lacunele şi insuficienţele teoriei
liberale clasice şi neoclasice, orientându-se spre dirijism, în special spre
keynesism. Reprezentanţii microanalizei şi implicit ai mondoanalizei continuă să
susţin tezele de bază ale teoriei neoclasice, procedând la anumite retuşuri impuse
de ruptura expresă şi hotărâta a teoriei comerţului internaţional de legătura reală
sau presupusă cu teoria obiectivă a valorii-muncă, ca şi de investigarea unor
probleme noi cu implicaţii asupra comerţului internaţional, ca de exemplu,
localizarea sau amplasarea diferitelor ramuri economice în funcţie de repartiţia
geografică a factorilor de producţie ca un înlocuitor sau complement al comerţului
internaţional cu produse finale, problema uniunilor vamale etc.
Rezultatul cel mai tipic al acestor investigaţii l-a constituit teoria
proporţiei factorilor de producţie şi a egalizării preţurilor factorilor şi a
veniturilor sau, mai pe scurt, modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson (prescurtat H-
O-S) al comerţului internaţional.
Rezumând coordonatele definitorii ale modelului H-O-S al comerţului
internaţional, putem spune că el încearcă să găsească un răspuns plauzibil la cel
puţin cinci probleme esenţiale şi anume: a). care este criteriul alocării raţionale a
resurselor şi deci a specializării internaţionale a economiilor naţionale; b). în ce
constă mecanismul de funcţionare a comerţului internaţional şi de ce factori
depinde formarea preţurilor pe piaţa mondială, respectiv raportul de schimb
(terms of trade) între parteneri; c). care sunt rezultatele imediate ale comerţului
internaţional; d). ce consecinţe are comerţul internaţional pe termen lung,
respectiv influenţa lui asupra creşterii economice şi a dezvoltării economico-
sociale şi e). care este politica economică externă optimă pentru un stat naţional?
Baza metodologică a modelului HOS reconstituie teoria echilibrului
economic general, având ca punct de plecare teoria subiectivist - marginalistă
69
vezi Maurice Byé, op.cit.
90
despre utilitatea şi productivitatea marginală a bunurilor economice şi factorilor
de producţie70. Nici Ricardo şi nici Torrens nu au răspuns la întrebarea
referitoare la factorii esenţiali care determină avantajul comparativ. Potrivit
teoriilor lor, el depindea de diferenţele comparative ale productivităţii muncii
(de fapt de diferenţele de tehnologie) în ţările participante la schimburile
internaţionale, fără însă a explica care sunt bazele unor asemenea diferenţe71.
În modelul Hekscher-Ohlin72, apărut la aproximativ un secol mai târziu,
cei doi economişti suedezi au oferit o teză care a devenit explicaţia larg
recunoscută a cauzelor ultime ale comerţului internaţional. Ideea centrală se
bazează pe două premise:
(a) Produsele diferă între ele în ceea ce priveşte necesarul de factori pentru
fabricarea lor, sau cu alte cuvinte, în funcţie de intensivitatea lor factorială.
(b) Ţările diferă în înzestrarea lor cu factori de producţie, respectiv în
abundenţa resurselor de care dispune. Pornind de la principiul marginalist al
utilităţii finale, a cărei mărime este invers proporţională cu abundenţa bunurilor
intermediare (sau factorilor) folosite sau direct proporţionale cu raritatea lor, se
consideră că avantajul relativ al fiecărei ţări depinde de acea combinaţie de
factori de producţie care asigură o proporţie comparativ mai mare din factorul
mai abundent şi deci mai ieftin, care poate permite un cost de producţie relativ
mai redus al mărfurilor ce urmează a fi exportate.
Determinante sunt considerate aşadar diferenţele de înzestrare cu factori
dintre două ţări. Aceste diferenţe, în esenţă cele de înzestrare cu muncă sau
capital, caracterizează structura producţiei din fiecare ţară prin intermediul
preţurilor relative (în condiţii de autarhie), care sunt diferite şi care vor deveni
criteriul specializării în condiţiile economiilor deschise (spre schimburi externe).
Modelul Heckscher Ohlin foloseşte ipoteza ireversibilităţii intensităţii
factorilor, potrivit căreia intensitatea factorială a producţiei unui bun faţă de un
altul, oricare ar fi remuneraţia (productivitatea) factorilor este întotdeauna de
acelaşi sens (mai mare consumatoare de capital sau de muncă). Celelalte
premise pe care se sprijină teoria se referă la:
 numărul de ţări, de factori şi de bunuri luate în considerare (există două
ţări, fiecare fiind înzestrată cu doi factori de producţie omogeni, munca şi
capitalul şi producând două bunuri), la
 randamentele de scară (considerate constante), la
 tipul specializării (incompletă, nici una dintre ţări nu se dedică în mod
absolut producţiei unui singur bun), la
 concurenţa pe pieţele factorilor şi bunurilor (presupusă pură şi perfectă), la
70
Elemente sintetizate în Teoria interdependenţei reciproce a preţurilor de către economistul
suedez Cassel
71
în analiza ricardiană cauza implicită erau diferenţele climatice
72
geneza acestui model, astazi celebru, s-a produs in anul 1919, cind Elie Hekscher, economist
suedez, publica un articol (considerat piatra de temelie a teoriei inzestrarii cu factori) consacrat
efectelor comertului international asupra repartizarii veniturilor; in 1933, Bertil Ohlin, fost
student a lui Hekscher, dezvolta teoria profesorului sau in lucrarea “ Comertul inter-regional si
international”.
9
 mobilitatea factorilor (consideraţi perfect mobili în interiorul aceleiaşi ţări
dar perfect imobili între ţări), la
 gusturile sau preferinţele consumatorilor (similare, dar nu neapărat
identice), la
 barierele în calea schimburilor (tarife, contingente, etc. care lipsesc) şi
 costurile de transport (zero).
Fiecare regiune este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o
proporţie mai mare din factorii relativ abundenţi acolo, de unde ar rezulta
concluzia că, comerţul internaţional este un caz particular al comerţului regional
şi factorii de producţie sunt mobili nu doar în plan intern ci şi internaţional73.
În schimburile internaţionale se formează un lanţ al intensităţii
factoriale74 pentru diferite bunuri, iar specializarea fiecărei ţări trebuie să ţină
cont în mod obligatoriu de poziţia fiecărui produs “pe acest lanţ” şi de
înzestrarea proprie cu factori de producţie. Creşterea preţurilor de vânzare în
raport cu piaţa internă (ca urmare a specializării) determină sporirea
remuneraţiei factorului mai intensiv şi diminuarea remuneraţiei factorului mai
puţin intensiv75.
Se produce un efect de amplificare în măsura în care remuneraţia
factorilor variază mai puternic decât preţul produselor. Acest aspect este
dezvoltat mai târziu de Rybczynski, care demonstrează că o anumită creştere a
unui factor de producţie antrenează, în preţuri constante, creşterea producţiei de
bunuri intensive în factorul respectiv, în detrimentul altor produse. Potrivit
teoriei lui Rybczynski efectul de amplificare determină o creştere mai puternică
a producţiei în raport cu creşterea factorilor.
Obiectul comerţului internaţional îl constituie nu doar bunurile finale ci
şi bunurile intermediare, asimilate factorilor de producţie. Ca urmare a
comerţului internaţional apare evidentă tendinţa de ieftinire a bunurilor rare şi de
scumpire a bunurilor abundente, iar situaţia este analogă pentru factori, a căror
preţuri (chiar dacă factorii ar fi imobili pe plan internaţional) s-ar modifica ca
urmare a influenţei indirecte pe care o exercită asupra cererii lor de către
comerţul cu produse finite76. Cu atât mai mult în condiţii de mobilitate
internaţională a factorilor, se produce o micşorare a decalajului dintre preţurile
aceluiaşi factor în ţări diferite. Pentru că preţurile factorilor constituie venituri
pentru proprietarii lor, rezultă o tendinţă de egalizare a veniturilor din ţările
partenere ca urmare a desfăşurării comerţului internaţional. Apare ceea ce poartă
numele de paradoxul Samuelson, deoarece statisticile naţionale şi
internaţionale nu confirmă o asemenea egalizare.
Remuneraţia factorilor ar avea aşadar o tendinţă de egalizare, care
depinde însă de realizarea (sau nu) a unor preţuri internaţionale unice (pentru
acelaşi produs). În realitate preţurile internaţionale nu se pot egaliza decât în
condiţii de liber schimb, deoarece, în mod obişnuit, în calea egalizării stau
73
Ohlin
74
şir de inegalităţi
75
teoria Stolper-Samuelson
76
când ţările comercializează bunuri, ele schimbă de fapt conţinutul acestora în factori de
producţie
92
numeroase obstacole importante (taxele vamale, contingentele la schimb,
diferenţele de fiscalitate, la cheltuielile de transport, etc.). De asemenea
diferenţele în privinţa înzestrării cu factori între ţări sunt uneori foarte mari, ceea
ce face imposibilă egalizarea preţurilor internaţionale, împiedicând şi egalizarea
remunerării factorilor.
Acest aspect al amplorii maximale a diferenţei (minime) dintre ţări ca o
condiţie a realizării echilibrului internaţional a fost tratat de către Land care a
propus utilizarea triunghiului sau conului de diversificare 77. Această construcţie
geometrică permite determinarea, în funcţie de dotările specifice cu factori de
producţie, a zonei în care echilibrul internaţional este posibil (în interiorul
triunghiului sau conului), precum şi a punctelor de specializare absolută şi a
zonelor în care nu se poate atinge un echilibru stabil. La toate acestea se mai
adaugă lipsa unei mobilităţi perfecte a factorilor de producţie între sectoare, din
care cauză nu se poate realiza nici măcar o apropiere semnificativă între
nivelurile remunerării factorilor.
Teoriile tradiţionale asupra schimburilor şi specializării internaţionale s-
au finalizat, la începuturile anilor ‘50, prin mai multe tentative de verificare
empirică (pe baza datelor statistice). Cea mai cunoscută tentativă se datorează
echipei de cercetători condusă de Wassily Leontief78. În încercarea de a
demonstra viabilitatea modelului H.O.S., în anul 1953 Leontief a conceput un
test bazat pe tabloul input - output al economiei americane în anul de referinţă
1947 şi pe datele referitoare la compoziţia (intensivitatea) în factori a
exporturilor pentru a elabora o estimare a cantităţilor de capital şi muncă
încorporate într-o cantitate reprezentativă de exporturi în valoare de 1 milion $.
Deoarece nu se afla în posesia a câte unui tablou input-output asemănător pentru
fiecare dintre ţările din care Statele Unite realizau importuri, Leontief a fost
nevoit să calculeze, bazându-se tot pe datele statistice americane, intensitatea
factorială a producţiei naţionale substituite de importuri reprezentative în
valoare de 1 milion $.
Rezultatele cercetărilor, cunoscute ca “paradoxul lui Leontief”, au
infirmat, la prima vedere, teoria pe care şi-au propus s-o valideze. Astfel, cu
toate că, potrivit părerii generale, SUA era la vremea respectivă incontestabil
mai abundent înzestrată cu capital 79 decât toţi partenerii săi comerciali şi deci
trebuia să exporte (potrivit modelului H.O.S.), în principal, mai mult produse ale
unor ramuri mai intensive în capital, după datele statistice ale comerţului din
anul 1947, exporturile de produse intensive în muncă s-au dovedit a fi
preponderente sau invers, au predominat importurile mai intensive în capital.
Paradoxul lui Leontief a generat o vastă cantitate de studii teoretice şi
cercetări empirice menite să-l explice şi să descrie mai exact atuurile şi
slăbiciunile modelului H.O.S. Principalele explicaţii ale paradoxului pot fi
grupate astfel:
77
vezi Byé, op.cit.
78
laureat al premiului Nobel pentru economie în 1973 pentru contribuţia la dezvoltarea teoriei
input-output
79
capital/cap de locuitor
9
 Eficienţa mai mare a forţei de muncă americane este un
argument invocat de însuşi Leontief, care a fost primul care a încercat să
ofere o explicaţie plauzibilă paradoxului. Deoarece productivitatea
muncitorilor americani era mult mai mare decât a celor străini, ar fi rezultat
că Statele Unite erau mai abundent înzestrate cu muncă şi nu cu capital şi
astfel modelul H.O.S. era confirmat. Leontief a afirmat că productivitatea
muncii ar fi fost de 3 ori mai mare decât în străinătate datorită nu angajării
unei cantităţi mai mari de capital / muncitor ci prezenţei în Statele Unite a
unui spirit întreprinzător, a unei organizări superioare şi unui mediu favorabil
şi că în consecinţă numărul muncitorilor americani ar trebui multiplicat cu
factorul 3. Această explicaţie este însă foarte greu de acceptat deoarece
factorii favorizanţi mai sus menţionaţi afectează nu doar munca ci şi capitalul
(situaţie în care paradoxul revine), iar în plus alegerea cifrei 3 este în
întregime arbitrară80.
 Specificul consumului americanilor a constituit o altă încercare de
a explica paradoxul. Astfel, intensivitatea mai mare în capital a importurilor
ar fi fost explicabilă prin preferinţa pronunţată a consumatorilor spre bunurile
intensive în capital. Economiştii au fost însă unanimi în a nu considera
această înclinaţie de consum ca determinantă, din cel puţin două motive: în
primul rând cercetările empirice au indicat o similitudine pronunţată a
funcţiilor cererii din diferite ţări, iar în al doilea rând pe măsură ce venitul pe
cap de locuitor creşte, sporeşte consumul de bunuri intensive în muncă, de
tipul serviciilor.
 Reversibilitatea intensităţii factoriale contrazice o ipoteză
centrală a modelului H.O.S. afirmând că un bun intensiv într-un factor de
producţie poate fi produs în altă ţară ca bun intensiv în alt factor de
producţie81. De exemplu agricultura este intensivă în capital în Statele Unite
dar intensivă în muncă în multe alte state. Totuşi, reversibilitatea intensităţii
factoriale caracterizează o gamă relativ restrânsă de produse şi nu poate
justifica, în sine, paradoxul.
 Prezenţa tarifelor şi a altor obstacole care distorsionează
comerţul a fost luată în considerare ca o eventuală modalitate de influenţare
a importurilor, în sensul protejării mai accentuate în Statele Unite a ramurilor
mai vulnerabile care produc bunuri mai intensive în muncă slab calificată, în
timp ce protecţia bunurilor intensive în capital ar fi comparabil mai mică.
Paradoxul ar putea fi astfel explicat, cel puţin parţial, deşi nu este foarte clar
de ce ar dori un partener să exporte în Statele Unite produse (mai intensive în
capital) la care nu ar deţine avantaj comparativ.
 Luarea în considerare a resurselor naturale ar putea inversa
rezultatele paradoxului în măsura în care acestea sunt recunoscute ca fiind
puternic intensive în capital (necesar extracţiei) şi majoritatea sunt importate
80
potrivit unui studiu realizat de Kreinin în anul 1965, forţa de muncă era într-adevăr superioară
celei a principalilor parteneri comerciali, dar superioritatea însuma maximum 20-25 de procente
şi nu 300%
81
Minhas, în Echange international et croissance, Economica, Paris, 1971 încearcă să
demonstreze că reversibilitatea factorială poate fi frecventă.
94
în Statele Unite, pentru unele dintre ele neexistând deloc producţie internă 82 şi
deci nefiind considerate în tabloul input - output al importurilor realizat de
Leontief.
 Capitalul uman, un al treilea factor de producţie83 creat prin
investiţii în educaţie (sau prin combinarea muncii cu capitalul), este
considerat ca fiind o ieşire din sistem, o modalitate plauzibilă de a explica
paradoxul. Argumentul este că cel mai abundent factor de producţie în Statele
Unite nu era capitalul fizic, ci capitalul uman, inclus de Leontief în costurile
cu munca şi deci, exporturile americane fiind mai intensive în capital uman,
concluziile modelului H.O.S. erau confirmate.
Rezultatele controversate obţinute în urma acestor încercări de verificare
empirică au determinat specialiştii să-şi intensifice preocupările teoretice în
două direcţii principale:
 dezvoltarea modelelor anterioare care a dat naştere abordărilor
neofactoriale şi neotehnologice, în cadrul cărora calificarea forţei de muncă şi
inovarea tehnologică ocupă poziţii centrale în determinarea avantajelor
comparative;
 contestarea teoriilor “vechi“, odată cu încercarea de a reanaliza,
prin prisma structurilor industriale şi a concurenţei imperfecte (caracteristică
pieţei contemporane), noile coordonate ale schimburilor (îndeosebi
schimburile încrucişate de produse comparabile între ţările dezvoltate).
Potrivit Teoriilor Neofactoriale84, ţările relativ abundent înzestrate cu
capital vor exporta bunuri intensive în muncă superior calificată sau capital
uman, iar celelalte ţări, vor exporta mărfuri intensive în muncă, dar de calificare
mai redusă.
Ipoteza tradiţională a modelului HOS este bazată pe faptul că toate ţările
puteau produce aceleaşi bunuri. Dacă vom ţine cont de evoluţia tehnologică şi
de apariţia de produse noi, atunci va fi posibil de explicat paradoxul.
Preocupările de actualizare a modelului HOS au adus în atenţia specialiştilor şi
problema dinamizării acestei teorii (în esenţă statice) în funcţie de cel mai
mobil factor al creşterii economice şi anume progresul tehnic şi tehnologic,
strâns legat de revoluţia tehnico-ştiinţifică din perioada postbelică.
3.4.1. Teoriile de factură neotehnologică

Grefate pe modelul HOS, dar luând în considerare inegalităţile dintre ţări
în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, Teoriile de
factură Neotehnologică85 consideră că factorul determinant al comerţului
exterior este capacitatea de inovare în domeniul tehnicii şi tehnologiei. Din
această idee de bază derivă denumirea generică a acestor teorii drept teorii ale
82
aşa-numitele importuri neconcurenţiale (non-competitive imports, eng.)
83
alături de capital şi de munca necalificată
84
concluzia Findlay - Kierzkowski. O altă abordare este cea a lui Keesing în Labor Skills and
Camparative Advantage, The American Economic Review, May 1966
85
avându-i ca principali autori pe M.Posner, P. Krugman si R.Vernon
9
neotehnologiilor, dintre care cele mai cunoscute sunt : teoria decalajului
tehnologic sau scara tehnologică şi teoria ciclului de viaţă al produsului.
Scara tehnologică. Una dintre primele analize având ca obiectiv
explicarea schimburilor internaţionale prin prisma evoluţiilor tehnologiilor a fost
efectuată de POSNER86, care a pornit de la cercetarea corelaţiei dintre exporturile
unei ţări şi eforturile de cercetare anterioare acestora87. Posner a observat că
noile produse şi noile tehnologii se dezvoltă în permanenţă. Ţările în care
inovaţiile se realizează mai întâi (adică ţările în care se fac cheltuieli mai mari
de cercetare-dezvoltare) vor deţine, o perioadă de timp, avantaje absolute
asupra partenerilor lor, produsele respective fiind exportabile; aceste produse
noi (sau noi tehnologii) sunt treptat imitate, asimilate, prin difuzarea
tehnologiilor şi a noutăţilor tehnice, ceea ce face ca avantajele iniţiale să dispară.
Procesul de apariţie a noi produse şi tehnologii este, în prezent, practic continuu.
Hufbauer testează o teorie comparabilă asupra schimburilor cu produse
aşa-zise ştiinţifice, distingând două tipuri de schimburi : comerţul de ecart
tehnologic şi comerţul bazat pe costuri salariale scăzute. După o primă perioadă
de exploatare a monopolului inovaţiei (de fapt sau legal, recunoscut prin patent),
ţara inovatoare tinde să transfere în mod progresiv procedeele de fabricaţie în
ţări capabile să le aplice la cel mai bun cost, datorită salariilor mai scăzute. Se
naşte deci o scară tehnologică: ţările avansate (tehnologic) vor exporta bunuri
intensive în noile tehnologii iar celelalte doar bunuri învechite (banalizate,
comune) care nu mai aduc ceva foarte nou. Modelul Posner poate fi privit ca o
generalizare şi o dinamizare a modelului Ricardo.
Acest model a fost dezvoltat şi aprofundat mai apoi de KRUGMAN88, care
a avut în vedere două grupe de ţări : cele din “nord” şi cele din “sud”. Ţările din
grupa “nord” sunt mai dinamice, mai receptive la nou, aplică primele noile
tehnologii, iar cele din grupa “sud” intră în posesia acestor tehnologii abia după
un anumit interval de timp. Autorul arată cum noile industrii proliferează
permanent în “nord”, în scopul menţinerii avantajelor (salarii şi profituri mari)
pentru aceste ţări, în timp ce industriile în declin sau care vor dispărea (mai
devreme sau mai târziu) ca urmare a concurenţei şi scăderii salariilor şi a
profiturilor sunt transferate către ţările din zona “sud”.
Salariile şi profiturile mari din zona “nord” reflectă astfel renta de
monopol pentru noile tehnologii. După Krugman, monopolul tehnologic al
ţărilor din “nord” este erodat în mod continuu prin transferul internaţional de
tehnologie şi nu poate fi menţinut decât prin inovarea permanentă de noi
tehnologii şi produse.
86
Posner M. International Trade and Technical Change, Oxford Economic Papers, Oct.1961,
pag.323-341
87
Pentru a arăta ordinul de mărime a legăturii între cercetare (inovare) şi export, au fost calculaţi
o serie de coeficienţi reprezentativi : ponderea cheltuielilor de cercetare în totalul vânzărilor,
ponderea personalului cu calificare superioară în totalul angajaţilor unei ramuri/ţări, ponderea
exportului în totalul vânzărilor, ponderea soldului balanţei comerciale în totalul vânzărilor etc.(
din SUTĂ)
88
KRUGMAN.P. A Model of Inovation, Technology Transfer, and the World Distribution of
Income, publicat in Journal of Political Economy, nr 2 din 1979
96
Teoria ciclului de viaţă al produsului. Punctul de plecare al acestei
teorii este ideea că avantajul relativ nu este static, dat o dată pentru totdeauna,
ci se poate modifica în timp, în funcţie de modificările care pot interveni în
acţiunile întreprinse pentru valorificarea respectivului produs pe piaţa mondială
şi de reacţiile pe care le au faţă de el concurenţii reali sau potenţiali.
Primul dintre autorii care abordează ciclul de viaţă al produsului pentru a
explica alte coordonate ale schimburilor economice internaţionale este
Raymond VERNON89. În analiza efectuată de Vernon se combină fazele ciclului
de viaţă a produsului cu evoluţia prezenţei acestuia în comerţul internaţional.
Durata şi dimensiunea avantajului relativ, privit în mod dinamic, depind de
etapele pe care le parcurge un produs în decursul prezenţei lui pe piaţă.
În prima fază (introducere) produsul este intensiv în tehnologie şi, de
regulă, este fabricat doar pentru piaţa internă. Nu este standardizat şi poate încă
suferi modificări. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este slabă, produsul
adresându-se în special consumatorilor cu venituri ridicate şi deci,
considerentele legate de costuri sunt oarecum secundare.
În faza a doua (creşterea) trecerea la producţia de masă (şi deci la
export) necesită o intensitate mare de capital (investiţii), iar firma inovatoare va
profita de un monopol tehnologic temporar. Alte state încep să-l imite pe
inovator. Piaţa internaţională a produsului creşte, la fel şi profiturile ţării
inovatoare.
Apoi, creşterea exporturilor încetineşte (maturitatea) odată cu
extinderea producerii bunului respectiv şi în alte ţări şi standardizarea lui
completă.
În final, intervine declinul, produsul fiind complet banalizat, producţia
se restrânge foarte mult, fiind posibilă apariţia de importuri (pentru acoperirea
nevoilor interne de consum) efectuate din ţări mai puţin dezvoltate şi deci cu
costuri mai scăzute.
Vernon stabileşte o corelaţie între ciclul de viaţă al produsului şi ciclul
acestora în comerţul internaţional: mai întâi produsele sunt exportate de ţările
care deţin avantajele tehnologice pentru ca în final, exporturile să revină ţărilor
abundente în muncă slab calificată (şi înapoiate tehnologic). Ciclul de producţie
şi de export este decalat în timp în funcţie de nivelul de dezvoltare tehnologică a
ţărilor respective.
Numeroasele verificări empirice ale abordării neo-tehnologice90 au
demonstrat că există o foarte puternică corelaţie între performanţele la export
ale SUA (spre exemplu) şi efortul făcut de această ţară pentru cercetare şi
dezvoltare (concretizat în stocul de brevete de invenţii şi inovaţii noi). Ca o
concluzie generală se poate spune că ţările care au un nivel de dezvoltare
industrial important vor avea întotdeauna tendinţa de a exporta produsele noi, la
care deţin supremaţia.
89
Vernon R. “International Investment and International Trade in the Product Cycle”, publicat
in Quarterly Journal of Economics, mai 1966
90
cea mai noua dateaza din 1987 si este datorata lui SOETE L.(The Impact of Technological
Innovation on International Trade patterns, publicat in Research Policy)
9
Un domeniu care s-a bucurat de asemenea de cercetări intense în
ultimele decenii îl constituie SCHIMBURILE INTRARAMURĂ, definite ca
schimburi încrucişate de produse aparţinând aceleiaşi ramuri industriale. În
raport cu teoria ricardiană sau modelul HOS schimburile intraramură sunt
incompatibile, deoarece ambele ţări ar trebui să aibă avantaj comparativ în
aceeaşi ramură. Dacă se procedează însă la o ierarhizare a avantajelor
comparative se obţine un “şir” de state la fiecare produs, de tipul:
a, b, c, ..., i, j, ..., x, y, z
Ţările i,j vor importa mărfurile de la a,b,c care deţin avantaje
comparative mai substanţiale, exportând în acelaşi timp (bunuri similare) către
ţările din coada listei (x,y,z). Explicarea schimburilor încrucişate nu se bazează
numai pe nuanţarea avantajelor comparative între state; în acest scop se mai ţine
cont şi de faptul că bunurile nu sunt absolut identice, diferitele particularităţi
calitative având o influenţă reală, importantă asupra cererii (consumatorului).
Importurile se explică astfel prin nevoia de a obţine produse cu caracteristici
care lipsesc produselor indigene.
Există şi teorii91 potrivit cărora produsele de import comparabile cu
produsele naţionale sunt cerute de consumatori (într-o anumită măsură) ca
urmare a preferinţelor acestora pentru produse străine. Se explică astfel apariţia
unei cereri de diferenţă, a unor schimburi între ţări a căror produse sunt în
aceeaşi măsură exportabile sau importabile, deci statele respective nu deţin nici
un fel de avantaj comparativ unele faţă de altele.
Schimburile internaţionale intraramură au fost analizate si prin prisma
caracteristicilor ofertei, în condiţiile concurenţei de tip oligopol sau
monopol92. Pe baza unei simetrii perfecte între produsele luate în studiu s-au
evaluat numai diferenţele de factură externă. Explicarea schimburilor este făcută
prin prisma diferenţelor la cheltuielile de transport, a diferenţelor de natură
sezonieră sau pe seama diferenţelor de costuri, bunurile fiind împărţite astfel, în:
1. produse omogene aparţinând comerţului de frontieră sau sezonier;
2. produse eterogene care au substitute apropiate ca producţie sau consum: cu
intrări diferite dar care sunt foarte uşor de substituit în consum, cu intrări
identice dar care au utilizări finale diferite sau produse asemănătoare fabricate
din materiale asemănătoare (automobilele, spre exemplu);
3. produse eterogene pe verticală dar aparţinând aceluiaşi tip de proces de
producţie.
Pentru schimburile intraramură care se bazează pe aceleaşi intrări şi
ieşiri în şi din procesul de producţie se foloseşte termenul schimburi prin
specializare intraramură pe verticală; acest concept arată că un produs poate fi
descompus în mai multe componente, fiecare dintre acestea putând fi fabricate
într-o anumită ţară, comercializarea realizându-se de asemenea în mai multe ţări.
Datele statistice arată că mai bine de 40% din schimburile ce se realizează între
ţările dezvoltate sunt de acest tip. Pentru produsele finite sau intermediare care
91
vezi Bernard Lassudrie-Duchene et Jean-Louis Mucchielli - Essais d’economie internationale,
Economica, Paris, 1991
92
principalii autori sunt Grubel H si Lloyd P., Intra-Industry Trade: the Theory and
Measurement of International Trade in Differentiated Products, London, Mac Millan 1979
98
nu se realizează prin acelaşi proces de producţie, dar care sunt puternic legate de
schimburile cu produse comparabile se realizează o specializare intraramură pe
orizontală.
Din punct de vedere practic, categoria “ramură” e definită destul de vag.
Referinţa, deşi există sub forma nomenclatorului vamal utilizat în fiecare ţară,
nu este totuşi foarte precisă, cuprinzând un număr destul de mare de produse
încadrate similar93. Cuantificarea schimburilor intra-ramură se face cel mai
frecvent cu ajutorul a doi indicatori, şi anume:
 Indicatorul Balassa (IB), care determină fluxurile intraramură după
relaţia:
Xi Mi
IB
Xi 
unde: Mi
Xi exprimă exporturile ramurii “i”
Mi exprimă importurile ramurii “i”
Indicatorul IB poate lua valori cuprinse între -1, situaţie în care ţara
respectivă nu realizează decât importuri şi +1, când se realizează numai
exporturi; intensitatea maximă a schimburilor intraramură este realizată atunci
când indicatorul are valoarea zero.
 Cel de-al doilea indicator, mai relevant după opinia noastră pentru
indicarea intensităţii legăturilor, a fost elaborat de Grubel şi Lloyd94, relaţia
de calcul fiind următoarea :
(X i  M i )  X i  Mi
GLi  x100
( X  i)
i M
Semnificaţiile notaţiilor sunt similare celor de la relaţia precedentă.
Indicatorul poate lua valori de la 0 (situaţie ce exprimă absenţa completă a unuia
dintre fluxuri - exporturi sau importuri) la 100 (situaţie în care exporturile sunt
egale cu importurile); cu cât indicatorul este mai apropiat de 100 cu atât
importurile sunt mai bine acoperite prin exporturi (sau viceversa).
Primul şi probabil în continuare cel mai des invocat model al
comportamentului oligopolistic non-cooperativ este cel dezvoltat de către
matematicianul francez Augustin COURNOT în 183895, care a arătat cum
deciziile necoordonate ale unor firme rivale pot interacţiona pentru a conduce la
un echilibru care se situează între echilibrul monopolistic şi echilibrul
concurenţei perfecte. Cournot îşi ilustrează modelul pornind de la o situaţie de
duopol (modelul este uneori denumit modelul duopolistic Cournot), dar
concluziile pot fi generalizate pentru mai multe firme. Premiza centrală a
modelului este aceea că fiecare duopolist consideră cantitatea de produs oferită
de celălalt ca fiind fixă şi independentă de propriile decizii de producţie. Deşi în
mod explicit fiecare firmă o ignoră pe cealaltă, echilibrul final reflectă totuşi
interdependenţa care există între ele.
93
De pildă în cadrul SITC, nomenclatorul standard folosit de statele membre ale OMC, la o
singură poziţie sunt cuprinse între 300 şi 1500 produse.
9
94
GRUBEL H.G. si LLOYD P.J. “ Intra-industry Trade”, Mac Millan, London 1975
95
Augustin Cournot, Recherches sur les Principes Mathematiques de la Theorie des Riches
10
Aplicarea modelului Cournot asupra schimburilor internaţionale a fost
studiată de BRANDER ŞI KRUGMAN96. Studiul elaborat de ei porneşte de la
următoarele premise: se consideră doar două ţări, fiecare având doar câte o
singură firmă ce monopolizează producţia unui bun omogen pe plan mondial; la
deschiderea schimburilor cele două firme formează un tip special de “duopol”,
încercând fiecare să exploateze piaţa externă ca pe propria piaţă.
Ipotezele de bază folosite de model au fost următoarele:
 cele două ţări au caracteristici identice;
 funcţiile costurilor celor două produse sunt identice;
 costurile de transport sunt nule (sau nesemnificative);
 funcţiile cererii sunt identice în cele două ţări;
 producţia este singura variabilă în strategia firmelor;
 firmele se bazează pe o variaţie conjuncturală nulă;
 cele două pieţe sunt segmentate, adică producătorii iau deciziile de
producţie pentru fiecare piaţă în mod independent (una de cealaltă).
Studiul BK demonstrează că echilibrul se va obţine numai în situaţia în
care fiecare din cele două firme va furniza câte jumătate din cererea
caracteristică fiecărei pieţe (a celor două ţări luate în calcul). Procesul de
ajustare a cantităţilor furnizate se încheie numai după ce ofertele celor două
firme se întâlnesc într-un punct de echilibru. Potrivit modelului Brander-
Krugman are loc deci un proces de dumping reciproc, producătorii fiind tentaţi
să vândă mai ieftin pe piaţa internaţională decât pe piaţa internă.
Dumpingul poate da naştere la schimburi internaţionale, această
afirmaţie putând fi ilustrată prin următorul exemplu: presupunem existenţa în
două ţări a două firme care produc acelaşi bun cu aceleaşi costuri şi mai
presupunem că schimburile necesită cheltuieli de transport. Preţurile bunului pe
cele două pieţe vor fi identice şi deci lipsesc stimulentele pentru iniţierea
comerţului între cele două ţări. Firmele în cauză aleg dumpingul pentru că sunt
confruntate cu o elasticitate imperfectă a cererii, în vreme ce piaţa externă, fiind
considerată perfect concurenţială, prezintă o elasticitate perfectă a cererii
mondiale, permiţând maximizarea profitului.
Existenţa prin intermediul dumpingului practicat de ambii parteneri, sau
dumpingul reciproc, a schimburilor în dublu sens facilitează creşterea volumului
comerţului internaţional cu bunuri similare. Chiar dacă din punct de vedere
social dumpingul reciproc poate fi interpretat ca o risipă de resurse, apariţia
concurenţei între fostele monopoluri naţionale poate avea efecte benefice
compensatorii, în plus faţă de satisfacerea cererii de varietate a consumatorilor
interni.
Numeroase teorii şi modele contemporane au ca preocupări problemele
protecţionismului (şi mai ales ale neoprotecţionismului) comercial, analiza
efectelor pe care le produc fenomenele de integrare comercială, şi a relaţiilor
dintre ratele de schimb şi echilibrul balanţei comerciale sau de plăţi externe,
96
Brander J.A, Krugman P. - A Reciprocal Dumping Model of International Trade, Journal of
International Economics, 1983
1
precum şi a efectelor mobilităţii capitalurilor internaţionale. Asupra acestor
aspecte însă, capitolele următoare vor realiza o abordare mai detaliată.
3.4.2. Teorii privind comerţul internaţional bazate pe similarităţi

Realitatea demonstrează că similitudinile între economiile naţionale nu
numai că nu reprezintă un obstacol în calea comerţului internaţional, ba chiar îl
stimulează. Cea mai cunoscută explicaţie îi aparţine lui S.B.Linder97 (1961).
Noua abordare propusă de Linder se sprijină pe următoarele premise:
• Condiţiile de producţie nu sunt independente de condiţiile cererii. Producţia
este cu atât mai eficienta cu cât cererea este mai mare.
• Condiţiile producţiei naţionale sunt în principal influenţate de cererea
internă. Cererea internă reprezentativă este cea care reprezintă suportul
producţiei, „condiţia necesară dar nu şi suficienta” pentru ca un bun sa
devină exportabil.
• Piaţa externă nu este decât o prelungire a pieţei naţionale, iar schimbul
internaţional nu reprezintă decât o extindere a schimburilor regionale.
De aici rezultă următoarea concluzie: cu cât ţările sunt mai
asemănătoare, respectiv, cu cât sunt mai dezvoltate din punct de
vedere economic în mod asemănător cu atât „gama produselor
pentru export va fi identică sau inclusă în gama produselor pentru
import". Prin urmare, schimburile se fac între ţări asemănătoare ca
nivel de dezvoltare economică, cu produse comparabile sau asemănătoare.
Linder afirmă că Legea dotării factoriale nu explică decât o mică parte a
comerţului internaţional, ea aplicându-se numai comerţului cu produse primare,
desfăşurat între ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, în urma
schimburilor nu apare însă ca evidentă tendinţa de egalizare a remunerării
factorilor de producţie, ba chiar dimpotrivă, discrepanţele dintre N şi S tind să
crească.
Modelul HOS nu are însă nicio influenţa asupra comerţului cu
produse manufacturate, desfăşurat între ţările dezvoltate, în cazul acestora
se aplică Legea avantajului comparativ, avantaj care îşi are originea în
existenţa unei importante pieţe interne de desfacere (principiul „cererii
reprezentative"). La rândul ei. piaţa interna este prelungita prin piaţa externă.
„Piaţa internaţională nu reprezintă decât o extindere, dincolo de frontiere, a
activităţilor proprii ţării respective", afirmă Linder. Exporturile se dezvolta, cel
mai adesea, plecând de la condiţiile oferite în plan intern. piaţa internă servind
drept „pistă de încercare" pentru cucerirea pieţei externe. Ca urmare, avantajul
comparativ la export este rezultatul experienţei acumulate de firmele naţionale
pe piaţa internă, al perfecţionării cunoştinţelor (learning by doing} şi, mai ales,
al efectelor pozitive ale economiilor de scară, oferite de o producţie internă
desfăşurată la scară mare.
În plus, deoarece caracteristicile unui bun reflectă gusturile şi nivelul de
trai al locuitorilor ţării care-l fabrică, acest bun va fi cu atât mai uşor admis în
exterior dacă va ajunge pe pieţele unor ţări cu o structură a cererii asemănătoare
97
Stefan B.Linder - An Essay on Trade and Transformation, Wiley & Sons, New York, 1961
10
celei din ţara de origine. Acest lucru implică, pentru cele două ţări, dotări
factoriale comparabile. Cererea depinde de factori diverşi. precum gusturi, nivel
de cultura, religie etc., cel mai important factor fiind însă nivelul venitului
mediu pe locuitor. Acesta influenţează, pe de o parte, cantitatea cerută şi, pe de
altă parte, calitatea cererii, respectiv gradul de sofisticare.
Cu alte cuvinte, similitudinile în structura şi nivelul de dezvoltare al
economiilor naţionale favorizează schimbările, în vreme ce disparităţile le
defavorizează.
3.4.3. Abordări privind comerţul internaţionale bazate pe

diferenţe
În legătură cu existenţa schimburilor încrucişate, care ocupă în zilele
noastre o pondere tot mai mare în comerţul internaţional, au existat trei posibile
răspunsuri, reflectând trei atitudini diferite:98
Atitudinea conservatoare, conform căreia existenţa schimburilor
încrucişate nu pune sub semnul întrebării teoriile clasice privind
comerţul internaţional. La mijlocul anilor ’70, autori precum Finger sau
Lipsey au explicat că schimburile de produse similare (intra industry
trade) se pot explica pornind de la premisa că în producerea acelor
bunuri se folosesc în proporţii diferite factorii de producţie din ţară.
Rezultă de aici, o specializare mai „fină”, mai subtilă, care se poate
realiza în interiorul aceleiaşi ramuri industriale.
O asemenea explicaţie venea în sprijinul logicii neo-clasice:
„Schimburile intra-ramură vor fi determinate, la fel ca şi cele inter-
ramură. de diferenţele în dotarea cu factori." (Finger)
Atitudinea „revoluţionară", adoptată de autori precum Gray, Agmon,
Walter, conform cărora existenţa comerţului internaţional cu produse
similare demonstrează faptul ca edificiul teoriilor clasice şi neo-clasice a
fost erodat şi trebuie integral reconstruit: ..Existenţa schimburilor
încrucişate reprezintă o dovadă a inadecvării teoriei dotării cu factori de
producţie şi a incapacităţii sale de a constitui o bază realistă de analiză a
fluxurilor actuale (Gray).
Atitudinea moderată, conform căreia teoriile tradiţionale sunt
considerate ca insuficiente pentru a explica lumea contemporană, dar
perfectibile, putând fi completate, fără a fi distruse fundamental. Vom
exemplifica acest punct de vedere prezentând teoria lui Bernard
Lassudrie Duchene.
Teoria cererii de diferenţe (Bernard Lassudrie Duchene)

Bernard Lassudrie Duchene99 este cel care a perfecţionat şi completat
teoria lui Linder, realizând astfel o sinteză a teoriei disparităţi l or, diferenţelor şi
a similarităţilor.
98
R. Sandretto, op.cit., p.104-105
99
Bernard Lassudrie Duchène - La demande de difference et l’échange international, Economie
et Sociétés, juin, 1971
1
Conform acestui autor, chiar daca în realitate schimburile încrucişate
vizează produse asemănătoare, acestea nu sunt şi identice.100 Bunurile
manufacturate posedă un potenţial uriaş de diferenţiere, prin calitate,
caracteristici, marcă, imagine etc.
La un anumit nivel al preţului, este aproape imposibil ca un bun să
reunească în acelaşi timp, la cel mai ridicat nivel, toate calităţile posibile,
concilierea acestora fiind extrem de costisitoare. Diferenţierea produselor este
rezultatul alegerii făcute privind selecţionarea calităţilor necesare, fiecare tip de
selecţie răspunzând unei categorii particulare de nevoi.
Prin urmare, la un prim nivel de analiză, produsele sunt diferenţiate
orizontal prin calitatea lor. Se poate presupune ca orice consumator doreşte să
poată alege dintre mai multe calităţi diferite. Alături de preferinţele
consumatorilor, schimbul de bunuri diferenţiate calitativ este motivat prin faptul
că extinde aria posibilităţilor pentru acelaşi bun.
La un nivel de analiză secund, putem considera că fiecare individ doreşte
un singur tip de produs, diferenţiat în funcţie de gusturile sale. Datorita marii
diversităţi de gusturi şi preferinţe, la nivel global se manifestă o cerere variată.
Aceasta cerere va fi mai bine satisfăcută prin deschiderea frontierelor decât în
autarhie.
3.4.4. Teoria avantajului competitiv naţional (Michael Porter)

Asemenea studiilor despre noile teorii privind comerţul internaţional.
Porter a pornit de la credinţa că teoriile existente prezintă numai o parte a
realităţii. Porter şi-a propus să găsească răspunsul la întrebarea: de ce o naţiune
are succes internaţional într-o anumită industrie, în vreme ce altele eşuează în
competiţia internaţionala? De ce Japonia în industria produselor electronice,
Elveţia în producţia de medicamente sau ciocolată, SUA în producţia de
software, calculatoare sau filme ? Cu alte cuvinte, de ce o naţiune devine ţara
gazdă pentru atât de mulţi leaderi dintr-un domeniu, la un moment dat?
În 1990, Michael Porter101 a publicat rezultatele unei cercetări
laborioase (a analizat 100 de industrii din 10 naţiuni102) în The Competitive
Advantage of Nations.
Una din întrebările la care M. Porter a încercat să răspundă a fost cea
privind definirea termenului de competitivitate la nivelul unei naţiuni. Este
competitivă acea naţiune în care fiecare firmă şi fiecare ramura industrială sunt
competitive? Sau acea naţiune al cărei curs de schimb permite ca produsele să
fie competitive în plan internaţional? Sau poate acea naţiune a cărei balanţă
100
Automobilele germane nu au aceleaşi caracteristici cu cele franţuzeşti sau cu cele italiene.
101
Michael Porter, profesor la Harvard Business School este autorul mai multor lucrări
economice: Competitive Strategy (1980), Competitive advantage (1985) şi The Competitive
Advantage of Nations (1990).
102
Studiul, realizat de peste 30 economişti, cei mai mulţi originari din ţările cercetate, a durat 4
ani şi a cuprins 10 ţări: Danemarca, Elveţia, Germania, Italia, Japonia, Coreea, Singapore,
Suedia, Marea Britanie şi SUA. SUA, Japonia şi Germania au fost alese deoarece erau leaderi
industriali, iar celelate 7 ţări în funcţie de diferiţi factori, precum mărime, politica industrială,
socială etc. Cele 10 ţări, împreună, reprezentau 50% din importul anului 1985.
10
comercială este excedentară? O naţiune competitivă este aceea care poate crea
locuri de muncă? Sau cea a cărei forţă de muncă este ieftină?
Porter considera că termenul de competitivitate naţională presupune
existenţa unei prosperităţi economice pentru a ajunge la aceasta : cuvântul cheie
fiind productivitatea.103 Productivitatea forţei de muncă determină salariile, iar
productivitatea capitalului determină câştigurile care-i revin proprietarului.
Competitivitatea la nivel naţional poate fi exprimata prin productivitatea
naţională. Prin urmare, un nivel de trai ridicat depinde de capacitatea firmelor
dintr-o ţară de a atinge niveluri ridicate de productivitate şi de a menţine şi
îmbunătăţi aceste rezultate. Pentru a susţine creşterea productivităţii într-o
economie, aceasta trebuie să-şi îmbunătăţească permanent performanţele
(upgrade itself).
Michael Porter este de părere că obţinerea unui avantaj competitiv într-
un anumit domeniu depinde de rolul jucat de mediul economic naţional,
instituţional şi politic, factori care-şi pun amprenta pe caracteristicile naţionale
specifice fiecărei firme. Mediul în care firma îşi desfăşoară activitatea include şi
localizarea geograf că, istoria, tradiţiile, precum şi locul în care sunt instruiţi şi
formaţi, atât managerii şi lucrătorii, cât şi primii clienţi ai companiei.
Conform tezei susţinute de Porter, mediul m care acţionează firmele este
influenţat de patru atribute, care pot stimula sau restricţiona apariţia avantajului
competitiv. Cele patru atribute sunt:
1. dotarea/ înzestrarea cu factori de producţie (factor conditions)
2. condiţiile în care se formează cererea (demand conditions)
3. industriile conexe din amonte şi avat (related and supporting industries)
4. strategia firmei, structura şi concurenţa (firm strategy, structure and rivalry)
Porter afirmă că cele patru atribute sunt asemenea faţetelor
unui diamant. Firmele vor avea succes în acele ramuri în care
structura diamantului este cea mai favorabilă, cele patru atribute
infiuenţându-se reciproc.
Porter aminteşte şi de existenţa a două variabile adiţionale
care influenţează structura diamantului: şansa (evenimente precum inovaţiile.
care pot oferi noi oportunităţi firmelor din acea naţiune) şi politica economică
guvernamentală (de pildă, politicile antitrust pot influenţa intensitatea
competiţiei într-o ramură, investiţiile guvernamentale în educaţie pot modifica
mediul în care se desfăşoară afacerile etc.).
1. Dotarea/ înzestrarea cu FP (factor conditions)
Porter duce mai departe modelul HOS. ierarhizând factorii în două
categorii:
o factori de bază (FB) (resurse naturale, climă, poziţie geografica, demografie)
o factori avansaţi (FA) (infrastructură în comunicaţii, muncă superior calificată,
facilitaţi în obţinerea know-how-ului).
Porter afirmă că, în cazul avantajului competitiv (AC), factorii avansaţi
sunt mai importanţi decât ceilalţi. Aceştia sunt rezultatul investiţiilor realizate de
103
Porter defineşte productivitate ca fiind valoarea produsă prin consumul unei unităţi de factori
de producţie, muncă sau capital.
10
agenţii economici privaţi şi publici (guvernamentali). De pildă, investiţiile
guvernamentale în procesul educaţional (de la învăţământul primar la cel
superior), prin creşterea nivelului de cunoaştere, calificare, prin stimularea
cercetării avansate în cadrul instituţiilor de învăţământ superior) pot îmbunătăţi
(upgrade) calitatea FA.
Figura nr. 1: Diamantul lui Porter
Relaţia FB - FA este deosebit de complexă: FB pot oferi un avantaj

iniţial, care va fi ulterior întărit şi extins prin investiţii în FA. Dar nici lipsa FB
nu reprezintă un dezavantaj deoarece creează o presiune asupra FA. Cel mai
evident exemplu îl reprezintă Japonia, ţară cu dotare precara în resurse. dar care
a compensat lipsa acestora printr-o dotare superioară cu FA104.
2. Condiţiile de formare a cererii (demand conditions):

Caracteristicile cererii interne sunt importante în modelarea atributelor
producţiei interne şi în crearea unei presiuni în direcţia inovaţiei şi a calităţii.
Firmele câştigă în domeniul AC atunci când consumatorii naţionali sunt rafinaţi
şi pretenţioşi. Asemenea consumatori obligă firmele naţionale să producă la
înalte standarde de calitate, fără a ignora nici produsele noi. De pildă, existenţa
unor consumatori japonezi rafinaţi şi cunoscători în domeniul aparaturii
fotografice a stimulat industria japoneză de profil, în sensul creşterii calităţii şi
introducerii de produse noi.
3. Industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting industries)
Existenţa acestor industrii, cu un grad ridicat de competitivitate,
favorizează dezvoltarea ramurii respective. De exemplu, poziţia de leader a
104
Porter face observaţia că, în cazul Japoniei, numărul ridicat al inginerilor/ 1000 locuitori (mai
mare decât în alte ţări dezvoltate) a reprezentat un factor cheie în succesul industriei
prelucrătoare.
1
SUA în domeniul semiconductorilor, la mijlocul anilor 80. a creat premisele
succesului acestei ţări în industria computerelor şi a produselor electronice
avansate. Succesul Elveţiei în domeniul industriei farmaceutice este legat de
succesul în industria chimică.
4. Strategia firmei, structura şi concurenţa dintre firme în interiorul unei
naţiuni (firm strategy. structure and rivalry)
Porter face două importante observaţii:
• Diferitele naţiuni se caracterizează prin diferite „ideologii manageriale"
(management ideologies), care le ajută sau nu în obţinerea AC. De pildă, Porter
atrage atenţia asupra numărului mare de ingineri din echipele de conducere ale
firmelor din Germania şi Japonia, în contrast cu situaţia din SUA, unde
predomină persoanele cu pregătire economica, în special financiară. Această
situaţie, spune Porter, reflectă lipsa de atenţie a firmelor americane în
îmbunătăţirea proceselor productive, a design-ului, situaţie evidenta mai ales în
perioada ’70-’80. Datorită acestor diferenţe de management, a apărut relativa
pierdere de competitivitate a SUA în acele domenii în care procesul productiv şi
design-ul sunt extrem de importante, precum în industria de automobile.
• Există o strânsă legătură între concurenţa internă şi existenţa unui AC într-o
anumită industrie. Concurenţa puternică în interiorul unei ţări obligă firmele să
găsească modalităţi de creştere a eficienţei, de reducere a costurilor, de investire
în factorii avansaţi. Un exemplu elocvent îl reprezintă poziţia firmei Nokia în
domeniul telefoniei celulare, al cărei succes internaţional a fost stimulat de
efectele puternicei concurenţe din interiorul ţării.
În concluzie, Porter afirmă că succesul internaţional al unei firme într-un
anumit domeniu este rezultatul acţiunii combinate a tuturor factorilor menţionaţi
anterior. Cele patru elemente creează mediul în care firmele naţionale apar şi
concurează.
Politica economică promovată de guverne poate influenţa fiecare dintre
componente, în mod pozitiv sau negativ, prin subvenţii, politici educaţionale,
reglementări privind standardizarea, politici fiscale etc.
Dacă teoria lui Porter este corectă, ţările ar trebui să se specializeze în
exportul acelor bunuri în cazul cărora toate cele patru faţete ale diamantului
sunt favorabile şi să importe bunuri din acele domenii în care aceste
componente nu sunt favorabile. Este acest lucru adevărat? Răspunsul este greu
de dat, deoarece teoria lui Porter este încă atât de nouă, încât nu a făcut obiectul
unor verificări empirice.
10
I. Teoriile clasice:
n Mercantilismul;
 A fost filozofia economică a secolului al XVI-lea;
 Exprima convingerea că avuţia unei naţiuni se exprimă prin
cantitatea de metale preţioase de care dispune o ţară;
 Principalul deziderat al autorităţilor era sporirea rezervelor de aur
şi argint;
 Calea de atingere a acestui deziderat era creşterea excedentului
balanţei comerciale prin impulsionarea exporturilor şi
restricţionarea importurilor;
 Comerţul internaţional (CI) era considerat un joc cu sumă nulă
 Din punct de vedere politic Mercantilismul a fost agreat de
cercurile guvernamentale, de grupurile industriale şi chiar de
lucrători;
 Numeroase grupuri de interese au înregistrat efecte negative sub
formă de impozite mai mari, preţuri ridicate, menţinerea
ineficienţei în economie, întârzierea restructurării pe baze
sănătoase.
 Putem vorbi despre perenitatea filozofiei Mercantiliste.
n Teoria avantajelor absolute (A. Smith);

 A fost fondată de Adam Smith în lucrarea “An Inquiry into the
Nature and Causes of Wealth of Nations” publicată în 1776;
 Smith a contestat bazele teoretice ale mercantilismului
demonstrând că această filosofie slăbeşte bazele dezvoltării de
succes pentru că împiedică actorii economici să elaboreze şi să
practice strategii pe termen lung centrate pe concurenţa liberă
ceea ce va duce la alocarea ineficientă a factorilor de producţie.
 Smith a susţinut că liberul schimb sporeşte bunăstarea naţiunilor
şi a sustinut necesitatea specializării acestora.
 Întrebarea a fost - ce bunuri şi servicii trebuie să producă şi să
exporte eficient o ţară ?
 Răspunsul - acele bunuri şi servicii la care deţine un avantaj
absolut - adică le produce cu costuri mai mici decât celelalte ţări.
n Teoria costurilor comparative de producţie ( avantajului relativ)

 A fost elaborată de David Ricardo şi Robert Torrens;
 Pleacă de la premisa că teoria avantajului absolut are mai degrabă
o dimensiune intuitivă decât practică;
 Ia în considerare conceptul de cost de oportunitate;
1
 Spre deosebire de teoria avantajului absolut care se concentrează
pe diferenţele absolute între productivităţile naţionale aceasta se
concentrează pe valorificarea diferenţelor relative între W;
n Teoria costurilor comparative de producţie (D. Ricardo);

 Presupunem că productivitatea muncii rămâne neschimbată în
Japonia dar se dublează în Franţa ca urmare a unor programe de
recalificare a forţei de muncă;
 Franţa este de 4 ori mai competitivă decât Japonia la vin dar de
doar 1,2 ori la ceasuri;
 Japonia deţine 0,25 din productivitatea Franţei la vin şi 0,83 din
productivitatea la ceasuri;
 Avantajul relativ-este câştigul realizat de o naţiune care produce
şi vinde la extern bunuri pe care le realizează cu costuri mai mici
relativ la alte bunuri naţionale, iar în schimbul lor procură alte
mărfuri a căror realizare la intern se dovedeşte mai puţin
avantajoasă.
n Teoria dotării naţiunilor cu factori de producţie (Modelul Hecksher-

Ohlin)
 Teoria avantajelor comparative nu dă răspunsul la o întrebare
fundamentală-ce factori determină care produse se califică pentru
a avea avantaje comparative în cazul fiecărei ţări;
 Această teorie este elaborată de Eli Hecksher şi Bertin Ohlin si
completata de Samuelson;
 Analiza se bazează pe următoarele observaţii:
- dotarea cu factori de producţie diferă de la o ţară la alta;
- bunurile sunt diferite în funcţie de tipurile de factori de
producţie utilizaţi pentru realizarea lor;
 Factorii de producţie sunt abundenţi (ieftini) şi rari (scumpi);
 O ţară va avea un avantaj comparativ la produsele pentru a căror
realizare se folosesc factori de producţie abundenţi,
n Paradoxul lui Leontieff

 Teoria a fost testată empiric de W. Leontieff folosind analiza
input-output pornind de la ideea prevalentă atunci în SUA că
această ţară este intensiv dotată în capital şi deficitară în muncă;
 A prezumat că SUA exportă prioritar produse intensive în capital
şi importă produse intensive în forţă de muncă;
 Concluzia la care a ajuns a fost că SUA exportă prioritar produse
intensive în muncă şi importă produse intensive în capital-
paradoxul lui Leontieff;
 Criticii săi au considerat că:
- a folosit un număr redus de sectoare economice;
- a luat în considerare doar 2 factori de producţie.
10
II. Teoriile moderne (bazate pe firmă)
n Teoria similarităţii între ţări;
 În 1961 economistul suedez Steffan Linder a încercat să explice
proliferarea comerţului intrasectorial;
 Esenţa teoriei- schimburile cu produse manufacturate se
datorează existenţei în toate ţările lumii a unor panele de
utilizatori având aceleaşi preferinţe de consum;
 La început firmele produc bunuri destinate prevalent pieţei
interne;
 Pentru a valorifica efectele economiei de scară caută noi
oportunităţi pe pieţele externe;
 Cele mai promiţătoare pieţe se dovedesc cele din ţările unde
preferinţele consumatorilor sunt similare;
 Teoria sugerează că, cea mai mare parte a comerţului cu produse
manufacturate se desfăşoară între ţările având un PNB pe locuitor
similar;
 Teoria se dovedeşte utilă în explicarea comerţului cu produse
diferenţiate pentru care marca şi reputaţia joacă un rol important
în decizia de cumpărare.
n Teoria ciclului de viaţă al produsului;

 Concepută pentru domeniul marketingului s-a folosit de
Raymond Vernon pentru explicarea fundamentelor comerţului şi
investiţiilor internaţionale;
 Teoria pune accentul pe creativitate, extinderea pieţelor,
avantajele comparative şi răspunsul strategic al concurenţilor;
 Conform teoriei ciclul de viaţă al produsului cuprinde 3 etape(
produs inovativ, produs matur şi produs standardizat);
 În stadiul de produs inovativ:
§ o firmă creează şi lansează un produs nou;
§ produsul este răspunsul la cererea internă;
§ extragerea şi prelucrarea mesajelor pieţei este foarte
importantă;
§ produsele complexe trebuie lansate în ţările dezvoltate, cu
pieţe mari şi cu consumatori exigenţi;
§ cea mai mare parte a producţiei este destinată pieţei
interne, exporturile sunt marginale şi vizează testarea
unor noi pieţe.
 Stadiul de produs matur
§ Cererea pentru produsele inovative creşte substanţial
pentru că utilizatorii le validează valoarea şi valoarea de
întrebuinţare;
§ Firmele inovative îşi sporesc capacităţile de producţie;
§ Apar concurenţii interni şi străini atraşi de profiturile din
sectorul respectiv;
10
§ Competitivitatea se poate menţine prin reducerea
costurilor şi se produce delocalizarea producţiei în alte
ţări.
 Stadiul de produs standardizat
§ Piaţa produselor se stabilizează devenind bunuri comune;
§ Se amplifică procesul de producţie în străinătate în
căutarea unor factori mai ieftini şi a unor regimuri fiscale
mai permisive;
§ Ţara inovatoare devine net sau exclusiv importator al
acestor produse;
 În conformitate cu teoria ciclului de viaţă al produsului:
§ Producţia internă începe în stadiul 1, atinge cote
importante în stadiul 2 şi se reduce până la eliminare în
stadiul 3;
§ Exporturile firmelor inovatoare sunt marginale în stadiul
1, devin importante în stadiul 2 şi sunt substituite cu
importuri în stadiul 3;
§ Concurenţa externă apare în faza finală a stadiului 1, se
acutizează în stadiul 2 şi se transferă pe teren neutru în
stadiul3.
n Teoria rivalităţii strategice globale;

 Cele mai recente explicaţii aparţin economiştilor Paul Krugman
şi Kevin Lancaster în anii 80;
 Firmele se preocupă să-şi dezvolte avantaje competitive
sustenabile, pe care le pot folosi pentru a domina piaţa globală;
 Explicaţia se concentrează pe deciziile strategice pe care le
adoptă firmele atunci când concurează la scară internaţională;
 Mijloacele de care dispun firmele sunt: deţinerea de DPI,
investiţiile în C-D, preocuparea pentru asumarea efectelor
economiei de scară şi de gamă şi valorificarea curbei de
experienţă.
n Teoria avantajelor competitive ale naţiunilor.

 Natura concurenţei şi a surselor de competitivitate diferă de la o
ţară la alta şi de la un sector la altul;
 locul optim pentru activităţile unei companii depinde de :strategia
adoptată, gama de produse sau servicii, evoluţiile tehnologice
internalizate şi DPI pe care le posedă;
 natura concurenţei în economie nu se centrează pe starea de
echilibru ci pe o permanentă transformare;
 este un truism faptul că economiile de scară, avansul tehnologic
şi diferenţierea produselor sunt baza schimburilor economice.
 Diamantul lui Porter
10
Referate propuse, lucrări de
reacţie, studii de caz şi jocuri de rol propuse pentru
Capitolul 3; Temele 11-12:
Tema nr. 11: Pornind de la conţinutul acestui Capitol, prezentaţi modelul HOS
cu privire la comerţul internaţional (se va realiza de către 2 studenţi din aceeaşi
grupă).
Tema nr. 12: Folosind teoria lui Porter, analizaţi potenţialul competitiv al
economiei româneşti (se va realiza de către 2 studenţi din aceeaşi grupă).
11
Capitolul 4. Structura instituţională a comerţului
internaţional: GATT/OMC şi UNCTAD. Sisteme
vamale preferenţiale.
România, ca ţară membră a Uniunii Europene şi fondatoare a sistemul

comercial multilateral din cadrul OMC, dar şi membră UNCTAD, nu poate
rămâne indiferentă la evoluţia actuală a negocierilor din cadrul acestor
organizaţii internaţionale şi trebuie să îşi găsească pârghiile necesare pentru ca
nevoile şi interesele comerţului nostru exterior să fie cât mai bine promovate în
cadrul acestor foruri globale, astfel încât să reuşim să maximizăm avantajele pe
care acestea ni le oferă şi în acelaşi timp, să minimizăm efectele negative ale
limitelor lor.
4.1. GATT/OMC - formă de guvernare globală

a comerţului internaţional
Existenţa Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), începând cu 1
ianuarie 1995, reprezintă rezultatul celei mai importante reforme privind
structurile instituţionale ale comerţului internaţional. OMC concretizează, sub o
formă actualizată, obiectivele vizate încă din 1948, prin proiectul, eşuat ulterior,
de creare a unei Organizaţii Internaţionale a Comerţului (OIC). Până în 1994,
sistemul comercial internaţional a fost condus de GATT, singurul supravieţuitor
al acestui proiect. GATT a contribuit la crearea unui sistem comercial
multilateral solid şi prosper, care a devenit pe parcursul diferitelor serii de
negocieri, tot mai liberal. De-a lungul perioadei 1948-1994, GATT a realizat
regulile care au administrat o mare parte a comerţului internaţional, în decursul
unui interval în care s-au înregistrat cele mai ridicate ritmuri de creştere. Cu
toate acestea, nu trebuie să uităm că GATT a fost atât un acord, cât şi o instituţie
provizorie.
Iniţial, alături de „instituţiile de la Bretton Woods”, cunoscute sub
numele de Banca Mondială şi FMI, trebuia creată o a treia organizaţie, un al
treilea pilon instituţional al relaţiilor economice internaţionale, care să se ocupe
de cooperarea economică, profund afectată de cel de-al doilea război mondial .
Proiectul, extrem de ambiţios, însuma peste 50 de pagini şi prevedea crearea
unei OIC (Organizaţii Internaţionale a Comerţului), ca instituţie specializată a
ONU. Pe lângă domeniul comerţul internaţional, erau incluse reguli privind
folosirea forţei de muncă, acorduri pe produse, practici comerciale restrictive,
investiţii internaţionale şi servicii. Înainte chiar ca textul cartei să fie ratificat, 23
de ţări din cele 50 de participante au decis, în 1946, să înceapă negocieri privind
reducerea şi consolidarea taxelor vamale. Această primă serie de negocieri a
inclus 45.000 de concesii tarifare, care afectau circa o cincime a comerţului
1
internaţional, respectiv 10 miliarde dolari. Cei 23105 de participanţi au convenit
să accepte, cu titlu „provizoriu”, anumite reguli comerciale conţinute în
proiectul cartei OIC. Acest ansamblu de reguli comerciale şi concesii tarifare a
devenit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, GATT. Semnat la 30
octombrie 1947, el a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948, într-un moment în care
carta OIC era încă în curs de negociere. Cei 23 de participanţi au devenit
membrii fondatori ai GATT, fiind numiţi în mod oficial „părţi contractante”.
A fost elaborată şi Carta pentru viitoarea Organizaţie Mondiala a
Comerţului, cunoscută sub numele de Carta de la Havana (1948), dar nefiind
semnată de către statele iniţiatoare, n-au putut fi puse bazele Organizaţiei
Mondiale a Comerţului, rămânând în vigoare numai Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ, care nu a avut statut juridic de organizaţie internaţională, dar a
întreţinut legături cu organizaţiile specializate ale ONU. În ciuda caracterului
său provizoriu, GATT a rămas, din 1948 şi până la crearea OMC în 1995,
singurul instrument pe deplin responsabil în domeniul comerţului internaţional.
Cu alte cuvinte, sistemul comercial internaţional a fost guvernat, până în
ianuarie 1995, de un simplu acord provizoriu - Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade - GATT), în cadrul căruia
numărul statelor membre a crescut în permanenţă de la semnarea lui, ajungând
la 125 de părţi contractante, înainte de semnarea documentelor de înfiinţare a
O.M.C.
GATT a fost un acord comercial multilateral prin care se
stabileau reguli şi principii fundamentale ce trebuiau respectate în
relaţiile comerciale dintre statele membre, reguli de natură să
asigure eliminarea treptată a taxelor vamale şi a celorlalte obstacole
tarifare şi netarifare şi, totodată, să prevină sau să împiedice
introducerea în mod abuziv, nejustificat sau discriminatoriu, de noi asemenea
obstacole în calea comerţului.
GATT avea o triplă natură: în primul rând, era un acord multilateral cu
caracter contractual, deci cu forţă obligatorie, stabilind drepturi şi obligaţii
precise pentru membrii săi, precum şi mecanisme care să asigure respectarea
acestora; caracterul contractual al GATT a fost premisa esenţiala a eficacităţii
sale.
În al doilea rând, era o instituţie internaţională, având organe proprii
(Consiliul reprezentanţilor - ce cuprindea toate statele având calitatea de “parte
contractantă”, diferite Comisii şi Grupe de lucru specializate, Secretariatul şi
altele), un buget şi personal propriu106, ce desfăşoară o muncă foarte amplă,
îndeosebi în privinţa examinării politicilor comerciale practicate de statele
membre.
105
Cei 23 de participanţi erau: Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile,
Cuba, SUA, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda,
Rhodezia de Sud, Marea Britanie, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, China
106
Numai personalul Secretariatului GATT cuprindea, in anul 1994, mai mult de 350 de
angajaţi, mulţi dintre aceştia fiind specialişti cu foarte bogată experienţă în domeniul comercial;
personalul GATT-OMC beneficiază de privilegiile şi imunităţile proprii funcţionarilor
internaţionali.
1
Şi în al treilea rând, era cel mai cuprinzător şi eficient organism de
dezbaterea şi soluţionare a problemelor cu care se confruntă comerţul mondial
contemporan.
La baza întregii activităţi GATT au stat următoarele principii:
a. Nediscriminarea - este un principiu fundamental al politicii comerciale a

statelor membre, ce îşi găseşte reflectarea în clauza ţărilor cu regim comercial
normal, în virtutea căreia, părţile contractante trebuie să-şi acorde - pe bază de
reciprocitate - aceleaşi avantaje comerciale. Chiar şi atunci când, în mod necesar
trebuie păstrate unele restricţii cantitative (cum sunt cele prevăzute în articolul
XIV a Tratatului, privind asigurarea echilibrului balanţei comerciale), acestea
urmau a se aplica în mod nediscriminatoriu. Pentru situaţii deosebite, când sunt
ameninţate sau chiar prejudiciate interesele producătorilor naţionali, în baza
clauzei de salvgardare, se prevede posibilitatea suspendării - în mod unilateral -
a angajamentelor asumate faţă de parteneri, retragerea sau modificarea
concesiilor acordate pentru repararea prejudiciilor. Principiul nediscriminării se
poate materializa şi prin aplicarea tratamentului naţional în materie de impuneri
sau reglementări. Doar ca excepţie de la acest principiu poate fi acceptată
folosirea subvenţiilor pentru export, în condiţii foarte riguros determinate în
Acord (soluţie reglementată de Runda Tokyo).
b. Reciprocitatea în cadrul negocierilor şi practicilor comerciale internaţionale
se aplică numai în relaţiile dintre ţările dezvoltate. În relaţiile dintre acestea şi
ţările în curs de dezvoltare se foloseşte clauza de abilitare (clauza, definită după
principiul reciprocităţii relative, a fost convenită în cadrul Rundei Tokyo).
Această clauză obligă statele dezvoltate să nu pretindă ţărilor în curs de
dezvoltare compensaţii sau concesii incompatibile cu nevoile lor de dezvoltare
sau cu posibilităţile comerţului lor exterior.
c. Taxele vamale trebuiau să fie principalul instrument de politică
comercială, măsurile netarifare fiind autorizate numai cu titlu de excepţie 107 şi în
circumstanţe foarte bine definite. Taxele vamale care au făcut obiectul unor
negocieri sunt considerate consolidate (fiind notificate în anexe la Acord).
Acestea nu mai pot fi modificate in mod unilateral, ci doar în urma altor
negocieri, în baza cărora să se stabilească şi compensaţiile corespunzătoare care
se vor acorda partenerilor.
d. Neadmiterea concurenţei neloiale - GATT condamnă practicarea
dumpingului cât şi orice fel de conduită neloială în relaţiile comerciale,
autorizând părţile contractante să adopte măsuri de protecţie sau chiar
sancţionale împotriva celor vinovaţi. Atât codul antidumping cât şi procedurile
de instituire a taxelor compensatorii şi a altor măsuri cu caracter sancţional au
dobândit, după Runda Uruguay de negocieri GATT, o importanţă sporită.
e. Folosirea metodei consultărilor pentru aplanarea diferendelor comerciale
dintre părţile contractante. Pentru evitarea lezării intereselor comerciale ale
107
Potrivit Articolului XI al Acordului, folosirea de restricţii cantitative la import este, în
principiu, interzisă.
1
partenerilor GATT recomandă iniţierea unor consultări (negocieri) între cei
interesaţi; dacă nu se ajunge la o soluţie satisfăcătoare se apelează la experţi
neutri care, în urma analizelor pe care le efectuează, vor prezenta recomandări
de rezolvare a problemelor litigioase.
f. Transparenţa măsurilor de politică comercială - potrivit reglementărilor
GATT (art. X), toate măsurile de politică comercială cât şi acordurile comerciale
trebuie publicate, pentru a putea fi cunoscute de către toate părţile interesate.
Aceste prevederi nu se referă la informaţiile confidenţiale, a căror divulgare ar
împiedica aplicarea legilor, ar fi contrară interesului public, sau ar putea
prejudicia interesele comerciale ale statului respectiv.
Prin normele de conduită în domeniul politicilor comerciale, prin negocierile
multilaterale organizate şi prin soluţionare pe căi negociate a diferendelor dintre
state, GATT a adus o contribuţie foarte importantă la dezvoltarea comerţului
mondial. Prin activitatea GATT s-a instaurat o anumită disciplină internaţională
în aplicarea măsurilor de politică comercială, evitându-se, în mare măsură,
adoptarea arbitrară sau abuzivă de măsuri restrictive. Negocierile comerciale
multilaterale, organizate sub egida GATT, au avut ca rezultat efectuarea unor
reduceri importante a taxelor vamale cât şi diminuarea obstacolelor netarifare
sau limitarea efectelor lor restrictive. În total, au avut loc opt runde de
negocieri GATT108:
- Runda Geneva 1947
- Runda Aunecy (Franţa) 1949
- Runda Torquay (Anglia) 1951
- Runda Geneva II 1956
- Runda Dillon 1960 - 1961
- Runda Kennedy 1964 - 1967
- Runda Tokyo 1973 - 1979, şi
- Runda Uruguay 1986 –1994.
Urmare a primelor 6 runde de negocieri, s-au operat reduceri ale taxelor
vamale cu circa 60% faţă de 1947, iar după Runda Tokyo, la produsele
manufacturate, s-a efectuat - în medie - o reducere cu circa 34%. Reducerile de
taxe vamale au fost, de regulă, “compensate” de escaladarea barierelor
netarifare. Drept urmare, Rundele Kennedy şi Tokyo au pus un accent special pe
definirea de reguli şi proceduri privind aplicarea de restricţii netarifare. S-a
reuşit, în urma acestor negocieri, ca circa 90% din nomenclatorul produselor ce
fac obiectul comerţului între statele membre GATT să fie liberalizat de restricţii
cantitative, adoptându-se totodată unele coduri de conduită de importanţă
esenţială, cum sunt: procedura de stabilire a valorii în vamă, procedurile în
materie de licenţe, regimul subvenţiilor pentru exporturi şi condiţiile de aplicare
a taxelor compensatorii, codul antidumping, codul privind regimul obstacolelor
tehnice; toate aceste soluţii instituţionalizate, la care s-a ajuns prin negocieri
internaţionale, trebuie să permită evitarea utilizării neuniforme sau arbitrare a
diferitelor instrumente de politica comercială. Sub egida GATT s-au realizat şi
108
Următoarea rundă de negocieri, de astă dată în cadrul OMC, începe la Seattle, în noiembrie
1999.
1
unele acorduri sectoriale, ce reglementează comerţul cu unele produse, cum ar
fi: textilele (acordul Multifibră), aeronavele civile, produsele lactate şi carnea de
vită.
Runda Uruguay a fost cea mai complexă şi laborioasă negociere multilaterală
din cadrul GATT; au fost abordate pe lângă domeniile tradiţionale (reducerile de
taxe vamale, diminuarea obstacolelor netarifare, reglementarea comerţului cu
diferite produse) şi domenii noi, în special comerţul cu servicii, apărarea
drepturilor de proprietate intelectuală şi altele. Începută în 1986, prin Declaraţia
de la Punta del Este, Runda Uruguay s-a încheiat în 1994 (15 aprilie) prin
semnarea (de către 113 reprezentanţi ai părţilor contractante) Declaraţiei de la
Marrakesh. Rezultatele principale109 cu care s-a finalizat această ultimă
rundă de negocieri sunt următoarele:
1. creşterea gradului de securitate în privinţa accesului pe piaţă al produselor, ca
urmare a extinderii aplicării taxelor vamale consolidate; pentru produsele
agricole gradul de securitate este considerat maxim (100%), iar pentru produsele
industriale destinate ţărilor dezvoltate sau în tranziţie aproape de 100%;
2. s-a convenit efectuarea unei reduceri globale, cu 38%, a taxelor vamale
percepute de ţările dezvoltate la produsele industriale, nivelul mediu al acestora
urmând să scadă de la 6,3 la 3,9%;
3. s-a realizat o sporire de la 20% la 43% a valorii produselor industriale
liberalizate la import în ţările dezvoltate, odată cu reducerea de la 7%, la 5%, a
importurilor pe care aceste ţări le efectuează în condiţii de presiuni tarifare
ridicate;
4. s-au realizat progrese importante ca urmare a reducerii progresivităţii taxelor
vamale, de care trebuie să profite ţările în curs de dezvoltare, ce trebuie să
exporte mai mult produse prelucrate (în locul celor primare);
5. s-au operat reduceri tarifare superioare mediei stabilite (38%) pentru a facilita
exportul unor produse foarte importante pentru ţările în curs de dezvoltare din
Africa, America Latină şi Asia;
6. Acordul General asupra Comerţului cu Servicii (GATS) cuprinde, pe lângă
chestiunile de ordin general, şi angajamentele naţionale (liste concrete) privind
liberalizarea schimburilor cu servicii, ceea ce se apreciază că va conduce (fapt
deja confirmat de realitate) la creşteri spectaculoase în domeniul turismului şi al
serviciilor financiare;
7. Se estimează că - urmare a aplicării tuturor facilităţilor pe care le asigură
Runda Uruguay - exporturile mondiale vor putea creşte cu circa 755 miliarde de
dolari110 pe an, veniturile totale obţinute pe seama schimburilor internaţionale
urmând să sporească cu circa 235 miliarde dolari pe an.
8. Sunt anexate documentelor Rundei Uruguay 28 de acorduri sectoriale, pe
produse, sau care vizează procesul de integrare regională, care vor produce, de
asemenea, efecte promoţionale importante.
Prevederile documentelor Rundei Uruguay au intrat în vigoare din 1995,
după ratificarea lor de către organele legislative naţionale. De la 1 ianuarie 1995
109
după GATT, Bulletin d’information, nr 110/1994.
110
o primă confirmare este dată de creşterea exporturilor mondiale de mărfuri în 1995 faţă de
1994 cu 785 miliarde dolari.
1
a început, în mod oficial, să funcţioneze Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC), care înglobează GATT-ul în întregul său (deci nu numai Tratatul
semnat în 1947, ci şi toate modificările aduse acestuia, cât şi documentele noi
semnate în toate rundele de negocieri)
Organizaţia Mondială a Comerţului este concepută să devină “Statul de
drept în relaţiile economice şi comerciale internaţionale, capabil să asigure
supremaţia regulilor şi a uzanţelor universale asupra tentativelor de dominaţie
prin forţă”111. OMC va facilita punerea în operă şi aplicarea practică a tuturor
acordurilor şi instrumentelor juridice negociate în cadrul Rundei Uruguay,
inclusiv acordurile sectoriale în domeniul aeronavelor civile, a pieţei publice
(achiziţiile guvernamentale), a comerţului cu produse lactate şi carne de vită.
OMC va asigura cadrul organizatoric pentru desfăşurarea tuturor negocierilor
internaţionale, va administra Memorandumul de acord asupra reglementării
diferendelor şi Mecanismul de examinare a politicilor comerciale (MEPC).
OMC va coopera cu FMI şi cu BIRD pentru asigurarea unei mai depline
coerenţe în elaborarea politicii economice la nivel mondial.
Acordul ce stabileşte înfiinţarea OMC statuează, în preambul,
obiectivele generale ale activităţii acestui organism (care sunt de fapt şi
obiectivele pe care şi le-a propus GATT): creşterea nivelului de trai şi a
veniturilor populaţiei, sporirea producţiei şi a comerţului, asigurarea ocupării
forţei de muncă şi utilizarea optimă a resurselor mondiale. În domeniul
serviciilor şi al protejării mediului, se introduce conceptul de dezvoltare
durabilă, care presupune atât folosirea optimă a resurselor mondiale, cât şi
necesitatea protejării şi conservării mediului de o manieră compatibilă cu
nivelurile diferite de dezvoltare ale statelor. Se subliniază faptul că eforturile
pozitive trebuie să permită ţărilor în curs de dezvoltare, în particular celor mai
puţin avansate, să obţină rezultate mai bune pe seama creşterii comerţului
mondial. În privinţa luării deciziilor, OMC păstrează practicile GATT,
consensul trebuind realizat pentru hotărârile cele mai importante (deci acestea
trebuie să fie acceptabile pentru toate statele membre), votul obişnuit (numai în
situaţii excepţionale, când nu se realizează consensul) asigurând o deplină
egalitate în drepturi.
Pentru a risipi confuziile care pot să apară în legătură cu GATT şi OMC,
vizavi de punctele care le separă şi cele care le unesc, facem precizarea că
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) a fost modificat şi încorporat
în noile acorduri OMC, alături de GATS şi TRIPS. De altfel, principiile
fundamentale ale GATT pot fi regăsite şi în acordurile privind serviciile şi
proprietatea intelectuală. Prin urmare, GATT nu mai există ca organizaţie a
comerţului internaţional ci numai ca acord, a cărui siglă, GATT – 94, marchează
trecerea de la GATT- 47.
Cu alte cuvinte, principalele diferenţe între GATT şi OMC sunt:
111
după GATT- FOCUS, nr.107/1994 pag. 4.
1
□ GATT a avut un caracter provizoriu; el nu a fost niciodată ratificat de
parlamentele ţărilor membre şi nu conţinea dispoziţii concrete privind crearea
unei organizaţii;
□ OMC este o organizaţie permanentă, ale cărei Acorduri au fost ratificate de
ţările membre, ceea ce-i conferă o altă bază juridică;
□ În vreme ce GATT avea „părţi contractante”, OMC are membri.
□ GATT se ocupa de comerţul cu mărfuri, OMC vizează în mod egal şi
serviciile şi proprietatea intelectuală.
□ Sistemul de reglementare a diferendelor în OMC este mult mai rapid şi
eficient decât cel din GATT iar deciziile sale nu pot fi blocate.
Unele diferenţe apar şi în modul de conducere al OMC:
• Organul suprem este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte cel puţin o dată
la doi ani9, fiind abilitată să ia decizii privind problemele legate de orice acord
multilateral;
• Activităţile curente între două Conferinţe sunt desfăşurate de către următoarele
trei organisme:
□ Consiliul General
□ Organul de reglementare a diferendelor (ORD)
□ Organismul de examinare a politicilor comerciale (OEPC)
În realitate, cele trei organisme sunt de fapt unul singur. În Acordul
privind OMC, se arată că cele trei funcţii sunt îndeplinite de Consiliul General,
al cărui sediu se modifică în funcţie de problema discutată. Cele trei organisme
sunt formate din reprezentanţi ai tuturor membrilor OMC. Cu alte cuvinte,
Consiliul, care acţionează în numele Conferinţei Ministeriale, se reuneşte atât în
calitate de ORD, cât şi de OEPC.
• La al treilea nivel se află consiliile pe marile domenii, respectiv:
□ Consiliul comerţului cu mărfuri
□ Consiliul comerţului cu servicii
□ Consiliul privind drepturile de proprietate intelectuală legate de comerţ
Cum indică şi numele lor, aceste organisme au sarcina să vegheze la buna
funcţionare a acordurilor OMC, fiecare pentru domeniul său de competenţe.
La acest nivel mai există şi şase organisme, cu domenii ceva mai limitate,
denumite comitete (comerţ şi dezvoltare, mediu, aranjamente regionale, etc.) şi
organisme subsidiare care se ocupă de domeniile acordurilor plurilaterale.
Ţările membre GATT, la data intrării în vigoare a Acordului OMC, au
devenit membrii originari (fondatori) ai OMC, iar între ei se regăseşte şi
România.
OMC are personalitate juridică, un buget şi personal propriu,
beneficiind de imunităţi diplomatice similare celor ale funcţionarilor ONU.
Activitatea OMC este condusă, în mod operativ, de un Consiliu General, având
în subordine Consiliile pentru servicii, pentru mărfuri şi pentru protecţia
proprietăţii industriale (TRIPS) şi unele organisme executive: Comitetul pentru
comerţ şi dezvoltare, Comitetul pentru balanţele de plăţi şi Comitetul pentru
buget. Atribuţiile fundamentale ale Consiliului General sunt reglementarea
diferendelor dintre state şi MEPC (efectuarea analizelor politicilor comerciale).
În vârful piramidei structurilor OMC se situează Conferinţa Ministerială, ce se
1
reuneşte la 2 ani, în care fiecare stat membru este reprezentat la acelaşi nivel
(fiecare stat membru are un singur vot). S-a ajuns astfel la un statut de echilibru
(de pe poziţii egale) între ONU, FMI şi OMC.
Sistemul anterior OMC, care a fost încorporat în GATT, a fost uneori
privit ca un club al bogaţilor, deoarece s-a considerat că era, în principal, în
interesul ţărilor dezvoltate, bogate. În momentul lansării negocierilor comerciale
din cadrul Rundei Uruguay, numai un număr relativ mic de ţări în curs de
dezvoltare au arătat interes faţă de activitatea GATT şi şi-au deschis misiuni
permanente la Geneva. Totuşi, situaţia s-a schimbat radical după ce a fost
lansată această Rundă. În momentul în care Runda s-a încheiat, iar GATT a fost
transformat în Organizaţia Mondială de Comerţ, un număr tot mai mare de ţări
în dezvoltare s-au angajat şi continuă să se angajeze în negocieri şi discuţii.
Majoritatea acestora au stabilite în prezent, misiuni permanente la Geneva. La
sfârşitul lunii iulie 2007, numărul membrilor OMC era de 151, incluzând şi
China, din decembrie 2001.
Putem considera că sunt trei motive principale care au dus la această
schimbare de atitudine:
1. primul factor îl reprezintă ritmul accelerat al globalizării economiei, atât
prin intermediul comerţului internaţional cât şi al fluxurilor de investiţii străine
directe. Schimbările revoluţionare care au avut loc în domeniul transporturilor şi
al comunicaţiilor fac posibil ca, în prezent, producătorii (chiar şi micii
producători din ţările în curs de dezvoltare) să caute pieţe pentru produsele lor în
ţări la mii de kilometri depărtare. Uşurinţa cu care bunurile pot fi transportate de
la o ţară la alta, aşa cum unii observatori au arătat, face ca lumea să arate ca un
„global village”.
2. în al doilea rând, procesul de globalizare, care a sporit dependenţa ţărilor
de comerţul internaţional, este accelerat de mutaţiile care au loc la nivelul
politicilor economice şi comerciale în majoritatea ţărilor. Colapsul
comunismului a condus la adoptarea graduală a politicilor orientate către piaţă în
majoritatea ţărilor în care producţia şi comerţul exterior au fost controlate de
stat. Aceste ţări, care în trecut făceau comerţ în principal între ele, dezvoltă tot
mai mult comerţ pe o bază mondială. Multe ţări în curs de dezvoltare au renunţat
la politicile de substituire a importurilor şi în prezent, pun în aplicare politici
orientate către export, prin care încearcă să promoveze creşterea economică,
exportând tot mai mult produsele lor.
3. în al treilea rând, aceste politici comerciale liberale şi deschise şi
măsurile pe care ţările le adoptă pentru a încuraja investiţiile străine directe au
determinat companiile multinaţionale să-şi obţină componentele şi produsele
intermediare din ţările în care costurile sunt mai scăzute şi să înfiinţeze acolo
capacităţi de producţie, ca urmare a aşa-numitului proces de delocalizare a
producţiei. Astfel, într-o proporţie crescândă, produsele disponibile pe piaţă în
prezent - indiferent că sunt bunuri de consum, cum ar fi confecţiile, sau bunuri
de folosinţă îndelungată, ca frigiderele şi aparatele de aer condiţionat sau bunuri
capitale – rezultă din procesul de producţie desfăşurat în mai multe ţări.
Alte motivaţii care au determinat statele lumii să accepte regulile
guvernanţei globale a OMC în cadrul comerţului internaţional derivă din
1
avantajele şi beneficiile oferite membrilor ei de către această organizaţie, dintre
care merită amintite următoarele: promovarea păcii, soluţionarea constructivă a
diferendelor comerciale, reglementările general agreate care uşurează
schimburile comerciale, liberalizarea comerţului care reduce astfel costul vieţii
cotidiene, asigurarea competitivităţii produselor prin preţ şi calitate, creşterea
indirectă a veniturilor, stimularea creşterii economice, eficientizarea vieţii ca
urmare a respectării principiilor de bază ale OMC, diminuarea influenţei lobby-
ului asupra guvernelor şi nu în ultimul rând, încurajarea bunei guvernări,
conform cu principiile economice.
Ca oricare instituţie a guvernanţei globale, OMC are şi anumite limite,
rezultate în special din diversitatea structural-economică a membrilor ei, fiind
practic imposibilă realizarea şi aplicarea unei politici comerciale globale care să
obţină acordul tuturor statelor membre sau mai ales, nemembre. Există
numeroase voci în plan mondial care acuză activitatea OMC, iar aceste voci sunt
mai ales din rândul inamicilor globalizării. Chiar dacă într-o măsură mai mare
sau mai mică aceste voci sunt îndreptăţite, trebuie să luăm în calcul balanţa
avantajelor şi dezavantajelor oferite de OMC şi ca urmare, vom considera
activitatea acesteia ca fiind suficient fundamentată pentru a merita susţinerea ei
şi în viitor. Totuşi, printre principalele dezavantaje de care OMC este adesea
acuzată regăsim: impunerea politicii comerciale adoptate în cadrul acestei
organizaţii pentru toţi membrii acesteia, indiferent de poziţia lor în negocieri;
promovarea liberalizării comerţului indiferent de costuri şi natura acestora;
primordialitatea acordată intereselor comerciale în detrimentul dezvoltării,
mediului înconjurător, sănătăţii şi securităţii; desfiinţarea locurilor de muncă şi
accentuarea sărăciei în anumite zone; dezavantajarea ţărilor mici în structurile şi
activitatea OMC; utilizarea politicii OMC ca instrument de lobby puternic
pentru deservirea intereselor comerciale ale marilor puteri şi pentru
constrângerea ţărilor mai slabe să adere la OMC; şi nu în ultimul rând, carenţa
democratică a structurilor decizionale ale OMC.
Trebuie menţionat în acest context al limitelor OMC, şi eşecurile
consecutive înregistrate în negocierile desfăşurate în cadrul actualei runde de
negocieri, Runda Doha, demarată în anul 2001, şi care continuă şi în prezent,
datorită în special neobţinerii consensului necesar adoptării unor decizii cu
privire la problemele prevăzute în agenda acestei runde. Declaraţia Ministerială
de lansare a DDA (Doha Development Agenda, eng.)112 scoate în evidenţă
„agenda cuprinzătoare” şi accentul pe dezvoltare: mandatează negocierile
privind agricultura, produsele industriale, serviciile, proprietatea intelectuală
(indicaţiile geografice, aspectele comerciale legate de proprietatea intelectuală şi
de sănătate publică), „temele de la Singapore” (investiţii, concurenţă,
transparenţă în achiziţiile publice şi facilitarea comerţului), reguli OMC
(antidumping, subvenţii şi acordurile regionale de comerţ) şi comerţ şi mediu
(relaţia dintre actualele reguli OMC şi obligaţiile comerciale ce se regăsesc în
acordurile multilaterale de mediu).
112
www.wto.org
1
Dimensiunea dezvoltării se regăseşte în toate domeniile de negociere din
cadrul DDA. În această dimensiune se înscrie şi „tratamentul special şi
nediferenţiat”. Acest tratament ia forma unor prevederi speciale în acorduri ce
oferă ţărilor în curs de dezvoltare drepturi speciale: perioade mai lungi de timp
pentru implementare şi asumarea angajamentelor sau măsuri vizând creşterea
oportunităţilor comerciale sau creşterea asistenţei tehnice.
Scopul Rundei de la Doha este acela de a coborî barierele comerciale în
acele sectoare, vizate cu precădere de statele în curs de dezvoltare, în special
agricultura. O analiză a Băncii Mondiale afirmă că o finalizare cu succes a
rundei Doha ar ridica veniturile globale cu $500 miliarde anual până în 2015.
Peste 60% din aceste câştiguri ar merge către ţările sărace, ajutând la scoaterea
din mizerie a peste 144 de milioane de oameni. O dată însă cu fărâmiţarea
rundei Doha, ziua în care ţările bogate vor renunţa la subvenţiile uriaşe pentru
agricultură şi în care ţările sărace vor putea în sfârşit să vândă produse textile
fără a suporta povara unor taxe de export care să le excludă de piaţă, este
împinsă către un punct nedeterminat din viitor. Conform analizelor Băncii
Mondiale, peste 70% din beneficiile rundei Doha pentru ţările sărace ar decurge
din liberalizarea comerţului între ele, mai degrabă decât din reformarea
sistemului de subvenţii agricole existente în ţările bogate.
Multe părţi ale lumii se confruntă cu rate de creştere ale PIB diminuate
sau încetinite, şomaj crescut sau în creştere, conflicte de ordin comercial,
sărăcie, incapacitatea de reacţie în faţa dezastrelor naturale şi cu alte probleme.
Deoarece Statele Unite sunt motorul economiei mondiale, unele speranţe sunt
legate de semne de revenire a economiei SUA, însă stagnarea continuă şi
recesiunea din Europa occidentală reduc perspectivele. Într-un astfel de mediu,
ţărilor aflate în curs de dezvoltare le merge mai rău - din punct de vedere social,
economic şi politic. Situaţia economică dificilă din marea parte a Africii,
precum şi din părţi ale Americii Latine şi ale Asiei, este însoţită de ezitări ale
structurilor instituţionale, de fragmentare socială şi dezintegrare şi de conflicte şi
violenţă interetnice. Cazurile multiple de state falimentare compun o dinamică
din ce în ce mai îngrijorătoare.
Analiştii apreciază că eşecul Rundei Doha se datorează atât
intransigenţei manifestate de ţările participante (bogate şi sărace), cât şi
comportamentului considerat a fi „iresponsabil şi iritant” al organizaţiilor
neguvernamentale, care au acuzat ţările bogate că au încercat să saboteze
discuţiile, acordând mult prea puţină atenţie dosarului agricol.
Pe de altă parte, ţările bogate au considerat că organizaţiile
neguvernamentale au avut un rol important în radicalizarea conflictului. Aceste
organizaţii au „inundat” realmente ţările sărace cu poziţii confuze, incitându-le
în direcţia refuzării oricăror compromisuri cu ţările bogate. Principala greşeală a
organizaţiilor neguvernamentale a fost aceea că au dus la creşterea nerealistă a
nivelului de aşteptare în cazul ţărilor sărace. „Strigaţi tare şi suficient de mult”
au sugerat ei, crezând că astfel vor găsi calea cea bună, dar această direcţie s-a
dovedit a fi una greşită
În cele din urmă, se poate considera că vina ţine şi de procedura de luare
a deciziilor în cadrul OMC. Directorul general al OMC, Pascal Lamy, a asemuit
1
pe bună dreptate OMC, cu o „organizaţie medievală”, ale cărei reguli şi
proceduri nu pot susţine importanţa sarcinilor asumate. Predecesorul OMC,
GATT, a fost condus de ţările bogate, ţările sărace având o importanţă redusă şi
responsabilităţi limitate. OMC dimpotrivă, este o organizaţie democratică, care
funcţionează pe baza consensului, fără a exista însă şi proceduri formalizate în
acest sens. Deoarece fiecare din cei 151 membri poate întârzia orice proces de
negociere, cea mai gravă problemă e legată de faptul că cerinţele OMC privind
realizarea consensului ridică piedici semnificative în calea reformării sistemului.
În orice caz, indiferent de limitele sistemul comercial multilateral
promovat şi dezvoltat de OMC, dependenţa crescândă de comerţul exterior, atât
ca exportator cât şi ca importator de bunuri şi servicii, determină guvernele şi
întreprinderile să fie din ce în ce mai conştiente de rolul vital pe care sistemul de
comerţ multilateral îl poate juca în protejarea intereselor lor comerciale.
Sistemul bazat pe reguli asumate şi respectate de toate statele le asigură că
accesul de care produsele lor beneficiază pe pieţele externe nu va fi brusc
distorsionat de măsuri guvernamentale, cum ar fi creşterea taxelor vamale sau
impunerea unor interdicţii sau restricţii la import.
Accesul previzibil şi sigur pe care sistemul îl asigură pe pieţele externe
permite întreprinderilor să-şi planifice şi să-şi dezvolte producţia pentru export,
fără teama că îşi pot pierde piaţa externă ca rezultat al acţiunilor restrictive
guvernamentale. Mai mult, ceea ce adesea nu este în mare măsură cunoscut, este
faptul că sistemul poate asigura de asemenea, unele drepturi pentru întreprinderi.
În timp ce majoritatea acestor drepturi este utilă acestora în relaţia cu propriile
lor guverne, alte prevederi pot fi utile chiar şi în relaţia cu guvernele străine.
Cadrul juridic al drepturilor şi obligaţiilor pe care sistemul OMC l-a
creat joacă astfel un rol crucial în dezvoltarea comerţului, în contextul
procesului rapid de globalizare şi regionalizare a economiei mondiale.
Capacitatea guvernelor şi a întreprinderilor de a beneficia de acest sistem
depinde, în mare măsură, de modul în care ele cunosc şi înţeleg regulile
sistemului comercial multilateral, avantajele dar şi provocările generate de
acesta şi de obiectivul lui privind liberalizarea schimburilor comerciale. Trebuie
să se ţină cont de faptul că procesul de liberalizare - pentru înfăptuirea căruia,
după cum s-a arătat, se depun eforturi considerabile la nivel internaţional - se
înfăptuieşte pe calea “paşilor mărunţi”, prin ajustări ale schimburilor
comerciale la noile interese sau raporturi de forţe, care au la bază acorduri
comerciale. Iată deci motivaţia pentru care în subcapitolul următor vom aborda
mai detaliat acordurile comerciale regionale şi implicaţiilor lor asupra
comerţului internaţional, dar şi asupra statelor participante, cu atât mai mult cu
cât România a fost şi, mai ales, este în prezent parte a numeroase astfel de
acorduri, care au avut şi au – aşa cum vom arăta în următoarele două părţi ale
cărţii – un impact major comerţul nostru exterior.
1
4.2. UNCTAD - Conferinţa Naţiunilor Unite
pentru Comerţ şi Dezvoltare
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare {UNCTAD)
face parte din sistemul instituţional al Naţiunilor Unite, fiind specializată în
problemele comerţului şi dezvoltării pe plan mondial. Scopul sau a fost de a
accelera dezvoltarea economică, în special pe cea a ţarilor în curs de dezvoltare.
A fost creată în 1964, în urma unei prime sesiuni a Conferinţei care a avut loc la
Geneva.
În prezent principalele sale obiective sunt de ajuta ţările mai puţin
dezvoltate sa folosească optim posibilităţile oferite de comerţ şi investiţii. dar şi
să facă faţa. într-o maniera cât mai echitabilă, problemelor care decurg din
mondializare şi integrarea în economia mondială.
Pentru a-şi atinge obiectivele. UNCTAD desfăşoară mai multe tipuri de
activităţi, de la cercetare, analiză, cooperare tehnologica până la dialog cu
societatea civilă şi întreprinderi.
La începutul anului 1998 ea cuprindea 188 de ţări membre. Numeroase
organisme interguvernamentale şi non-guvernamentale participă în mod egal la
lucrările sale în calitate de observatori.
Statele participante alcătuiesc patru grupuri, structurate după criterii
economice şi geografice. Cele patru grupuri sunt:
Grupul A, al ţărilor în curs de dezvoltare, din Africa şi Asia
Grupul B, al ţărilor dezvoltate, membre OCDE
Grupul C, al ţărilor latino-americane, inclusiv Cuba
Grupul D, al ţărilor foste socialiste, astăzi cu economii în tranziţie.
Ţările din grupurile A şi C alcătuiesc Grupul celor 77.
UNCTAD îşi propune următoarele obiective:
sa favorizeze cooperarea internaţională astfel încât să fie instaurată o relaţie
comerciala cât mai echitabilă între Nord şi Sud şi să intensifice relaţiile Sud-
Sud;
să restructureze comerţul internaţional ţinând cont de interesele specifice ale
ţărilor în curs de dezvoltare, în interiorul unui mediu mai previzibil;
să formuleze principii şi să pună în practică politici vizând comerţul
internaţional şi problemele conexe ale dezvoltării economice;
să ia măsuri în colaborare cu organele competente ale ONU în vederea
negocierii şi adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul
comerţului internaţional;
să servească drept centru al armonizării politicilor economice ale guvernelor
şi ale grupurilor economice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare.
În ceea ce priveşte structura UNCTAD, Sesiunea sau Conferinţa, organ
plenar, organizează sesiuni la nivel ministerial o dată la 4 ani, pentru formularea
orientărilor generale şi programarea activităţii organizaţiei. De la înfiinţare şi
până în prezent s-au desfăşurat zece asemenea conferinţe, astfel: Geneva (1964),
New Delhi(196B), Santiago de Chile (1972), Nairobi(197S), Manila (1979),
Belgrad(19B3), Geneva(19B7); Carthagena(1992), Midrand(1996),
1
Bangkok(2000). Organ suprem, Conferinţa are toate puterile; deciziile şi
recomandările sunt adoptate prin consens.
Consiliul pentru comerţ şi dezvoltare este organul permanent, care
preia competenţele Conferinţei atunci când ea nu este reunita, în plus, deţine
funcţii executive şi pregăteşte lucrările Conferinţei.
Principalele atribuţii ale Consiliului sunt:
urmăreşte punerea în aplicare a recomandărilor. declaraţiilor, rezoluţiilor şi
altor hotărâri ale Conferinţei, luând măsuri ce sunt de competenţa sa;
iniţiază şi întocmeşte studii şi rapoarte în domeniul comerţului şi cu privire
la problemele conexe ale dezvoltării;
îndeplineşte rolul de comitet pregătitor al sesiunilor UNCTAD;
elaborează rapoarte referitoare la activitatea sa. pe care le prezintă Adunării
Generale a ONU, prin intermediul ECOSOC;
în cazuri de necesitate, face propuneri pentru crearea de organisme
subsidiare, menite să-l sprijine în îndeplinirea eficientă a funcţiilor ce-i
revin.
Activitatea permanentă este desfăşurată prin intermediul comisiilor,
comitetelor şi grupelor de lucru, specializate pe: produse de bază. produse
manufacturate, transporturi maritime, comerţ invizibil, finanţarea comerţului,
transfer de tehnologii, cooperare internaţională între ţări în curs de dezvoltare.
După reforma instituţională din 1996 au fost create, ca organe subsidiare
ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare, următoarele trei comisii:
1 Comisia pentru comerţul cu bunuri şi servicii
2. Comisia pentru investiţii, tehnologie şi probleme financiare conexe
3. Comisia pentru întreprinderi, facilităţi comerciale şi pentru dezvoltare
Secretariatul, instalat la Geneva, are ca funcţie principală obligaţia de a
asigura buna funcţionare a Conferinţei şi Consiliului pentru comerţ şi
dezvoltare. Este condus de un secretar general, numit de secretarul general al
ONU. Numele lui este Rubens Ricupero.
Secretariatul UNCTAD face parte din cel al ONU; numără circa 400
funcţionari, care au sediul la Geneva. Bugetul anual al UNCTAD este de circa
50 milioane dolari şi provine din bugetul ordinar al ONU. Activitatea de
cooperare tehnica atinge circa 24 milioane dolari pe an, fiind finanţata din surse
extrabugetare, furnizate de ţările donatoare, de cele beneficiare şi de diferite
organizaţii.
Centrul comun de comerţ internaţional GATT - UNCTAD (creat în
1964, în cadrul GATT) face parte din structura UNCTAD începând cu anul
1968. Principala lui misiune este de a acorda asistenţa de specialitate ţărilor în
curs de dezvoltare în domenii legate de promovarea exporturilor, în centrul
atenţiei stau domenii precum: dezvoltarea pieţei şi a producţiei, dezvoltarea
serviciilor aferente comerţului, informaţiile comerciale, dezvoltarea resurselor
umane etc.
Principatele rezultate ale activităţii UNCTAD
Larga participare a ţărilor la acest forum internaţional are anumite
explicaţii. Astfel, organizaţia internaţională cu profil similar, GATT, presupunea
opţiunea pentru liber schimb: prin respectarea principiilor şi regulilor de
1
conduită convenite. Spre deosebire de GATT, în cadrul UNCTAD fiecare ţară se
poate plasa fie pe poziţii dirijiste, fie liberale. De asemenea, obligaţiile asumate
nu au caracter de angajament.
Hotărârile, luate cu majoritate de 2/3 din voturi, se înscriu în rezoluţii,
dar nu au caracter obligatoriu, ci doar de recomandare sau invitaţie. Fiecare
ţară dispune de un vot, ceea ce înseamnă că ţări în curs de dezvoltare îşi pot
asigura majoritatea atunci când se solidarizează, impunând hotărârile dorite. De
regulă, ţările în curs de dezvoltare îşi armonizează poziţiile în cadrul
Conferinţelor ministeriale ale Grupului celor 77, care precedă sesiunile
UNCTAD.
Oferind tuturor ţărilor în curs de dezvoltare posibilitatea exprimării
punctului de vedere, UNCTAD a devenit de la bun început cadrul adecvat
pentru iniţierea unor mutaţii în cadrul schimburilor internaţionale. Aceste
mutaţii depăşesc cadrul simplei liberalizări, ele vizând lărgirea relaţiilor
comerciale şi a cooperării între toate ţările lumii, în scopul eradicării sărăciei şi
subdezvoltării şi al accelerării procesului de dezvoltare economică.
În declaraţiile şi rezoluţiile UNCTAD sunt înscrise numeroase măsuri de
soluţionare a diferitelor probleme care afectează ţările în curs de dezvoltare, dar
transpunerea în practică a acestor soluţii avea să fie obstrucţionată de lipsa
posibilităţilor de acţiune în mod similar ale GATT şi de caracterul neobligatoriu
al hotărârilor. Prin urmare, strategia adoptată de UNCTAD a fost de a elabora
măsurile de reformă şi de a determina apoi GATT să le aplice în practică. Pe
parcursul celor peste patru decenii de existenţă, UNCTAD a raportat numeroase
succese prin aplicarea acestei strategii.
Printre rezultatele concrete ale activităţii interguvernamentale realizată
sub auspiciile UNCTAD, trebuie amintite:
1. rezultatele în domeniul comerţului cu produse de bază:
- Acorduri internaţionale asupra produselor de bază şi crearea unor grupe de
studiu asupra produselor de baza. regrupând ţări producătoare şi consumatoare.
- Pentru stabilizarea preţurilor la produsele de bază, în cadrul UNCTAD s-a
propus aplicarea programului integrat pentru produse de bază. Acest program
presupune instituirea unor acorduri pe produse Intre principalii producători-
exportatori şi consumaţori-importatori. care vizează stabilizarea preţurilor şi a
încasărilor din export pentru ţări în curs de dezvoltare. Stabilizarea se realizează
prin mecanismul stocurilor regulatorii, finanţate dintr-un aşa-zis fond comun
Mecanismul stocurilor regulatorii este conceput să funcţioneze astfel încât sa
menţină preţurile în limita unor marje de fluctuaţie de •+/- 10%. Atunci când
oferta depăşeşte cererea şi preţurile riscă să scadă cu mai mult de 10%,
administraţia stocului intervine pe piaţă prin cumpărări masive, pentru a
echilibra cererea cu oferta, în caz contrar, administraţia stocului livrează pe piaţă
cantităţi corespunzătoare, în vederea restabilirii echilibrului.
- în 1989 a fost creat Fondul comun pentru produse de bază (750 mii.USD),
destinat să faciliteze finanţarea acordurilor pe produse şi să încurajeze
activitatea de cercetare-dezvoltare vizând produsele de bază, crearea Fondului
fiind rezultatul deciziei SUA de a contribui la finanţarea acestui Fond
2. rezultate în domeniul comerţului cu produse manufacturate:
1
- Propunerea românească, făcută încă de la prima sesiune UNCTAD: în cazul
ţărilor în curs de dezvoltare, livrările de echipamente industriale sa fie plătite
prin cote părţi din producţia obţinută cu aceste echipamente (buy-back)
- S-a propus crearea unei instituţii specializate în domeniul industrial; astfel, în
1966, a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
(ONUDI), cu sediul la Viena
- Recunoaşterea tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare. Prima reuşită în acest sens o reprezintă adoptarea Sistemului
generalizat de preferinţe (SGP), constând în concesii tarifare acordate ţărilor în
curs de dezvoltare de către ţările dezvoltate şi care a început să funcţioneze în
1971.
3. rezultate în domeniul transporturilor
- Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la participarea la traficul de linie (1974)
- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul mărfurilor pe mare (1978)
- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul internaţional multimodal de
mărfuri (1930)
- Convenţia Naţiunilor Unite privind condiţiile de înmatriculare a navelor (1986)
- Convenţia Naţiunilor Unite asupra ipotecilor maritime (1993)
4. Eforturi întreprinse în favoarea ţărilor cel mai puţin avansate
- în acest domeniu, UNCTAD a jucat principalul rol, organizând două
Conferinţe ale ONU pe aceasta tema şi asigurând de asemenea şi suportul
logistic. Prima Conferinţă (Paris, 1981) a adoptat noul program de acţiune
(NPA) pentru anii optzeci, definind măsurile pe care aceste ţări trebuie să le ia
pentru a favoriza propria dezvoltare, precum şi masurile de sprijin internaţional.
A doua Conferinţă s-a desfăşurat în 1990, tot la Paris, şi a trecut în revistă
aplicarea NPA, adaptând un program de acţiune pe care ţările mai puţin
avansate, dar şi ţările dezvoltate, s-au angajat să-l pună în practică în următorul
deceniu.
- Lucrările UNCTAD au dat un impuls politic acţiunilor întreprinse de alte
organisme internaţionale. Se pot aminti, de exemplu, stabilirea ajutorului public
pentru dezvoltare (APD) la 0,7% din PIB-ul ţărilor donatoare, ameliorarea
mecanismului de finanţare compensatorie a deficitelor comerciale pentru ţări în
curs de dezvoltare. pus în practică prin intermediul FMI, precum şi crearea
drepturilor speciale de tragere (DST).
4.3. Sisteme de preferinţe vamale

4.3.1. Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP)
Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare, instituit la începutul anilor ’70, constă, în esenţă, din exceptarea de
taxe vamale sau reducerea acestor taxe vamale la importul produselor ţărilor în
curs de dezvoltare în ţările dezvoltate.
Obiectivul SGP, aşa cum a fost adoptat la Conferinţa UNCTAD II de la New
Delhi, în 1968, vizează următoarele:
1
- Creşterea veniturilor din export ale ţărilor beneficiare de preferinţe în
acest sistem;
- Promovarea industrializării ţărilor beneficiare;
- Accelerarea ratelor de creştere economică ale acestora.
SGP se bazează pe trei reguli fundamentale: preferinţele sunt generale,
nereciproce şi nediscriminatorii.
Deşi a cunoscut o anumită îmbunătăţire din momentul introducerii sale,
SGP continuă să fie supus la o serie de limitări şi restricţii, ceea ce
diminuează considerabil eficienţa sa. Astfel,
- Preferinţele generalizate se acordă pe o bază autonomă, fără să existe un
angajament contractual;
- Importurile preferenţiale sunt supuse la restricţii cantitative; nu se acordă acces
preferenţial pentru importurile anumitor produse devenite competitive
(criteriul competitivităţii);
- Se poate refuza accesul preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare care au
atins un nivel mai ridicat de dezvoltare (aplicarea tratamentului este
concepută ca temporară şi degresivă);
- Aplicarea SGP poate fi anulată unilateral de către donatori în orice moment,
sub pretextul perturbării pieţelor lor interne (aplicarea de mecanisme de
salvgardare) sau având la bază motivaţii politice (nerespectarea drepturilor
omului în ţara beneficiară de preferinţe)
Principalele ţări donatoare de preferinţe în sistemul SGP sunt
următoarele: Australia, Bielorusia, Bulgaria, Canada, Elveţia, Japonia, Noua
Zeelandă, Norvegia, Federaţia Rusă, SUA, Turcia şi UE.
Preferinţele generalizate se aplică, în principiu, la ansamblul produselor
industriale, cu unele excepţii: textilele, încălţămintea, produsele din piele. Cu
toate acestea, fiecare ţară donatoare în parte, are propria lista de produse căreia îi
acordă regim preferenţial în cadrul acestui sistem. Inclusiv nivelul reducerii
taxelor vamale variază de la un donator la altul.
Schemele de preferinţe (lista produselor ce beneficiază de preferinţe
vamale şi nivelul taxelor vamale aferente) ale ţărilor donatoare pot fi accesate la
adresa: www.unctad.org/gsp
Evidenţa documentară a regulilor de origine se face prin certificate de
origine preferenţiale care au menţiunea Form A pentru SGP. Certificatele
întocmite de exportatori se vizează de ministerele sau autorităţile de resort din
ţările exportatoare.
4.3.2. Sistemul Global de Preferinţe Comerciale între ţările în

curs de dezvoltare (SGPC)
În anul 1982, la reuniunea ministerială de la New York a Grupului celor
77, a fost demarat procesul de pregătire a negocierilor SGPC, iar la reuniunea
ministerială de la Brasilia, din 1986, s-a lansat prima rundă de negocieri (1986-
1988).
Printre liniile directoare ale procesului de negociere se numărau:
- reducerea lineara a taxelor vamale cu un anumit procent;
- eliminarea sau reducerea barierelor netarifare şi paratarifare;
1
- procedarea la negocieri produs cu produs pentru produsele individuale de
interes, în vederea reducerii taxelor vamale.
Semnarea Acordului privind SGPC a avut loc în cadrul reuniunii
ministeriale de la Belgrad, în 1988. Aici a fost adoptată lista ţărilor participante
(48 de state) şi lista facilităţilor vamale convenite (cca.1500 produse şi grupe de
produse).
SGPC este un sistem global pentru că este deschis participării tuturor
statelor membre ale Grupului celor 77, vizează toate produsele (toate cele 99
capitole ale Sistemului Armonizat de Clasificare a Mărfurilor), precum şi
ansamblul obstacolelor tarifare şi netarifare. Deşi generoasă ca arie de
cuprindere, lista facilităţilor este destul de redusă ca importanţă pentru comerţul
dintre ţările membre SGPC.
A doua rundă de negocieri a fost lansată la Teheran, în 1991, şi a durat
până în 1998.
România a ratificat acordul în 1989 şi anterior aderării la UE a aplicat
tratamentul SGPC pentru 43 state.
Acest sistem şi-a propus să meargă dincolo de preferinţe vamale, spre
eliminarea barierelor netarifare şi facilitarea comerţului, dar a rămas concretizat
la acordarea unor preferinţe tarifare între ţările în curs dezvoltare.
Sistemul funcţionează între majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare şi
permite accesul mărfurilor de export ale acestora fără taxe vamale sau cu taxe
vamale reduse pe aceste pieţe. La rândul său, beneficiarii au convenit să acorde
importurilor din ţările în curs de dezvoltare fie reduceri de taxe vamale, fie
exceptări de la plata acestora (de regulă, la produse care nu concurează direct
industria naţională).
Listele preferinţelor tarifare convenite în cadrul SGPC sunt destul de
restrânse (comparativ cu listele din SGP) şi, pe cale de consecinţă, nu au dus la o
amplificare semnificativă a comerţului între ţările în curs de dezvoltare.
origine preferenţiale care au menţiunea GSTP pentru SGPC.
Certificatele întocmite de exportatori se vizează de către ministerele sau
autorităţile de resort din ţara acestora.
4.3.3. Protocolul de Negocieri Comerciale între Ţări în Curs de

Dezvoltare (Protocolul celor 16 sau P16)
Acest sistem vamal preferenţial este primul sistem convenit în cadrul
GATT, în 1971, între ţările în curs de dezvoltare, şi este similar ca funcţionare
cu SGPC. Numărul ţărilor membre la acest sistem este redus (iniţial au fost 16,
acum mai sunt 12). Pentru România a intrat în vigoare în 1978, ca urmare a
ratificării Protocolului de aderare.
Prin acest Protocol, ţările semnatare au convenit acordarea unor facilităţi
vamale la importul anumitor produse, conform negocierilor dintre ele. Aria de
cuprindere este foarte redusă, cca. 300 de produse şi grupe de produse, iar
nivelul concesiilor nu este prea mare, reducerile taxelor vamale fiind în medie
cu doar 10-20%.
1
Regulile de origine sunt definite în cadrul Acordului, bunurile fiind
considerate originare într-una din ţările participante la Protocol, dacă satisfac
următoarele reguli de origine:
1. sunt obţinute în întregime pe teritoriul ţării participante;
2. sunt fabricate parţial pe teritoriul ţării participante exportatoare şi
operaţiunea finală de prelucrare a avut loc în acea ţară.
Dacă operaţiunea finală de prelucrare a avut loc în ţara respectivă,
cheltuielile materiale şi de muncă efectuate pe teritoriul ei pentru fabricarea
produsului exportat nu vor reprezenta mai puţin de 50% din preţul FOB al
produsului.
Datorită ariei reduse de produse supuse tratamentului preferenţial,
precum şi valorii reduse a concesiilor, acest sistem vamal preferenţial nu conferă
mari avantaje exportatorilor ţărilor beneficiare.
origine preferenţiale care au menţiunea GATT pentru Protocolul celor 16.
Certificatele întocmite de exportatori se vizează de către ministerele sau
autorităţile de resort din ţara acestora.
1
1. Care sunt principiile GATT şi care este semnificaţia fiecăruia?
2. OMC = GATT?
3. Care sunt principalele realizări ale rundei Uruguay?
4. Care sunt principalele probleme pe ordinea de zi a rundei Doha?
5. Ce reprezintă şi care sunt obiectivele UNCTAD?
6. Care sunt diferenţele între GATT şi UNCTAD?
7. Ce reprezintă Grupul celor 77?
8. Care sunt principalele realizări ale UNCTAD?
9. Ce reprezintă ONUDI?
10. Care sunt principalele asemănări între structura OMC şi cea a
UNCTAD?
11. Ce este SGP şi care sunt regulile fundamentale ale acestuia?
12. Care sunt limitările şi restricţiile care diminuează eficienţa SGP?
13. Ce este SGPC?
14. Care e diferenţa între SGP şi SGPC?
15. Ce reprezintă Protocolul celor 16?
Referate propuse; Temele 13-14:

13. Referatul numărul 1. Prezentaţi structura de funcţionare a OMC. (se
realizează de către 1 student)
14. Referatul numărul 2. Prezentaţi structura de funcţionare a UNCTAD.
(se realizează de către 1 student)
Studii de caz propuse pentru acest capitol:

1. Studiu de caz 1: Pornind de la studiile de caz prezentate, analizaţi şi
comentaţi rolul ORD din cadrul OMC. (se realizează de către 1 student)
2. Studiu de caz 2: Analizaţi comparativ eşecul Conferinţelor Ministeriale de
la Seatle şi Cancun. (se realizează de către 1 student)
12
Capitolul 5. Politica Comercială Comună a
Uniunii Europene – incidenţa asupra comerţului
exterior românesc
Uniunea Europeană este cel mai mare actor comercial global, acoperind
circa 20% din exporturile şi importurile mondiale. Ea joacă un rol important în
promovarea comerţului mondial bazat mai ales pe un sistem multilateral.
Tabel nr. 1: Participarea UE la comerţul mondial cu bunuri (în procente din
valoarea anuală globală)
Anul Exporturi % Importuri %
1995 46,5 45,4
1996 46,1 44,8

1997 44,5 43,3
1998 47,0 46,3
1999 45,3 45,0
2000 42,0 42,4
2001 44,1 43,3
2002 45,0 43,9
2003 45,9 45,2
2004 45,2 44,7

2005 43,0 43,1
Sursa: date prelucrate după WTO - International Trade Statistics 2006

Formularea şi implementarea politicii comerciale comune a UE se face
în baza art.133 din Tratatul CE (fostul art.113), conform căruia orice măsură
adoptată în cadrul acestei politici este propusă de Comisie şi decisă de Consiliul
UE prin majoritate calificată. Comisia Europeană asigură reprezentarea
uniformă a intereselor Comunităţii, precum şi exercitarea Politicii Comerciale
Comune (PCC), atât la nivel bilateral, cât şi multilateral. Ea este asistată de un
Comitet – Comitetul Articolul 133 - compus din reprezentanţi ai statelor
membre (SM).
Începând cu data aderării la Uniunea Europeană, România aplică politica
comercială comună a U.E., respectiv:
- tariful vamal comun;
1
- schema de preferinţe generalizate (SGP) a UE;
- măsurile de apărare comercială;
- acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare încheiate cu ţările
terţe;
- angajamentele comerciale din cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC).
5.1. Integrarea comercială în cadrul UE -

aspecte teoretice
Tratatul de la Roma a prevăzut ca procesul de integrare economică să
înceapă prin intensificarea schimburilor comerciale reciproce, ceea ce urma să
se realizeze, ca prim pas, prin formarea unei uniuni vamale între ţările membre.
Tratatul de la Roma se referă la:
 Crearea unei pieţe comune între statele semnatare ca modalitate de a atinge
obiectivul mai înalt, acela al “unei dezvoltări economice armonioase şi al
creşterii standardului de viaţă al cetăţenilor din statele semnatare”.
 Pentru a realiza un asemenea obiectiv, aşa cum se arată în art. 9 al Tratatului,
“Comunitatea se va baza pe o uniune vamală”, ceea ce este similar înlăturării
taxelor vamale şi tuturor măsurilor echivalente, plus instituirea unui tarif
vamal extern şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe.
 Tratatul se referă şi la două politici comune sectoriale – la politica în
domeniul transportului şi la aceea a agriculturii.
 Prevederi referitoare la funcţionarea regulilor de piaţă şi ale concurenţei în
cadrul pieţei comune.
 Prin toate acestea, Tratatul de la Roma a creat premisele introducerii altor
măsuri necesare realizării Comunităţii Economice Europene.
Evoluţia integrării comerciale după Tratatul de la Roma
 Conform Tratatului de la Roma, uniunea vamală urma să fie înfăptuită până
cel mai târziu în 1970, deci în 12 ani.
 Procesul de înlăturare a taxelor vamale şi a barierelor echivalente a fost
accelerat şi s-a încheiat la 1 iulie 1968, când s-a instituit şi un tarif extern
comun. Au mai fost menţinute câteva cote la nivel naţional pentru aşa-
numitele “bunuri sensibile”. De asemenea, politica agricola comună a stabilit
regulile pentru libera circulaţie a produselor agricole.
 Între 1968-70, a urmat o scurtă perioadă de consolidare, urmată de încetinire
şi, uneori, chiar blocare.
 Deceniul 1970 – 80 a adus multe evenimente şi schimbări în economia
mondială: cele două şocuri petroliere – 1973 şi 1979/80 – şi crizele
economice mondiale induse de acestea; renunţarea în 1973 la sistemul
Bretton Woods de cursuri fixe şi trecerea la sistemul, cvasi-generalizat, de
cursuri flotante; revenirea la anumite măsuri protecţioniste în comerţul
mondial etc. Impact puternic şi asupra economiei europene. S-a instalat un
fel de euro-pesimism. Principala realizare din aplicarea Tratatului de la
Roma a rămas, în fapt, uniunea vamală. Punerea în aplicare a altor prevederi
ale tratatului au fost fie amânate, fie “uitate”.
13
 Crearea şi consolidarea pieţei comune/unice a necesitat înlăturarea barierelor
care s-au mai menţinut (impactul lor fiind evaluat în faimosul “Raport
Cecchini”) precum şi un nou cadru juridic.
 În 1985, Comisia a publicat un document numit “Cartea Alba”, care conţinea
cca. 300 de măsuri ce urmau a fi puse în practică pentru a realiza o adevărată
piaţă internă europeană.
Actul Unic European, convenit la 2 decembrie 1985 la Luxembourg,
semnat în februarie 1986, aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma
şi stipula măsuri pentru îmbunătăţirea procesului de formare a pieţei interne
unificate şi de desăvârşire a acesteia până la 1 ianuarie 1993.
Amendamente aduse prin Actul Unic:
a) prevederea referitoare la luarea deciziilor cu majoritate calificată (nu cu
unanimitate), cu unele excepţii (măsurile fiscale) în chestiuni care se referă la
Piaţa Internă (Art. 100A);
b) introducerea principiul subsidiarităţii, conform căruia vor fi transferate la
nivel comunitar numai acele competenţe care se referă la chestiuni ce pot fi mai
bine soluţionate la acest nivel. Introducerea principiului a oferit, de asemenea, o
nouă perspectivă asupra repartizării puterii de decizie între nivelurile comunitar,
naţional, regional/local.
Liberalizarea circulaţiei bunurilor a început cu formarea uniunii vamale.
Alte bariere, altele decât cele vamale, numite generic “bariere netarifare”
urmau a fi înlăturate. Printre acestea se află barierele tehnice, fiscale,
administrative.
Bariere fiscale se referă la diferenţele între ţări privind sistemele de
impozite, tipul şi mărimea impozitelor pe consum sau indirecte, variatele accize
etc. Barierele fiscale distorsionează fluxul de bunuri şi concurenţa: fluxurile de
bunuri, ca urmare a diferenţelor în impozitele pe consum; orientarea capitalului
şi alocarea resurselor, ca urmare a diferenţelor în impozitarea firmelor; fluxul
mişcării de bani, ca urmare a diferenţelor în impozitarea economiilor populaţiei;
preferinţele consumatorilor, mai ales în zonele frontaliere, privind cumpărarea
anumitor bunuri supuse accizelor (băuturi, ţigări, etc).
De ce s-au menţinut asemenea diferenţe până relativ târziu? Deoarece
sistemul fiscal naţional şi politica fiscală în fiecare ţară a Uniunii Europene erau
printre puţinele instrumente de politică economică ramase în mâinile guvernelor
după transferarea la nivel comunitar a competenţelor în domeniul politicii
comerciale, a celei agricole, a unor politici industriale, regionale, a
transporturilor, iar, de curând, a politicii monetare.
Armonizări:
 Impozitul pe consum în toate ţările UE este sistemul TVA, iar pentru a
reduce diferenţele de mărime a nivelului impunerii, s-a introdus un nivel
minim de 15%. Disparităţile care mai există, cum sunt cele ale
impozitării produselor energetice, urmează a fi înlăturate.
 În ultimii ani, s-au făcut eforturi pentru o mai mare armonizare a
impozitării afacerilor, pentru a introduce un nivel minim al impozitării
veniturilor din dobânzi plătite nerezidenţilor şi pentru armonizarea
impozitării indirecte.
13
 Diferenţele cele mai mari între statele UE sub aspectul impozitării erau
cele referitoare la accizele aplicate băuturilor alcoolice, ţigărilor şi
produselor petroliere. În acest domeniu, gradul de armonizare trebuie să
fie îmbunătăţit.
Controlul la frontieră este un impediment important pentru libertatea de
circulaţie a bunurilor.
 Acest control a fost necesar chiar şi după înlăturarea taxelor vamale,
deoarece s-a menţinut impozitarea cu TVA şi accize.
 Staţionarea la frontiera provoca pierdere de timp şi costuri mai ridicate ale
transportului. Raportul Cecchini a făcut o evaluare a impactului economic al
controlului la frontiera.
 Desfiinţarea controlului vamal între ţările UE s-a pus în aplicare cu începere
la 1 ianuarie 1993, aşa cum fusese prevăzut în programul de completare a
pieţe i interne.
 Procesul de înlăturare a barierelor netarifare a durat o perioada destul de
lunga, dar urmarea a reprezentat-o crearea unor noi fluxuri comerciale,
intensificarea comerţului intra-comunitar şi sporirea ponderii comerţului intra-
comunitar în PIB.
Piaţa unică internă reprezintă în prezent una din marile realizări ale
Uniunii Europene:
 Cea mai întinsă piaţă din lume, o adevărată piaţă internă.
 Scopul: de a spori eficienţa economică prin reduceri de costuri, de a face
bunurile mai competitive prin reduceri de preţuri, de a crea mai multe locuri
de muncă, mai multe posibilităţi de opţiune pentru cumpărarea de bunuri şi
servicii, de a oferi mai multe şanse privind dezvoltarea regiunilor, cu alte
cuvinte, mai multă bunăstare economică.
 Efecte atât asupra cetăţenilor, cât şi asupra mediului de afaceri în ceea ce
priveşte “mai bună ocupare a forţei de muncă şi mai multe oportunităţi
comerciale”.
 Piaţa Internă se bazează pe reguli şi legi comune: legile la nivel comunitar
sunt obligatorii pentru toţi – firme şi persoane fizice - având un efect direct;
directivele trebuie să fie preluate în legislaţia naţională şi create structurile
necesare aplicării acestora. Impactul va depinde de măsura în care
directivele sunt transpuse în legislaţia naţională.
La baza funcţionării Pieţei Interne Unice stă Politica Comercială
Comună (PCC), care este denumirea generică pentru ansamblul de măsuri,
instrumente, politici aplicate în domeniul comercial extern al Uniunii Europene.
 Politica comercială comună în raport cu nemembrii a fost prevazută în
textul Tratatului de la Roma, art. 110-116.
 Obiective: evitarea distorsionării concurenţei indiferent de teritoriul ţării
importatoare (un tratament identic al mărfurilor la frontieră, indiferent
care este ţara de intrare a respectivelor importuri); crearea condiţiilor
pentru o liberalizare progresivă, dar armonizată, în relaţiile cu ansamblul
comerţului mondial (negocieri de liberalizare în cadrul GATT/OMC).
 În Comunitatea/Uniunea Europeană au existat unele excepţii de la
tratamentul comun pentru produse precum textile şi îmbrăcăminte,
1
automobile, cărbune şi oţel, construcţii navale şi servicii, dar treptat s-au
armonizat şi aceste domenii.
 În domeniul comerţului cu produse agricole, relaţiile faţă de restul lumii
au fost chiar de la început incluse în politica agricolă comună, fiind astfel
integrate o dată cu toate componentele acesteia.
 În domeniul comerţului cu bunuri, competenţa în materie de politică
comercială externă revine Comisiei Uniunii Europene, care acţionează în
numele statelor membre.
 În domeniul serviciilor, au existat reţineri faţă de transferarea la nivel
comunitar a competenţelor statelor cu privire la stabilirea de relaţii cu
restul lumii şi faţă de cedarea dreptului de negociere asupra unor
liberalizări. Deocamdată, conform Deciziei Curţii Europene nr. 1/1994
(nov. 1994), competenţa în domeniul serviciilor externe se împarte între
comisie şi statele naţionale.113
Pentru România, procesul de aderare la Uniunea Europeană, început în

1993, odată cu semnarea “Acordului European instituind o Asociere între
Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de o parte, şi
România, pe de altă parte”, s-a finalizat cu succes, ţara noastră devenind
membru al Uniunii Europene, cu drepturi depline, începând cu 1 ianuarie 2007.
Calitatea de stat membru implică însă nu numai drepturi, ci şi obligaţii, toate
acestea derivând din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la
înfiinţarea ei şi până în prezent, adică din tot acquis-ul comunitar pe care
România trebuie să îl respecte ca orice alt stat membru al Uniunii Europene.
Sub acest aspect, politica comercială a României este reglementată, începând cu
1 ianuarie 2007 - data aderării la Uniunea Europeană, de regulile europene, ceea
ce semnifică pe de o parte, faptul că România s-a retras din toate acordurile în
care a fost parte până la această dată (cu excepţia Acordului de Asociere la UE,
ce a fost înlocuit prin Tratatul de Aderare, semnat la 25 aprilie 2005, la
Luxemburg) şi care au fost prezentate în Partea II a acestei lucrări, iar pe de altă
parte, faptul că ţara noastră a trecut la aplicarea cadrului juridic comunitar al
relaţiilor comerciale externe al UE.
Formularea şi implementarea politicii comerciale comune a UE se face
în baza art.133 din Tratatul CE (fostul art.113), conform căruia orice măsură
adoptată în cadrul acestei politici este propusă de Comisie şi decisă de Consiliu.
Comisia asigură reprezentarea uniformă a intereselor Comunităţii, precum şi
exercitarea Politicii Comerciale Comune, atât la nivel bilateral, cât şi
multilateral. Ea este asistată de un Comitet – Comitetul Articolul 133 - compus
din reprezentanţi ai statelor membre.
Referitor la angajamentele de politică comercială asumate de ţara noastră
pe parcursul negocierilor de aderare, începând cu momentul aderării, România
se obligase că va aplica Politica Comercială Comună a UE, respectiv a tarifului
vamal comun, angajamentele comerciale ale UE din cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (OMC), acordurile preferenţiale comerciale şi de
113
conform Maria Bîrsan, Integrarea economică europeană, vol. II
13
cooperare încheiate cu ţările terţe, instrumentele de apărare comercială şi
procedurile administrative ale UE în materie de gestionare a politicii comerciale
comune. Ca urmare, în perioada de pre-aderare, s-a asigurat o coordonare a
poziţiei părţii române cu cea comunitară în cadrul negocierilor comerciale
multilaterale în cadrul OMC, aderarea României la UE aducând schimbări
importante în privinţa obligaţiilor asumate de România în cadrul OMC, ca
urmare a faptului că au existat mari diferenţe între angajamentele Uniunii
Europene şi ale României, în cadrul OMC (de exemplu: România a consolidat
taxele vamale la produsele industriale la un nivel de 35%, pe când UE are un
nivel de 4%). Reglementările UE în domeniul Politicii Comerciale Comune sunt
acum obligatorii şi sunt aplicabile direct în toate ţările membre, inclusiv în
România.
Pentru România, ca ţară care la momentul aderării şi-a delegat
suveranitatea naţională în materie de politică comercială către instituţiile
comunitare şi în acelaşi timp, ca stat ale cărui schimburi comerciale externe se
desfăşoară în proporţie de peste 70% cu celelalte state membre UE, aspectul cu
cea mai mare vizibilitate114 până în prezent îl reprezintă Tariful vamal comun,
deoarece nivelul taxelor vamale este, în ansamblu, mai redus faţă de nivelul
taxelor vamale aplicate de România până la data aderării, aceasta în condiţiile în
care aproape 70% din importurile şi exporturile României s-au desfăşurat cu
state membre ale UE, schimburi comerciale denumite în prezent, comerţ
intracomunitar.
Tariful vamal comun aplicabil importurilor din ţările terţe a fost instituit
în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între
ţările membre UE şi formarea uniunii vamale. De atunci şi până în prezent,
tariful vamal este comun tuturor statelor membre UE. Ceea ce diferă este însă
nivelul acestuia, taxele vamale diferind de la un produs la altul.
Tariful vamal comun se aplică uniform pe întreg teritoriul UE, având
rolul de a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale.
Totodată, se evită orientarea schimburilor în funcţie de nivelul mai scăzut al
taxelor vamale în anumite ţări. Nu în ultimul rând, această măsură răspunde
nevoii de a menţine controlul la frontiera externă a Uniunii Europene.
Aplicarea tarifului vamal comun s-a realizat de către ţara noastră fără
adoptarea unei legislaţii naţionale specifice. Urmare a acestei aplicări, de la
momentul aderării României la UE, nivelul taxelor vamale este în ansamblu,
mai redus faţă de nivelul taxelor vamale aplicate de România anterior aderării.
Important de subliniat aici considerăm faptul că preluarea tarifului vamal comun
a condus la obţinerea de către operatorii economici români, a unor condiţii de
acces la mărfurile din import, similare celor din UE.
În plus, aplicarea măsurilor de apărare comercială aflate în vigoare în
cadrul UE faţă de unele importuri din ţări terţe a fost de asemenea, extinsă de la
1 ianuarie 2007, la ansamblul celor 27 de state membre, inclusiv România, un
114
a se vedea GIURGIU, Adriana, The Tarrifs’ Incidence on Small Countries, publicată în
„Analele Universităţii din Oradea – Secţiunea Ştiinţe Economice – Tom XIV, 2005”, pag. 143
1
efect benefic important al acesteia fiind faptul că ţării noastre i s-au retras toate
măsurile în vigoare până la data aderării.115
Un alt domeniu asupra căruia s-a răsfrânt adoptarea de către ţara noastră
a Politicii Comerciale Comune (PCC) este cel statistic, statisticile de comerţ
exterior constituind un instrument a cărui necesitate a fost impusă de către UE în
vederea corelării şi evaluării situaţiei şi evoluţiei economiilor statelor membre şi
a angrenării întregii grupări în economia mondială. În acest sens, corespunzător
constituirii pieţei unice europene şi a uniunii vamale, statistica comerţului
exterior comunitar este menită să reflecte fluxurile de export şi import de bunuri
desfăşurate de statele membre cu ţările terţe Uniunii, datele fiind colectate de
autorităţile vamale cu ocazia procesării declaraţiilor vamale de export şi import.
Acestea constituie baza pentru întocmirea statisticii de comerţ extracomunitar,
numită „Extrastat”.
În ceea ce priveşte comerţul dintre statele membre UE, în momentul în
care o ţară devine membră a Uniunii Europene şi parte a Pieţei Unice,
frontierele vamale între ţările membre UE dispar şi ca urmare, nu mai există
declaraţiile vamale care să fie utilizate ca sursă de date pentru realizarea
statisticilor privind comerţul intracomunitar. Pentru a înlocui această sursă de
date, în UE a fost creat şi dezvoltat un sistem statistic pentru colectarea
informaţiilor direct de la firmele care realizează activităţi de comerţ cu ţările
membre UE. Acest sistem statistic, denumit “Intrastat”, este operaţional de la 1
ianuarie 1993 şi are la bază regulamente care se aplică în toate ţările membre
UE116. Ca urmare, bunurile care sosesc într-un stat membru UE din alt stat
membru UE sunt denumite “achiziţii intracomunitare”, iar bunurile care
părăsesc un stat membru UE către un alt stat membru UE sunt denumite “livrări
intracomunitare”. Achiziţiile şi livrările intracomunitare, alături de importurile
şi exporturile din/către ţările non-membre UE, caracterizează volumul
comerţului exterior al unui stat membru UE.
Sub acest aspect, un alt efect produs de aderare asupra schimburilor
noastre comerciale externe îl reprezintă faptul că, din momentul în care
România117 a devenit membru al UE şi parte a Pieţei Unice, formalităţile vamale
pentru comerţul desfăşurat cu celelalte state membre UE au dispărut, fiind
înlocuite de o serie de declaraţii suplimentare cu privire la tranzacţiile
intracomunitare, pe care companiile au obligaţia de a le depune lunar sau
trimestrial, după caz (de exemplu: declaraţia statistică Intrastat).
Ca urmare, începând cu 1 ianuarie 2007, statisticile de comerţ
internaţional cu bunuri ale României se stabilesc prin însumarea datelor din
sistemele INTRASTAT şi EXTRASTAT, valoarea bunurilor
115
Trebuie precizat aici faptul că UE foloseşte activ instrumentele de apărare comercială ca
mijloc de protecţie împotriva importurilor neloiale din state terţe.
116
Regulamentul Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerţ cu bunuri între statele
membre UE şi Regulamentul Comisiei nr. 1982/2004 de implementare a Regulamentului
Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerţ bunuri între Statele Membre UE
117
Procesul de pregătire şi implementare a sistemului statistic Intrastat în România se bazează
atât pe legislaţia europeană (menţionată aici), cât şi pe legislaţia naţională (HG nr. 669/2004
privind pregătirea şi implementarea sistemului statistic Intrastat în România)
13
expediate/exportate şi introduse/importate stabilindu-se însă, în continuare, pe
baza preţurilor efective FOB la expedieri/exporturi, şi a preţurilor efective CIF,
la introduceri/importuri.
În comerţul intra-UE se includ astfel, expedierile de bunuri din
România cu destinaţia în alt stat membru UE şi introducerile de bunuri în
România, provenind din alt stat membru UE.
Expedierile din România includ:
bunuri în liberă circulaţie, care părăsesc teritoriul statistic al României cu
destinaţia în alt stat membru UE;
bunuri care au fost plasate sub procedura vamală de prelucrare activă (în
interiorul ţării) sau prelucrare sub control vamal în România şi care sunt
destinate altor state membre.
Introducerile în România includ:
bunuri în liberă circulaţie într-un stat membru UE, care intră pe teritoriul
statistic al României;
bunuri care au fost plasate sub procedura vamală de prelucrare activă sau
prelucrare sub control vamal în alt stat membru UE şi care intră pe teritoriul
statistic al României.
În comerţul extra-UE, se cuprind schimburile de bunuri între România
şi statele nemembre UE, având ca obiect: importul direct de bunuri pentru
consum, bunurile importate scoase din antrepozitele vamale sau zonele libere
pentru a fi puse în consum, exportul de bunuri de origine naţională, precum şi
exportul de bunuri importate, declarate pentru consumul intern. Tot aici sunt
cuprinse, de asemenea:
importurile temporare de bunuri străine pentru prelucrare activă (în
interiorul ţării);
exporturile de produse compensatoare rezultate după prelucrarea activă;
exporturile temporare de bunuri pentru prelucrare pasivă (prelucrare în alte
ţări);
importurile de produse compensatoare rezultate după prelucrarea în afara
ţării şi bunurile importate sau exportate în sistemul de leasing financiar (la
valoarea integrală a bunurilor).
În acelaşi timp, nu sunt cuprinse în comerţul internaţional: bunurile în
tranzit, bunurile temporar admise/scoase în/din ţară (cu excepţia celor pentru
prelucrare), bunurile achiziţionate de organizaţii internaţionale pentru utilizări
proprii în România, bunurile pentru şi după reparaţii şi piesele de schimb
aferente.
Repartizarea pe ţări a schimburilor internaţionale se determină astfel:
pentru comerţul intra-UE118, pe baza principiului „ţara de destinaţie” (la
expedieri) şi „ţara de expediţie” (la introduceri);
118
sursa datelor pentru comerţul intra-UE o constituie, de la 1 ianuarie 2007, următoarele:
declaraţiile statistice Intrastat, colectate de către INS direct de la operatorii economici care au
realizat un volum valoric al expedierilor intracomunitare de bunuri mai mare de 900.000 lei sau
un volum al introducerilor intracomunitare de bunuri mai mare de 300.000 lei; declaraţiile
vamale colectate şi prelucrate de către ANV, pentru comerţul intracomunitar privind bunuri
pentru prelucrare internă sau prelucrare sub control vamal; bunuri care se mişcă din/către părţi
13
pentru comerţul extra-UE119, pe baza principiului „ţara de destinaţie” (la
export) şi „ţara de origine” (la import, cu excepţia cazului în care ţara de
origine este un stat membru UE, caz în care se ia în considerare ţara de
expediţie).
Se consideră astfel „ţara de destinaţie”, ţara în care bunurile vor fi
consumate, iar „ţara de expediţie”, ţara din care bunurile au fost expediate, şi
„ţara de origine”, ţara în care a fost produs bunul sau în care bunul a suferit
ultima transformare substanţială.
5.2. Măsurile şi instrumentele politicii comerciale

a Uniunii Europene.
Având în vedere faptul că, de la data aderării, ţara noastră a preluat în
întregime politica comercială a UE şi ca urmare, inclusiv Tariful Vamal Comun
şi acordurile comerciale ale UE - competenţa naţională în acest sector fiind
limitată la consultările din cadrul Comitetului 133 - pentru a putea maximiza
efectele pozitive generate de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană asupra
comerţului nostru exterior, capitolul următor va prezenta în detaliu toate acestea,
reliefând importanţa lor pentru viitorul comerţului exterior românesc.
5.2.1. Instrumente tarifare europene

Politica comercială comună utilizează în principiu, aceleaşi instrumente
tarifare ca şi cele aplicate de ţara noastră până la momentul aderării, cuprinse în
Tariful vamal comun.
Tariful vamal comun aplicabil importurilor din ţările terţe a fost instituit
în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între
ţările membre UE şi formarea uniunii vamale, şi cuprinde taxele vamale aplicate
importurilor din ţări terţe, în ansamblul Statelor Membre ale UE, în regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate. Taxele respectă angajamentele asumate de
UE în domeniul tarifar, în cadrul OMC, pentru toate Statele Membre.
Tariful vamal comun se aplică uniform pe întreg teritoriul UE, având
rolul de a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale,
evitându-se astfel deturnarea de comerţ, în funcţie de nivelul mai scăzut al
taxelor vamale în anumite ţări. Totodată, această măsură răspunde nevoii de a
menţine controlul la frontiera externă a Uniunii Europene.
O dată cu preluarea Tarifului vamal comun, Statele Membre nu mai au
posibilitatea de a modifica în mod autonom tariful vamal comun sau de a institui
în mod unilateral noi taxe vamale, competenţa în privinţa modificării tarifului
extern comun revenind Consiliului de Miniştri, la propunerea Comisiei
ale teritoriului statistic al UE, dar care nu aparţin teritoriului fiscal al UE.
119
sursa datelor pentru comerţul extra-UE o constituie, de la 1 ianuarie 2007, o constituie
Autoritatea Naţională a Vămilor (ANV), care colectează şi prelucrează declaraţiile vamale de
export şi import. Pentru energie electrică şi gaze naturale, datele sunt colectate pe formulare
statistice, de la societăţile importatoare/exportatoare, de către INS şi se transmit la ANV pentru
prelucrarea şi întregirea datelor obţinute din declaraţiile vamale.
13
Europene. Aceasta poartă şi negocierile cu ţările terţe şi cu organismele
economice internaţionale, cum este OMC
Din punct de vedere al structurii, acest instrument al politicii comerciale
UE are două componente: taxele vamale şi nomenclatorul tarifar (care se referă
la: Sistemul Armonizat de Descriere şi de Codificare a mărfurilor - SH - acest
Nomenclator are 10241 poziţii, regrupate în 21 secţiuni, 97 capitole, la care se
adaugă alte două capitole rezervate uzului naţional - şi Nomenclatorul Combinat-
NC, care include Sistemul Armonizat plus încă două subpoziţii, rezultând un cod
detaliat, cu opt cifre, reprezentând 9500 poziţii - NC corespunde exigenţelor
comerţului intra-comunitar şi exporturilor ţărilor comunitare către restul lumii).
I. În ceea ce priveşte prima componentă a Tarifului vamal comun - taxele
vamale, acestea sunt percepute în Comunitate la importul din ţări terţe şi se pot
clasifica în:
taxe vamale convenţionale - sunt stabilite potrivit politicii comerciale
Comunitare şi/sau acordurilor internaţionale la care aceasta este parte
semnatară, în conformitate cu clauza naţiunii celei mai favorizate;
taxe vamale preferenţiale - fac obiectul unor acorduri de asociere încheiate
de Comunitatea Europeană cu diverse ţări sau grupuri de ţări pentru unele
mărfuri sau categorii de mărfuri.
Din punctul de vedere al tipologiei taxelor vamale utilizate de Uniunea
Europeană, acestea sunt în general cele cunoscute şi aplicate de ţara noastră şi
înainte de aderare (taxe ad valorem, taxe specifice, taxe mixte sau compuse), în
plus aplicându-se următoarele:
taxe mixte sau alternative (cu un minimum şi maximum);
taxe variabile (prelevări variabile), în funcţie de preţul CIF de intrare în
Comunitate, utilizate la importul de fructe şi legume;
taxe de sezon;
taxe stabilite pe baza unei formule tehnice de calcul (folosite în cazul
„produselor agricole compuse” rezultând din produse agricole primare
şi/sau transformate; de exemplu, produse conţinând lapte, zahăr şi făină,
pentru care taxa vamală se determină pe baza unei reţete).
O noutate de importanţă deosebită pentru comerţul nostru exterior o
reprezintă taxele preferenţiale pe care le aplicăm de la data aderării, în cadrul
Sistemului Generalizat de Preferinţe (SGP) al Uniunii Europene. Importanţa lor
derivă mai ales din faptul că, înainte să devenim membrii UE, România a fost
beneficiară de astfel de preferinţe tarifare din partea unor state dezvoltate120, dar
ea însăşi nu a fost niciodată în măsură să acorde astfel de preferinţe, ele
reprezentând apanajul statelor dezvoltate ale lumii şi acordându-se nereciproc şi
discriminatoriu de către acestea. Ca urmare, devenind membră UE, ţara noastră
a trecut sub acest aspect în rândul statelor dezvoltate ale lumii, renunţând
automat la statutul său anterior, de stat în curs de dezvoltare, în care beneficia de
preferinţele reciproce şi nediscriminatorii ale sistemului SGPC121 şi P16122, dar şi
120
Ţările dezvoltate care au acordat unilateral României asemenea preferinţe au fost: SUA,
Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia şi Federaţia Rusă, Belarus şi Kazahstan.
121
Sistemul global de preferinţe comerciale între ţările în curs de dezvoltare, negociat sub egida
14
de cele acordate – după cum am mai menţionat – discriminatoriu şi nereciproc –
în cadrul SGP.
Sistemul Generalizat de Preferinţe (GSP, eng.) a apărut în 1968 când
UNCTAD a recomandat ţărilor dezvoltate să acorde tarife preferenţiale ţărilor în
curs de dezvoltare. Acest sistem a fost special creat pentru a impulsiona
creşterea exporturilor, industrializarea şi accelerarea creşterii economice.
Acordul privind instituirea SGP prevede că «tratamentul tarifar special trebuie
să fie aplicat exporturilor tuturor ţărilor, teritoriilor sau regiunilor care pretind,
de bună credinţă, statutul de ‘mai puţin dezvoltate’». UE a fost prima care a
aplicat o schemă preferenţială SGP, în anul 1971.
Cum SGP se bazează pe trei reguli fundamentale: preferinţele sunt
generale, nereciproce şi nediscriminatorii, el este astfel un sistem de preferinţe
tarifare acordat unilateral de către UE, unor produse originare din ţările în curs
de dezvoltare. Sistemul Generalizat de Preferinţe permite aşadar produselor
industriale şi unor produse agricole exportate de ţările în curs de dezvoltare, să
intre pe piaţa comunitară cu o reducere de taxe vamale sau cu exceptarea
acestora. UE absoarbe o cincime din exporturile acestor ţări, ceea ce reprezintă
40% din importurile Statelor Membre. În 2006, jumătate din importurile
preferenţiale în sistem SGP au beneficiat de exceptări, iar cealaltă jumătate, de
reduceri de taxe vamale.
În cadrul acestui sistem, produsele originare din ţările în curs de
dezvoltare beneficiază de taxe vamale reduse sau zero, iar produsele originare
din ţările cel mai puţin avansate au acces liber la exportul pe piaţa UE.
UE oferă în prezent, în cadrul SGP, taxe vamale scăzute sau scutiri de
taxe pentru 178 de ţări şi teritorii. Sistemul UE acordă beneficii speciale către
cele mai slab dezvoltate 50 de ţări şi către ţările care aplică standarde de
protecţie a muncii şi a mediului (produsele care primesc acest tratament pot
diferi de la o ţară beneficiară la alta)
Preferinţele comerciale din cadrul schemei SGP 123 a UE sunt în prezent
prevăzute în Regulamentul privind aplicarea schemei generalizate de preferinţe
tarifare care stabileşte Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) pentru perioada
1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2008. Acesta simplifică importul preferenţial
pentru produsele provenind din ţările în curs de dezvoltare, stabilind acordurile
preferenţiale tarifare pentru acestea. Astfel, SGP se aplică pentru ţările şi
teritoriile cuprinse în Anexa I la Regulament, iar schema produselor ce
beneficiază de SGP se regăseşte în Anexa II la acelaşi Regulament. Cumularea
UNCTAD, în virtutea căruia România a acordat şi a primit o serie de concesii tarifare pentru
produsele ce fac obiectul schimburilor comerciale între anumite ţări în curs de dezvoltare
122
Protocolul celor 16, negociat sub egida GATT, având ca obiectiv acordarea de preferinţe
vamale în comerţului dintre ţările în curs de dezvoltare, membre ale acestui sistem preferenţial.
123
Sistemul este reglementat printr-un Regulament care este o parte a planului generalizat SGP
pentru o perioadă de zece ani 2006-2015, ale cărui linii directoare au fost stabilite în
comunicarea Comisiei din 7 iulie 2004 denumită: Ţări în curs de dezvoltare, comerţ
internaţional şi dezvoltare durabilă- funcţionarea Sistemului de Preferinţe Generalizate UE
pentru o perioadă de zece ani 2006-2015 (COM 2004 – 461 final), apărută în Official Journal C
242/29.09.2004
1
de origine regională, asigurată de grupuri regionale de ţări, se respectă şi se
supune regulilor de origine menţionate în Regulamentul(ECC) nr. 2454/93.
Preferinţele comerciale din cadrul schemei SGP a UE urmăresc ca
politica comercială comunitară să fie complementară cu politica de cooperare
pentru dezvoltare în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, şi acoperă 6900
produse, care sunt clasificate în 2 categorii: normale şi sensibile. Produsele
sensibile sunt cele care, prin importul în Comunitatea Europeană (CE), pot avea
o influenţă asupra celor produse în CE (autohtone). Pentru acestea se stabilesc
taxe vamale specifice sau ad valorem, cuprinse în Tariful Vamal Comunitar.
Acestea sunt suspendate în cazul în care nivelul taxei vamale ad valorem, redusă
în conformitate cu prevederile SGP, este de 1% sau mai puţin, precum şi dacă
nivelul taxei specifice este de 2 Euro sau mai puţin.
Liniile directoare ale SGP al UE, care stau la baza reglementărilor
pentru perioada 2006-2015 urmăresc îmbunătăţirea sistemului prin:
1. Menţinerea de taxe vamale preferenţiale avantajoase - pentru a obţine
aceasta, Comisia a propus următoarele: extinderea SGP şi asupra altor produse
decât cele deja existente în schemă; transferarea unor produse clasificate ca fiind
sensibile în categoria celor nesensibile; menţinerea şi chiar îmbunătăţirea
nivelului de reducere a taxelor.
2. Îndreptarea SGP către ţările în curs de dezvoltare care au cea mai mare
nevoie - astfel se stabileşte ca SGP să fie acordat ţărilor mai puţin dezvoltate şi
celor mai vulnerabile dintre cele în curs de dezvoltare (ţări cu economie slabă,
cu venituri mici) pentru a putea participa la comerţul internaţional.
3. O schema SGP mai simplă şi mai accesibilă - Comisia a stabilit înlocuirea
schemei cu cinci acorduri SGP, cu una formată doar din trei acorduri: acordul
general, acordul special pentru ţările mai puţin dezvoltate şi acordul pentru
încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării.
4. Transparenţă pentru acordarea preferinţelor gradual către beneficiari -
preferinţele SGP pot fi retrase ţărilor care nu mai au nevoie de acestea pentru
creşterea exporturilor lor pe piaţa UE, la anumite produse cu preferinţe. Astfel,
celelalte ţări vor beneficia de mai multe beneficii SGP.
5. Introducerea de noi stimulente pentru încurajarea dezvoltării durabile şi
bunei guvernări - în vederea obţinerii acesteia, Comisia a înlocuit cele trei
acorduri speciale separate: droguri, social şi mediu, cu unul singur, denumit
„SGP+”. Acesta va asigura stimulente speciale pentru ţările care au semnat
principalele convenţii internaţionale privind drepturile sociale, protecţia
mediului, guvernare şi combaterea producţiei şi traficului de droguri.
6. Îmbunătăţirea regulilor de origine - pentru aceasta se recurge la simplificarea
lor, ajustarea criteriului de origine şi a cumulării originii, precum şi a
procedurilor privind formalităţile şi controlul. Sistemul poate fi îmbunătăţit prin
cumularea originii pe regiuni, promovând cooperarea regională între ţările
beneficiare.
7. Reanalizarea acordurilor de retragere temporară a preferinţelor, a clauzelor
de salvgardare şi anti-fraudă - Comisia propune redefinirea retragerii temporare
a SGP şi luarea în considerare a noii abordări graduale, pentru obţinerea
credibilităţii şi flexibilităţii.
1
Tarifele preferenţiale din cadrul SGP se aplică importurilor în vămile din UE,
pentru produsele care fac dovada că provin din ţările beneficiare ale acestor
acorduri. Pentru a face dovada că provin dintr-o anumită ţară, produsele trebuie
să îndeplinească anumite cerinţe conţinute în regulile de origine.124 SGP
cuprinde trei acorduri, pentru care preferinţele vamale tarifare diferă în funcţie
de regimul aplicat ţării beneficiare:
regimul general;
regimul special pentru încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării, destinat
ţărilor vulnerabile;
regimul special pentru ţările mai puţin dezvoltate.
Regimul general stabileşte regulile generale pentru SGP şi se aplică
pentru 113 ţări beneficiare. Pentru produsele considerate ne-sensibile, se aplică
principiul suspendării complete a taxei vamale din Tariful Vamal Comunitar,
excepţie făcând produsele agricole.
Pentru produsele sensibile, taxa vamală se reduce cu 3,5%. Această
reducere se limitează la 20% pentru textile şi îmbrăcăminte. Taxele vamale
specifice se reduc cu 30%. Pentru produsele definite ca produse sensibile,
cuprinse în Anexa II, dacă Tariful Vamal Comunitar cuprinde taxă ad valorem şi
taxă specifică, aceasta din urmă nu se reduce.
Produsele agricole fac subiectul unui mecanism de monitorizare special,
pentru a evita turbulenţele pe piaţa comunitară. Aceste produse continuă să
constituie subiectul unor clauze de salvgardare aplicate în cadrul politicii
agricole comune.
Regimul special (SGP+) pentru încurajarea dezvoltării durabile şi a
bunei guvernări asigură produselor provenind din ţările vulnerabile, suspendarea
taxelor vamale ad valorem, dar numai pentru produsele listate în Anexa II.
Taxele specifice sunt de asemenea suspendate, cu excepţia cazurilor unde există
prevăzută şi o taxă ad valorem.
“SGP+” acordă beneficii pentru ţările vulnerabile (reprezentând sub 1%
din importurile UE, în regim SGP) care acceptă principiile convenţiilor
internaţionale privind drepturile sociale, protecţia mediului şi buna guvernare,
inclusiv cele privind lupta împotriva producţiei şi traficului de droguri. Ţările
beneficiare ale acestui acord sunt cele considerate vulnerabile datorită lipsei
diversificării şi a integrării insuficiente în sistemul de comerţ internaţional.
Acordul se aplică ţărilor125 care nu sunt clasificate de Banca Mondială ca ţări cu
venituri mari pentru trei ani consecutiv.
Pentru perioada 2006-2008, ţările126 care beneficiază de Acordul special
pentru încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării sunt: Bolivia, Columbia,
Costa Rica, Ecuador, Georgia, Guatemala, Honduras, Sri Lanka, Republica
Moldova, Mongolia, Nicaragua, Panama, Peru, El Salvador şi Venezuela. Pentru
a beneficia de acest acord, fiecare ţară a avut obligaţia de a ratifica şi
124
aceste reguli sunt conţinute în Regulamentul Comisiei Nr. 980/2005
125
aceste ţări sunt cuprinse în Anexa I la Regulament (coloana E – cuprinde 15 ţări)
126
documentul adoptat în acest scop este Decizia Comisiei 2005/924/EC din 21.12.2005 privind
lista ţărilor beneficiare de Acordul special pentru încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării
1
implementa convenţiile internaţionale cuprinse în Anexa III la Regulament,
grupate astfel:
17 convenţii privind drepturile omului şi dreptul la muncă (partea A din
Anexa III). Ratificarea acestora a fost obligatorie de la început, cu excepţia
cazului când o ţară s-a confruntat cu anumite incompatibilităţi
constituţionale şi ca urmare, termenul i-a fost prelungit până la 31.12.2006.
11 convenţii privind principiile guvernării şi mediului înconjurător (partea
B din Anexa III). De la început a fost necesară ratificarea şi implementarea
a cel puţin şapte convenţii de acest tip, iar restul, până la 31.12.2008.
Comisia Europeană a monitorizat îndeaproape aceste obligaţii, pentru a
se asigura că ele sunt respectate.
Regimul special pentru ţările mai puţin dezvoltate este destinat ţărilor
cuprinse în Anexa I, coloana D (momentan cuprinde 50 ţări) din Regulamentul
(EC) No. 980/2005. Pentru acestea, taxele vamale sunt suspendate în întregime
pentru toate produsele, excepţie făcând armele şi muniţia, fapt pentru care acest
regim mai este cunoscut sub denumirea de „iniţiativa EBA” ("Everything But
Arms" – EBA – initiative, eng.). Pentru anumite produse, cum ar fi orezul,
zahărul şi bananele, se practică reducerea graduală a taxelor până la suspendarea
lor totală. În acest timp, există anumite cote cantitative pentru care taxa vamală
practicată este zero. Cotele sunt cu atenţie administrate de Comisie, împreună cu
comitetele responsabile.
Lista ţărilor mai puţin dezvoltate este întocmită de Organizaţia
Naţiunilor Unite, care poate decide şi eliminarea acestora din această listă. În
acest caz, Comisia va retrage ţării respective dreptul de a beneficia de acest
acord. Aceasta se va face însă progresiv, pe parcursul unei perioade de tranziţie
de cel puţin trei ani.
U.E. poate decide retragerea temporară a preferinţelor pentru o ţară,
indiferent de regimul aplicat, ceea ce poate afecta unul sau toate produsele
importate în sistem SGP din această ţară. Aceasta poate fi consecinţa unora din
cauzele următoare:
încălcarea serioasă şi sistematică a convenţiilor internaţionale cuprinse în
partea A din Anexa III;
utilizarea sistematică de practici comerciale incorecte;
implicarea în comerţul cu droguri, respectiv spălare de bani;
încălcarea sistematică a regulilor privind pescuitul;
încălcarea prevederilor în domeniul regulilor de origine sau cooperării
administrative;
exportarea de bunuri obţinute prin muncă ilegală.
SGP va fi retrasă numai pentru anumite grupe de produse, pentru una sau
mai multe ţări, atunci când acestea devin competitive pe piaţa comunitară.
Principiul gradualităţii se va baza pe următorul criteriu: se va aplica unei grupe
de produse dintr-o ţară beneficiară, ale cărei exporturi pe piaţa UE depăşesc
15% din totalul importurilor europene la grupa respectivă, în regim SGP, timp
de 3 ani consecutiv.
Dacă există suficiente dovezi de încălcare a regulilor, Comisia, împreună
cu Comitetul SGP, vor deschide o investigaţie în urma căreia, Consiliul poate
1
decide retragerea provizorie. În principiu, aceasta intră în vigoare la 6 luni după
adoptare. Ţările beneficiare pot fi eliminate din schema de preferinţe (principiul
gradualităţii) dacă Banca Mondială le include în categoria ţărilor cu venituri
mari.
Preferinţele tarifare pot fi eliminate de asemenea, pentru toate produsele
provenind din ţările ce beneficiază de Acordul general şi Acordul special pentru
încurajarea dezvoltării durabile şi bunei guvernări. Această decizie poate fi
justificată de volumul importurilor în Comunitate a produselor respective din
ţările beneficiare, atunci când acesta atinge 15% din volumul total al
importurilor comunitare pentru acel produs din ţările beneficiare de unul dintre
acorduri.
În ceea ce priveşte importanţa schemei SGP pentru ţara noastră în
prezent, sub aspectul avantajelor pentru operatorii economici români, derivate
din faptul că, de la data aderării la UE, România a devenit parte la SGP (ca
donator de preferinţe), prezintă interes următoarele:
eficientizarea exportului prin efectuarea de importuri convenabile de materii
prime şi materiale care nu se realizează în ţară şi care stau la baza producţiei
de export;
obţinerea avantajoasă de materii prime şi materiale necesare producţiei
interne;
completarea resurselor interne prin importuri de materii prime şi materiale;
realizarea importurilor de utilaje şi echipamente necesare retehnologizării
sau menţinerii în funcţiune a capacităţilor de producţie existente.
II. Cu privire la a doua componentă - nomenclatorul tarifar, UE utilizează o

Nomenclatură Combinată care se bazează pe Sistemul armonizat, fiind
suplimentată cu o detaliere la 8 cifre, care este actualizată anual, acest sistem
fiind utilizat şi de ţara noastră anterior aderării. Suplimentar, pot fi introduse
detalieri pentru a reflecta aplicarea unor măsuri pentru produse specifice.
Autorităţile vamale naţionale utilizează Nomenclatura Combinată din Tariful
vamal comun al UE pentru procesarea declaraţiilor vamale referitoare la
importurile din ţări terţe.
În vederea încadrării tarifare a produselor importate, UE utilizează reguli
de origine specifice, dar în acord cu cadrul general al acestora, reglementat de
către OMC, fiind astfel considerate produse originare din Comunitate
următoarele: produsele minerale extrase din solul sau subsolul marin; produsele
vegetale recoltate în Comunitate; animalele vii născute şi crescute în Comunitate
şi produse ale acestora; produse obţinute în Comunitate din vânătoare şi din
pescuit; produse ale pescuitului marin şi alte produse scoase din mare în afara
apelor teritoriale ale Comunităţii de către vasele acesteia, inclusiv produsele
fabricate exclusiv din acestea; articole uzate, colectate acolo, destinate numai
recuperării materiilor prime, inclusiv anvelope uzate destinate reşapării sau
folosite ca deşeuri; deşeuri şi reziduuri rezultate din operaţiuni de producţie;
produse extrase din solul sau subsolul marin în afara apelor lor teritoriale, cu
condiţia ca ele să aibă drepturi de exploatare exclusivă a acelui sol sau subsol.
1
Pentru stabilirea originii mărfurilor provenind din afara Uniunii,
mărfurile se încadrează în două categorii, astfel: mărfuri de origine
nepreferenţială (în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate) şi mărfuri de
origine preferenţială. Circulaţia mărfurilor în interiorul uniunii vamale nu este
bazată pe origine, dar respectă prevederile privind libera circulaţie a mărfurilor.
Pe lângă acestea, UE utilizează şi suspendările tarifare, cu scopul de a
permite operatorilor economici comunitari să utilizeze materii prime,
semifabricate sau componente care nu sunt disponibile în interiorul Comunităţii,
fără a fi necesar să plătească taxele vamale normale prevăzute în Tariful vamal
comun.
Suspendările tarifare sunt însă propuse după un studiu profund al
raţiunilor economice în baza cărora au fost întocmite cererile şi numai în măsura
în care se estimează un beneficiu pentru economia comunitară, ele constituindu-
se ca o excepţie de la situaţia normală, în sensul că, în perioada de validitate a
măsurii de suspendare şi pentru o cantitate nelimitată sau limitată, aceasta să
permită anularea totală (suspendare totală) sau parţială (suspendare parţială) a
drepturilor vamale aplicabile în mod normal mărfurilor importate, suspendările
tarifare putând fi însă suprimate la cererea unei părţi interesate. Mărfurile
importate în regim de suspendare tarifară pot circula liber în toată Comunitatea,
de suspendarea acordată putând beneficia astfel toţi operatorii, din toate statele
membre, acordându-le posibilitatea să se aprovizioneze pentru o anumită
perioadă de timp, cu costuri mai mici de import.
În categoria produselor care pot beneficia de suspendări tarifare se
includ: materii prime, semifabricatele sau componentele care nu sunt disponibile
în interiorul UE; piese necesare la fabricarea produselor complexe cu o valoare
adăugată mare; produse finite utilizate ca şi componente ale unui produs final în
situaţiile în care valoarea adăugată de asamblare este foarte mare; echipamente
şi materiale destinate a fi utilizate în procesul de producţie, necesare fabricării
unor produse precis identificate şi care nu pun în pericol operatorii comunitari
concurenţi.
Deoarece suspendările tarifare sunt în beneficiul firmelor producătoare
din UE, în cazul în care utilizarea unui produs este destinată unei folosinţe
specifice, aceasta va fi controlată urmându-se procedurile de control aferente
destinaţiei finale.
În principiu, cu excepţia cazului în care există un interes al Comunităţii,
dar cu respectarea obligaţiilor sale internaţionale, nicio suspendare nu este
propusă în următoarele situaţii: atunci când produse identice, echivalente sau de
substituire sunt fabricate în cantitate suficientă în Comunitate sau de producători
din terţe ţări pentru care sunt prevăzute acorduri tarifare preferenţiale; atunci
când mărfurile în cauză sunt produse finite destinate a fi vândute consumatorului
final fără a mai suferi transformări substanţiale ulterioare; în cazul în care
mărfurile importate sunt acoperite de un contract de exclusivitate care restrânge
posibilitatea importatorilor comunitari să cumpere aceste mărfuri direct de la
fabricanţii din terţe ţări; atunci când este evident ca avantajele suspendării nu se
repercutează asupra transformatorilor sau producătorilor comunitari interesaţi; în
cazul în care suspendarea ar antrena un conflict cu altă politica comunitară (ca
1
de exemplu: alte regimuri preferenţiale, o măsură antidumping, o restricţie
cantitativă sau de mediu).
Punerea în aplicare a instrumentelor tarifare (dar şi netarifare) ale
Uniunii Europene se realizează cu ajutorul unei baze de date menită să indice
dispoziţiile legale aplicabile (măsuri tarifare sau netarifare) pentru un anumit
produs, atunci când acesta este importat pe teritoriul vamal al UE sau, după caz,
când acesta este exportat, care poartă denumirea de TARIC 127. Această bază de
date este o formă extinsă a celor utilizate până la data aderării de către ţara
noastră (de ex., Asycuda), doar că cea a Uniunii Europene este mult mai practică
şi mai complexă, incluzând şi măsurile netarifare.
TARIC se bazează aşadar pe Nomenclatura Combinată (NC) care are
aproximativ 10.000 de titluri (codificate în 8 cifre) şi care constituie
nomenclatorul de bază pentru Tariful Vamal Comun, fiind utilizat şi la
întocmirea statisticilor de comerţ al UE cu ţările terţe (EXTRASTAT), dar şi
pentru întocmirea statisticilor de comerţ între Statele Membre (INTRASTAT);
Baza de date TARIC este utilizată de administraţiile vamale din Statele
Membre pentru procesarea declaraţiilor vamale de import din ţări terţe, fiind
totodată, şi un instrument de informare pentru operatorii economici, deoarece
TARIC cuprinde dispoziţiile referitoare la domeniul vamal, conţinute în
legislaţia specifică privitoare la: Sistemul armonizat de denumire şi codificare a
mărfurilor (S.A.), Nomenclatura combinată (N.C.), taxe vamale aplicabile;
suspendări de taxe vamale; contingente tarifare; regimul tarifar preferenţial
(inclusiv pe baza de contingente tarifare preferenţiale); preferinţele tarifare
(inclusiv cote şi plafoane de tarifare); sistemul generalizat de preferinţe tarifare
(SGP) aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare, taxe antidumping sau
compensatorii; prohibiţii la import şi la export; restricţii la import şi la export;
coduri adiţionale; supravegherea importurilor, interziceri la export, restricţii la
export, supravegherea exportului, restituţii la export; referiri cu privire la
reglementările care au introdus o măsură tarifară sau netarifară; alte măsuri
tarifare şi netarifare aplicabile în procesul de vămuire a mărfurilor. TARIC
cuprinde astfel aproximativ 18.000 de subdiviziuni (codificate cu două cifre
suplimentare sau cu un cod adiţional), create pentru a face distincţie între
diverse aspecte ale elementelor menţionate.
În ceea ce priveşte exporturile128 Uniunii, s-a instaurat principiul conform
căruia exporturile către terţe ţări este liber, adică nu sunt supuse niciunor
restricţii tarifare sau netarifare (cantitative). Totuşi, acest principiu al libertăţii
de a exporta nu interzice Statelor Membre menţinerea sau introducerea de
restricţii cantitative sau de a interzice, justificat, unele exporturi, pe motive
legate de moralitate publică, ordine publică, securitate publică etc., în anul 1992,
fiind astfel eliminate toate derogările de la principiul libertăţii de a exporta,
127
a fost stabilit în baza Articolului 2 al Regulamentului Consiliului nr. 2658/87/CEE de la 2
iulie 1987 privind nomenclatorul statistic şi tarifar şi Tariful Vamal Comun
128
Cadrul Juridic Comunitar al exporturilor este dat de Regulamentul Consiliului (CEE) nr.
2603/20.12.1969, privind stabilirea regimului comun aplicabil exporturilor (Jurnalul Oficial L
324/27.12.1969), modificat şi completat, prin: Regulamentele (CEE) nr. 2604/20.12.1969
(Jurnalul Oficial L 324/27.12.1969) şi nr. 3918/19.12.1991 (Jurnalul Oficial L 372/31.12.1991).
1
acordate statelor membre în legătură cu exportul anumitor produse. Aşadar, dacă
spre deosebire de importuri, exporturile sunt scutite de aplicarea oricărei măsuri
tarifare, în ceea ce priveşte instrumentele netarifare, acestea sunt aplicabile în
ambele situaţii şi ca urmare vor fi prezentate în subcapitolul următor.
5.2.2. Instrumente netarifare europene

În materie de instrumente netarifare, UE utilizează o gamă largă şi
rafinată a acestora, făcând practic uz de toate tipologiile prezentate în Partea I a
acestei lucrări, şi care vor fi detaliate în continuare, în funcţie de destinaţia pe
care Politica Comercială Comună actuală le-o acordă, şi relifând în special cele
care nu au fost aplicate de către România anterior datei aderării şi pe care le
aplică în prezent, ca membră UE. Concomitent, se va arăta şi modul în care
aceste instrumente sunt aplicate în funcţie de relaţiile comerciale externe ale UE
şi de eventualele acorduri comerciale încheiate de aceasta.
Restricţiile cantitative
Sub acest aspect, la nivelul UE există o Procedură a Comunităţii privind
administrarea cotelor cantitative, care are drept obiectiv stabilirea unui sistem
de administrare a cotelor cantitative bazat pe principiul unei politici comerciale
comune uniforme şi cu respectarea liberei circulaţii a mărfurilor. Această
procedură se aplică în situaţiile în care Comunitatea a stabilit cantităţile de
mărfuri posibil de a fi importate sau exportate într-o perioadă dată, fie autonom
sau convenţional, însă ea nu se aplică produselor agricole listate în Anexa II din
Tratatul de la Roma, produselor textile sau produselor reglementate prin reguli
de import pentru care există prevederi specifice de administrare a cotelor.
În privinţa modului de administrare a restricţiilor cantitative, Comisia
publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene un aviz anunţând
deschiderea de contingente şi stabileşte metoda de alocare aleasă, condiţiile de
îndeplinit prin cererile de licenţă, termenele limită pentru prezentarea acestora şi
lista completă a autorităţilor naţionale la care acestea trebuie transmise. Cotele
vor fi alocate solicitanţilor cât de repede este posibil după deschiderea acestora.
Acestea pot fi alocate în mai multe etape. Cantităţile care nu sunt alocate, date
sau utilizate vor fi redistribuite, pe baza determinării lor de către Comisie ca
urmare a informaţiilor primite de la statele membre.
Contingentele pot fi administrate prin una din cele 3 metode stipulate în
Procedură, printr-o combinaţie a acestor metode sau prin orice altă metodă
corespunzătoare. Cele 3 metode astfel menţionate sunt:
a. Metoda bazată pe fluxurile tradiţionale: această metodă rezervă ca o
prioritate o parte din contingent importatorilor sau exportatorilor
tradiţionali, iar ceea ce rămâne este destinat celorlalţi importatori sau
exportatori. Importatorii sau exportatorii consideraţi a fi tradiţionali sunt
aceia care sunt în măsură să demonstreze că în cursul perioadelor anterioare,
cunoscute ca perioade de referinţă, au importat în Comunitate sau au
exportat din aceasta produsul sau produsele acoperite de contingent. După
examinarea informaţiilor puse la dispoziţie de către statele membre privind
numărul şi suma totală a cererilor de import sau de export, Comisia
stabileşte criteriul în baza căruia cererile importatorilor sau exportatorilor
1
sunt acceptate, iar atunci când totalul cererilor este egal sau mai mic decât
cantitatea stipulată pentru importatorii sau exportatorii tradiţionali, cererile
vor fi acceptate în totalitate. Când totalul cererilor depăşeşte însă nivelul
contingentului, cererile vor fi acceptate pe bază prorata, calculată în
conformitate cu cota solicitantului din totalul importatorilor sau
exportatorilor. Partea din contingent disponibilă pentru importatorii şi
exportatorii netradiţionali este alocată în conformitate cu metoda bazată pe
ordinea în care cererile sunt înaintate.
b. Metoda bazată pe ordinea în care cererile sunt înaintate: această metodă
se aplică în baza principiului “primul venit – primul servit”. Comisia
determină cantitatea la care operatorii economici sunt îndreptăţiţi, până la
epuizarea contingentului. Pentru stabilirea acestei cantităţi, aceeaşi pentru
toţi operatorii economici, se ţine seama de necesitatea de a aloca cantităţi
semnificative economic, ţinând seama de natura produsului în cauză. Când
deţinătorii de licenţe de import sau de export au utilizat cota atribuită,
aceştia pot înainta o nouă cerere de licenţă.
c. Metoda de alocare a cotelor proporţional cu cantităţile solicitate:
autoritatea competentă din statele membre informează Comisia privind
cererile de licenţă primite de acestea. Această informaţie trebuie să specifice
numărul de cereri şi totalul cantităţilor pentru care există cereri. După
examinarea acestor informaţii, Comisia determină cantitatea din contingent
sau din disponibilul din acesta pentru care autorităţile competente vor emite
licenţe de import sau de export. Când totalul cererilor de licenţă nu
depăşeşte cantitatea din contingentul în cauză, cererile sunt acceptate în
totalitate. Când acest total depăşeşte însă nivelul contingentului, cererile vor
fi acceptate în condiţii prorata, proporţional cu cantităţile pentru care s-au
transmis cereri.
Un exemplu actual în privinţa contingentelor impuse de UE îl reprezintă
cele aplicate în cazul unui număr de produse originare din Republica Populară
China, incluzând, între altele: unele sortimente de încălţăminte, articole din
porţelan pentru masă sau de bucătărie şi articole pentru masă ori bucătărie
fabricate din altceva decât porţelan. Aceste contingente sunt administrate de
către Comisie, corespunzător procedurilor de administrare a contingentelor
cantitative.
Licenţele de import şi de export autorizează importul sau exportul
produselor care sunt în cadrul contingentelor. Licenţele sunt emise în mod
imediat de către statele membre când este utilizat principiul “primul venit –
primul servit”. În alte cazuri, acestea sunt emise în termen de 10 zile de la
comunicarea deciziei Comunităţii privind cantităţile ce vor fi alocate. Ele sunt
valabile în toată Comunitatea, exceptând situaţiile unde contingentele sunt
limitate la una sau mai multe regiuni ale Comunităţii, caz în care aceste licenţe
sunt valabile numai în statele membre din regiunea în cauză. Licenţele au
termen de valabilitate 4 luni.
În materie de licenţe, UE aplică atât licenţe de import, cât şi licenţe de
export, ca urmare a faptului că bunurile culturale fac excepţie de la regula
exportului liber, exportul lor fiind supus prezentării unei licenţe de export care
14
este valabilă în toată Comunitatea. Licenţa poată fi însă refuzată dacă bunurile
culturale în cauză se regăsesc în categoria tezaurelor naţionale, conform
legislaţiei naţionale.
În ceea ce priveşte produsele şi tehnologiile cu dublă utilizare 129, toate
statele membre s-au angajat să controleze exportul acestor produse în deplină
conformitate cu obligaţiile şi angajamentele pe care fiecare stat membru le-a
acceptat ca membru al regimurilor internaţionale de neproliferare şi de control al
exporturilor sau prin ratificarea tratatelor internaţionale la care este parte. În
scopul garantării respectării angajamentelor internaţionale ale UE şi Statelor
Membre în materie de neproliferare, s-au adoptat reglementări130 privind
supunerea produselor cu dublă utilizare, inclusiv software şi tehnologii, unui
control efectiv atunci când sunt exportate în afara Comunităţii, acest control
constituindu-se astfel într-o formă de barieră netarifară în calea exporturilor.
Măsurile de apărare comercială
Din această categorie, Uniunea Europeană aplică toate tipurile cunoscute
în practica contemporană a comerţului internaţional, şi anume: măsuri
antidumping, măsuri compensatorii şi măsuri de salvgardare. Aceste măsuri şi
instrumentele aferente lor sunt foarte importante pentru ţara noastră, deoarece
România nu a mai aplicat astfel de măsuri până la data aderării, dar în schimb, a
fost deseori ţinta unora dintre ele, inclusiv din partea UE, după cum vom vedea
în continuare. Ca efect pentru ţara noastră, trebuie menţionat că România are
obligaţia de a respecta toate aceste măsuri aplicate în prezent de către UE (şi al
căror număr este destul de mare) şi concomitent, trebuie să se supună măsurilor
aplicate de terţe state membrilor UE.
Se poate considera că aceste măsuri au rolul de a proteja încă sectorul
textil şi al încălţămintei din ţara noastră, la care în perioada anterioară, aşa cum
s-a arătat în Partea II, România deţinea cele mai mari avantaje comparative, în
special pe relaţia cu UE, fiind benefice din perspectiva faptului că măsurile de
apărare comercială pe aceste sectoare sunt aplicate tocmai statelor care prezintă
cel mai mare pericol competitiv pentru România pe termen scurt şi mediu, şi
anume ţările asiatice, în special China, India şi Taiwan.
Obiectivul Comunităţii Europene în domeniul instrumentelor de apărare
comercială este ca, prin măsuri antidumping, antisubvenţie (compensatorii) şi de
salvgardare, să remedieze distorsiunile pieţei Uniunii Europene generate de
practicile neloiale ale terţelor ţări, cum sunt dumpingul şi subvenţiile, iar prin
măsuri de salvgardare să remedieze deteriorarea serioasă a situaţiei
producătorilor comunitari ca rezultat al creşterii imprevizibile, masive şi bruşte a
importurilor.
În privinţa măsurilor de salvgardare aplicate de UE, însuşi Regulamentul
general de import al UE stipulează principiul libertăţii de a importa produse
originare din ţări terţe, sub rezerva unor posibile măsuri de salvgardare. Ca
129
sunt produse sau tehnologii create pentru uz civil, dar care pot fi utilizate şi pentru folosiri
militare sau pentru producere de arme de distrugere în masă.
130
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1334/2000 de instituire a unui regim comunitar pentru
controlul exporturilor de produse şi tehnologii cu dublă utilizare (Jurnalul Oficial L
159/30.06.2000, cu o rectificare în Jurnalul Oficial L 176/15.07.2000).
15
urmare a acestei prevederi, statele membre trebuie să informeze Comisia dacă
tendinţele importurilor indică o nevoie de recurgere la măsuri de salvgardare.
Din punct de vedere geografic, această prevedere se aplică importurilor din toate
ţările terţe, cu excepţia Albaniei, Comunităţii Statelor Independente (CIS) şi
anumite ţări din Asia (Coreea de Nord, China, Mongolia şi Vietnam), care sunt
reglementate printr-un alt regulament131.Consultările pot fi ţinute atât la
solicitarea statelor membre, cât şi la iniţiativa Comisiei. Acestea au loc în cadrul
Comitetului Consultativ format din reprezentanţi ai fiecărui stat membru şi un
reprezentant al Comisiei, ca preşedinte, şi au scopul de a examina condiţiile în
care se desfăşoară importurile, situaţia economică şi comercială şi măsurile care
ar urma să fie luate, putând fi efectuate în scris dacă se consideră necesar, iar
statele membre pot să-şi exprime opinia sau să solicite consultări orale în cadrul
unei perioade de 5 până la 8 zile lucrătoare.
În cazul în care, după consultări, este evident că există probe suficiente
care să justifice iniţierea unei investigaţii, Comisia iniţiază o investigaţie în
termen de o lună şi publică un aviz în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene, rezumând informaţiile care justifică iniţierea procedurii. Investigaţia
caută să determine dacă importurile produsului respectiv cauzează sau ameninţă
să cauzeze un prejudiciu grav producătorilor din Comunitate implicaţi. Odată ce
investigaţia a fost lansată, Comisia caută şi verifică toate informaţiile pe care le
consideră necesare pentru efectuarea investigaţiei. În cadrul investigaţiei,
Comisia solicită informaţii privind următoarele aspecte: volumul importurilor,
preţul importurilor, impactul respectiv asupra producătorilor comunitari şi alţi
factori decât tendinţa importurilor, care cauzează sau poate au cauzat prejudiciu
producătorilor comunitari implicaţi.
La sfârşitul investigaţiei, Comisia prezintă un raport Comitetului
Consultativ şi, în funcţie de concluziile aprofundării investigaţiilor sale, încheie
investigaţia sau implementează ori propune Consiliului să implementeze, măsuri
de supraveghere sau de salvgardare. Această procedură de investigaţie nu
exclude utilizarea, în special în circumstanţe critice, a măsurilor de supraveghere
sau de salvgardare provizorii. În acest caz, durata acestor măsuri trebuie să nu
depăşească 200 de zile.
Măsuri şi instrumente de stimulare şi promoţionale
Strategia de acces pe pieţele externe este un pilon principal în politica
comercială a UE, care are ca obiectiv reducerea obstacolelor cărora exportatorii
europeni de produse şi servicii trebuie să le facă faţă. Astfel, Comisia Europeană
a pus în aplicare un instrument pentru exportatorii comunitari, numit „Trade
Barriers Regulation” (TBR), menit a-i sprijini în identificarea şi eliminarea
obstacolelor (mai ales tehnice) şi practicilor comerciale neloiale cu care se
confruntă pe terţe pieţe.
În acest sens, în decembrie 1994, a fost adoptat Regulamentul
Consiliului nr. 3286/94 care se aplică din 1 ianuarie 1995. De atunci, au fost
iniţiate 24 de proceduri de examinare a TBR pentru o varietate de sectoare
(muzică, textile, băuturi alcoolice etc.) din ţări precum Brazilia, Canada,
131
Regulamentul (EC) nr. 519/94
15
Japonia, Turcia etc. Soluţionarea s-a făcut fie prin negociere directă între UE şi
ţara respectivă, fie prin apel la Organismul de reglementare a diferendelor din
cadrul OMC.
Instrumentele uzuale utilizate de către UE pentru sprijinirea
exportatorilor comunitari (în afara datelor puse la dispoziţie prin TARIC),
aşadar, inclusiv pentru cei români, sunt:
MADB132 - este un instrument operaţional important, integrat în strategia de
acces pe pieţe, în folosul firmelor europene, acţionând pe trei canale:
instituţiile UE, statele membre şi companiile europene. Accesul la MADB
este gratuit (ţărilor membre UE şi în curs de aderare), interactiv şi uşor de
utilizat;
Punerea la dispoziţie a datelor statistice necesare efectuării studiilor de
piaţă;
Furnizarea gratuită de studii, putând fi accesate rapoarte complete privind
accesul pe diverse pieţe, pe criteriul geografic, sectoare sau pe domenii
specifice (de ex., etichetarea);
Furnizarea gratuită de informaţii şi alte date necesare din baza de date,
privind condiţiile de export şi investiţii în terţe ţări;
Identificarea barierelor sectoriale netarifare, putând fi accesate informaţii
specifice despre condiţiile în care se pot realiza exporturi în ţările din afara
zonei UE, pe sectoare individualizate;
Primirea şi soluţionarea plângerilor primite de la companii privind barierele
netarifare în ţările non-europene, prin instrumente specifice OMC sau
consultări bilaterale cu autorităţile ţării respective. În prezent, baza de date
pentru accesul pe pieţe (MADB) listează un număr semnificativ de bariere
netarifare identificate de firmele europene;
Sprijin direct acordat exportatorilor pentru eliminarea barierelor netarifare
din terţe ţări;
Respectarea efectivă a angajamentelor asumate de ţările partenere în cadrul
juridic reglementat internaţional;
Crearea unui cadru stimulativ pentru comerţul internaţional, în special în
contextul negocierilor multilaterale sau bilaterale;
Contacte oficiale bilaterale;
Reglementarea problemelor prin mecanismul de reglementare a disputelor
în cadrul OMC;
Formularea şi susţinerea unei politici comerciale comune de apărare a
intereselor exportatorilor din UE.
Ca urmare, exportatorii români pot găsi în prezent tot ceea ce le este
necesar privind procedurile de export şi documentele cerute pentru un anume
produs, pe baza TARIC sau a descrierii produsului.
În ceea ce priveşte lupta împotriva barierelor netarifare, după o analiză
amănunţită a fiecărei bariere netarifare specifice, conţinând atât o evaluare a
influenţelor cât şi a impactului economic, Comisia stabileşte o strategie potrivită
132
Baza de date pentru accesul pe pieţele din afara zonei
15
scopului de a elimina bariera respectivă, de regulă prin utilizarea următoarelor
căi de acţiune:
Reglementările privind barierele tarifare;
Mecanismul de soluţionare a disputelor în cadrul OMC;
Negocierile privind admiterea ţărilor respective în OMC;
Negocierile privind extinderea UE;
Aplicarea acordurilor bilaterale existente;
Negocierea de noi acorduri de comerţ liber sau alte acorduri specifice;
Consultări comerciale.
În privinţa creditelor de export, s-a stabilit că la nivelul UE, sprijinul
direct al guvernului sau în numele guvernului pentru exportul de mărfuri şi
servicii se poate acorda în condiţiile respectării prevederilor Deciziilor
2001/76/CE şi 2001/77/CE şi Directivei 98/29/CE, şi constă în: garantarea sau
asigurarea creditelor de export; finanţarea directă/indirectă şi refinanţare sau
prin intermediul ratei dobânzii; o combinaţie a celor două categorii de
instrumente menţionate.
Legislaţia comunitară în domeniul creditelor de export (menţionată mai
sus) are la bază, în cea mai mare parte, aranjamentele şi înţelegerile din cadrul
OCDE. Principalul aranjament transpus în legislaţia comunitară este cel privind
„îndrumările” pentru susţinerea oficială a creditelor de export, 133 menit a crea un
cadru pentru utilizarea creditelor de export în scopul evitării deturnării
comerţului. O variantă actualizată a acestui aranjament se aplică de la începutul
lunii iulie 2005 şi conţine noi prevederi privind schemele de rambursare,
tranzacţiile pentru proiectele finanţate şi proiectele în domeniul promovării
energiei regenerabile şi al aprovizionării cu apă şi tratării apei. În domeniul
agriculturii promovarea exportului pentru o serie de produse se realizează prin
acordarea de restituiri la export pe baza diferenţei dintre preţurile mondiale (mai
reduse) şi cele europene (mai mari), pentru care există reglementări sectoriale
specifice.
La nivelul, UE discutarea aspectelor legate de creditele de export şi alte
instrumente de stimulare se face în cadrul Grupului de lucru “Credite de export”
al Consiliului de Miniştri.
Reglementările speciale
Aceste reglementări vizează regimul importurilor în Uniunea Europeană
din unele ţări terţe, cu monopol de stat în domeniul comerţului exterior, şi
stabilesc procedurile care abilitează Comunitatea ca, atunci când se impune, să
implementeze măsurile de supraveghere şi de salvgardare necesare.
Existenţa unor astfel de reglementări speciale privind importul a fost
justificată de existenţa în fostele ţări comuniste (10 dintre ele actualmente
membre UE, inclusiv ţara noastră), a monopolului de stat în domeniul
comerţului exterior. O dată cu prăbuşirea blocului comunist, în aceste ţări a avut
loc o mişcare în direcţia liberalizării economiei şi a comerţului exterior. Aceasta
a determinat Comisia să scoată cea mai mare parte a acestor ţări de sub incidenţa
133
Arrangement on Guidelines for officially supported export credits, eng.
15
regulamentului aplicabil ţărilor cu economii centralizate şi să le deplaseze în
cadrul procedurilor standard. Totuşi, rămâne de menţionat faptul că unele ţări
continuă să fie subiect al acestei legislaţii specifice, ea aplicându-se în prezent
produselor originare din Comunitatea Statelor Independente (CSI), Albania,
China, Vietnam, Coreea de Nord şi Mongolia.
Importurile produselor acoperite de aceste reglementări134 speciale sunt
liberalizate şi nu constituie obiectul niciunei restricţii cantitative, fără a se aduce
însă atingere măsurilor de salvgardare şi contingentelor aplicate Republicii
Populare China. Şi în acest caz, condiţiile pentru implementarea măsurilor de
supraveghere sunt aceleaşi cu cele aplicate altor ţări terţe. Totuşi, acolo unde
sunt implementate măsuri de supraveghere, condiţiile pentru utilizarea sau
eliberarea de documente de import pot fi mai stricte decât cele pentru alte ţări
terţe. În particular, dacă interesele Comunităţii impun aceasta, Comisia poate
limita perioada de valabilitate a documentului de import, poate stabili eliberarea
acestui document ca subiect al unor anumite condiţii sau poate chiar să prevadă
inserarea unei clauze de revocare.
Similar, şi condiţiile prevăzute pentru introducerea unei măsuri de
salvgardare cu privire la ţările vizate sunt aceleaşi cu cele aplicate altor ţări terţe:
importuri majorate sau importuri derulate în condiţii care provoacă prejudiciu
industriei comunitare. Cele două condiţii sunt alternative în cazul ţărilor în
discuţie, în timp ce acestea pot fi cumulative în cazul altor ţări terţe.
Alte reglementări speciale de natură netarifară sunt reglementate de către
Uniunea Europeană cu privire la aşa-numitele sectoare sensibile – comerţul cu
produse agricole, textile şi siderurgice – pentru care s-au adoptat un set de
politici comerciale sectoriale, la care se va face o referire succintă în continuare.
Astfel, în ceea ce priveşte comerţul cu produse agricole, acesta ocupă un
rol important în politica comercială, UE fiind primul importator mondial şi
respectiv, al doilea exportator mondial de produse agricole. Comerţul cu
produse agricole este unul din dosarele cele mai sensibile pentru UE în
negocierile comerciale multilaterale desfăşurate în prezent, în cadrul Rundei
Doha. Obiectivul UE este de a promova dezvoltarea durabilă şi dreptul de a
menţine un model de agricultură care răspunde cerinţelor în materie de protecţie
a mediului, dezvoltării durabile, securităţii alimentare şi preocupărilor
consumatorilor.
În ceea ce priveşte gestionarea comerţului cu produse agricole, pentru
produsele acoperite de o organizare comună de piaţă, statele membre eliberează
certificate de import şi export în baza reglementărilor comunitare specifice.
Administrarea contingentelor tarifare (GATT şi a celor din cadrul
acordurilor comerciale preferenţiale) se face în baza unui certificat de import
eliberat de către autorităţile vamale din statele membre (cu excepţia cărnii de
porc, cărnii de vită şi a brânzeturilor, unde acestea sunt eliberate de Ministerele
Agriculturii/Agenţiile de Intervenţie). La nivelul UE, administrarea se face de
către DG TAXUD sau DG AGRI (pentru cele 3 produse), autorităţile naţionale
fiind conectate on-line cu acestea. De la data aderării României la UE, Comisia
134
Regulamentul (EC) NO 519/94
15
Europeană a procedat, după caz, la o ajustare a anumitor contingente de import
pentru produsele agricole, ajustare necesară pentru a reflecta extinderea UE,
România transmiţând astfel Comisiei date/informaţii privind fluxurile sale
comerciale cu aceste produse.
UE joacă un rol important şi în comerţul mondial cu produse textile,
fiind cel mai mare exportator mondial şi respectiv, al doilea importator mondial,
după SUA. După expirarea, la 1 ianuarie 2005, a Acordului OMC privind
textilele şi articolele de îmbrăcăminte, piaţa comunitară s-a confruntat cu un
aflux important de importuri de astfel de produse originare - în cea mai mare
parte - din China. Datele statistice referitoare la importurile UE din China arată,
pentru prima parte a anului 2005, o creştere cu peste 25% valoric şi peste 40%,
în volum. Pentru produsele liberalizate în 2005, cota de piaţă deţinută de China a
crescut cu 145% în volum şi 95% valoric, cotele de piaţă deţinute înainte de
2005 de Pakistan, Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud etc., fiind astfel preluate
de către China;
Această explozie a importurilor de produse textile originare din China pe
piaţa comunitară a determinat lansarea, la 24 aprilie 2005, a unei investigaţii
pentru adoptarea de măsuri de salvgardare împotriva a 9 categorii de produse
textile. Investigaţia a fost lansată în conformitate cu prevederile Protocolului de
Aderare a Chinei la OMC, din 2001, care conţinea şi o clauză specifică de
salvgardare pentru textile. În urma acordului dintre China şi UE, din 10 iunie
2005, cele două părţi au convenit un “control” strict al creşterii importurilor de
textile pe piaţa comunitară pentru un număr de 10 categorii de produse textile.
Comisia Europeană administrează135 la nivelul Comunităţii, autorizaţiile
de import pentru produsele textile care fac obiectul cotelor sau măsurilor de
supraveghere aplicabile produselor textile şi articolelor de îmbrăcăminte, printr-
un Sistem Integrat de Gestiune a Licenţelor "SIGL" ("Système Intégré de
Gestion de Licenses" – fr.) care asigură legătura cu departamentele din Statele
Membre care eliberează aceste documente;
Sistemul Integrat de Gestiune a Licenţelor - "SIGL" - oferă informaţii
privind gradul de utilizare a cotelor şi cantităţilor eliberate pentru produsele sub
supraveghere (în funcţie de autorizaţiile de import eliberate), pe categorii de
produse textile, pe ţări exportatoare (inclusiv pentru operaţiunile de
perfecţionare activă), fiind actualizat de două ori pe zi.
Măsurile de politică comercială în domeniul comerţului cu produse
textile prevăd:
a) limitări cantitative la importul din China, Uzbekistan, Coreea de Nord
şi Muntenegru: importul se face pe baza unei licenţe de import eliberate de
autorităţile competente din Statele Membre/departamente de comerţ pe baza
unei licenţe de export;
b) sisteme de dublă supraveghere: acestea nu sunt limitări cantitative,
însă importul se face pe baza unei licenţe de import eliberate de autorităţile
135
conform Regulamentelor Consiliului (CE) Nr. 3030/93, nr. 517/94 şi nr. 3060/95,
Regulamentelor Comisiei nr. 1084/2005 din 8 iulie 1005 şi nr. 1478/2005 din 12 septembrie
2005
15
competente/departamente de comerţ din statele membre în baza unei licenţe de
export136;
c) sisteme de unică supraveghere: se eliberează un document de
supraveghere de către autorităţile competente din statele membre/departamente
de comerţ137;
d) sisteme de supraveghere statistică a posteriori138, efectuat de
autorităţile vamale după efectuarea importului şi pentru care se face o raportare
periodică (în ziua a 12-a a lunii curente, pentru luna precedentă).
După data aderării la UE, ţara noastră a acordat o atenţie deosebită
promovării intereselor proprii în cadrul Comitetului Textil al Comisiei
(COMTEXT) şi în cadrul Comitetului 133-Textile al Consiliului, dat fiind că
acest sector a reprezentat unul dintre principalele sectoare la care România a
deţinut avantaj comparativ în comerţul exterior în toată perioada premergătoare
aderării la UE (1990-2006).
În privinţa comerţului cu produse siderurgice, pentru marea lor
majoritate, taxele vamale la importul în UE sunt 0%, ca urmare a faptului că, la
23 aprilie 2002, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO) a expirat, în prezent politica comercială comună pentru aceste
produse fiind „acoperită” de Tratatul Comunităţilor Europene. Astfel, regulile
aplicabile comerţului cu produse siderurgice au fost integrate în Politica
Comercială Comună (salvgardarea şi supravegherea statistică) sau aliniate la
aceasta (antidumping sau antisubvenţie).
În domeniul comerţului cu produse siderurgice, la nivelul UE
funcţionează/se aplică:
- sistemul de supraveghere139 (prior surveillance) la importul majorităţii
produselor siderurgice, care a fost pus în aplicare în martie 2002 (în contextul
măsurilor de salvgardare impuse, în acea perioadă, de SUA). Supravegherea se
face pe baza unui document de supraveghere/autorizaţii de import eliberate de
autorităţile competente din statele membre/departamente de comerţ, iar
autorizaţiile de import se eliberează automat;
- acordurile de dublă supraveghere fără limite cantitative: cu Macedonia
(încheiat în 2002, pe o perioada nelimitată). Importul se face pe baza unui
licenţe de import eliberate de autorităţile competente din Statele Membre, în
baza unui certificat de import;
- acordurile bilaterale cu: Rusia (3 noiembrie 2005), Ucraina (29 iulie
2005) şi Kazakhstan (19 iulie 2005), care prevăd limite cantitative la import,
administrate pe baza unui sistem similar ca în cazul dublei supravegheri. Ele vor
expira la momentul aderării acestor ţări la OMC.
Administrarea la nivelul Comisiei Europene se face prin acelaşi sistem
utilizat pentru produsele textile, şi anume, Sistemul Integrat de Gestiune a
136
ţările şi produsele sunt indicate în Tabelul A al Reglementării 3030/93, cu amendamentele
ulterioare
137
ţările şi produsele sunt indicate în Tabelul B al Reglementarii 3030/93, cu amendamentele
ulterioare
138
pentru produsele indicate în Tabelul C şi D al Reglementării nr. 3030/93
139
în baza Reglementarii Comisiei nr. 1337/2002 din 24 iulie 2002
15
Licenţelor “SIGL” (care asigură legătura cu departamentele de comerţ din
statele membre).
Trebuie precizat că în domeniul comerţului cu produse siderurgice, UE
acordă o atenţie deosebită discuţiilor/negocierilor din cadrul OCDE. La
solicitarea SUA, în cadrul OCDE a fost creat, în 2001, un Grup la nivel înalt
privind oţelul, pentru discutarea aspectelor comerciale generate de existenţa
unor capacităţi de producţie ineficiente şi de eliminare a subvenţiilor. La acest
grup participă şi ţări producătoare nemembre OCDE (India, Brazilia, Rusia şi
Ucraina). Grupul a decis negocierea unui acord pentru eliminarea subvenţiilor în
domeniu acordate producătorilor (Steel Subsidies Agreement), însă în prezent
negocierile sunt blocate, în mare parte din cauza divergenţelor dintre SUA şi
UE.
Aşadar, după cum s-a putut observa pe parcursul acestui subcapitol,
marea majoritate a instrumentelor netarifare utilizate de către UE se aplică ca
urmare a unor practici de concurenţă neloială a partenerilor comerciali din terţe
ţări, în condiţiile în care Uniunea Europeană promovează la nivel mondial un
comerţ deschis şi corect (Open and Fair Trade, eng.), fapt pentru care, în
subcapitolul următor ne vom referi mai în detaliu la acest aspect, deoarece
politica concurenţială a UE are implicaţii directe asupra politicii comerciale a
acesteia, deci şi asupra comerţului exterior românesc.
5.2.3. Rezolvarea diferendelor comerciale ale UE

Cel mai mare avantaj al sistemului OMC îl reprezintă faptul că este bazat
pe reguli, acestea fiind singurele în măsură să garanteze adoptarea de către toţi
membrii a principiilor fundamentale ale comerţului internaţional. Regulile astfel
definite de către OMC au pornit de la realitatea faptului că anumite tipuri de
acţiuni comerciale sunt lipsite de corectitudine (de ex., dumpingul), fapt pentru
care s-a creat necesitatea ca, în situaţia în care un membru OMC se consideră
prejudiciat de astfel de acţiuni, să poată solicita să i se facă dreptate, aducând
cazul în faţa OMC. În acest scop, OMC a creat un mecanism de reglementare a
diferendelor, prin care se asigură respectarea acestor reguli de către toţi
membrii, indiferent de mărimea şi puterea lor în plan mondial.
Fiind membru de bază al OMC, instrumentele politicii comerciale şi
legislaţia UE este astfel în concordanţă cu reglementările OMC şi cu alte
acorduri internaţionale ce vizează practicile comerciale incorecte, Uniunii
Europene revenindu-i rolul de a veghea ca industriile şi agenţii economici de pe
teritoriul său să nu fie dezavantajaţi şi prejudiciaţi de practicile neloiale ale
terţilor parteneri.
În acest sens, principalele aspecte cu privire la modalităţile de rezolvare
a diferendelor comerciale de către UE sunt reprezentate de instrumentele de
aplicare a măsurilor comunitare de apărare comercială: taxe antidumping şi
compensatorii, măsuri de salvgardare, apărarea împotriva unor practici
comerciale neloiale din partea terţilor care împiedică accesul pe pieţele externe
al exportatorilor comunitari. O a doua categorie extrem de importantă este
procesul decizional în cazul apărării accesului la piaţă al exportatorilor din UE.
15
Dintre aceste categorii, procedurile antidumping (articolul VI, GATT) au
avut cea mai mare frecvenţă, între cazurile de apărare comercială din ultimul
deceniu, 85% fiind anchete antidumping, 14% compensatorii şi 1% de
salvgardare.
La 31 decembrie 2007,140 UE avea în vigoare un număr de 127 măsuri
antidumping, 9 măsuri antisubvenţie şi compensatorii şi nicio măsură de
salvgardare. De asemenea, pentru un număr de produse originare din 9 ţări,
existau angajamente de preţ (undertakings) pentru 10 produse, iar 68 de
investigaţii de apărare comercială erau în curs de desfăşurare. Comparativ, la 31
decembrie 2006, UE avea în vigoare un număr de 134 măsuri antidumping, 12
măsuri antisubvenţie şi compensatorii şi tot nicio măsură de salvgardare. De
asemenea, pentru un număr de 13 produse originare din 11 ţări, existau
angajamente de preţ (undertakings), iar 83 de investigaţii de apărare comercială
erau în curs de desfăşurare. Dintre ţările asupra cărora s-au aplicat cele mai
multe din aceste măsuri şi care au incidenţa cea mai mare în ultimii ani
menţionăm141: China (50+2 din 2001 până în 2007), India (8+3 din 2001 până în
2006), Taiwan (13 măsuri din 2001 până în 2007), Rusia (17+4 din 2001 până în
2007), Coreea de Sud (10 măsuri din 2001 până în 2007), Australia (2+1, în
2004-2005 şi 2004), Brazilia (4 măsuri în 2001, 2004 şi 2006), Thailanda (7+1
din 2001 până în 2007), Indonezia (6+1 din 2001 până în 2006), Bielorusia (5
măsuri aplicate în 2002 şi 2006), Israel (4 măsuri din 2001 până în 2006),
Arabia Saudită (2 măsuri în 2005), Vietnam (9 măsuri din 2001 până în 2006),
Croaţia (2 măsuri în 2002 şi 2006), Ucraina (14 măsuri din 2001 până în 2007),
Norvegia (2 măsuri din 2004 până în 2006), Moldova (4 măsuri din 2004 până
în 2006), Maroc (4 măsuri din 2004 până în 2006), Africa de Sud, Turcia (4
măsuri în perioada 2001-2007), Japonia (2 măsuri în perioada 2006-2007), SUA
(6 măsuri în perioada 2005-2007), Insulele Feroe (1+1 în 2004), Sri Lanka (5
măsuri din 2002 până în 2006), Laos (3 măsuri din 2004 până în 2006), Filipine
(8 măsuri din 2001 până în 2006), Malaezia (11 măsuri din 2001 până în 2007),
Libia (2 măsuri în 2002 şi 2006), Algeria (1+1, în 2000 şi 2006), Macedonia
(+1, în 2007). Aşadar, se observă că în această categorie China conduce detaşat,
din toate punctele de vedere.
Între anii 2002-2006, inclusiv ţara noastră a făcut obiectul unor
investigaţii şi măsuri antidumping sau compensatorii din partea UE, astfel: 2
măsuri antisubvenţie în 2005; 2 măsuri antidumping din mai-iunie 2006 (pentru
tuburi din fier şi oţel); o măsură antidumping din ianuarie 2002 (pentru uree).
Toate aceste măsuri au fost anulate la momentul aderării ţării noastre la UE. Pe
totalul perioadei 1990-2006, României i s-au aplicat 9 măsuri de apărare
comercială din partea CE/UE.
Începând cu momentul aderării ţării noastre la UE, măsurile UE în curs
pentru România nu au mai fost aplicabile (şi vice-versa, dar nu a fost cazul),
deoarece statele comunitare formează o singură piaţă, iar în interiorul UE nu
140
conform datelor publicate de Comisia Europeană, pe site-ul:
http://ec.europa.eu/trade/issues/respectrules/anti_dumping/stats.htm
141
în paranteză am notat numărul măsurilor efective aplicate + numărul angajamentelor de preţ
pentru fiecare dintre ţările enumerate
15
sunt posibile măsuri de apărare comercială între statele membre. De asemenea,
măsurile de apărare comercială adoptate anterior aderării de România împotriva
unor ţări terţe au încetat să se aplice, România supunând toate importurile
provenind din ţările terţe UE, măsurilor de apărare comercială aflate în vigoare
în cadrul acesteia. În plus, măsurile de apărare comercială adoptate de ţările terţe
împotriva UE pe ansamblu au fost extinse şi asupra României, ca stat membru al
UE, conform legislaţiei acestora. Comisia Europeană, conform reglementărilor
comunitare, iniţiază şi efectuează investigaţiile de apărare comercială pentru
toate ţările membre UE.
Primele reglementări antidumping comunitare au fost introduse odată cu
realizarea uniunii vamale, în 1968. Acestea au suferit numeroase rectificări de-a
lungul timpului, până la adoptarea, ulterior Rundei Uruguay, a Regulamentului
384/96, care este compatibil cu rezultatele rundei. Decizia Comisiei de a iniţia o
anchetă antidumping este totdeauna condiţionată de existenţa unei sesizări din
partea agenţilor economici comunitari afectaţi. După anchetă (efectuată de
Direcţia Generală pentru Comerţ din cadrul Comisiei, prin chestionarea
producătorilor şi a importatorilor, verificarea informaţiilor, a marjei de dumping,
a daunelor şi a ‘interesului comunitar’), Comisia poate impune taxe antidumping
provizorii, pentru o perioadă de până la şase luni. În acest caz, dosarul este
înaintat COREPER, pentru negocieri între statele membre. Decizia finală este
luată de Consiliu, prin vot cu majoritate simplă.
Trebuie precizat de asemenea, faptul că Uniunea Europeană este o ţintă
principală a măsurilor de apărare comercială în plan internaţional, în perioada
1995-2006 ea fiind ţinta a nu mai puţin de 501 astfel de măsuri, ocupând în acest
„top” locul secund după China (cu 539 măsuri). Situaţia la nivelul anului 2006 a
fost puţin îmbunătăţită, în sensul că UE a fost ţinta a numai 8 măsuri, ocupând
astfel locul 5, alături de Thailanda şi Japonia, după China (70), Taiwan (12),
SUA (10), Brazilia şi Coreea de Sud (cu câte 9).
Punctul iniţial al acţiunii Comisiei asupra unor bariere în calea
exporturilor UE este o sesizare depusă de o parte comunitară care se consideră
afectată – o companie, un sector economic sau un stat membru. Odată sesizarea
acceptată de Comisie ca fiind admisibilă, urmează o anchetă care durează mai
puţin de un an, cu raportare către administraţiile naţionale. În cursul
investigaţiei, problemele semnalate pot fi rezolvate de comun acord cu terţa
parte, implementarea celor agreate urmând a fi monitorizată de Direcţia
Generală pentru Comerţ. În cazul în care se ajunge la concluzia că este necesară
acţiunea comunitară (existenţa şi relevanţa barierelor, cuplată cu lipsa de
disponibilitate a ţării terţe în culpă, din punctul de vedere al Comisiei), problema
este deferită către Organismul de Reglementare a Diferendelor al OMC sau către
alte instanţe internaţionale competente. Dacă în urma acestui acest demers, UE
este autorizată să adopte măsuri de retorsiune, decizia finală este luată în cadrul
Consiliului, cu majoritate calificată. În ambele cazuri, nu trebuie subestimată
acţiunea persuasivă a grupurilor de interese industriale – patronate, sindicate,
societatea civilă, în general. Bunăoară, în cazul domeniului IT, decizia Comisiei
de a iniţia o anchetă anti-dumping este practic totdeauna precedată de consultări
cu Organismul Consultativ Anti-Dumping, în care sunt prezenţi reprezentanţii
15
naţionali ai sectorului respectiv (producători, consumatori, distribuitori). Trebuie
remarcat de asemenea, că subsectorul textil a fost mult mai eficient în activităţile
de lobby protecţionist decât cel al producătorilor de îmbrăcăminte, datorită mai
marii concentrări pe piaţă în domeniul materialelor textile şi în consecinţă, a
vocii mai coordonate şi mai puternice a actorilor de pe acest segment.
Măsuri de supraveghere (pentru autolimitările la import)
Importurile produselor pot fi verificate de către Comunitate pe baza unei
decizii a Consiliului sau Comisia poate analiza tendinţele pieţei pentru produsul
ce ameninţă să cauzeze un prejudiciu producătorilor comunitari ai produselor
similare sau concurenţiale, dacă interesul Comunităţii necesită astfel de
verificări.
Decizia de a introduce a măsuri de supraveghere, în mod normal, este
adoptată de către Comisie. Astfel de supraveghere poate include verificări
retrospective ale importurilor (supraveghere statistică) sau verificări anterioare
importurilor. În ultimul caz, produsele aflate sub supravegherea anterioară a
Comunităţii pot fi puse în liberă circulaţie numai sub rezerva prezentării unui
document de import. Acest document este emis sau aprobat de către statele
membre, în mod gratuit, pentru orice cantitate solicitată şi în termen de
maximum 5 zile de la primirea unei declaraţii de la importator, şi trebuie să fie
emis tuturor importatorilor, indiferent de locul în care îşi desfăşoară afacerea în
cadrul Comunităţii.
Nu este necesar ca măsurile de supraveghere să acopere întreaga
Comunitatea. Acolo unde importurile unui produs nu au fost făcute în baza unei
supravegheri comunitare anterioare, în cadrul a celei de-a 8-a zile lucrătoare de
la terminarea consultărilor privind posibilitatea implementării unei supravegheri
comunitare, Comisia poate introduce supravegherea limitată pentru importurile
în una sau mai multe regiuni ale Comunităţii. Statele membre vor informa
Comisia în fiecare lună cu privire la documentele de import emise (în cazul
supravegherii anterioare) şi privind importurile primite (în cazul supravegherii
anterioare şi retroactive).
Măsuri de salvgardare
Măsuri de salvgardare pot fi aplicate când produsele sunt importate în
Comunitate în astfel de cantităţi, crescute în mare măsură şi/sau în astfel de
termeni şi condiţii, încât cauzează sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu grav
producătorilor comunitari. În ceea ce priveşte membrii Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC), aceste măsuri sunt cumulative.
În cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, Comisia poate schimba
perioada de valabilitate a documentelor de import emise în scopul supravegherii
sau poate stabili o procedură de autorizare la import şi în cazuri particulare,
poate introduce un sistem de import bazat pe contingente. Când se stabileşte un
contingent, se ţine seama de dorinţa de a menţine, atât cât este posibil, fluxurile
comerciale tradiţionale şi volumul contractelor încheiate înainte de intrarea în
vigoare a măsurii. În principiu, contingentul nu se va stabili la un nivel mai mic
decât nivelul importurilor pe ultimii 3 ani. Contingentul poate fi alocat între
ţările furnizoare.
16
După intrarea în vigoare, măsurile de salvgardare se aplică pentru fiecare
produs ce este pus în liberă circulaţie. Totuşi, acestea nu pot restricţiona punerea
în liberă circulaţie a produselor aflate deja în drum spre Comunitate. În cazuri
excepţionale, acestea pot fi limitate la una sau mai multe regiuni din
Comunitate.
Aceste măsuri sunt adoptate de către Comisie sau de către Consiliu. În
cazul în care a fost solicitată intervenţia Comisiei de către un stat membru,
aceasta adoptă o decizie în termen de maximum 5 zile lucrătoare. Decizia
Comisiei este comunicată Consiliului şi statelor membre. În termen de o lună,
orice stat membru poate să solicite Consiliului examinarea unei astfel de decizii.
În acest caz, Consiliul, acţionând în baza unei majorităţi calificate, poate
confirma, modifica sau revoca această decizie. Dacă în termen de 3 luni,
Consiliul nu a adoptat o decizie, hotărârea luată de Comisie este considerată ca
fiind revocată.
În orice situaţie în care interesele Comunităţii necesită astfel, Consiliul
poate adopta măsuri de salvgardare, acţionând pe baza propunerii primite de la
Comisie, elaborată în conformitate cu condiţiile prezentate mai sus.
Nu se aplică măsuri de salvgardare pentru produse originare în ţări în
curs de dezvoltare, atâta timp cât cota de piaţă a acelei ţări în totalul importurilor
produsului respectiv în Comunitate nu depăşeşte 3%. Cu toate acestea, există o
clauză de salvgardare pentru preferinţele SGP ale UE, care se aplică în situaţia
când importul unui produs creează serioase dificultăţi sau o competiţie directă
cu produse similare din producţia comunitară. Investigaţiile se deschid la
solicitarea Comunităţii Europene sau a unui stat membru UE şi durează în
principiu, 6 luni. În privinţa procedurii de retragere, decizia Comisiei este luată
în urma unei întâlniri informale pentru stabilirea faptelor şi schimbarea
informaţiilor între părţile implicate.
Durata măsurilor de salvgardare nu poate depăşi 4 ani, dacă nu sunt
extinse în baza aceloraşi condiţii în care măsura iniţială a fost adoptată. Sub
nicio formă, durata măsurilor nu poate depăşi 8 ani.
În plus faţă de măsurile de salvgardare ca atare, regulamentul stipulează
posibilitatea adoptării de către Comisie a unor măsuri corespunzătoare, care să
permită exercitarea drepturilor şi obligaţiilor Comunităţii sau a Statelor membre,
în particular cele referitoare la comerţul cu produse de bază, ce pot fi exercitate
şi îndeplinite la nivel internaţional. Acest Regulament nu exclude îndeplinirea
obligaţiilor ce rezultă din acorduri speciale încheiate între Comunitate şi ţări
terţe. De asemenea, nu este exclusă adoptarea sau aplicarea,de către statele
membre, de măsuri pe temei de ordine publică, moralitate publică, securitate
publică, protecţia sănătăţii şi a vieţii umane, animale sau a plantelor, protecţie a
bogăţiilor naţionale, protecţie a proprietăţilor industriale şi comerciale şi
formalităţi speciale privind regimul valutar.
În procesul decizional mai intervin şi alţi actori instituţionali la nivel UE,
precum alte DG142 ale Comisiei (DG Întreprinderi, de pildă), cu interese uneori
deloc similare cu cele reprezentate de DG Comerţ. Pentru a ilustra cele
142
Direcţii Generale
16
menţionate anterior, Organizaţia Europeană a Textilelor şi Îmbrăcămintei
(Euratex), o federaţie a asociaţiilor naţionale de producători de textile şi
îmbrăcăminte, este extrem de influentă în determinarea poziţiilor de negociere
ale UE. Nu este de neglijat nici impactul Eurocommerce, organizaţia marilor
distribuitori europeni – inclusiv cei din domeniul IT, precum şi cel al Biroului
European al Uniunilor Consumatorilor (BEUC), organizaţia consumatorilor
europeni.
În prezent, UE este activ implicată în 28 de diferende înaintate spre
rezolvare în cadrul OMC, dintre care, la 15 UE este partea reclamantă, iar la
celelalte 13, UE este partea reclamată. Ultima situaţie derivă din relaţiile Uniunii
cu câţiva dintre partenerii ei comerciali, astfel: Argentina, Brazilia, Canada,
China, Columbia, Ecuador, Honduras, India, Mexic, Nicaragua, Norvegia,
Panama şi SUA. Din toate acestea, diferendele dintre UE şi SUA reprezintă
majoritatea disputelor actuale în care Uniunea este implicată şi aflate în prezent
pe masa arbitrării OMC: 8143 cu UE ca reclamant al SUA şi 3144 cu UE ca
reclamată de către SUA.
Uniunea Europeană parcurge aşadar, o etapă de redefinire a identităţii şi
a coeziunii sale interne, în contextul necesităţii de a se afirma ca actor
competitiv şi dinamic într-o lume în continuă globalizare, dar şi pe fundalul
„digerării” celui de-al cincilea val al extinderii, început în 2004 cu zece state şi
finalizat prin aderarea României şi Bulgariei, la 1 ianuarie 2007. În egală
măsură, Uniunea caută răspunsuri credibile şi eficiente în vederea întăririi
rolului său extern, pe fondul parteneriatului, dar şi al competiţiei strategice cu
SUA şi Asia de Est (ceilalţi poli majori ai etapei).
Uniunea trebuie să facă faţă provocării de a se adapta permanent
schimbărilor generate de o serie de factori, atât interni (adâncirea integrării, în
paralel cu extinderea, îmbătrânirea şi scăderea populaţiei, necesitatea adaptării
instituţiilor Uniunii, eficienţa, transparenţa şi legitimitatea deciziei la nivel
comunitar, comunicarea cu proprii cetăţeni), cât şi externi (criza mondială a
resurselor naturale şi de materii prime, competiţia venind din partea celorlalţi
poli de putere, dar nu numai, ameninţarea teroristă, ameninţări care ţin de
mediul înconjurător, cum ar fi schimbările climatice, dezastrele naturale,
pandemii etc.).
În concluzie, UE este o construcţie în mişcare, într-un context
internaţional caracterizat la rândul său, de o dinamică accentuată. Aceasta
determină România să ţină cont de oportunităţile existente, în scopul minimizării
vulnerabilităţilor tipice unui stat nou membru UE, al promovării unor politici
coerente şi al maximizării oportunităţilor oferite de Politica Comercială Comună
şi de cea privind competitivitatea, având ca obiectiv final creşterea bunăstării
cetăţenilor români.
5.3. Impactul Politicii Comerciale Comune asupra

structurii relaţiilor comerciale externe ale
României
143
pentru utilizarea eronată sau abuzivă a instrumentelor de apărare comercială
16
144
pentru organisme modificate genetic, hormoni şi aviaţie
16
Principalul beneficiu al aderării României la Uniunea Europeană îl
reprezintă – pe lângă consolidarea unui sistem legislativ şi instituţional modern
şi asistenţa financiară - accesul liber al produselor noastre pe piaţa UE, dar mai
ales accesul liber pentru majoritatea produselor româneşti pe aproximativ 121 de
pieţe ale partenerilor UE în cadrul acordurilor de liber schimb în vigoare,
România având astfel asigurate premisele nu numai ale unei convergenţe relativ
rapide cu UE, dar şi a reducerii deficitului balanţei comerciale şi transformării
comerţului exterior într-un factor efectiv de creştere economică a ţării noastre.
Schema nr. 2 - Schemă logică privind dimensiunile politicii comerciale a UE
În acest scop, obţinerea statutului de membru al UE a fost o condiţie

necesară, dar nu suficientă pentru maximizarea beneficiilor aderării din
perspectiva comerţului exterior, un rol important revenind şi strategiei României
şi capacităţii noastre de a exploata la maximum oportunităţile derivate din
Politica Comercială Comună (PCC) şi acordurile comerciale ale UE, la care am
devenit parteneri începând cu 1 ianuarie 2007.
Sub acest aspect, ca membru UE, România trebuie să ţină cont că
Politica Comercială Europeană are drept scop – spre deosebire de obiectivele
politicii comerciale româneşti anterior aderării - şi contribuirea la o mai
echitabilă integrare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare în sistemul comercial
internaţional, printr-o acţiune coerentă desfăşurată pe trei paliere (dimensiuni):
multilateral (care rămâne aria principală a politicii comerciale a UE), bilateral şi
prin măsuri autonome – unilateral (a se vedea Schema nr. 2).
16
5.3.1. Dimensiunea multilaterală a relaţiilor comerciale externe
ale UE şi rolul ei în actuala rundă de negocieri a OMC – Runda
Doha
Considerăm relevantă şi necesară doar prezentarea rolului şi activităţii
Uniunii Europene în actuala Rundă de negocieri multilaterale din cadrul OMC,
deoarece în acest context, agenda UE şi rezultatele obţinute se vor reflecta direct
asupra comerţului nostru exterior pe termen mediu şi lung. În plus, rezultatele
fostelor runde de negocieri multilaterale a GATT/OMC şi ale rolului UE în
acestea, se regăsesc direct în politica comercială şi acquis-ul aferent adoptat de
România în cadrul negocierilor de aderare, şi preluat în totalitate prin Politica
Comercială Comună adoptată de România ca stat membru al UE, România
obligându-se astfel - printre alte angajamente – că va aplica angajamentele
comerciale ale UE din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Ca
urmare, în perioada de pre-aderare, s-a asigurat o coordonare a poziţiei părţii
române cu cea comunitară în cadrul negocierilor comerciale multilaterale ale
OMC, aderarea României la UE aducând schimbări importante în privinţa
obligaţiilor asumate de România în cadrul OMC, datorită faptului că au existat
mari diferenţe între angajamentele Uniunii Europene şi ale României (de ex.,
România a consolidat taxele vamale la produsele industriale la un nivel de 35%,
pe când UE are un nivel de 4%).
În continuare vom avea posibilitatea să remarcăm modul în care
activitatea UE în cadrul Rundei Doha a OMC se intersectează cu interesele
comerţului exterior românesc şi de asemenea, oportunităţile care se vor ivi din
rezultatele acestei Runde, de care agenţii economici români trebuie să ţină
seamă cu prioritate şi să ia cunoştinţă.
Astfel, în contextul economic global al începutului de mileniu, guvernele
au fost practic forţate să demareze o nouă rundă de negocieri în cadru
multilateral – aşa-numita Runda Doha a OMC, demarată în 2001-, cu scopul de
a răspunde scepticismului sporit faţă de beneficiile presupuse ale liberului
schimb, globalizării şi creşterii îngrijorării datorate percepţiei privind lipsa de
operaţionalitate a OMC în faţa noile problemele ivite - OMC şi alte organizaţii
internaţionale erau frecvent văzute mai degrabă ca parte a acestor probleme,
decât ca soluţii pentru acestea. Prin urmare, dezbaterile actuale cu privire la
guvernarea globală şi a rolului UE în cadrul actualei Rune Doha de negocieri a
OMC sunt deosebit de importante, deoarece orice eşec înregistrat de către
actuala Rundă va conduce la exacerbarea ostilităţii opiniei publice faţă de liber
schimb şi globalizare, şi la creşterea presiunilor în favoarea protecţionismului.
Datorită poziţiei şi importanţei ei în planul comerţului internaţional,
Uniunea Europeană este unul din membrii cheie ai Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, fiind în acelaşi timp şi una dintre forţele determinante şi
susţinătoare ale negocierilor comerciale multilaterale din cadrul acesteia în
prezent - Agenda de Dezvoltare Doha (DDA – Doha Development Agenda,
eng.). DDA are ca obiective atât o continuare a deschiderii pieţelor, cât şi
enunţarea unor reguli, toate acestea guvernate de măsurile necesare pentru
integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în sistemul comercial mondial, mai ales
16
prin intensificarea asistenţei tehnice în vederea formării de personal. Principalul
obiectiv al DDA este de a aşeza “dezvoltarea” în centrul sistemului comercial
mondial, astfel încât sărăcia să poată fi eradicată.
Având o politică comercială comună ("Common Commercial Policy"), în
momentul în care se pune în discuţie o problematică comercială, inclusiv
chestiuni din cadrul OMC, UE acţionează ca o entitate unică, Comisia
Europeană negociind acorduri şi reprezentând interesele statelor membre. Baza
legală a politicii comerciale a UE şi respectiv, a acestui principiu al
reprezentării, este Articolul 133 din Tratatul privind Comunitatea Europeană,
conform căruia Comisia Europeană negociază în numele Statelor Membre, prin
consultări cu un comitet special numit „Comitetul Articolul 133” (“C133”).
C133 este compus din reprezentanţi ai statelor membre şi din Comisia
Europeană. Principala lui funcţiune este aceea de a coordona politica comercială
a UE. În cadrul acestuia se discută întreaga problematică de politică comercială
ce afectează Uniunea, de la probleme strategice ale rundelor de negocieri din
OMC, până la probleme specifice ale exporturilor de produse individuale. În
cadrul acestui Comitet, Comisia prezintă şi îşi asigură sprijinul din partea tuturor
statelor membre pe toată problematica privind politica comercială. Toate
deciziile formale majore (de ex., acorduri care lansează sau încheie negocieri)
sunt apoi reconfirmate de către Consiliul de Miniştri.
Tratatul privind Comunitatea Europeană acordă un rol limitat
Parlamentului European (PE) în ceea ce priveşte politica comercială, „acceptul”
PE putând fi cerut numai pentru ratificări majore ale tratatului, atunci când
acestea se referă la subiecte care depăşesc sfera comerţului. Totuşi, Comisia
doreşte o implicare mai mare a Parlamentului în politica comercială, consultări
mai dese şi o informare cât mai sistematic posibil, fapt ce este prevăzut şi în
Tratatul noii Constituţii Europene.
DDA este un bun exemplu de coordonare în domeniul politicii
comerciale, deoarece Comisia conturează şi duce la îndeplinire priorităţile UE
aşa cum sunt ele precizate în liniile directoare stabilite de către Consiliul de
Miniştri. Oficialii din cadrul Direcţiei Generale pentru Comerţ a Comisiei
Europene sunt responsabili cu actualele negocieri şi reprezintă UE ca un întreg.
Coordonarea cu statele membre este asigurată prin Comitetul 133, în timp ce
Comisia informează regulat Parlamentul. La sfârşitul Rundei, Consiliul va trebui
însă să aprobe rezultatele.
Cât priveşte istoricul acestei Runde, ea a demarat odată cu a patra
Conferinţă Ministerială a OMC, ce a avut loc la Doha (Qatar), în noiembrie
2001, şi care a avut ca rezultat decizii vizionare pentru o viitoare dezvoltare a
sistemului multilateral de comerţ, astfel:
Lansarea unei noi runde de negocieri – Agenda de dezvoltare Doha (DDA)
– ce cuprindea atât o liberalizare a comerţului, cât şi alcătuirea unor noi
reguli întărite de angajamentele de intensificare substanţială a ajutorului
acordat ţărilor în curs de dezvoltare;
Ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare pentru implementarea
acordurilor OMC;
16
Interpretarea Acordului privind Aspectele comerciale referitoare la
drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS) astfel încât să asigure
membrilor dreptul de a acţiona pentru protejarea sănătăţii publice.
Prin obiectivele ei, DDA dorea să aducă astfel, sistemul comercial
multilateral într-o nouă eră, în care OMC va continua să îmbunătăţească
condiţiile comerţului şi investiţiilor mondiale, dar prin reguli mai clare, cu un rol
mult mai important în creşterea economică, scăderea şomajului şi a sărăciei. O
guvernanţă globală mai bună şi promovarea unei dezvoltări susţinute sunt numai
câteva din rezultatele ambiţioase care sunt vizate de DDA şi pentru care UE
depune toate eforturile necesare ca această agendă să fie concluzionată cu
succes.
Declaraţia Ministerială de lansare a DDA scoate în evidenţă „agenda
cuprinzătoare” şi accentul pus pe dezvoltare: mandatează negocierile privind
agricultura, produsele industriale, serviciile, proprietatea intelectuală (indicaţiile
geografice, aspectele comerciale legate de proprietatea intelectuală şi de sănătate
publică), „temele de la Singapore” (investiţii, concurenţă, transparenţă în
achiziţiile publice şi facilitarea comerţului), regulile OMC (antidumping,
subvenţii şi acordurile regionale de comerţ) şi relaţia dintre actualele reguli
OMC şi obligaţiile comerciale ce se regăsesc în acordurile multilaterale de
mediu.
Dimensiunea dezvoltării se regăseşte în toate domeniile de negociere din
cadrul DDA. În această dimensiune se înscrie şi „tratamentul special şi
nediferenţiat”, care ia forma unor prevederi speciale în acorduri, ce oferă ţărilor
în curs de dezvoltare drepturi speciale: perioade mai lungi de timp pentru
implementare şi asumarea angajamentelor sau măsuri vizând creşterea
oportunităţilor comerciale sau creşterea asistenţei tehnice.
Continuarea alcătuirii de reguli de comerţ, deschiderea pieţelor,
integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în sistemul comercial mondial şi
îmbunătăţirea funcţionării OMC rămân obiectivele principale ale politicii
comerciale a UE, priorităţile UE în DDA fiind următoarele:
Acces pe piaţă pentru produse industriale, UE dorind să obţină eliminarea
taxelor vamale mari, a vârfurilor tarifare şi a escaladării tarifare, astfel încât
să se ajungă la o creştere semnificativă a oportunităţilor comerciale atât pe
direcţia Nord-Sud, cât şi Sud-Sud;
Negocierile pentru accesul pe piaţă a serviciilor, care au ca obiectiv crearea
de oportunităţi de piaţă deosebite pentru mediul de afaceri şi pentru
economia mondială. Cu toate acestea, UE nu caută o dereglare sau
privatizare a sectoarelor unde interesul public este mare, şi este pregătită să
apere drepturile membrilor OMC de a promova diversitatea culturală;
Contrar unor opinii, Europa este cel mai mare importator de produse
agricole din lume, atât din ţările în curs de dezvoltare, cât şi din ţări ca
SUA, Japonia, Canada, Australia şi Noua Zeelandă, în egală măsură. Cu
toate acestea UE afirmă că doreşte o continuă liberalizare a agriculturii;
UE consideră de asemenea, că negocierile DDA vor avea cu adevărat succes
numai în măsura în care OMC va reuşi să sporească încrederea economiilor
în dezvoltare cu privire la oportunităţile de dezvoltare pe care le oferă
16
membrilor individuali şi dacă îşi va aduce o reală contribuţie la eforturile
internaţionale în favoarea dezvoltării durabile şi creşterii coerenţei
interacţiunii dintre OMC şi alte organizaţii internaţionale, cum sunt Banca
Mondială, ONU-UNCTAD şi FMI.
UE consideră astfel, că sunt necesare soluţii viabile pentru ca ţările în
curs de dezvoltare să poată pune în aplicare acordurile OMC existente şi pentru
propunerile lor de acţiuni în direcţia „tratamentului special şi diferenţiat”,
acordând totodată asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare pentru integrarea
comerţului în politicile lor naţionale de dezvoltare, prin programe şi strategii de
reducere a sărăciei, prin reglementări legate de asistenţă tehnică în vederea
participării acestor ţări la negocieri şi implementarea rezultatelor DDA. UE
încearcă să acorde această asistenţă tehnică astfel încât să răspundă nevoilor lor
actuale şi este hotărâtă să le crească ajutoarele acordate pentru comerţ cu câte 1
miliard de Euro anual, până în anul 2010.
Evoluţia Rundei Doha după lansarea ei s-a dovedit a fi mult mai
complexă şi dificilă decât se preconizase iniţial inclusiv de către UE, unul din
principalii – dacă nu chiar principalul – promotor al ei. Astfel, Conferinţa
Ministerială a OMC din septembrie 2003, de la Cancún (Mexic), s-a finalizat
fără a se fi înregistrat un acord al părţilor participante. O trăsătură importantă a
acestei Conferinţe a fost totuşi, faptul că s-a reuşit formarea unor coaliţii a
economiilor aflate în dezvoltare, dintre cele mai notabile fiind G20 (ţările cu o
agendă generală ofensivă în domeniul agriculturii) şi G90 (o combinaţie a ţărilor
mai slab dezvoltate, cu cele din Grupul Africa şi cele din ACP – Africa, Caraibe
şi Pacific).
În iulie 2004 însă, un acord cadru care stipula, printre altele, modalităţile
de realizare a progresului în negocierile privind agricultura, a dat un nou avânt
Rundei Doha, care intrase deja într-un fel de criză de consens. Astfel, se poate
aprecia că acest acord cadru a injectat un nou dinamism negocierilor,
reînsufleţind următoarele domenii:
Agricultura, prin pavarea drumului spre o liberalizare comercială
considerabil mai mare a acesteia, comparativ cu Runda Uruguay. Acordul
prevedea parametrii reducerii substanţiale a distorsiunilor comerciale create
de sprijinul acordat în agricultură, eliminarea practicilor de export care
distorsionează comerţul şi o reducere semnificativă a tarifelor agricole.
Bumbacul, prin recunoaşterea importanţei vitale pe care acesta o are într-un
număr de state în curs de dezvoltare. UE a abolit deja unilateral toate
subvenţiile de export şi cotele tarifare pentru bumbac şi a demarat o
reformare fundamentală a propriilor subvenţii la bumbac, eliminând
sprijinul care creează cele mai mari distorsiuni ale comerţului cu acest
produs.
Produsele industriale, prin acordarea unei reduceri tarifare în concordanţă
cu o formulă ambiţioasă, neliniară, cu reduceri mai semnificative a tarifelor
ridicate pentru toate produsele, fără excepţii apriori. Textul prevedea de
asemenea, posibilitatea pentru reduceri mai mari a tarifelor, până la
eliminarea lor pentru anumite sectoare de interes pentru ţările în curs de
dezvoltare (aşa-numitele „iniţiative sectoriale”), cât şi reguli speciale pentru
16
acestea din urmă, cum ar fi: perioade mai mari de tranziţie şi flexibilitate în
reducerea tarifelor.
Servicii, prin acordarea unui impuls politic negocierilor în curs, bazate pe
cerere şi ofertă.
Negocierea şi lansarea facilităţilor comerciale, prin propunerea reducerii
liniei roşii la frontieră, ţările în curs de dezvoltare urmând a adopta
angajamente în concordanţă cu capacitatea lor de ale implementa.
Aşa-numitele „teme de la Singapore” (concurenţa, investiţiile şi
transparenţa achiziţiilor publice), prin eliminarea lor din Agenda Doha,
urmând însă continuarea dezbaterii lor într-un context mai extins al OMC.
Dimensiunea dezvoltării, prin chemarea la întărirea şi implementarea
provizioanelor Tratamentului Special şi Diferenţial (Special and
Differential Treatment – SDT, eng.) în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
În ceea ce priveşte asistenţa comercială, acordul stipula progresele
înregistrate şi sublinia angajamentul continuu al OMC pentru îmbunătăţirea
calităţii, cantităţii şi coordonării acesteia, ca element principal al progresului
negocierilor asupra acestui aspect.
Această Conferinţă Ministerială a continuat cu cea de la Hong Kong, din
decembrie 2005. UE a venit însă în întâmpinarea acestei noi Conferinţe, printr-o
ofertă fără precedent, lansată în octombrie 2005, care prevedea:
o reducere cu 70% a subvenţiilor comerciale distorsionare din agricultură;
o reducere cu 60% a celor mai mari dintre tarifele agricole şi o medie de
46% a acestora;
eliminarea completă a subvenţiilor la export.
În mod dezamăgitor însă, SUA şi G20 au considerat că această ofertă a
UE nu era suficient de satisfăcătoare şi au solicitat noi reduceri, fără să ofere în
schimb dovezi concludente ale dorinţei lor de a-şi deschide pieţele pentru
produsele industriale şi servicii şi fără a lua nici măcar măsuri în vederea
reducerii distorsiunilor comerciale produse de propria agricultură. Această
situaţie a făcut ca toate părţile să meargă la Conferinţa de la Hong Kong cu
ambiţii mai reduse şi astfel, nu a mai mirat pe nimeni că rezultatele ei nu au
determinat progrese considerabile în cadrul DDA, ci mai important a fost faptul
că ea nu a determinat colapsul Rundei, ci a lăsat uşa deschisă continuării
negocierilor. Ca realizări ale acestei Conferinţe se pot considera următoarele:
pentru agricultură – eliminarea completă a oricărui tip de subvenţii de
export la produsele agricole până în anul 2013; reducerea pe trei
intervale/benzi a suportului acordat pieţelor autohtone, dintre care UE
deţine cel mai mare interval/bandă, SUA şi Japonia, pe cel de-al doilea ca
mărime, iar alte state, cum sunt cele în curs de dezvoltare, pe cel mai mic;
reducerea pe patru intervale/benzi a tarifelor la produsele agricole, pe
principiul că cel mai mare tarif va înregistra cea mai mare reducere.
în ceea ce priveşte pachetul de dezvoltare – s-a acordat liber de taxă şi liber
de cote (duty-free and quota-free – DFQF, eng.) pentru toate produsele
exportate de către ţările slab dezvoltate spre cele dezvoltate, cu excepţia
SUA şi Japoniei, care au limitat această decizie doar la 97% dintre produse,
excluzând astfel o parte dintre ele, în timp ce UE acordă DFQF la toate
16
produsele încă din anul 2001, prin iniţiativa „Everything but Arms” (EBA); s-
a hotărât eliminarea tuturor formelor de subvenţii la bumbac, până la sfârşitul
anului 2006; TRIPS a fost amendat astfel încât să faciliteze accesul la
medicamente mai ieftine de către ţările sărace; toate statele dezvoltate au
anunţat creşterea fondurilor acordate pentru îmbunătăţirea capacităţii
comerciale a ţărilor în dezvoltare, inclusiv pentru proiecte de infrastructură
destinate creşterii exporturilor – UE va acorda 2 miliarde de Euro, ca ajutor
pentru comerţ, din 2010.
pentru produsele industriale – acordul a consimţit o formulă neliniară, ce se
va aplica în acest caz – aşa-numita „Formulă elveţiană” 145 (Swiss Formula,
eng.), urmând a se stabili parametrii acestei formule, în special pentru ţările
în curs de dezvoltare
în domeniul serviciilor – s-a convenit intensificarea negocierilor pe baza
cererii şi ofertei statelor membre şi luând în considerare diferenţele de
mărime a economiilor membrilor OMC, fiind de aşteptat ca ţările slab
dezvoltate să nu fie dispuse să îşi asume noi angajamente în acest domeniu.
Alte chestiunile de importanţă particulară pentru UE nu au înregistrat
progrese concrete în cadrul întâlnirii de la Hong Kong, iar între timp, Comisia
UE continuă consultările cu statele membre şi cu Parlamentul European cu
privire la mandatul său şi menţine dialogul structural cu societatea civilă asupra
prevederilor DDA, propunând, aşa cum am prezentat în primul capitol din
Partea II, inclusiv o nouă strategie de acces pe pieţele externe.
Conferinţa ministerială de la Hong Kong, din decembrie 2005, a netezit
drumul către un mecanism prin care să se realizeze reducerile tarifare, ţinându-
se cont şi de cele mai slab dezvoltate ţări. Taxele vor fi reduse prin formula
SWISS şi cu ajutorul unor flexibilităţi acordate ţărilor în curs de dezvoltare.
Aceste flexibilităţi le vor permite acestora să aplice procente de reducere mai
mici la unele linii tarifare, sau chiar să nu aplice deloc.
Celor 50 de ţări cel mai puţin dezvoltate nu li se cere să aplice nicio
reducere tarifară, însă se aşteaptă de la ele să-şi mărească substanţial procentul
de linii tarifare consolidate, astfel încât să-şi aducă şi ele contribuţia la această
Rundă.
Se cere o muncă asiduă până la sfârşitul acestei runde, în vederea
stabilirii coeficienţilor de reducere şi a flexibilităţilor acordate ţările în curs de
dezvoltare. De menţionat aici este faptul că UE susţine formula SWISS cu un
coeficient de 10 pentru ţările dezvoltate, şi tot cu un coeficient de 10, dar însoţit
de flexibilităţi, pentru ţările în curs de dezvoltare, sau un coeficient de 15, dar
fără flexibilităţi. UE ar fi chiar dispusă pentru o reducere mai mare, cu condiţia
însă ca cele mai dezvoltate dintre ţările în curs de dezvoltare să-şi asume şi ele
responsabilitatea reducerii şi a taxelor aplicate, nu numai a celor „consolidate”.
UE susţine de asemenea, eliminarea barierelor netarifare, între care figurează
taxele la export.
145
o astfel de formulă a fost propusă iniţial de către Elveţia, între anii 1973-1979, în cadrul
Rundei Tokyo de negocieri multilaterale a OMC.
16
Există mai multe căi de reducere a taxelor vamale. O formulă liniară
înseamnă aplicarea aceluiaşi procent de reducere indiferent de mărimea acestuia.
O formulă neliniară asigură reduceri mari la taxele vamale ridicate, şi invers.
Formula SWISS sau formula elveţiană este o formulă neliniară, propusă
de Ambasadorul Elveţiei în timpul Rundei Uruguay, ca urmare a neacceptării
ideii acestei formule pe parcursul Rundei Tokyo, când a fost înaintată iniţial, şi
se calculează astfel:
AX
Z (A X)
unde: Z -reprezintă noua taxă vamală
X - taxa vamală iniţială, A - coeficientul de reducere
Efectul reducerilor tarifare trebuie evaluat din perspectiva noilor
oportunităţi de deschidere de pieţe. Taxele vamale consolidate ale UE sunt
aceleaşi cu cele aplicate, orice reducere a taxelor consolidate însemnând o
reducere reală. Unele ţări însă pretind că reduc nivelul taxelor consolidate, însă
această reducere nu se reflectă şi în taxele efectiv aplicate., iar această stare de
fapt nu reprezintă o turnură viabilă a situaţiei necesară concluzionării acestei
Runde.
Urmare a actualei Runde de negocieri şi a noului statut al României, se
poate anticipa o creştere a importurilor din ţările din afara UE, deoarece media
taxelor vamale ale UE este cu mult mai mică decât media taxelor vamale din
România anului 2006 (România avea un nivel mediu al taxelor vamale de
import de 29,5% pentru produsele agricole, faţă de 16,2% în UE, iar pentru
produsele industriale, nivelul mediu al taxelor vamale era de 14,9%, în timp ce,
în UE, nivelul anului 2006 a fost de numai 3,7%), astfel încât putem spera că
vom înregistra o dinamică pozitivă a importurilor româneşti de pe pieţele
emergente. Considerăm însă, că orice măsură luată pe calea liberalizării
comerţului în plan internaţional va fi benefică şi pentru economia României pe
termen lung, chiar dacă pe termen scurt şi mediu acestea lezează anumite
interese sau sectoare particulare, nepregătite pentru a face faţă concurenţei
globale.
5.3.2. Dimensiunea bilaterală a relaţiilor comerciale externe ale

UE – 121 de parteneri comerciali bilaterali
În plus faţă de negocierile multilaterale din cadrul OMC, Uniunea
Europeană are încheiate şi numeroase acorduri bilaterale cu ţări şi grupări
economice regionale terţe, acorduri pe care le extinde şi le multiplică în
permanenţă, dat fiind obiectivul ei de a se asigura că tot mai multe state respectă
şi pun în aplicare principiile şi reglementările OMC, reducându-se astfel riscul
unei alternative la actualul sistem comercial global, ale cărei baze să fie puse de
principalii competitori comerciali ai UE – SUA şi statele asiatice – şi din care
UE să fie exclusă sau să nu mai poată juca un rol atât de important ca cel din
cadrul OMC. Desigur că, sub acest obiectiv se ascunde dorinţa statelor membre
17
de a-şi păstra poziţia de lider în comerţul mondial şi chiar de a şi-o întări, în
scopul maximizării beneficiilor economice induse de comerţul extra-comunitar.
În acest context, ca proaspăt membru UE, România se regăseşte astăzi în
posesia unui portofoliu impresionant de acorduri comerciale bilaterale,
majoritatea încheiate de Uniune în anii ’90, în cadrul cărora beneficiem de nu
mai puţin 121 de state, de pe întregul cuprins al globului, ca parteneri
comerciali. Marea majoritate a acestor parteneri sunt state cu care ţara noastră
nu a avut niciodată astfel de acorduri - Mexic, Chile, Africa de Sud etc., dar în
care se întrevede un potenţial de piaţă foarte bun pentru exporturile româneşti.
De asemenea, este deja cunoscut faptul că de la data aderării, România s-
a retras din Acordul European şi Acordul Central European de Comerţ Liber
(CEFTA), precum şi din acordurile de comerţ liber semnate cu Moldova, Turcia,
Israel, Serbia – Muntenegru, Albania, Bosnia şi Herţegovina, AELS (Asociaţia
Europeană de Liber Schimb), ieşind astfel din vigoare şi acordurile comerciale
nepreferenţiale şi acordurile de cooperare economică şi comerciale.
Concomitent însă, preluând acordurile de comerţ liber încheiate de Uniunea
Europeană, ţara noastră a recuperat toate aceste acorduri, prin faptul că şi UE
avea încheiate acorduri de liber schimb cu aceste ţări, majoritatea dintre ele în
condiţii şi cu clauze chiar mai avantajoase decât avusese ţara noastră anterior.
Astfel, între acordurile UE regăsim:
Acord de Parteneriat şi Cooperare încheiat cu Federaţia Rusă, Ucraina,
Republica Moldova şi cu alte state din fosta CSI
Acordurile de Stabilizare şi Asociere cu statele din zona Balcanilor de Vest
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din Oceania
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din Orientul Mijlociu
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America de Nord
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America Latină
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America Latină şi Centrală
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din Asia
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din fosta CSI etc.
Din această enumerare se poate observa că multe dintre ele acoperă
regiuni cu care ţara noastră nu a avut niciodată astfel de acorduri, dar la care am
identificat, în cuprinsul Părţii II, un potenţial de comerţ exterior cu excedent în
balanţa comercială a României, cum este cazul Orientului Mijlociu, chiar în
absenţa unui astfel de acord. Totodată, există diferite tipologii ale acordurilor
comerciale bilaterale, pe care le încadrăm în patru categorii, astfel (a se vedea şi
Schema nr. 3):
Acorduri de Parteneriat Economic (Economic Partnership Agreements)
Acorduri de liber schimb (FTAs) sau de Comerţ Preferenţial
Uniuni vamale cu Turcia, Andorra şi San Marino
Acorduri de Parteneriat şi Cooperare (Partnership and Cooperation
Agreements)
Schema nr. 3 – Dimensiunea bilaterală/regională a relaţiilor comerciale externe
a UE
1
I. Prima categorie, acordurile de parteneriat economic, numite şi acorduri de
cooperare economică şi comercială, implică unele prevederi comerciale (de ex.,
acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate), dar şi consultarea şi
cooperarea în domeniile economic, ştiinţific şi tehnic. Astfel de acorduri au fost
semnate cu ţările arabe exportatoare de petrol, cu cele din Pactul Andin (1983),
cu China (1984), cu statele ASEAN146 (1980) etc.
La data de 23.06.2000 a fost semnat, la Cotonou, Acordul de parteneriat între
UE şi ţările ACP, (48 state africane, care acoperă toată Africa sub-sahariană, 15
state din Caraibe şi 15 state din Pacific) cu o valabilitate de 20 ani. Din 2003 s-
au lansat negocieri regionale cu cele 6 regiuni (Africa de Vest, Africa Centrală,
Africa de Est şi de Sud, Comunitatea Sud Africană în vederea dezvoltării,
Caraibe şi Pacific), în vederea încheierii unor acorduri de parteneriat economic.
Astfel, Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite
au creat în mai 1981 Consiliul de Cooperare a ţărilor arabe din Golf (CCG). În
1989 UE şi CCG au semnat un acord de cooperare care prevedea facilitarea
relaţiilor comerciale, cooperarea în domeniul industrial, energiei şi mediului
înconjurător şi totodată, începerea de negocieri în vederea încheierii unui acord
de comerţ liber între cele două părţi. În prezent, Comisia Europeană poartă
negocieri cu CCG în vederea încheierii Acordului de comerţ liber. Tot acum,
Uniunea Europeană negociază un astfel de acord şi cu ţările ACP (Cotonou),
care are potenţialul unor mari avantaje ce s-ar putea obţine pentru comerţul
exterior românesc, dacă agenţii economici vor şti şi vor fi orientaţi spre
dezvoltarea schimburilor comerciale pe această direcţie.
146
cuprinde următoarele state: Indonezia, Malaiezia, Singapore, Filipine, Thailanda, Vietnam,
Cambogia, Brunei, Burma şi Laos
1
Pe de altă parte, Comunitatea Andină de Naţiuni (CAN) - Pactul Andin,
care cuprinde Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela, a semnat primul
Acord de cooperare cu UE în decembrie 1983, la Cartagina, incluzând clauza
naţiunii celei mai favorizate şi elementele de cooperare economică tradiţională,
dar acesta n-a intrat în vigoare decât în februarie 1987. În 1993, acordul a fost
reînnoit, iar prevederile sale au cuprins şi măsuri referitoare la protecţia
drepturilor omului şi a sănătăţii mediului. Obiectivul comun este încheierea unui
Acord de Asociere UE-CAN, sens în care a fost lansat, în decembrie 2005, un
exerciţiu-mecanism de evaluare-examinare a procesului de integrare economică
regională în cadrul Comunităţii Andine.
În această categorie se mai include şi acordul cadru de cooperare,semnat
la 22.12.2003, de UE cu ţările care constituie Piaţa Comună Central Americană,
rezultată din „Tratatul general de integrare economică central americană”,
semnat în 1960, de Guatemala, Salvador, Honduras şi Nicaragua, la care s-a
adăugat Costa Rica, în 1962, când cele cinci ţări au semnat un „Acord
multilateral tranzitoriu de liber-schimb”.
În ceea ce priveşte acordul cu ASEAN, acesta a fost semnat în anul
1980. O serie de astfel de acorduri în zona respectivă geografică au fost
încheiate de Uniunea Europeană cu India, pe produse specifice precum Acordul
în domeniul comerţului cu zahăr (prevede achiziţionarea de către UE a cantităţi
de zahăr, brut sau rafinat, la preţuri fixe, stabilite pe bază anuală), Acordul de
cooperare vamală şi Acordul general de cooperare (acoperă domenii precum
comerţul, cooperarea economică, agricultura, turismul etc.). De asemenea, în
aprilie 2001, UE şi Coreea au semnat Acordul Cadru de Cooperare şi Comerţ,
document care defineşte liniile directoare ale relaţiilor bilaterale. Între cele două
părţi există de asemenea, un Acord în domeniul cooperării vamale, precum şi un
Acord în domeniul telecomunicaţiilor.
UE are încheiate două acorduri specifice şi cu Japonia, un Acord
referitor la recunoaşterea reciprocă a evaluărilor de conformitate pentru o serie
de produse industriale (echipamente de telecomunicaţii, echipamente electrice,
produse farmaceutice şi produse ale industriei chimice), precum şi un Acord
privind cooperarea în sectorul practicilor anti-concurenţiale.
China beneficiază de SGP din partea UE, având încheiat însă şi un Acord
de Parteneriat şi Cooperare cu UE. România aplică actualmente politica
comunitară în ceea ce priveşte accesul pe piaţă al produselor textile de origine
chineză, respectiv sistemul de dublă supraveghere menit să prevină eventualele
distorsionări ale pieţei de profil, cauzate de nivelul ridicat al acestor tip de
importuri, însă problema pe care o identificăm o constituie faptul că în prezent,
este în diferite stadii de negociere încheierea de acorduri bilaterale de parteneriat
şi cooperare cu ţările asiatice.
Analizele efectuate de către Comisia Europeană, ca fundament al
oportunităţii acestor noi acorduri comerciale, sugerează faptul că ele vor
amplifica schimburile comerciale ale UE – exporturile UE în ASEAN vor creşte
cu 24,2%, în India – cu 56,8% şi în Coreea de Sud – cu 47,8%, şi vor da un real
avânt comerţului internaţional, în special celui cu servicii, deoarece efectele de
deturnare de comerţ derivate din aceste noi acorduri se aşteaptă să fie minime.
1
În plus, prin faptul că aceste acorduri se adresează unor ţări din afara OMC, ele
vor deveni complementare sistemului comercial multilateral, ceea ce constituie
un avantaj demn de considerat, având în vedere tendinţa de creare a unui nou for
internaţional în acest domeniu, tocmai în această regiune.
Cifrele menţionate de Comisia Europeană mai sus conduc şi la alte
calcule relaţionate de impactul acestor noi acorduri comerciale asupra
comerţului exterior al UE. Astfel, dacă luăm ca baza de calcul exporturile totale
ale UE25 în 2005, de aprox. 1300 miliarde Euro, vom constata că printre
efectele încheierii acestei noi generaţii de RTAs, exporturile anuale ale UE vor
înregistra o creştere de 3,23%, ceea ce va determina o creştere anuală a PIB UE,
de 0,13% .
Interesele UE în aceste acorduri, aşa cum au fost ele enunţate în
propunerea Comisiei, constau în creşterea exporturilor de servicii în ASEAN şi
Coreea de Sud şi respectiv, a celor de produse industriale şi produse
manufacturate, în India. Astfel, acordurile respective vor creşte angajamentul
UE în cadrul OMC, deoarece ele se concentrează asupra unor domenii
neacoperite în prezent de regulile OMC, cum sunt investiţiile, comerţul cu
anumite servicii şi înlăturarea barierelor netarifare.
Situaţia nu este însă benefică pentru ţara noastră, în condiţiile în care
prevederile acestor acorduri sunt reciproce, deoarece, dată fiind ponderea mare a
comerţului intracomunitar în comerţul românesc, produsele din ţările ASEAN şi
ale Chinei reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa balanţei noastre
comerciale, ele reprezentând concurentul principal pe piaţa UE. În plus,
posibilitatea contrabalansării exporturilor acestor parteneri pe piaţa UE - şi a
noastră, deci - este practic inexistentă, avantajul lor comparativ fiind mult mai
mare, exact pe acele grupe de produse la care ţara noastră a înregistrat cei mai
buni indicatori ai comerţului în ultimii 17 ani.
II. A doua categorie, Acordurile de liber schimb (FTAs) sau de Comerţ

Preferenţial, sunt acordurile încheiate de UE cu AELS, SEE, Euromed,
MERCOSUR (în negociere), Mexic, Africa de Sud etc., prin care părţile au
procedat la acordarea reciprocă a unor concesii (reduceri/eliminări de taxe
vamale de import, contingente tarifare etc.). În baza acestor acorduri, produsele
de export originare dintr-o ţară beneficiază de facilităţi suplimentare de acces pe
piaţa ţării partenere.
Printre principalele acorduri de acest tip încheiate de UE se găsesc
următoarele:
a. Acordurile de asociere - baza juridică a acestui tip de acord o constituie, în
principal, art. 310 TCE147 (238 CEE), care prevede dreptul Comunităţii
Europene de a încheia acorduri cu state terţe, prin care se stabileşte o asociere,
acţiuni comune şi proceduri speciale de cooperare.
În practică, majoritatea acordurilor de asociere au şi componente
comerciale (cum ar fi reduceri tarifare sau eliminarea restricţiilor cantitative),
astfel încât baza lor juridică include şi art. 133 TCE, iar uneori, şi art. 308 TCE.
147
a se citi: Tratatul Comunităţii Europene
1
Pot fi distinse trei tipuri de Acorduri de asociere:
1. ca formă specială de asistenţă pentru dezvoltare (de exemplu: Acordurile
de asociere încheiate de UE cu ţările din Africa, Pacific şi Caraibe sau cu ţările
din bazinul Mării Mediteraneene);
2. ca etapă preliminară aderării;
3. ca substitut sau alternativă la statutul de membru al UE. În acest scop a
fost conceput, iniţial, Spaţiul Economic European între ţările CE 148 şi cele din
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb - AELS.
b. Acorduri de Stabilizare şi Asociere (ASA) – care se situează, din punct de
vedere al conţinutului, între Acordul de parteneriat şi cooperare şi Acordul
European, având şi o componentă comercială, care prevede realizarea unei zone
de comerţ liber între UE şi ţara parteneră. ASA au fost semnate până în prezent
cu Macedonia (2001), Croaţia (2001), Albania (2006), şi sunt în curs negocierile
cu Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Serbia.
Acordurile de Stabilizare şi Asociere încheiate cu ţările din Balcani
prevăd ca la importul pe piaţa UE să fie scutite de taxe vamale:
toate produsele industriale;
toate produsele agricole transformate;
produsele agricole cu excepţia cărnii de vită (vor exista anumite
contingente pentru bovine vii),
produse din peşte;
vinurile.
c. Acorduri de asociere Euro-mediteraneene - în 1995, la Barcelona, a fost
lansat „Parteneriatul UE cu ţările mediteraneene” (Algeria, Maroc, Tunisia,
Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria, Turcia, Cipru, Malta149, Palestina), care
prevedea crearea unei zone de liber-schimb între statele semnatare, proiect ce
urmează să se finalizeze până în anul 2010.
Au fost încheiate acorduri de asociere între UE şi Algeria, Egipt, Israel,
Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană şi Tunisia, dintre acestea
intrând deja în vigoare cele cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc şi Tunisia
şi, pe baze interimare, cele cu Liban şi Palestina; în ceea ce priveşte Siria, acesta
se află încă în faza negocierilor. Spre deosebire de înţelegerile de cooperare
semnate anterior, aceste acorduri furnizează cadrul necesar eliminării, la nivel
bilateral, a restricţiilor comerciale asupra produselor industriale, precum şi a
aplicării de concesii pentru comerţul cu anumite produse agricole şi de pescuit.
În prezent, Comisia Europeană negociază cu statele participante la
Parteneriatul Euro-mediteranean, principalele obiective fiind:
plasarea negocierii în cadrul politicii de vecinătate a UE;
liberalizarea „clasică” a comerţului la orizontul anului 2010, cu excepţii
pentru produse sensibile, la care liberalizarea se va face gradual sau se va
opri la un anumit stadiu;
asimetrie în calendarul de liberalizare;
măsuri de sprijin în domeniul dezvoltării durabile etc.
148
Comunitatea Europeană
149
de la 01.05.2004, Cipru şi Malta au devenit însă, membre ale UE.
1
În obiectivul Comisiei Europene intră de asemenea, şi finalizarea
negocierilor cu un prim grup de ţări (Tunisia, Maroc, Israel, Egipt).
d. Spaţiul Economic European – SEE (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia),
înfiinţat în 1993, presupune includerea în Piaţa Unică comunitară a celor 3 ţări;
UE a încheiat cu Elveţia (membră AELS dar care nu face parte din SEE) şapte
acorduri bilaterale privind: transportul terestru, transportul aerian, libera
circulaţie a persoanelor, agricultura cercetarea, achiziţiile publice şi barierele
comerciale, acorduri care au intrat în vigoare în 2002.
Aria de cuprindere a SEE:
libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a persoanelor;
politici orizontale referitoare la cele patru libertăţi (politica socială,
protecţia consumatorului, mediul înconjurător, statistică şi dreptul
societăţilor comerciale);
participarea în programele UE, cooperarea în afara celor patru libertăţi
(cercetarea dezvoltarea, serviciile de informare, educaţia, întreprinderea
şi antreprenoriatul etc.).
SEE nu acoperă următoarele domenii:
Politicile comune UE în domeniul agriculturii şi pisciculturii;
Uniunea vamală;
Politica comercială comună;
Politica externă şi de securitate comună;
Justiţia şi afacerile interne.
e. Acordul referitor la Comerţ, Dezvoltare şi Cooperare - încheiat de UE cu
Africa de Sud a intrat în vigoare, pe baze provizorii, la 1 ianuarie 2000, iar de la
1.05.2004 se aplică integral. Acordul prevede liberalizarea în procent de 95% a
exporturilor Africii de Sud către UE, în decurs de 10 ani de la semnarea
acordului, precum şi în procent de 86% a exporturilor UE în Africa de Sud, într-
o perioadă de 12 ani.
Acorduri similare de cooperare au fost semnate cu Botswana, Lesotho,
Namibia, acele ţări africane partenere ale Africii de Sud în „Uniunea Vamală
Sud – Africană”, dar, cum schimburile comerciale ale Uniunii cu aceste state
sunt extrem de modeste, implicaţiile la nivelul comerţului comunitar nu sunt
sesizabile.
f. Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din America Latină
Acordul de parteneriat economic, coordonare politică şi cooperare dintre
UE şi Mexic, intrat în vigoare la 1 iulie 2000. Prin acest Acord s-a realizat:
promovarea comerţului de bunuri şi servicii şi încurajarea fluxului de investiţii
reciproce; liberalizarea progresivă a schimbului de mărfuri; deschiderea pieţelor
publice. Pentru bunurile industriale, UE a eliminat până la 1 ianuarie 2003 toate
taxele vamale, în timp ce termenul maxim pentru Mexic a fost 1 ianuarie 2007.
Pentru produsele agricole care intră sub incidenţa acestui acord, programul de
liberalizare pentru UE are scadenţă anul 2008, iar pentru Mexic, anul 2010.
Similar, între UE şi Chile s-a încheiat acordul de asociere politică,
economică şi de cooperare, semnat la 26 aprilie 2002. Acordul conţine prevederi
referitoare la: eliminarea barierelor în calea comerţului, liberalizarea investiţiilor
şi a fluxurilor de capital, măsuri de natură sanitară şi fitosanitară, facilitarea
1
comerţului – în special în domeniul vinurilor şi băuturilor spirtoase, protejarea
drepturilor de proprietate intelectuală, mecanismul de soluţionare a diferendelor.
România şi-a regăsit aici partenerii tradiţionali din ultimii ani în cadrul
ţărilor AELS, SEE şi Euromed, cu care însă rezultatele schimburilor noastre
comerciale nu ne-au fost favorabile, existând totuşi speranţa unei îmbunătăţiri a
situaţiei, ca urmare a condiţiilor contractuale mai bune oferite de acordurile
comerciale actuale. În schimb, speranţele comerţului nostru exterior trebuie să
se îndrepte spre ceilalţi parteneri din cadrul acestui tip de acorduri, cum sunt
ţările MERCOSUR, Mexicul, Africa de Sud, unde asemeni Orientului Mijlociu,
se identifică şi anticipează un real potenţial, pe termen mediu şi scurt, pentru
exporturile noastre de produse finite, concomitent cu importurile de materii
prime, ieftine şi de calitate. Ca argument în favoarea celor menţionate trebuie
spus că, spre exemplu, MERCOSUR, creat în 1991, reprezintă cel mai relevant
bloc comercial sud-american (cu peste 200 milioane locuitori şi un PIB superior,
de 700 miliarde de dolari), format din Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay.
Pentru moment însă, relaţiile comerciale dintre UE şi MERCOSUR sunt de
cooperare bilaterală şi multilaterală în cadrul OMC, dar din anul 2000, UE şi
MERCOSUR sunt în proces de negociere a unui Acord de asociere bi-regional,
care include şi o zonă de comerţ liber, pe care schimburile comerciale externe
ale României sperăm să le poată maximiza sub aspect de beneficii.
III. Aceste acorduri prezintă o importanţă deosebită pentru comerţul

extracomunitar, deoarece, alături de cea de-a treia categorie, Uniuni vamale cu
Turcia, Andorra şi San Marino, partenerii UE din cadrul lor se regăsesc în
topul primilor 50 de parteneri comerciali ai UE.
În relaţie cu Turcia, a fost semnat un Acord de Asociere cu UE, iar la
data de 01.06.1996, Turcia a semnat Acordul de Uniune Vamală cu UE. Pe
lângă faptul ca s-au eliminat barierele tarifare şi netarifare între părţi, Turcia a
adoptat taxe vamale comune cu UE la importul din terţe ţări. În decembrie 2005,
Consiliul a adoptat Parteneriatul de Aderare al Turciei la UE. Începând din anul
2001, Turcia reprezintă al şaptelea principal partener comercial al UE, această
ţară reprezentând şi pentru România un partener potenţial pentru echilibrarea
balanţei noastre comerciale, dat fiind faptul că, chiar dacă în anii trecuţi am
înregistrat deficit comercial pe această relaţie, el s-a redus însă simţitor, pe
măsură ce schimburile comerciale bilaterale s-au intensificat, anticipând astfel o
îmbunătăţire netă a situaţiei urmare a aderării ţării noastre, ca rezultat al
existenţei de pe acum, a unei uniuni vamale.
IV. Ultima categorie, acordurile de parteneriat şi cooperare, reprezintă

acorduri de cooperare comercială de tip nou, încheiate până în prezent cu
Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Moldova şi cu alte state din CSI 150. Fără a
excede cu mult cooperarea clasică, ele conţin, ca element de noutate, clauza de
democratizare care se regăsea şi în Acordurile europene încheiate cu ţările din
150
Acorduri de Parteneriat şi Cooperare ale UE cu: Armenia (intrat în vigoare la 1 iulie 1999),
Azerbaijan (1 iulie 1999), Georgia (1 iulie 1999), Kazahstan (1 iulie 1999), Kirghistan (1 iulie
1999), Moldova (1 iulie 1998), Ucraina (1 iulie 1998), Uzbekistan (1 iulie 1999).
1
Europa Centrală şi de Est. Avantajul acestor acorduri pentru comerţul nostru
exterior îl reprezintă însă, oportunitatea pe care o oferă României de a recâştiga
vechile pieţe pentru produsele noastre, pe care considerăm că la nivelul lor
actual, din punctul de vedere al raportului preţ-calitate, aceste pieţe (foarte mari
şi apropiate geografic) pot reprezenta cea mai bună destinaţie.
Referindu-ne la fiecare astfel de acord în parte, menţionăm că Acordul
cu Federaţia Rusă a intrat în vigoare în decembrie 1997, Uniunea Europeană
fiind principalul partener comercial-economic al acesteia, în timp ce Federaţia
Rusă deţine primul loc în lista furnizorilor de gaze naturale ale UE, şi locul doi
la capitolul livrărilor de petrol. În aprilie 2005, UE şi Ucraina au început un
studiu în vederea analizării condiţiilor economice necesare încheierii unui Acord
de comerţ liber, între UE şi Ucraina existând semnate deja Acordul privind
comerţul cu produse textile, precum şi Acordul privind comerţul cu produse
siderurgice.
Republica Moldova a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC)
cu UE la 28 noiembrie 1994, care reprezintă baza legală în relaţiile UE –
Republica Moldova. La 2 octombrie 1995, s-a semnat Acordul Interimar privind
comerţul între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, intrat în vigoare la 1
mai 1996, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale. După
intrarea în vigoare a APC, la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii Moldova cu UE au
fost plasate într-un cadru legislativ oficial.
De la 1 ianuarie 2006, Republica Moldova este beneficiară a Schemei
Generalizate de Preferinţe Plus (SGP +), care constituie un regim preferenţial de
comerţ oferit de UE pentru susţinerea dezvoltării şi bunei guvernări. Avantajul
principal al acestui sistem constă în faptul că 7200 produse moldoveneşti vor
beneficia de acces liber pe piaţa UE, fiind scutite de plata taxelor vamale.
Pe lângă aceste tipuri de acorduri, UE mai are încheiate şi acorduri a
căror principale teme de discuţie sunt: cooperarea economică, mediul, principiile
democraţiei, combaterea terorismului şi a traficului de narcotice, integrarea
regională etc. Un astfel de acord este încheiat de UE cu ţările Grupului de la
Rio, din care fac parte toate statele din Asociaţia latino-americană de integrare:
Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru,
Uruguay şi Venezuela, dialogul dintre aceste state şi UE fiind instituţionalizat de
Conferinţa ministerială de la Roma, din decembrie 1990.
În ceea ce priveşte acordul cu SUA – principalul competitor comercial al
UE - în 1995, s-a semnat documentul intitulat „Noua Agendă Transatlantică”,
împreună cu Planul Comun de Acţiune UE – SUA. Elementul central al acestui
Acord este reprezentat de intenţia creării unei pieţe comune transatlantice, prin
eliminarea graduală a barierelor în calea comerţului cu bunuri, servicii sau a
investiţiilor.
Pentru implementarea priorităţilor stabilite de Planul Comun de Acţiune,
a fost creat Grupul de lucru pentru Parteneriatul Economic Transatlantic,
organism ce are rolul de a implementa iniţiative în domeniul comerţului, menite
să asigure dezvoltarea cooperării economice în beneficiul ambelor state.
Similar, cadrul juridic bilateral dintre UE şi Canada este reprezentat de
un Acord Cadru pentru Cooperarea Economică şi în Domeniul Comerţului,
1
precum şi de o serie de acorduri cu impact punctual, precum acordul în
domeniul cooperării vamale, standardizării, competiţiei şi sanitar – veterinar. În
plus, în anul 2003, cele două părţi au semnat un acord în domeniul comerţului
cu vinuri şi băuturi spirtoase, acord ce prevede reguli pentru recunoaşterea
reciprocă a practicilor oenologice şi a indicaţiilor geografice în domeniu,
prevedere care poate fi exploatată şi de către ţara noastră, mai ales că în Canada
există o diasporă românescă considerabilă.
Cu Australia şi Noua Zeelandă, fiind în speţă exportatori importanţi şi
consacraţi de produse agricole, UE a încheiat acorduri în domeniul cooperării
economice şi al standardizării. Interesele ofensive ale UE, vizând mărirea
exporturilor sale pe aceste pieţe, sunt direcţionate în principal în sensul reducerii
graduale a tarifelor de import, media taxelor vamale aplicate de Australia
situându-se în jurul valorii de 4,5%. Taxe vamale ridicate sunt aplicate în
prezent pentru îmbrăcăminte (cca. 25%), alte produse textile şi încălţăminte
(15%), precum şi pentru automobile şi piese de schimb, adică exact la produsele
la care România a înregistrat avantaje comparative în ultimii ani. În privinţa unei
serii de produse agricole (brânză) şi pentru băuturile alcoolice, Australia aplică
taxe vamale specifice, peste procentul de 5%.
În concluzie, această categorie de acorduri, derivate din dimensiunea
bilaterală şi regională a PCC a UE, reprezintă cel mai mare beneficiu adus de
aderare exporturilor româneşti, reprezentând şansa reală a acestora de a putea
contribui, pe termen scurt şi mediu, la reducerea deficitului balanţei noastre
comerciale, prin corelarea lor cu oportunitatea unor importuri mult mai ieftine,
rezultate din schema SGP a UE, la care ne vom referi însă în cele ce urmează.
Concomitent, prin componenta lor referitoare la investiţii, aceste acorduri
reprezintă şi un real potenţial de atragere de investiţii străine mult necesare
tehnologizării industriei noastre, în vederea asigurării echilibrului balanţei
comerciale pe termen mediu şi lung, dar de această dată, prin exporturi şi livrări
intracomunitare de produse competitive, intensive în tehnologie şi destinate
astfel, pieţelor ţărilor dezvoltate. În acelaşi timp, se poate spera că ele vor
reprezenta fundamentul necesar pentru investiţii directe româneşti în străinătate,
de dorit a fi posibil de realizat într-un orizont de timp cât mai scurt.
5.3.3. Dimensiunea unilaterală a relaţiilor comerciale externe ale

UE – România, stat donator de preferinţe în cadrul SGP
UE implementează măsuri unilaterale, ca instrumente suplimentare de
măsuri comerciale în interesul dezvoltării şi/sau stabilităţii politice, în
concordanţă cu priorităţile politice cheie ale Uniunii, acordând preferinţe
comerciale în mod unilateral, printr-un mecanism simplificat, redus la trei
scheme în cadrul actualului SGP al UE, pentru perioada 2006-2015, astfel (a se
vedea şi Schema nr. 4):
• Schema generală: creşte numărul produsele acoperite de SGP de la
6900, la 7200 poziţii tarifare (în special produsele agricole şi piscicole,
care sunt de mare interes pentru ţările în curs de dezvoltare).
• Schemă specială pentru ţările slab dezvoltate: iniţiativa EBA -
Everything But Arms.
1
• Schema specială SGP+ pentru ţări vulnerabile - duty free pentru 7200
produse, dacă ţara îndeplineşte criteriile solicitate (această schemă este
nouă) Schema de Preferinţe Generalizate (SGP) a UE
Schema nr. 4 – Dimensiunea unilaterală a relaţiilor comerciale externe a UE
Schema generală SGP este un sistem de preferinţe tarifare acordat

unilateral de către UE, unor produse originare din ţările în curs de dezvoltare. În
cadrul acestui sistem, produsele originare din ţările în curs de dezvoltare
beneficiază de taxe vamale reduse sau zero, iar produsele originare din ţările cel
mai puţin avansate au acces liber la exportul pe piaţa UE.
UE oferă în cadrul SGP, taxe vamale scăzute sau scutiri de taxe pentru
179 de ţări şi teritorii. UE acordă beneficii speciale celor mai slab dezvoltate 50
de ţări ale lumii şi ţărilor care aplică standarde de protecţie a muncii şi a
mediului (produsele care primesc acest tratament pot diferi de la o ţară
beneficiară, la alta).
În ceea ce priveşte Schema de Preferinţe Generalizate Plus (SGP +) a
UE, aceasta este aplicată în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2006 şi 31
decembrie 2008, sub forma unei scheme de stimulente pentru o dezvoltare
durabilă şi o bună guvernare, care:
extinde numărul de produse acoperite de SGP de la 6900 la 7200
(majoritatea fiind produse agricole şi din sectorul piscicol, de interes pentru
ţările în curs de dezvoltare);
extinde cu 15 numărul ţărilor beneficiare: ţările aparţinând Comunităţii
Andine (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela), ţările din America
Centrală (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua şi
Panama), Moldova, Georgia, Mongolia şi Sri Lanka.
Schema nr. 5 – Deschiderea UE pentru ţările slab dezvoltate, în cadrul SGP
1
Aşadar, începând cu momentul aderării, România se obligase – printre
alte angajamente – încă din perioada de preaderare, şi că va aplica
angajamentele comerciale ale UE din cadrul acordurilor preferenţiale comerciale
şi de cooperare, încheiate cu ţările terţe. Anterior aderării, România a aplicat pe
bază de reciprocitate preferinţe vamale numai în cadrul acordului privind
Sistemul Global de Preferinţe Comerciale între ţările în curs de dezvoltare
(SGPC), încheiat în aprilie 1988, în cadrul UNCTAD, şi Protocolului referitor la
negocierile comerciale între ţări în curs de dezvoltare (Protocolul celor 16), din
cadrul GATT, la care România a aderat în 1978, preferinţe mult mai reduse
decât cele acordate de UE ţării noastre, în mod unilateral, în cadrul SGP. La
momentul aderării, adoptarea SGP a UE a implicat astfel, transformarea
României din beneficiară, în donatoare de SGP, precum şi retragerea ţării
noastre din cadrul SGPC şi Protocolului celor 16, impunând abrogarea actelor
normative de ratificare a acestora.
Alături de beneficiile capitalizate prin aderarea ţării noastre la UE se
poate menţiona şi faptul că România deţine în prezent statutul de ţară dezvoltată,
dar costul acestui statut l-a reprezentat pierderea unei serii de facilităţi de care a
beneficiat ca ţară în curs de dezvoltare anterior aderării, România nefiind la acea
vreme donatoare, ci beneficiară de tratamentul preferenţial acordat de ţările
dezvoltate donatoare, în cadrul Sistemului generalizat de preferinţe vamale
(SGP).
Concomitent, retragerea din 2007 a sistemului de preferinţe pe care SUA
le acorda României, urmare a faptului că ţara noastră nu mai este inclusă în
categoria celor în curs de dezvoltare, presupune creşterea, în medie, a taxelor
vamale de import pe piaţa americană, cu 4,4%, în timp ce taxele vamale la
1
importul produselor americane pe piaţa românească vor scădea, ceea ce
determină o intensificare a exporturilor firmelor din SUA pe piaţa românească.
Creşterea taxelor vamale ar putea fi absorbită de firmele exportatoare, prin
optimizarea cheltuielilor şi prin atragerea de investiţii străine productive, care să
susţină exporturile. De asemenea, este de aşteptat o creştere a ponderii în
exporturile româneşti a produselor cu un grad mediu sau înalt de prelucrare.
Cu toate aceste costuri şi dezavantaje, este benefică şi schimbarea
statutului României la nivelul OMC, din ţară în curs de dezvoltare, în ţară
dezvoltată, chiar dacă prima facie pare a fi un dezavantaj. Ţine numai de
capacitatea agenţilor economici români să extragă oportunităţile oferite de acest
nou statut şi să transforme dezavantajul aparent, în avantaj real, recuperând cât
mai curând posibil timpul pierdut în perioada premergătoare aderării la Uniunea
Europeană, ale cărei caracteristici au fost prezentate în Partea II a acestei cărţi.
În acest sens, printre avantajele rezultate din faptul că România este parte
la SGP + (ca donator de preferinţe), evidenţiem următoarele:
o eficientizarea exportului, prin efectuarea de importuri convenabile de
materii prime şi materiale care nu se realizează în ţară şi care stau la baza
producţiei de export;
o obţinerea avantajoasă de materii prime şi materiale necesare producţiei
interne;
o completarea resurselor interne, prin importuri de materii prime şi materiale;
o realizarea importurilor de utilaje şi echipamente necesare retehnologizării
sau menţinerii în funcţiune a capacităţilor de producţie existente.
1
Politica Comercială Comună este denumirea generică pentru
ansamblul de măsuri, instrumente, politici aplicate în domeniul comercial extern
al Uniunii Europene.
 Politica comercială comună în raport cu nemembrii a fost prevazută în
textul Tratatului de la Roma, art. 110-116.
 Obiective: evitarea distorsionării concurenţei indiferent de teritoriul ţării
importatoare (un tratament identic al mărfurilor la frontieră, indiferent
care este ţara de intrare a respectivelor importuri); crearea condiţiilor
pentru o liberalizare progresivă, dar armonizată, în relaţiile cu ansamblul
comerţului mondial (negocieri de liberalizare în cadrul GATT/OMC).
 În Comunitatea/Uniunea Europeană au existat unele excepţii de la
tratamentul comun pentru produse precum textile şi îmbrăcăminte,
automobile, cărbune şi oţel, construcţii navale şi servicii, dar treptat s-au
armonizat şi aceste domenii.
 În domeniul comerţului cu produse agricole, relaţiile faţă de restul lumii
au fost chiar de la început incluse în politica agricolă comună, fiind astfel
integrate o dată cu toate componentele acesteia.
 În domeniul comerţului cu bunuri, competenţa în materie de politică
comercială externă revine Comisiei Uniunii Europene, care acţionează în
numele statelor membre.
 În domeniul serviciilor, au existat reţineri faţă de transferarea la nivel
comunitar a competenţelor statelor cu privire la stabilirea de relaţii cu
restul lumii şi faţă de cedarea dreptului de negociere asupra unor
liberalizări. Deocamdată, conform Deciziei Curţii Europene nr. 1/1994
(Nov. 1994), competenţa în domeniul serviciilor externe se împarte între
comisie şi statele naţionale.151
Instrumente ale politicii comerciale externe comune

Tariful extern comun
 Tratatul de la Roma se referă, în art. 9, la formarea într-o primă etapă a
unei uniuni vamale şi instituirea unui tarif extern comun în relaţiile cu
ţările neparticipante.
 Rolul tarifului extern comun: aplicându-se în mod uniform pentru întreg
teritoriul zonei comerciale, se evită distorsionarea schimburilor prin
intermediul taxelor vamale, se evită orientarea acestora în funcţie de
nivelul mai scăzut al taxelor vamale în anumite ţări; răspunde nevoii de a
menţine controlul la frontiera externă; permite aplicarea regulii de
origine a produselor; semnifică şi transferul competenţei în domeniul
elaborării normelor tarifare de la nivel naţional, la nivel comunitar (Art.
151
conform Maria Bîrsan, Integrarea economică europeană, vol. II
18
113 al Tratatului de la Roma). Statele nu mai au posibilitatea de a
modifica, în mod autonom, funcţionarea tarifului vamal comun sau de a
institui în mod unilateral noi taxe, deci, de a avea o politică vamală
independentă. Competenţa în privinţa modificării tarifului extern comun
revine Consiliului de Miniştri, la propunerea Comisiei. Aceasta poartă şi
negocierile cu ţările terţe şi cu organismele economice internaţionale
cum este O.M.C.
 Tariful extern comun a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea
procesului de înlăturare a taxelor vamale între ţările membre şi formarea
uniunii vamale. Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie
1992, nu a adus decât modificări minore privind politica comercială
externă comună.
Tariful comunitar are două componente:
a) taxele vamale; şi
b) nomenclatorul tarifar.
a) Taxele vamale sunt aplicate, în general, sub forma “ad-valorem“, deci sub
forma unui anumit procent asupra mărimii valorii în vamă.
În cazul produselor agricole, în locul taxelor vamale obişnuite a fost aplicat
sistemul prelevărilor variabile, “tarificate” (transformate în taxe vamale
obişnuite), ca urmare a negocierilor comerciale GATT/OMC.
Tariful vamal comunitar cuprinde două coloane de taxe vamale: prima este
aceea a taxelor autonome, stabilite în mod unilateral, iar a doua, a taxelor
convenţionale, taxe care se negociază şi se consolidează în cadrul GATT/OMC.
b) Nomenclatorul tarifar în cadrul tarifului extern comun se referă la:
 Sistemul Armonizat de Descriere şi de Codificare a mărfurilor (SH).
Acest Nomenclator are 1241 poziţii, regrupate în 21 secţiuni, 97 capitole,
la care se adaugă alte două capitole rezervate uzului naţional;
Clasificarea mărfurilor se face conform criteriului materiei prime din
care sunt confecţionate produsele respectivei grupe.
 Nomenclatorul Combinat (NC), care include Sistemul Armonizat plus
încă doua subpoziţii, rezultând un cod detaliat, cu opt cifre, reprezentând
9500 poziţii. NC corespunde exigenţelor comerţului intra-comunitar şi
exporturilor ţărilor comunitare către restul lumii.
 Pentru aplicarea de tratamente specifice mărfurilor provenind din diferite
ţări sau grupe de ţări, în codul NC au fost introduse subdiviziuni
corespunzătoare şi reguli de interpreţare. A rezultat Tariful Integrat
Comunitar (TARIC), compus din 11 cifre şi 15.000 poziţii tarifare, care
în forma aceasta, completă, se utilizează numai în cazul importurilor din
terţe ţări. Deci, toate informaţiile referitoare la reglementările în
domeniul politicilor comerciale comunitare sunt cuprinse în TARIC
(Tarif Integré Communautaire sau Integrated Tariff of the European
Communities), care este o bază de date în mai multe limbi, actualizată
mereu şi publicată inclusiv on-line.
 Pentru comerţul intracomunitar, după înlăturarea cu începere în ianuarie
1993 a controalelor la frontieră, Uniunea Europeană a pus în practică un
1
nou sistem numit Intrastat prin care firmele raportează, la fiecare 3 luni,
rezultatele referitoare la nivelul comerţului intra-UE.
Valoarea în vamă a mărfurilor

Valoarea în vamă determinată pe baza valorii tranzacţiei se aplică mărfurilor
aflate sub incidenţa tratatelor instituind Comunitatea Economică Europeană
(CEE), Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
Metode de stabilire a valorii în vamă:
a) valoarea egală preţului tranzacţiei, aşa cum rezultă acesta din factură;
b) dacă nu se poate aplica metoda valorii de tranzacţie, se poate apela la alte
metode prevăzute şi de către GATT/OMC, cum sunt:
 luarea în considerare a valorii tranzacţionale a unor mărfuri identice sau
comparabile, produse în ţara respectivă exportatoare;
 preluarea mărimii preţului de vânzare în ţara importatoare;
 stabilirea unui preţ pornindu-se de la costuri;
 în ultima instanţă, se admit chiar şi estimări ale preţului făcute de către
organele vamale, dacă alte metode nu sunt aplicabile.
Important: O dată cu trecerea frontierei comerciale de către bunurile
importate, cu achitarea taxelor vamale, a altor taxe, şi dobândirea
dreptului de “liberă practică”, mărfurile importate intră în regim similar
produselor comunitare pe întreg teritoriul comunitar.
Semnificaţia: O dată cu liberalizările comerciale în interior, se poate vorbi
despre liberalizări sporite şi pentru mărfurile importate în interiorul spaţiului
comercial format din teritoriul tuturor statelor participante la Comunitatea
Europeană, în interiorul a ceea ce se numeşte Piaţa Internă.
Reguli privind originea produselor

În UE se alică un tratament diferenţiat în funcţie de originea produselor: taxe
vamale diferite, cote tarifare, plafoane cantitative etc.
Ce înseamnă “ţara de origine”?
 Criterii de stabilire: ţara în care a fost supusă ultimei transformări sau
prelucrări substanţiale.
 Gradul de prelucrare se apreciază prin: mărimea valorii adăugate, care
trebuie să depăşească valoarea elementelor prefabricate; prin schimbarea
poziţiei tarifare din tariful vamal comun, ceea ce se poate realiza numai
dacă acel produs a fost într-adevăr supus unei prelucrări importante,
conferindu-i-se noi caracteristici; prezenţa unor operaţiuni de
transformare sau prelucrare absolut necesare pentru ca acel produs să
intre în consum etc.
 Problema stabilirii provenienţei produselor: autorităţile vamale considera
drept ţara de provenienţă a mărfurilor ţara din care acestea au fost
expediate.
Alte măsuri la frontiera UE

UE a abolit restricţiile cantitative.
18
Excepţii:
 anumite cote tarifare pentru produsele agricole, fibre şi textile, la cele
permise în baza clauzelor de salvgardare în cazul acordurilor comerciale;
 contingente stabilite în cadrul acordurilor de asociere, abolite după o
anumită perioadă de la intrarea în vigoare a respectivelor acorduri;
 alte măsuri în afara taxelor vamale obişnuite: taxele antidumping
(dumpingul este o politică comercială agresivă, de vânzare a mărfurilor
în exterior la preţuri mici, în scopul înlăturării concurenţei) şi cele
compensatorii (pentru anihilarea subvenţiilor).
Reglementările vamale comunitare se referă şi la armonizarea dispoziţiilor
legislative şi administrative în cazul zonelor libere, a porturilor şi antrepozitelor
vamale.
Regimul comun al exporturilor

UE are o serie de politici armonizate în domeniul exporturilor
 Exporturile ţărilor Uniunii Europene sunt liberalizate.
 Eventuale regimuri restrictive sunt incluse într-un regim comun.
 Promovarea exporturilor comunitare prin subvenţii la export (de ex.,
politica agricolă), credite la export (garantarea creditelor de export),
asigurări ale riscurilor specifice comerţului exterior (armonizarea
schemelor de asigurare a creditelor).
Susţinerea proiectelor de dezvoltare a relaţiilor cu ţările Europei Centrale şi de
Est, unele dintre acestea fiind elaborate împreuna cu celelalte ţări OECD.
1
1. În ce constă Politica Comercială Comună a UE şi când a fost adoptată?
2. Care sunt instrumentele utilizate de PCC?
3. Care sunt dimensiunile PCC şi în ce constă acestea?
4. Care este impactul principal al adoptării de către România a PCC asupra
comerţului nostru exterior?
5. Care este diferenţa între export şi livrare intracomunitară? Dar între
import şi achiziţie intracomunitară?
6. La ce se referă INTRASTAT şi EXTRASTAT?
7. Care sunt masurile de apărare comercială practicate de UE?
8. Ce reprezintă TARIC?
9. Cum şi de ce se stabileşte originea mărfurilor în UE?
10. Cum se stabileşte valoarea în vamă conform PCC?
11. Ce reprezintă SGP+?
12. Ce reprezintă acordurile de asociere Euro-mediteraneene ale UE?
13. Ce reprezintă acordurile de parteneriat şi cooperare ale UE?
14. Care este aria de cuprindere a SEE?
15. Ce semnifică iniţiativa EBA -Everything But Arms a UE?
16. În ce constă acordurile de parteneriat economic, numite şi acorduri de
cooperare economică şi comercială încheiate de UE?
17. Ce semnifică şi în ce constă Acordul de parteneriat între UE şi ţările
ACP? Ce avantaje ar putea avea România din participarea la aceste acorduri?
18. Ce reprezintă Acordurile de liber schimb (FTAs) sau de Comerţ
Preferenţial încheiate de UE?
19. Ce reprezintă „Comitetul Articolul 133” (“C133”) şi care este
semnificaţia/importanţa lui pentru comerţul exterior românesc?
20. Cum se determină repartizarea pe ţări a schimburilor internaţionale ale
UE?
21. Ce urmăresc liniile directoare ale SGP al UE, care stau la baza
reglementărilor pentru perioada 2006-2015?
22. Din punctul de vedere al tipologiei taxelor vamale utilizate de Uniunea
Europeană, care sunt taxele aplicate în prezent în plus de ţara noastră faţă de
cele aplicate înainte de aderarea la UE?
23. Ce semnifică „ţara de destinaţie” conform PCC a UE?
24. Ce semnifică „ţara de expediţie” conform PCC a UE?
25. Ce semnifică „ţara de origine” conform PCC a UE?
18
Bibliografie:
1. Ardelean, Valer – Multiplicatorul exportului. Eseu asupra unui model keynesian
cu aplicaţii la economia românească, Oeconomica, nr.1, anul XII, 91-98, 2003
2. Badita M., Baron T., Korka M. - Statistica pentru afaceri, Editura Eficient,
Bucureşti, 1998
3. Bhagwati, J.N.; Panagariya, A.; Srinivasan, T.N. – Lectures on International
Trade, second edition, MIT Press, 1998
4. Baier, S. L. ; Bergstrand, J. H. - “The Growth of World Trade: Tariffs,
Transport Costs, and Income Similarity”, Journal of International Economics 53,
2001
5. Bal, Ana – Economii în tranziţie, Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1997
6. Bal, Ana; Gavrilă, Ilie - Liberalizarea schimburilor economice externe: avantaje
şi riscuri pentru România, Editura Economica, Bucureşti, 2003
7. Bal, Ana (coord.); Dumitrescu, Sterian – Economie mondială, Editura ASE,
Bucureşti, 2006
8. Bal, Ana (coord.); Dumitrescu, Sterian; Zaharia, Rodica Milena; Ilie, Anca
Gabriela; Dumitru, Dan; Candidatu, Camelia; Jora, Octavian – Economie
mondială, curs ASE în format digital, Biblioteca Digitală ASE, Bucureşti, 2006
9. Balassa, Bela – Trade Liberalization and Revealed Comparative Advantage, The
Manchester School of Economic and Social Sciences, vol.32, no.2, p.99-123, 1965
10. Balassa, Bela – Exports and Economic Growth, Journal of Development
Economics, 5, p.181-189, 1982
11. Balassa, Bela – Exports and economic growth: further evidence, Journal of
Development Economics,vol.5, no.2, p181-189, 1978
12. Balassa, Bela – Exports, policy Choices and Economic Growth in Developing
Countries After the 1973 Oil Schock, Journal of Development Economics, 18: 23-
35,1985
13. Baldwin, Richard - Measurable Dynamic Gains from Trade, Journal of Political
Economy No. 100, 1992
14. Baldwin, Richard - A Domino Theory of Regionalism, în: Expanding
Membership in the European Union, R. E. Baldwin, Pertti Haaparanta and Jaako
Kiander (eds.), Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1995
15. Baldwin, Richard - Nontariff Distortions of International Trade, The Brookings
Institution, Washington D.C., 1970
16. Balassa, Bela - The Theory of Economic Integration, London, Allen & Unwin,
1961
17. Balassa, Bela - The Purchasing Power Parity Doctrine: A Reappraisal, Journal of
Political Economy 72, 1964
18. Balassa, Bela – Trade Liberalization and Revealed Comparative Advantage, The
Manchester School of Economic and Social Sciences, Vol. 32, No. 2, 1965, p. 99-
123
18
19. Balassa, Bela – Exports and Economic Growth: further Evidence, Journal of
Development Economics Vol. 5, No. 2, 1978, p. 181-189
20. Balassa, Bela – Exports, Policy Choices and Economic Growth in Developing
Countries after the 1973 Oil Schock, Journal of Development Economics No. 18,
1985, p. 23-35
21. Bari, Ioan – Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001
22. Bari, Ioan – Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005
23. Bari, Ioan - Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003
24. Bârsan, Maria - Integrarea economică europeană, vol. I, „Introducere în teorie
şi practică”, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995
25. Bârsan, Maria - Integrare Economică Europeană, Ed. Fundaţiei CDIMM,2001
26. Begu, Stelian - Statistică internaţională, Editura AII Beck, Bucureşti, 1999
27. Berinde, Mihai – Piaţa unică europeană şi negocierile de aderare la UE, Editura
„Centrul Tehnic-Editorial al Armatei”, Bucureşti; 2003
28. Berinde, Mihai – Regionalism şi multilateralism în comerţul internaţional,
Editura Universităţii din Oradea, 2004
29. Berinde, Mihai – Valorificarea prevederilor Acordului European de asociere a
României la Uniunea Europeană, Editura Percomex, Bucureşti, 1993
30. Berinde, Mihai; Giurgiu, Adriana – Aderarea României la Uniunea Europeană,
Editura Universităţii din Oradea, 2005
31. Berinde, Mihai; Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana - Romania’s Participation in
the Process of Economic Integration in Europe, Editura de Specialitate UNGER –
Seria „Integrarea Europeană şi Dezvoltarea/ Europäische Integration und
Entwicklung”, Saarbrücken, Germania, Ediţia Specială 12/2004
32. Berinde, Mihai; Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana; Uniţa, Lucian - Romania
into the European Economic Integration Process, „Challenges and perspectives in
the regional and euroregional issues in the new Europe”, Editura Universităţii din
Oradea, 2006, pag. 60-82
33. Byé, Maurice; Destanne de Bernis G. - Relations économiques internationales, I
Echanges internationaux, Trécis Dalloz, Paris, 1977
34. Botez, Octavian Gh.; Militaru, Mădălina - Comerţul internaţional şi comerţul
exterior al României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
35. Brown, Lester R., (coord) - Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 1999,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1999
36. Burnete, Sorin – Comerţ internaţional – teorii, modele, politici, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
37. Centrul de Comerţ Internaţional UNCTAD/OMC - Sistemul comercial mondial
- Ediţia a II-a, 1999
38. Centrul de Comerţ Internaţional UNCTAD/OMC şi Centrul Român de
Comerţ Exterior - Secretele exportului, Bucureşti 2001
39. Cerchez, Octavia - Politica vamală a României în perioada de tranziţie la
economia de piaţă, Revista Română de Economie, Nr.2/ august 2000
40. Ciobanu, Gh.; Popescu, Gh. – Sisteme de comerţ exterior, Presa Universitară
Clujeană, 2000
19
41. Ciupagea, Constantin - I-O based methodologies to assess trade models (O
metodologie de evaluare a modelelor de comert exterior pe baza tabelelor intrare-
iesire), Bucureşti, Caietele INCE/10, 1993
42. Ciupagea, Constantin - Economic and Econometric Models for Romania,
Editura I.E.M., Bucureşti, 2000
43. Ciupagea, Constantin (coordonator) - Evaluarea costurilor şi beneficiilor
aderării României la UE, Institutul European din România, 2004
44. Cojanu, Valentin - Comerţul internaţional şi dezvoltarea economică în România,
IRLI, Bucureşti, 1997
45. Cristache, S. E. - Metode statistice de calcul şi analiză a eficienţei economice în
comerţ, Editura ASE, Bucureşti, 2003
46. Czempiel, Ernst-Otto – Regionalisierung und Globalisierung –
Herausforderungen der deutschen Außenpolitik, Editura Friedrich-Ebert-Stiftung,
Akademie der politischen Bildung, Globale Politik für eine globale Welt – Das
Vermächtnis von Willy Brandt, Bonn 1999
47. Denuţa, Ioan - Relaţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,
1999
48. Dinu, Marin - Economie contemporană – Ce este globalizarea?, Editura
49. Dinu, Marin - Economia României. Întreprinderile Mici şi Mijlocii. Cu ce ne
integrăm?, Editura Economica, Bucureşti 2002
50. Dinu, Marin - Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică, Bucureşti,
2004
51. Dinu, Marin; Mereuţă, Cezar – Economia României 1990 – 2000. Compendiu,
Editura Economică, Bucureşti, 2001
52. Dinu, Marin; Socol, C.; Marinaş, M. - Modelul european de integrare, Editura
Economica, Bucureşti, 2005
53. Dobrotă, Niţă - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997
54. Dodescu, Anca – Economia integrării europene, Editura Universităţii din Oradea,
2004
55. Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana - Creşterea şi declinul economiilor est-asiatice
I, Analele Universităţii din Oradea – Fascicola Colegiului Tehnic, Economic şi de
Administraţie – ediţia 2002
56. Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana - Creşterea şi declinul economiilor est-asiatice
II, Analele Universităţii din Oradea – Fascicola Colegiului Tehnic, Economic şi de
Administraţie – ediţia 2002
57. Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana - European Integration within the Context of
Integration History and Experience, Editura de Specialitate UNGER – Seria
„Europäische Integration und Entwicklung”, Saarbrücken, Germania, 12/2004
58. Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana - The EU’s dilemmas: Enlarging or
Deepening the Wider Europe?, Editura de Specialitate UNGER – Seria
„Europäische Integration und Entwicklung”, Saarbrücken, Germania, 12/2004
59. Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana - The Economic Effects of Multi-Level
Governance in the Context of E.U. Enlargement, în volumul “Mass Media şi
Buna Guvernare în faţa provocării extinderii Uniunii Europene”, European
Commission - Jean Monnet Project, Bruxelles, 2006
19
60. Drăgan, Gabriela - Fundamentele comerţului internaţional, Editura ASE,
Bucureşti, 2004
61. Drăgan, Gabriela - Uniunea Europană între federalism şi
interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura ASE, 2005
62. Drăgan, Gabriela; Zaharia, Rodica - Relaţii economice internaţionale: politici
comerciale şi tranzacţii internaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 2000
63. Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana - Economia mondială, Ediţia a II-a, Editura
Economica, Bucureşti, 2002
64. Feenstra, Robert C. - Integration of Trade and Disintegration of Production in
the Global Economy, Journal of Economic Perspectives 12, 4: 31-50, 1998
65. Feenstra, Robert C. - Advanced International Trade: Theory and Evidence,
Princeton: Princeton University Press, 2004
66. Feenstra, R.C.; Hanson, G. - Global Production Sharing and Rising Inequality:
A Survey of Trade and Wages, în Choi E.K. and J. Harrigan (eds.) Handbook of
International Trade, Blackwell: Malden, MA, 2005, p. 146-185
67. Finger, J. Michael. - The Doha Agenda and Development: A View from the
Uruguay Round, Asian Development Bank, Manila, 2002
68. Folcuţ, Ovidiu - Comerţ internaţional – avantaje comparative şi competitive,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005
69. Francois, J.; Nelson, D. - A Geometry of Specialization, Economic Journal, iulie
2002
70. Francois, J.; Wooton, I. - Market Structure and Market Access, CEPR discussion
paper 2006
71. Francois, J.; Rojas-Romagosa, H. - Equity, Welfare, and the Setting of Trade
Policy in General Equilibrium, World Bank discussion paper, 2005
72. Gionea, John – International Trade and Investment, Mcgraw-Hill, UK, 2002
73. Giurgiu, Adriana – Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura
Universităţii din Oradea, 2002
74. Giurgiu Adriana, Berinde, Mihai - The EU’s global role in Trade and
Competitiveness, Analele Universităţii din Oradea – Secţiunea Ştiinţe Economice –
Tom XV, 2006, pag. 162
75. Giurgiu, Adriana - The Costs and Benefits of the Romanian Integration into
EU. Comparative analysis: Integration vs. Non-integration, publicată în volumul
Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale intitulată “Regional Development in the
Romanian-Hungarian Cross-Border Space – From a National to a European
Perspective”, Debrecen, Ungaria, iunie, 2006, pag. 91-102
76. Giurgiu, Adriana – Romania’s Trade Challenges as New EU Member State – the
Impact of China onto the Romanian External Trade, Analele Universităţii din
Oradea – Secţiunea Ştiinţe Economice – Tom XVI, 2007
77. Giurgiu, Adriana - Trade Effects of EU Membership: Study Case onto the
Romanian External Trade, Analele Universităţii din Oradea – Secţiunea Ştiinţe
Economice – Tom XVI, 2007
78. Giurgiu Adriana; Berinde, Mihai - The Role of the European Community in the
WTO, publicatã în volumul „Tendinţe în dezvoltarea aplicaţiilor ciberneticii –
TOM 2003”, sub egida Academiei de Ciberneticã „Ştefan Odobleja”
19
79. Giurgiu, Adriana - Comerţul exterior românesc şi economia românească în
contextul accelerării aderării la U.E., Analele Universităţii din Oradea – Fascicola
Colegiului Tehnic, Economic şi de Administraţie – ediţia 2002
80. Giurgiu, Adriana - The Tarrifs’ Incidence on Small Countries, Analele
Universităţii din Oradea – Secţiunea Ştiinţe Economice – Tom XIV, 2005, pag. 143
81. Giurgiu, Adriana – European Trade – Historical Dynamics, Present and Future
Perspectives – Ever Newer Delimitations of the EU Customs Borders, but for how
long and how far?, Eurolimes volume, No. 4, Debrecen-Ungaria, 2007
82. Hanson, Gordon H., Xiang, Chong - The Home Market Effect and Bilateral
Trade Patterns, în American Economic Review, No. 94(4), septembrie 2004, p.
1108 – 1129
83. Hare, Paul G. - Trade Policy during the Transition Lessons from the 1990s,
CERT Discussion Paper No.2000/06, iulie 2000
84. Heckscher, E. – Foreign Trade and Income Distribution, trad., AEA, vol.3, 1950
85. Hill, Charles W. L. - International business: competing in the global
marketplace. McGraw-Hill, Boston, 2005
86. Hillman, A.L.; Ursprung, H.W. - “Multinational Firms, Political Competition,
and International Trade Policy,” în International Economic Review, 32(2), mai
1993, p. 347-363
87. Hinkelmann, Edward G. - Dictionar [de] comert exterior, Editura Teora,
Bucureşti, 2001
88. Hobsbawn, E. - Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti, 1995
89. Howorth, Jolyon - The International Impact of European Integration. Key
Events, Players and Trends, Foreign and Commonwealth Office, Londra, martie
2007
90. Horobeţ, Alexandra; Mazilu, Anda; Munteanu, Costea - Marketing
Investitional International, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002
91. Hudgins, Edward L., Bartlett, Bruce - Freedom to Trade: Refuting the New
Protectionism (The Truth about Trade History), Cato Institute Publishing House,
Washington D.C., 1997
92. Iancu, Aurel - România între liberalism şi protecţionism, Centrul Român de
Economie Comparată şi Consensuală, 1999
93. Ionescu, Alexandru - Factorii externi în dezvoltarea comerţului exterior al
României: teza de doctorat, ASE, Bucureşti, 2003
94. Jivan, Alexandru - Baze ale teoriilor economice, Editura Nero-G, Timişoara,
2002.
95. Kaminski, Bartlomiej; Francis, Nj - Romania’s Integration into European
Markets: Implications for Sustainability of the Current Export Boom, World
Bank Policy Research Working Paper 3451, noiembrie 2004
96. Katayama, Imai, S. H.; Krishna, K. - Is Protection Really for Sale? A Critique
of the Common Approach in Testing the G-H Model, lucrare prezentată la
conferinţa anuală a European Trade Study Group, Dublin, septembrie 2005
97. King, A.; Schneider B. - Prima revoluţie globală. O strategie pentru
supravieţuirea lumii. Un raport al Consiliului “Clubului de la Roma”, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1993
19
98. Kissinger, Henry - Are nevoie America de o politică externă?, Editura Incitatus,
Bucureşti, 2002
99. Korka, Mihai; Tuşa, Erika - Statistica pentru afaceri internaţionale, Editura
ASE, Bucureşti, 2004
100. Krugman, Paul – Import Protection as Export Promotion: Internaţional
Competition in the Presence of Oligopoly and Economies of Scale, Kierzkowski,
H. (Ed), Monopolistic Competition in Internaţional Trade, Oxford: Clarendon
Press, 180-193, 1984
101. Krugman, Paul – Strategic Trade Policy and the New Internaţional
Economics, Cambridge MA: MIT Press, 1986
102. Krugman, Paul – Increasing Returns, Monopolistic Competition, and
International Trade, Journal of Internaţional Economics, 9: 469-79, 1979
103. Krugman, Paul - Increasing Returns and Economic Geography, în
Journal of Political Economy, No. 99, 1991, p. 483-99
104. Krugman, Paul – Import Protection as Export Promotion; Internaţional
Competition in the Presence of Oligopoly and Economics of Scale, în H.
Kierzkowski (ed.), Monopolistic Competition and International Trade Oxford:
Clarendon Press , 180-93, 1984
105. Krugman, Paul – Is Bilateralism Bad?, în E. Helpman şi A. Razin (eds),
International Trade and Trade Policy , Cambridge, Mass.: MIT Press , 1991
106. Krugman, Paul – Regionalism versus Multilateralism: Analytical Notes,
în J. de Melo and A. Panagariya (eds), New Dimensions in Regional Integration ,
Cambridge: Cambridge University Press, 1993
107. Krugman, Paul – Competitiveness: A Dangerous Obsession, Foreign
Affairs (March/April), 28-44, 1994
108. Krugman, Paul – Rethinking International Trade, Mitt Press, Cambridge,
London, 1994
109. Kurgman, Paul - Growing World Trade: Causes and Consequences,
Brookings Papers on Economic Activity (1): 327-377, 1995
110. Krugman, Paul, R. – Marele adevăr nerostit, Editura Economica,
Bucureşti, 2004
111. Krugman, Paul; Venables, Anthony J. - Globalization and the Inequality
of Nations, The Quarterly Journal of Economics, 110(4), Noiembrie, 1995
112. Krugman, P., Obstfeld, M. – International Economics: Theory and
Policy, Sixth Edition, New York, 2003.
113. Krugman, Paul; Obstfeld, Maurice - Internationale Wirtschaft. Theorie
und Politik der Außenwirtschaft,. 6. Auflage, Pearson Verlag, München, 2003
114. Larsson, Tomas - The Race to the Top: The Real Story of Globalization,
Cato Institute Publishing House, Washington D.C., 2001
115. Lassudrie – Duchâne, B.; Mucchielli, J.L - Fondements de l’echange
international (recueil d’articles), Economia, Paris, 1991
116. Leonard, Mark - Why Europe will run the twenty first century, London:
Fourth Estate, 2005
117. Luţaş, Mihaela - Relaţiile economice dintre Uniunea Europeană şi
Europa Centrală şi de Est (Les relations économiques entre l'Union Européenne
et l'Europe Centrale et de l'Est), în: Studia oecon., 1998, 43, nr. 2, p.55-68
19
118. Luţaş, Mihaela - Integrarea economică europeană: necesitatea,
posibilitatea şi oportunitatea integrării economiei româneşti în Uniunea
Europeană, Editura Economica, Bucureşti, 1999
119. Luţaş, Mihaela – Economie Europeană, Editura Imprimeria „Ardealul”,
Cluj-Napoca, 2005
120. Maliţa, Mircea – Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira,
1998
121. Maliţa, Mircea – Jocuri pe scena lumii: conflicte, negocieri, diplomaţie,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
122. Mircea Maliţa (coautor) – L’ Europa e gli Europei, Quaderni dei
Futuribili, ed. ISIC, Gorizia, 2004
123. Maliţa, Mircea; Georgescu, Călin (coord.) - România 2020, Editura
CONSPRESS, Bucureşti, 1998
124. Manoilescu, Mihail - Forţele naţionale productive şi comerţul exterior.
Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986
125. Markusen, J. R. – Trade versus Investment Liberalization, National
Bureau of Economic Research Inc. - NBER Working Papers 6231, 1997
126. Markusen, J. R.; Melvin, J. R.; Kaempfer, W. H.; Maskus, K. E. –
International Trade: Theory and Evidence, New York: McGraw-Hill; 1995
127. Matei, Ion - Finanţarea şi creditarea comerţului exterior al României:
teza de doctorat - ASE, Bucureşti, 2005
128. Mereuţă, C.; Ciupagea, C. - Industria prelucrătoare din România 1990-
1998. Diagnostic structural. Politici alternative. Orizont 2005., Editura Libripress,
Bucureşti, 2000
129. Miron, Dumitru - Comerţ internaţional, Editura ASE, Bucureşti, 2003
130. Miron, Dumitru - Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul;
Bucureşti, 2003
131. Miron, Dumitru - Politici comerciale, Editura ASE, Bucureşti, 2003
132. Mureşan, Dumitru (coord.) – Doctrine economice, Biblioteca ASE on-
line, Bucureşti, 2005
133. Neguriţă, Octav - Evaluarea integrării Comerţului exterior al României,
în: Tribuna economică, v. 16, nr. 33, 2005, p. 65-67
134. O’Rourke, Kevin H.; Williamson, Jeffrey G. - After Columbus:
Explaining Europe's Overseas Trade Boom, 1500-1800, Journal of Economic
History, v62 (2, Jun), 2002, p. 417-456
135. Popa, Ioan - Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura ALL, Bucureşti
1997
136. Popa, Ioan - Tranzacţii de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti,
2002
137. Popescu, Andrei; Jinga, Ion – Organizaţii europene şi euroatlantice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
138. Popescu, Constantin; Ciucur, Dumitru; Raboaca, Gheorghe; Iovan
Daniela - Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura ASE, Bucureşti,
2006
19
139. Popescu, Constantin; Gavrila, Ilie; Ciucur, Dumitru - Teorie economică
generală, Volumul II, Macroeconomie, Editura ASE, 2005
140. Popescu, Gheorghe - Evoluţia gândirii economice, Editura George
Bariţiu, Cluj 2000
141. Popescu, Gheorghe - Modele de comerţ internaţional, Editura Corvin,
Deva, 2001
142. Popescu, A. Ion; Bondrea, A. Aurelian; Constantinescu, I. Madalina -
Globalizarea. Mit şi realitate, Editura Economica, Bucureşti, 2004
143. Pop Silaghi, Monica Ioana – România în tranziţie. Comerţul exterior şi
creşterea economică, Editura Economică, Bucureşti, 2006
144. Porter, Michael E. - Competition in Global Industries, Boston, Mass.,
Harvard Business School, Press, 1986
145. Porter, Michael E. – The Competitive Advantage of Nations, Macmillan
Press LTD, 1990
146. Pralea, Spiridon - Restructurări în diviziunea mondială a muncii şi în
comerţul mondial, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1988
147. Pralea, Spiridon - Politici şi tehnici în comerţul internaţional, Editura
Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi, 1991
148. Pralea, Spiridon - Politici şi reglementări în comerţul internaţional,
Editura Fundaţiei Academice "Gh. Zane" Iaşi, 1999
149. Pralea, Spiridon; Ignat, Ion - Economia lumii, Editura Symposion, Iaşi,
1994
150. Prisecaru, Petre - Guvernanţa Uniunii Europene, Editura Economica,
Bucureşti, 2005
151. Prisecaru; Petre (coord.) – Politici comune ale Uniunii Europene, Editura
152. Prodi, Romano - O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2001
153. Profiroiu, Marius – Introducere în realităţile europene, Editura
154. Rose, Andrew K. - Do We Really Know that the WTO increases Trade?,
American Economic Review, 2004
155. Rujan, Ovidiu - Comerţul internaţional şi procesele naţionale de
reproducţie, Editura ASE Bucureşti, 1976
156. Rujan, Ovidiu, Pârgaru, Ion - Economie internaţională, Editura
157. Rujan, Ovidiu - Teoria vamală. Aplicaţii şi studii de caz, Editura ASE,
Bucureşti, 1999
158. Rujan, Ovidiu – Teorii şi modele privind relaţiile economice
internaţionale, Editura All, Bucureşti, 1994
159. Syropolous, C. - On Tariff Preferences and Delegation Decisions in
Customs Unions: A Heckscher-Ohlin Approach, în Economic Journal, vol 112,
iulie 2002, p. 625-648
160. Stoica, Cosmin - Politica vamală – implicaţii economice ale adoptării
tarifului vamal comun al U.E., Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2006
19
161. Sută, Nicolae - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane:
vol. 1: Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Economică, Bucureşti,
2003
162. Sută, Nicolae - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane:
vol. 2: Teorii şi doctrine privind comerţul internaţional, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
163. Sută, Nicolae, coord.; Drăgan, Gabriela - Comerţul exterior şi politica
comercială a României în perioada de tranziţie la economia de piaţă: strategii de
dezvoltare. Editura Economică, Bucureşti, 2002
164. Sută, Nicolae, coord.; Drăgan, Gabriela - Istoria Comerţului exterior
românesc: o prezentare sintetică, Editura Eficient, Bucureşti, 1996
165. Sută, Nicolae, coord.; Drăgan, Gabriela - Istoria Comerţului exterior şi a
politicii comerciale româneşti, Editura Economică, Bucureşti, 1998
166. Sută, Nicolae, coord.; Sută-Sălăjan, Sultana - Istoria Comerţului mondial
şi a politicii comerciale, Editura ALL, Bucureşti, 1997
167. Tsoukalis, Loukas - Noua economie europeană, Editura Arc, Chişinău,
2000
168. Tsoukalis Loukas - Ce fel de Europa ?, Editura Bic All, Bucureşti, 2005
169. Vass, Andreea - Performanţe comerciale româneşti - comparaţii
internaţionale, în: Tribuna economică, v. 15, nr. 36, 2004, p. 70-73
170. Vass, Andreea – Protecţionismul european. Implicaţii pentru România,
Editura Economică, Bucureşti, 2004
171. Vaas, Andreea; Zaman, Gheorghe; Lianu, Costin - Competitivitatea
Comerţului exterior al României în perspectiva comparativă, în: Ziarul financiar,
v. 14, nr. 1744, noiembrie 2004, p. I-IV
172. Vasiliu, Cristinel, coord.; Felea, Mihai, coord. - Comerţul românesc în
faţa provocărilor secolului XXI, Editura ASE, Bucureşti, 2003
173. Voiculescu, Dan - Comerţul exterior al României la sfârşitul secolului XX,
în: Jurnalul, Bucureşti, 1999
174. Voiculescu, Dan - Competiţie şi competitivitate, Editura Economica,
Bucureşti, 2001
175. Voiculescu, Dan; Mereuţă, Cezar (coordonatori) - Analiza de
competitivitate a economiei româneşti. Orizont 2000-2005-2010. Soluţii strategice
alternative, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998
176. Woolcock, S. - European Trade Policy, in Wallace, H., Wallace, W. (ed.)
“Policy-Making in the European Union”, 4th edition, Oxford: Oxford University
Press, p. 373-400, 2000
177. Zaman, Constantin – Ajustări structurale ale comerţului internaţional al
României, Colecţia de Studii Cerope, lucrare nr.16, oct., 1999
178. Zaharia, Rodica Milena – Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti,
2004
179. Zbigniew, Brzezinski - Europa Centrala şi de Est în ciclonul tranziţiei,
Editura Diogene, Bucureşti, 1995
180. Zbigniew, Brzezinski - Tabla de şah. Supremaţia SUA şi obiectivele sale
geostrategice, Editura Antet, Bucureşti, 1998
19
181. *** - Cerinţe specifice ale gestionarii instrumentelor structurale şi
implicaţiile pentru România - studii de impact II, nr. 6, Institutul European din
România, 2005
182. *** - Comerţul exterior al României în luna ianuarie 2004, în:
Economistul, v. 14, nr. 1568, martie 2004, p. 3
183. *** - Evaluarea gradului de concordanta a legislaţiei române cu acquis-
ul comunitar, la nivelul anului 2002, pe capitole de negociere – studii de impact
II, nr. 1, Institutul European din România, 2005
184. *** - Evaluarea costurilor şi beneficiilor aderării României la UE - studii
de impact II, nr. 11, Institutul European din România, 2005
185. *** - Programul de guvernare pentru perioada 2001-2004, Guvernul
României, 2001
186. *** - Strategia economică pe termen mediu a României, Guvernul
României, 2000
187. *** - The Integration of Selected Economies in Transition into the
International Trading System, UNCTAD/ITCD/TSB3, 15 aprilie 1998
188. *** - Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa – Institutul
European din România, 2005
II. REVISTE DE SPECIALITATE ŞI RAPOARTE OFICIALE

189. “Agenda 2000” - privind Uniunea Europeana ;
190. „Europa - Piaţa unică a Uniunii Europene", Bucureşti, august, 1996 ;
191. Institutul de Economie Mondială, Contextul european şi global de dezvoltare a
României pre şi post aderare, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări
Economice, Bucureşti, 2006
192. Institutul de Economie Mondiala - România şi noile ţări membre sub impactul
integrării europene şi al globalizării, Academia Română, Institutul Naţional de
Cercetări Economice, Bucureşti, 2005
193. OECD Economic Survey, 2005
194. OECD (2000a): Roundtable on “10 Years of Trade Liberalisation in Transition
Economies”, Paris, 11 July 2000
195. OECD (2001b): The Uruguay Round Agreement on Agriculture. The Policy
Concerns of Emerging and Transition Economies, OECD, April 2001
196. Strategia Naţională de Export 2005-2009
197. Strategia Naţională Post-Aderare 2007-2013
198. UNCTAD – „Multilateralism and Regionalism - The new Interface”, editată de
Mina Mashayekhi şi Taisuke Ito, New York şi Geneva, 2005
199. UN Millennium Project – “Trade Development and the WTO: An Action Agenda
beyond the Cancún Ministerial. Task Force on Trade”, New York: United Nations,
2004
200. World Bank and Oxford University Press – “Globalization, Growth, and Poverty.
Building An Inclusive World Economy”, 2002
201. WTO “International trade statistics 2006”, December 2006, Geneva, Switzerland,
ISBN 978-92-870-3355-0
202. Raport anual, Banca Naţională a României, 1993-2006
19
203. World Development Indicators, Banca Mondială, 2004-2007
http://web.worldbank.org/
204. World Investment Report, UNCTAD, 2001-2007
III. DOCUMENTE INTERNAŢIONALE şi ACTE NORMATIVE DE DREPT

COMUN ŞI COMERCIAL, INTERNE şi INTERNAŢIONALE
205. Acordul privind crearea OMC - Declaraţia de la Marrakesh din 15 aprilie 1994
206. Acordul General privind comerţul cu servicii (GATS)
207. Acordul privind drepturile de proprietate intelectuala legate de comerţ (TRIPS)
208. Acordul privind achiziţiile publice
209. Anexa la Legea nr. 608/2003 (MO nr. 928 bis) pentru modificarea denumirii şi
clasificării mărfurilor din Tariful vamal de import al României şi a taxelor vamale
aferente acestora
210. Hotărâre nr. 681 din 12 iunie 2003 pentru modificarea alin. (2) al art. 1 din
Hotărârea Guvernului nr. 55/2002 pentru instituirea măsurii de salvgardare în
cadrul Sistemului global de preferinţe comerciale între ţările în curs de dezvoltare
(MO nr. 435 din 19 iunie 2003).
211. Hotărârea nr. 1494/18.12.2002 privind deschiderea de contingente tarifare la
importul in România al unor produse agricole originare din Uniunea Europeana şi
modul de administrare a acestor contingente in anul 2003 (MO 963/28.12.2002)
212. Hotărârea nr. 1518 din 18.12.2002 (MO nr. 05/08.01.2003) privind aprobarea
mecanismului de acordare a primelor de export de la bugetul de stat pentru
produsele agroalimentare
213. Hotărârea nr. 1526 din 18.12.2003 (MO nr. 937/24.12.2003) privind regimul
general de export şi de import
214. Hotărârea nr. 1527 din 18.12.2003 (MO nr. 936/24.12.2004) privind regulile şi
procedurile în materie de licenţe de export şi de import
215. Hotărârea nr. 329/22.03.2001 (MO nr. 151/28.03.2001) privind importul şi
comercializarea unor produse folosite
216. Hotărârea nr. 486 din 1 aprilie 2004 privind înfiinţarea Consiliului de export
(Publicata in Monitorul Oficial nr. 338/19.04.2004)
217. Hotărârea nr. 56/ 17 01.2002 privind reducerea temporara a taxei vamale pentru
unele produse agricole
218. Hotărârea nr. 764 din 09.11.1991 (MO nr. 232/19.11.1991) privind unele măsuri
în legătură cu respectarea regimului licenţelor de export şi de import
219. Hotărârea nr.215/ 30.04.1992 privind regimul licenţelor de export şi import al
României
220. Hotărârea nr.276/1995 - Operaţiunile legate de import-export
221. Legea nr. 133 din 22.12.1994 (MO nr. 360/27.12.1994) pentru ratificarea
Acordului de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ
222. Legea nr. 20/1993 privind Acordul european instituind o asociere intre România
pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de alta parte-
M.Of. nr. 073 din 04/12/1993
223. Raport asupra candidaturii României la UE şi asupra stadiului negocierilor de
aderare
19
224. Raport asupra strategiei de pregătire a aderării ţărilor asociate din Europa centrala
şi de Est- adoptat de Consiliul european de la Essen
225. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – Legi comentate, publicat de către
Gâlea, I.; Dumitraşcu, M.A.; Morariu, C., sub egida Ministerului Afacerilor Externe
din România, la Editura All Beck, Bucureşti, 2005
IV. ALTE SURSE : SITE-URI INTERNET ŞI BAZE DE DATE

226. Centrul de Informare al Comisiei Europene în România -
http://www.infoeuropa.ro/
227. Departamentul pentru Comerţ Exterior din cadrul Ministerului Economiei şi
Comerţului - www.dce.gov.ro
228. Direcţia Generală pentru Comerţ Exterior a Comisiei Uniunii Europene -
http://ec.europa.eu/trade/index_en.htm
229. EUObserver - http://www.euobserver.com
230. EurActiv - http://www.euractiv.com/
231. Institutul European din România - http://www.ier.ro/
232. Ministerul de Afaceri Externe - http://www.mae.ro/
233. Ministerul Integrării Europene - http://www.mie.ro/
234. Misiunea României pe lângă UE - http://www.roumisue.org/
235. UNCTAD - http://unstats.un.org/ United Nations Operational Rates of Exchange
236. Uniunea Europeană online - http://europa.eu.int/
V. REVISTE, RAPOARTE ŞI STATISTICI (COLECŢII DIN DIFERIŢI ANI):

237. Colecţia Revista "The Economist"
238. Comisia Naţională pentru Statistică - Anuarul Statistic al României: 1997; 2000
239. Foreign Affairs (Council on Foreign Relations)
240. Colecţia “Journal of Economics and Business”
241. EUROSTAT - External and intra-European Union trade – Monthly Statistical
books, seriile lunare ale anilor 1995-2007
242. External and intra-EU trade - Statistical yearbook - Data 1958-2005, publicat de
EUROSTAT în 2006.
243. Institutul Naţional de Statistică din România – INSSE - Anuarul Statistic al
României: 2003 – 2006
244. Institutul Naţional de Statistică din România – INSSE - Anuarul de Comerţ
Exterior al României: 2004-2006
245. UNCTAD - Development and Globalization: Facts and Figures
246. UNCTAD Handbook of Statistics
247. UNCTAD - World Investments Report
248. World Development
249. WTO Annual Report
250. WTO - International Trade Statistics
251. WTO - World Trade Report
20
201

Comert International Si Politici Comerciale - Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comert International Si Politici Comerciale - Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Prof.univ.dr.ec. Mihai BERINDE

Acest curs este organizat sub patronajul Modulului European Jean

Titular curs: Conf.univ.dr.ec. Adriana GIURGIU

Director de proiect: Prof.Dr. Mihai Berinde;

Membrii echipei de proiect: Conf.Dr. Adriana Giurgiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Capitolul 1. Conceptele fundamentale ale comerţului internaţional şi

Capitolul 2. Instrumente şi măsuri contemporane de politică comercială........33

Capitolul 3. Teorii şi modele privind comerţul internaţional.............................81

Capitolul 5. Politica Comercială Comună a Uniunii Europene – incidenţa

1. De ce este important să studiem comerţul internaţional şi politicile

Comerţul constituie unul dintre actele economice fundamentale ale

2. Obiectivele studierii comerţului internaţional şi politicilor comerciale

Competenţele asigurate de studiul acestei discipline

Ce înţelegem prin comerţ internaţional şi care sunt etapele istorice ale

1.1 Delimitări conceptuale

Sursa datelor: Rapoartele anuale ale OMC

Componentele comerţului exterior ale unui stat sunt exporturile,

Sursa datelor: Rapoartele anuale ale OMC

4 conform N. Sută – coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Edit

1.1.1 Politica importului

Efectele pozitive ale activităţii de import

Importul - o activitate care are importanţă pentru participarea unei

Efectele pozitive ale activităţii de import sunt:

În concluzie, trebuie reţinut faptul că este necesar să se urmărească

În general, orice importator doreşte să promoveze o politică comercială

1.1.2 Politica exportului

Exportul este necesar pentru că orice ţară trebuie să-şi realizeze

 Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri şi

 Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a

 Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate

 Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a

 Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru

 Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea

Adam Smith, în lucrarea sa fundamentală Avuţia Naţiunilor (1776),

Sinergia acestor factori a determinat următoarele efecte asupra

0,0 1950-63 1963-73 1973-90 1990-05

Comertul mondialProductia mondiala

Sursa: date prelucrate după WTO Report 2005

În concluzie, deşi comerţul internaţional a fost prezent peste tot în istorie

Din cele enunţate anterior, factorii stimulativi şi determinanţi principali

Politica comercială este una din componentele de bază ale politicii

Funcţiile politicii comerciale

Politica comercială trebuie să îndeplinească 3 funcţii, dintre care două

Reglementările de politică comercială se elaborează într-o viziune

2.1 Tipuri de politici comerciale

Cele mai multe discuţii nu se referă la faptul dacă guvernele ar trebui să

2.2 Instrumente şi măsuri de politică comercială

2.2.1. Instrumente şi măsuri de natură tarifară. Regimul vamal

A. Teritoriul vamal poate fi mai mare decât teritoriul naţional prin

Principii care guvernează sistemul comercial internaţional

Prin prisma politicii comerciale, sistemul comercial multilateral al

Camera Internaţionalăpentru TransportatorilorRutieri;

Taxele vamale se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, şi

A. Clasificarea după obiectul impunerii fiscale - separă taxele vamale în:

Relaţia de mai sus exprimă protecţia asupra valorii adăugate, şi arată

B. Clasificarea după modul de percepere grupează taxele vamale în: taxe

C. Clasificarea după modul de fixare, structurează taxele vamale în: taxe

Din categoria taxelor de retorsiune (dar având o dublă natură, atât

Utilizarea taxelor vamale produce asupra funcţionării economiei o

2.2.2 Instrumente şi măsuri de natură netarifară. Restricţiile

1. Interdicţia constituie un mijloc de protecţie radical, care constă în blocarea,