Sunteți pe pagina 1din 92

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PETROŞANI
2008
Cap.1. RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE - SPECIFIC ŞI CADRU GENERAL
DE MANIFESTARE
1.1. Delimitări conceptuale……………………….…………….................................4
1.2. Conţinutul relaţiilor economice internaţionale ……………………….………....5
1.3. Rolul relaţiilor economice internaţionale …………………………....................5

Cap.2. POLITICA COMERCIALĂ


2.1. Conceptul, funcţiile, tipurile şi instrumentele politicii comerciale …….............7
2.2. Politica comercială tarifară (politica vamală) ..................................................8
2.3. Politica comercială netarifară …………………………………………………...11
2.4. Politica comercială de promovare şi simulare a exporturilor ........................13

Cap.3. CURSUL VALUTAR – FACTOR DETERMINANT ÎN RELAŢIILE ECONOMICE


INTERNAŢIONALE
3.1. Consideraţii generale ………………………...................................................15
3.2. Riscurile implicate de schimburile economice internaţionale .......................17
3.3. Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă …………………….................19

Cap.4. MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE


4.1. Valutele …………………………………………………………….....................21
4.2. Moneda internaţională ………………………………………………………......23
4.3.Compensaţiile………………………................................................................27
4.3.1. Definirea şi tipologia operaţiunilor în contrapartidă ........................27
4.3.2. Tipologia compensaţiilor .................................................................29

Cap.5. INSTRUMENTE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ INTERANŢIONALE


5.1. Instrumente interanţionale de plată …..........................................................33
5.1.1. Cambia şi biletul la ordin ….............................................................33
5.1.2. Cecul ..............................................................................................35
5.1.3. Cardul .............................................................................................36

2
5.2. Modalităţi interanţionale de plată .................................................................37
5.2.1. Ordinul de plată ..............................................................................38
5.2.2. Incasso-ul bancar ...........................................................................39
5.2.3. Acreditivul documentar ...................................................................40
5.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară .....................................................42

Cap.6. PIAŢA VALUTARĂ


6.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei valutare .........................................................44
6.2. Operaţiuni principale ....................................................................................45
6.3. Operaţiuni de arbitraj ....................................................................................46
6.4. Operaţiuni speculative ..................................................................................47

Cap.7. FINANŢAREA ŞI CREDITAREA ACTIVITĂŢII DE COMERŢ EXTERIOR


7.1. Conţinutul finanţării internaţionale ................................................................50
7.1.1. Investiţiile internaţionale directe .....................................................51
7.1.2. Plasamente internaţionale de titluri ................................................52
7.1.3. Forfetarea .......................................................................................53
7.1.4. Factoringul ......................................................................................53
7.1.5. Leasingul internaţional ...................................................................56
7.2. Creditul pe piaţa internaţională ....................................................................58

APLICAŢII PRACTICE ..................................................................................................60

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE....................................................................................79

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................89

3
Cap.1. RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE - SPECIFIC ŞI CADRU
GENERAL DE MANIFESTARE

1.1. Delimitări conceptuale

Economia mondială (internaţională) - ansamblul interdependenţelor economice,


politice, comerciale şi financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile
supranaţionale şi societăţile transnaţionale, privite şi analizate în mod dinamic şi
evolutiv. S-a conturat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca urmare a
formării statelor independente şi adâncirii diviziunii internaţionale a muncii.
Componentele economiei mondiale sunt:
1. Diviziunea internaţională a muncii - tendinţa de specializare internaţională a
producţiei, ca bază a participării ţărilor la circuitul economic mondial (ţări industriale,
agrare, prelucrătoare, furnizoare de materii prime, etc.).
2. Economiile naţionale - ansamblul de activităţi economice desfăşurate într-o
ţară asupra cărora acţionează reglementări cu caracter economic proprii statului
respectiv; se prezintă într-o mare diversitate:
- după nivelul de dezvoltare: ţări dezvoltate, în curs de dezvoltare, subdezvoltate;
- după sistemul politic şi economic: ţări cu economie de piaţă (capitaliste), cu
economie central-planificată (socialiste), cu economie în tranziţie.
Deşi ambele reprezintă schimburi reciproce, economia mondială şi economia
naţională se deosebesc fundamental. În timp ce schimburile economice pe piaţa internă
se desfăşoară liber, fără restricţii, relaţiile comerciale dintre state sunt supuse unor
reglementări specifice, putând fi supuse restricţiilor de natură tarifară (bariere vamale) şi
netarifară (contingente, norme tehnice, formalităţi administrative).
3. Societăţile transnaţionale (multinaţionale) - întreprinderi care operează prin
filiale localizate în mai multe ţări, fiind, de obicei, de dimensiuni mari; calea principală de
expansiune a acestor societăţi pe pieţele internaţionale sunt investiţiile externe directe.
4. Piaţa mondială - ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între ag.econ.
din diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei. Formele principale sunt:
- comerţul internaţional - tranzacţii cu bunuri şi servicii ce se desfăşoară între ag.econ.
din diferite ţări, fiind forma principală sub care s-a constituit piaţa mondială;
- piaţa internaţională a capitalurilor - operaţiuni legate de plasarea în/din străinătate a
unor capitaluri sub formă de investiţii directe, credite, cumpărări de titluri de valoare;
- piaţa internaţională a muncii - relaţii generate de migraţia forţei de muncă între ţări;

4
- piaţa tehnologiilor de vârf - transferuri de brevete, invenţii.
5. Relaţiile economice internaţionale - totalitatea tranzacţiilor economice
internaţionale dintre statele lumii care cuprind circulaţia internaţională a mărfurilor şi
serviciilor, precum şi relaţiile valutare şi financiare internaţionale.

1.2. Conţinutul relaţiilor economice internaţionale

Tranzacţiile internaţionale se pot grupa în trei categorii cărora le corespund tot


atâtea tipuri de operaţiuni:
a) schimbul de mărfuri (operaţiuni comerciale) - exporturi şi importuri de
mărfuri; are cea mai mare pondere în ansamblul relaţiilor economice internaţionale;
b) schimbul de servicii (operaţiuni necomerciale) - prestaţii de servicii legate de
schimbul de mărfuri (transport, asigurare, servicii bancare privind decontarea), turismul
internaţional, transferuri de dobânzi şi credite, plasamente pe pieţele valutare;
c) schimburi de capital (operaţiuni financiare) – au în vedere relaţiile valutare şi
financiare internaţionale generate de mişcările mărfurilor şi serviciilor pe plan extern.
Relaţiile valutare şi financiare internaţionale se bazează pe sistemele monetare
ale economiilor naţionale şi se materializează în 3 fluxuri:
- fluxul valutar-financiar determinate de schimburi economice internaţionale, având la
bază vz./cump. de mărfuri sau servicii între ag.econ. din diferite ţări;
- fluxul valutar-financiar determinate de existenţa unor fonduri disponibile şi
posibilitatea plasării lor sub formă de investiţii internaţionale (directe, de portofoliu) şi
de credite internaţionale;
- fluxul valutar-financiar legat de: depozitele în valută, ajutoare acordate între state,
plata datoriilor de război.

1.3. Rolul relaţiilor economice internaţionale

Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică,


prin extinderea şi intensificarea R.E.I. care primesc o importanţă tot mai mare, având
roluri multiple:
a). Facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale - diviziunea
internaţională a muncii este influenţată de diferenţele de resurse materiale existente
între state şi de procesul de specializare internaţională a producţiei de bunuri.
Extracţia şi producerea materiilor prime rămâne una din problemele

5
fundamentale ale economiei mondiale şi ale economiilor naţionale, determinând
procesele economice din majoritatea statelor lumii. Statele subdezvoltate rămân
principalele furnizoare de materii prime şi produse primare, iar statele dezvoltate sunt
cele care furnizează tehnologia necesară industrializării acestora.
Problema resurselor materiale este cu atât mai actuală cu cât unele state
dezvoltate sunt în mare parte dependente de import pentru realizarea propriilor strategii
de dezvoltare. Accesul acestor state la resursele materiale mondiale este posibil doar
prin intermediul relaţiilor economice internaţionale.
b). Acţionează ca un factor dinamizator al progresului tehnic - progresul
tehnic este legat de structura capitalului şi de productivitatea muncii şi se concretizează
în modificări structurale de esenţă ale factorilor de producţie, fiind direct legat de
cercetarea ştiinţifică.
Sub impactul progresului tehnic are loc adâncirea diviziunii internaţionale a
muncii. Fapt ce determină ca relaţiile economice internaţionale să devină o componentă
strategică esenţială pentru progresul economiei naţionale a fiecărui stat. Adâncirea
diviziunii internaţionale a muncii conduce la creşterea interdependenţelor dintre state,
nu numai dintre cele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, dar şi dintre cele
dezvoltate între ele sau dintre cele în curs de dezvoltare între ele.
c). Asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial - interdependenţele
economice formate în procesul adâncirii diviziunii internaţionale a muncii necesită
convieţuirea statelor şi economiilor naţionale.
În condiţiile actuale, în care lumea este împărţită în ţări dezvoltate şi
subdezvoltate, unul dintre principalii factori ai dezvoltării economice la nivel mondial îl
constituie eliminarea decalajelor de dezvoltare şi crearea condiţiilor ca fiecare stat să
dispună de bogăţii proprii şi programe de dezvoltare care să garanteze forţei de muncă
stabilitate şi siguranţă.
R.E.I. au un rol esenţial în dezvoltarea armonioasă a tuturor economiilor
naţionale şi în asigurarea stabilităţii mondiale, intensificarea schimburilor comerciale
internaţionale, devenind unul din cei mai importanţi factori ai creşterii economice şi
progresului social în toate statele lumii.

6
Cap.2. POLITICA COMERCIALĂ

2.1. Conceptul, funcţiile, tipurile şi instrumentele politicii comerciale

Politica comercială reprezintă una din componentele de bază ale politicii


economice generale a fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice
externe (exporturi, importuri, operaţiuni de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică),
urmărind promovarea cu prioritate a intereselor naţionale.
Politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor (administrative,
financiare, bugetare, valutare) adoptate de un stat cu scopul promovării / restrângerii
schimburilor comerciale externe şi al protejării pieţei interne în faţa concurenţei străine.
Politica comercială trebuie să îndeplinească 2 funcţii diametral opuse, dar care
se regăsesc, cu ponderi/intensităţi diferite, în reglementările specifice fiecărui stat:
- funcţia de promovare a relaţiilor economice internaţionale - asigură impulsionarea
acelor fluxuri comerciale care sunt avantajoase pentru ţara respectivă;
- funcţia de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, folosind pârghii de
limitare / eliminare a legăturile economice externe dezavantajoase.
În relaţie cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politică comercială:
- Autarhia - stare generală de izolare economică faţă de celelalte state,
caracteristică unei economii închise, în care comerţul exterior este practic inexistent,
ignorându-se avantajele ce pot fi obţinute prin participarea la circuitul economic
mondial. Consecinţele autarhiei sunt nefaste pentru că, blocarea legăturilor cu
economia mondială, anulează şansele de progres, conducând ţara în cauză nu numai
la stagnare, ci chiar la regres. În realitate, autarhia nu poate fi nici totală din moment ce
nici o naţiune nu dispune de toate resursele naturale şi umane pentru a produce ceea
ce este necesar pentru locuitori, şi nici permanentă deoarece dezvoltarea autarhică
duce în timp la necesitatea dezvoltării contractelor cu exteriorul (ex. fosta Uniune
Sovietică, Cuba, Coreea de Nord).
- Protecţionismul - doctrina economică care vizează protejarea economiei
naţionale prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine. În acest caz,
statul controlează schimburile economice internaţionale prin intermediul diferitelor
instrumente protecţioniste, de natură tarifară (bariere vamale) şi netarifară (restricţii
cantitative, norme tehnice, formalităţi administrative). Acest comportament protecţionist
este subordonat intereselor fundamentale ale economiei naţionale, schimburile
economice externe fiind folosite ca sursă a creşterii economice.

7
- Liberul-schimb - doctrina economică liberală caracterizată prin libera circulaţie
a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor de orice natură din
calea relaţiilor economice internaţionale. Principala consecinţă a liberalizării
schimburilor economice internaţionale este sporirea volumului bunurilor/serviciilor care
alcătuiesc structura ofertei din ţara respectivă, ce generează o concurenţă foarte
puternică între producători, cu consecinţe pozitive pentru consumatori, ca urmare a
faptului că preţurile, într-o asemenea situaţie, scad.
Deşi în prezent caracteristica de bază a comerţului internaţional este tot
protecţionismul, se realizează o trecere treptată la un comerţ mai puţin încorsetat de
restricţii, fără a fi totuşi pe deplin liber.
Înfăptuirea politicii comerciale se bazează pe folosirea unu set de instrumente
care instituie un anumit regim comercial al importurilor şi exporturilor.
Instrumentele utilizate în cadrul politicii comerciale sunt:
- mijloacele tarifare (politica comercială tarifară/vamală);
- mijloacele netarifare (politica comercială netarifară);
- mijloacele de promovare şi stimulare (politica comercială de promovare şi
stimulare).
Dacă politica vamală şi politica netarifară vizează, în principal, importurile pe care
le descurajează, orientând consumul spre producţia indigenă, politica de promovare şi
stimulare vizează exporturile pe care le impulsionează într-o măsură cât mai mare.

2.2. Politica comercială tarifară (politica vamală)

Politica vamală reprezintă componenta de bază a politicii comerciale şi se


realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul exterior
al ţării respective.
Instrumentele de realizare a politicii vamale sunt:
- tariful vamal - este considerat drept principalul instrument de protecţie a
economiei naţionale şi cuprinde nomenclatorul mărfurilor (clasificate şi codificate
după anumite criterii) şi taxele vamale percepute asupra mf. I/E;
- legile, codurile şi regulamentele vamale.
Taxa vamală reprezintă un impozit indirect perceput asupra mărfurilor care trec
frontiera vamală a unui stat, constituind un important instrument de formare a preţurilor
de comerţ exterior.
Taxele vamale pot fi clasificate după mai multe criterii:

8
1). după scopul impunerii:
- taxe vamale cu caracter fiscal - sunt percepute numai cu scopul procurării de
venituri la bugetul de stat, având un nivel redus;
- taxe vamale cu caracter protecţionist - sunt percepute pentru a reduce puterea
concurenţială a produselor importate şi a proteja produsele indigene, având un nivel
ridicat; în anumite cazuri, când nivelul lor este foarte ridicat, pot avea un efect
prohibitiv;
- taxe vamale preferenţiale - urmăresc încurajarea fluxurilor comerciale pentru
anumite produse sau în relaţie cu anumiţi parteneri, având un nivel scăzut; pot avea
caracter bilateral sau multilateral, pot fi aplicate în mod unilateral sau în condiţii de
reciprocitate;
- taxe vamale cu scop sancţional (de retorsiune) - se pot institui împotriva acelor
parteneri care folosesc practici comerciale neloiale.
- taxele antidumping - se aplică pentru a sancţiona regimul de dumping
comercial practicat de unii exportatori. Dumpingul e o strategie comercială neloială ce
urmăreşte asigurarea pătrunderii pe o piaţă (a firmei/a produsului) sau extinderea pieţei
prin utilizarea unui preţ de ofertă diminuat, sub nivelul preţului mondial (Tad = Pm - Pd);
- taxele compensatorii - sunt stabilite asupra mărfurilor imp. care au beneficiat
în ţara de origine de subvenţii din parte statului; se calc. Tc = Pm – Pc .
2). după obiectul impunerii:
- taxe vamale de import - se percep asupra mărfurilor importate, au de obicei nivelul
cel mai ridicat, sunt cele mai frecvent folosite, se practică pe termen lung şi vizează
un nomenclator larg de produse; au rolul de a proteja producţia internă, diminuând
competitivitatea produselor străine;
P O Perceperea taxelor vamale de
import determină majorarea preţului
produselor străine, preţul de
P1 S1 D1
comercializare pe piaţa internă

P0 S0 D0 devenind: P1 = P0 + T.v. Acest lucru


C va determina creşterea producţiei

O A C D B Q interne şi reducerea consumului.

- taxe vamale de export - se percep asupra mărfurilor exportate, se practică pe


perioade scurte, vizează un nomenclator restrâns; au drept scop principal:
• descurajarea anumitor exporturi, în special de materii prime pentru a

9
favoriza prelucrarea lor în ţară;
• limitarea exporturilor în ramurile în care producţia indigenă nu acoperă
nevoile de consum.
- taxe vamale de tranzit - se percep asupra mărfurilor care tranzitează teritoriul
vamal al ţării, au un nivel scăzut, se aplică foarte rar, având în general un scop fiscal
(obţinerea de venituri la bugetul de stat).
3). După modul de percepere:
- taxe vamale ad-valorem - sunt exprimate procentual şi aplicate asupra valorii în
vamă (VV) a mărfurilor; sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele mai răspândite, fiind
uşor de stabilit fără a presupune un tarif vamal detaliat; prezintă dezavantajul
pericolului evaziunii fiscale prin înscrierea în Declaraţia vamală a unor valori mai
mici decât cele reale;
- taxe vamale specifice - sunt exprimate în valori absolute pe unitatea fizică de
marfă; acest mod de percepere asigură un nivel mult mai ridicat al protecţiei tarifare
şi înlătură posibilitatea apariţiei tentativelor de evaziune fiscală; folosirea lor este
însă greoaie şi presupune un tarif vamal detaliat ce trebuie mereu completat şi
revizuit;
- taxe vamale mixte - se bazează pe combinarea taxelor vamale ad-valorem cu cele
specifice cu scopul de a asigura un grad de protecţie mai ridicat, pornind de la
avantajele şi dezavantajele folosirii celor 2 moduri de percepere a taxelor vamale.
Scopul principal al perceperii taxelor vamale fiind acela de a proteja producţia
autohtonă, nivelul taxelor vamale din tariful vamal indică mărimea protecţiei nominale
(Pn) care se mai numeşte şi taxă nominală:
- pentru t.v.ad-valorem : Pn = t.v.ad-valorem
tv s
- pentru tvspecifice : Pn = ⋅ 100
VV
Un alt indicator care exprimă măsura în care taxa vamală asigură protejarea
economiei naţionale este gradul de protecţie nominală (GPN) care se determină ca un
raport procentual între preţul de comercializare în interiorul ţării al produsului provenit
din import (Pcom) şi preţul intern al unui produs similar (Pint):
Pcom (VV + Tv ) ⋅ C
G PN = ⋅ 100 = ⋅ 100
Pint Pint
- GPN > 100 - taxa vamală are un rol protecţionist;
- GPN = 100 - taxa vamală are rolul de a corela preţul produsului din import cu cel al
produsului indigene;
10
- GPN < 100 - taxa vamală nu produce efect protecţionist, fiind greşit stabilită.
Teritoriul vamal reprezintă zona geografică în interiorul căreia se aplică un
anumit regim vamal. De regulă, teritoriul vamal coincide cu suprafaţa teritorială a
statelor independente. Teritoriul vamal poate fi mai mare decât teritoriul naţional prin
formarea uniunilor vamale sau a zonelor de liber schimb.
Uniunile vamale se formează atunci când 2/mai multe state hotărăsc, printr-un
acord special, desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din comerţul
reciproc al statelor membre al uniunii şi instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu
terţii. (prima uniune vamală înfiinţată în Europa a fost cea dintre Austria şi Lichtenstein
din 1852, în prezent cea mai importantă fiind Uniunea Europeană).
Zonele de liber schimb reprezintă o altă formă de integrare vamală care
presupune eliminarea treptată/dintr-o dată a barierelor tarifare şi netarifare din comerţul
reciproc al ţării participante, dar în relaţiile comerciale cu terţii nu se instituie o politică
comercială comună.
Crearea uniunilor vamale
P
O duce la intensificarea tranzacţiilor
economice intnaţionale dintre
M N statelor membre, determinând un
Pt
fenomen ce poartă denumirea de
creare de comerţ.
P M’ N’
R S Formarea uniunii vamale
C
determină scăderea preţului de la
O C A B D Q
Pt la P şi creşterea cantităţii
importate de la AB la CD. Crearea de comerţ = A ΔMRM’+A ΔNSN’

2.3. Politica comercială netarifară

Politica comercială netarifară constituie un ansamblu de măsuri de politică


comercială, altele decât cele vamale, care limitează schimburile comerciale externe,
având ca principal scop protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi echilibrarea
balanţelor de plăţi externe.
Spre deosebire de politica tarifară, care constituie un instrument economic de
protecţie a economiei naţionale, politica netarifară are un caracter administrativ.
Organizaţia Mondială a Comerţului a clasificat instrumentele netarifare în trei
mari grupe:

11
1. instrumente care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii
cantitative);
2. instrumente care limitează indirect importurile prin mecanismul preţurilor;
3. instrumente care decurg din formalităţile vamale şi administrative, denumite generic
măsuri de protecţionism administrativ.
1. În grupa restricţiilor cantitative se includ:
a) interdicţiile - constau în blocarea pentru o perioadă de timp a I/E unor
produse. Interdicţiile pot fi practicate cu scopul protejării consumatorilor interni (se
aplică împotriva produselor nocive sau insuficient verificate) sau al sprijinirii
producătorilor autohtoni care îşi pot comercializa produsele la preţuri avantajoase în
condiţiile limitării importurilor la bunurile similare;
b) contingentele - plafoane cantitative/valorice ce restrâng I/E unor produse
pe o anumită perioadă; au drept scop echilibrarea pieţelor interne, ca urmare a corelării
I cu of.int. insuficientă şi cer. mai mare sau a E cu of.int. excedentară şi cer. mai redusă;
c) licenţele de import-export – autorizaţii acordate de stat firmelor care
desfăşoară act.com.ext., realizând un ctl. eficient asupra desf. sch. econ.;
d) limitările voluntare la export – aplicate în sit. în care balanţa comercială
înregistrează deficite cronice, iar exportatorii, pentru a asigura echilibrarea schimburilor
reciproce, restrâng în mod deliberat E către partenerii cu deficit;
2. Principalele instrumente netarifare care produc efecte restrictive prin
intermediul mecanismului preţurilor sunt:
a) prelevările variabile reprezintă pârghii prin care se urmăreşte reducerea
infl. preţurilor mondiale asupra preţurilor pe o anumită piaţă. Taxele de prelevare au un
mecanism de stabilire asemănător taxelor antidumping/compensatorii (diferenţa dintre
preţul mondial şi preţul de pe piaţa respectivă);
b) preţurile limită, care instituie obligaţia importatorului de a nu încălca
anumite limite de preţuri; se utilizează 2 var. ale preţurilor limită:
- minime la import - practicate în statele în care produsele autohtone se comercializează
la preţuri mari;
- maxime la import în situaţiile în care poziţiile pe pieţele ale firmelor exp. le-ar permite
posibilitatea de a controla preţurile de vânzare;
c) ajustările fiscale la frontieră se realizează prin restituirea impozitelor
indirecte plătite de exportator, pentru mărfurile destinate pieţei externe şi aplicarea de
impuneri fiscale suplimentare în ţara importatoare;
d) restricţiile valutare cele mai frecvent utilizate sunt

12
- depozitele valutare prealabile impun importatorului să constituie suma necesară
pentru plata unui import cu 1-3 luni înainte de scadenţa plăţii;
- cursurile multiple folosite în ţările cu monedă neconvertibilă şi în statele în
tranziţie, instituie un regim favorabil/restrictiv pt. diferite op. com., în raport cu
cursul de preschimbare a m.naţ. în valuta necesară pt. susţinerea importurilor
sau a valutei rezultate din exporturi în moneda naţională.
3. Protecţionismul administrativ. În această categorie se includ o serie de
măsuri, care deşi par simple cerinţe de ordin tehnic, sanitar, reprezintă în realitate
bariere netarifare dintre cele mai eficiente:
- determinarea valorii în vamă a mărfurilor;
- documentele şi formalităţile cerute la import;
- participarea statului la schimburile economice externe (achiziţiile
guvernamentale, comerţul de stat, monopolul statului);
- limitarea importurilor prin reglementări tehnice.

2.4. Politica comercială de promovare şi simulare a exporturilor

Politica de promovare şi stimulare cuprinde totalitatea măsurilor şi


reglementărilor adoptate de către stat şi întreprinderi care vizează impulsionarea
globală a exporturilor ţării respective.
Măsurile folosite pentru impulsionarea exporturilor:
1. Măsuri de promovare care au drept obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi
externi pentru a cumpăra anumite produse naţionale disponibile pentru export, într-un
viitor apropiat. Acestea sunt măsuri aplicate la nivel macroeconomic şi îmbracă o
multitudine de forme concrete, cum sunt:
- negocierea şi încheierea tratatelor de comerţ, acordurilor com. şi de plăţi,
acordurilor de coop. econ. internaţ., alte convenţii economice;
- participarea la târguri şi expoziţii internaţionale;
- reprezentarea comercială în ţările partenere;
- prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de
consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora;
- publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului;
- participarea la activitatea organismelor internaţionale şi la diferite acorduri
multilaterale, menite să faciliteze schimburile economice externe.
2. Măsurile de stimulare au drept scop creşterea competitivităţii mărfurilor

13
destinate exporturilor şi cointeresarea producătorilor şi exportatorilor în realizarea şi
livrarea de produse la export. Asemenea măsuri se adoptă:
a). la nivel microeconomic - se acţionează în general pe linia reducerii costurilor
de producţie şi a ridicării perform. teh.-econ. ale prod. destinate exp.;
b). la nivel macroeconomic, măsurile adoptate fac parte din categoriile:
- măsuri de natură bugetară:
- subvenţiile directe de export – se realizează sub forma compensaţiilor
băneşti acordate firmelor producătoare de mărfuri pentru export;
- subvenţiile indirecte de export - finanţarea unor sisteme informaţionale
moderne, elaborarea de studii de piaţă, implementarea unor programe
publicitare, acordarea de asistenţă tehnică exportatorilor;
- primele de export sunt sume acordate de la bugetul statului firmelor care
realiz. un volum important de exp. pe o anumită piaţă sau care exportă
produse aparţinând unor ramuri de o importanţă deosebită pentru
economia naţională.
- măsurile de natură fiscală vizează creşterea competitivităţii exporturilor prin
atenuarea / eliminarea unor cheltuieli de natura impozitelor şi taxelor.
- măsuri de natură financiar-bancară ce includ în principal creditele de export şi
asigurarea şi garantarea creditelor externe.
- măsuri de natură valutară care vizează asigurarea competitivităţii bunurilor exportate
şi motivarea exportatorilor.
- primele valutare sunt bazate pe regimul cursurilor multiple sau sunt aplicate
sub forma primelor indirecte care sunt acordate la momentul realizării sch.
valutare.
deprecierea monedei naţionale determină creşterea competitivităţii exporturilor
deoarece efortul valutar pe care-l face importatorul străin pentru procurarea monedei
depreciate necesară plăţii este mai mic, ceea ce duce la sporirea interesului pentru
cumpărare din ţara respectivă. Este o măsură pur monetară ce se utilizată doar pe
termen scurt pentru că poate determina o tendinţă generală de creştere a preţurilor
pentru întreaga economie.

14
Cap.3. CURSUL VALUTAR – FACTOR DETERMINANT ÎN RELAŢIILE
ECONOMICE INTERNAŢIONALE

3.1. Consideraţii generale

Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări, fiind
stabilit pentru reglementarea schimburilor economice internaţionale. Fiecare ţară care
practică mai multe cursuri valutare încearcă să folosească această categorie
economică, în primul rând, ca instrument de măsurare monetară a schimburilor
economice internaţionale, iar în al doilea rând, ca o pârghie de influenţare a acestora.
Stabilirea raportului valoric dintre diferite monede poartă denumirea de cotare
sau cotaţie. Astfel, cursurile valutare pot fi exprimate prin metoda cotării directe (cursul
valutar exprimă numărul de unităţi monetare naţionale ce revin la o unitate monetară
străină) sau prin metoda cotării indirecte (cursul valutar exprimă numărul de unităţi
monetare străine ce revin la o unitate monetară naţională). Pentru determinarea
cursului de schimb valutar între diferite valute, se foloseşte metoda cursului încrucişat
(cross-rate), bazată pe principiul: două mărimi egale cu o a treia sunt egale între ele.
Mişcarea cursurilor valutare serveşte la cuantificarea fenomenelor de apreciere,
respectiv depreciere monetară. Aprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă
o creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern şi o creştere a cursului de
schimb valutar pe plan extern. Pe plan intern creşterea puterii de cumpărare este
determinată de reducerea preţurilor; pe plan extern este determinată de creşterea
cursului de schimb valutar.
Efectul aprecierii de frânare a exporturilor se explică prin aceea că, urmare a
aprecierii monedei, efortul valutar pe care-l face importatorul străin pentru a procura
moneda apreciată necesară plăţii este mai mare, ceea ce determină un interes scăzut
al acestuia să cumpere din ţara respectivă.
Aprecierea acţionează totodată ca un factor de impulsionare a importurilor
deoarece efortul valutar pe care-l face (în condiţiile aprecierii monedei naţionale)
importatorul indigen pentru a-şi procura valuta necesară plăţii importurilor este
corespunzător mai mic, mărfurile din import deci se ieftinesc.
Deprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprima scăderea puterii de
cumpărare a banilor pe plan intern şi scăderea cursului de schimb a monedei pe plan
extern. Scăderea puterii de cumpărare pe plan intern constă în reducerea cantităţii de
mărfuri şi servicii ce pot fi procurate cu o unitate monetară dată; pe plan extern

15
scăderea cursului de schimb valutar a monedei faţă de alte monede.
Deprecierea determină un efect de impulsionare a exporturilor deoarece efortul
valutar pe care-l face importatorul străin pentru procurarea monedei depreciate
necesară plăţii este mai mic, ceea ce duce la sporirea interesului pentru cumpărare din
ţara respectivă.
Deprecierea acţionează ca o frână asupra importurilor, având în vedere faptul că
efortul valutar pe care trebuie să-l facă importatorul autohton (în condiţiile deprecierii
monedei naţionale) pentru a procura valuta necesară plăţii este mai mare, mărfurile din
import devenind mai scumpe.
Fenomenele de apreciere şi depreciere monetară sunt, în principal, determinate
de starea economiei naţionale (potenţialul economic, competitivitatea produselor de
export, situaţia rezervelor valutare, etc.) pe lângă presiunile şi factorii de pe piaţa
internaţională. Cuantificarea acestor fenomene monetare se poate realiza cu ajutorul
coeficientului de fluctuaţie care se calculează potrivit relaţiei:
C1
Kfmn = ⋅ 100 − 100
C0
C0 – cursul unei u.m. naţionale faţă de elementul de referinţă în perioada de bază;
C1 – cursul unei u.m. naţionale faţă de elementul de referinţă în perioada actuală.
Semnul coeficientului arată tipul modificării survenite, astfel că dacă acesta are
semnul plus (+) avem de a face cu o apreciere a monedei în raport cu elementul de
referinţă, iar dacă semnul este minus (-) însemnă că s-a înregistrat o depreciere a
monedei respective în raport cu elementul de referinţă.
Cursul de schimb valutar are o evoluţie strâns legată de modificările indicatorilor
macroeconomici: nivelul preţurilor şi rata dobânzii. Conform parităţii puterii de
cumpărare, cursul valutar între două monede este egal cu raportul dintre nivelul
preţurilor aferente celor două ţări ale căror monede se compară.
P
C=
P'
unde: C – cursul de schimb valutar; P – nivelul preţurilor naţionale;
P’ – nivelul preţurilor în ţara la a cărui monedă se realizează raportarea.
De fapt, cursul de schimb valutar este o medie aritmetică ponderată a cursurilor
de revenire ale produselor şi serviciilor, ponderile fiind stabilite în funcţie de importanţa
respectivelor mărfuri în tranzacţiile cu bunuri şi servicii.
Pinti
C rev =
Pexti

16
unde: Crev – curs de revenire; i – produsul/ serviciul;
Pint i – preţul intern al produsului i; Pext i – preţul extern al produsului i.
n
C = ∑ C rev i ⋅ p i
i =1

unde: p i – ponderea produsului i în cadrul tranzacţiilor.


Dezvoltarea pieţelor de schimb la termen a determinat posibilitatea realizării
diferenţei dintre cursul de schimb valutar la termen şi cel la vedere prin intermediul ratei
dobânzii. Cursul valutar la vedere se poate exprima prin cotaţie directă sau indirectă.
Cursul valutar la termen reprezintă nivelul cursului de schimb stabilit în prezent pentru o
dată viitoare, curs la care se vor deconta tranzacţiile la termen.
1+ r
Ct = Cv ⋅
1 + r'
unde: Ct – cursul la termen de un an exprimat în cotaţie directă;
Cv – cursul la vedere exprimat în cotaţie directă;
r – rata anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă naţională;
r’ – rata anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă străină;

3.2. Riscurile implicate de schimburile economice internaţionale

Tranzacţiile economice internaţionale se realizează, în perioada contemporană,


în condiţii de risc şi incertitudine. Aceste caracteristici ale pieţei internaţionale sunt
determinate de evoluţia contradictorie a economiei mondiale, de fenomenele de
instabilitate ce caracterizează economiile naţionale, de numeroase cauze şi factori a
căror apariţie şi manifestare nu se pot prognoza cu suficientă exactitate.
În cadrul relaţiilor economice internaţionale unul dintre riscurile cu cele mai ample
consecinţe asupra părţilor implicate în derularea tranzacţiei internaţionale (exportator,
importator, banca) este riscul valutar.
Riscul valutar reprezintă posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei
tranzacţii economice internaţionale ca urmare a modificărilor cursurilor valutare
(deprecierea sau aprecierea monedei naţionale în raport cu moneda de plată) între
momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi scadenţă (momentul
achitării/încasării contravalorii mărfurilor/serviciilor care fac obiectul încheierii
contractului internaţional).
Pentru exportator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data încasării
sumei, moneda de plată (valuta în care se efectuează tranzacţia internaţională, numită

17
şi moneda de contract) are o putere de cumpărare mai mică decât la momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare (apare aici fenomenul de depreciere a
monedei de plată în raport cu moneda naţională a exportatorului). O asemenea evoluţie
a cursului valutar are ca efect asupra exportatorului înregistrarea unei pierderi nete
proporţionale cu rata de depreciere a monedei de plată.
Pentru importator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data plăţii
contravalorii mărfurilor/serviciilor, moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare
decât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (apare aici fenomenul
de apreciere a monedei de plată în raport cu moneda naţională a importatorului). În
acest caz, modificarea raportului dintre moneda naţională şi moneda de plată (cursul
valutar) are ca efect asupra importatorului înregistrarea unei pierderi ca urmare a
faptului că acesta depune un efort financiar suplimentar pentru a achiziţiona de pe piaţa
valutară suma ce trebuie plătită în valuta apreciată.
În scopul diminuării influenţelor nefavorabile ale modificărilor cursurilor valutare
asupra rezultatelor financiare ale participanţilor la tranzacţia internaţională, se pot folosi
diferite tehnici de acoperire a riscului valutar. Acestea se pot grupa în tehnici de
acoperire contractuală (internă) şi tehnici de acopere extra-contractuală (externă).
În practica internaţională, cele mai utilizate tehnici contractuale sunt clauzele de
consolidare valutară. Astfel, există posibilitatea ca în contractul de vânzare-cumpărare
internaţional încheiat între exportator şi importator să se insereze aşa-numitele clauze
de consolidare valutară care au menirea de a proteja participanţii la tranzacţie împotriva
efectelor negative ale modificării cursurilor valutare.
Asemenea clauze sunt:
- clauza aur - vizează legarea cursului monedei de plată de preţul aurului pe piaţa
internaţională; puterea asiguratoare a acestei clauze depinde de stabilitatea preţului
aurului; dacă la data efectuării plăţii preţul aurului se modifică (în raport cu moneda
de plată) faţă de momentul încheierii contractului, suma de plată se va recalcula
corespunzător;
- clauza valutară propriu-zisă - constă în faptul că moneda de plată este legată de o
altă valută, considerată mai stabilă, devenită monedă de referinţă; dacă fluctuaţia
monedei de plată în raport cu elementul de referinţă între momentul încheierii
contractului şi scadenţă depăşeşte limita stabilită ca fiind acceptabilă, se va
recalcula suma de plată;
- clauza multivalutară (a coşului valutar) - presupune legarea cursului monedei de
plată de un coş valutar (care cuprinde cel puţin două valute) care poate fi simplu (în

18
cadrul căruia fiecare monedă deţine aceeaşi pondere) sau ponderat (în care
monedele au ponderi diferite în funcţie de importanţa care li se acordă); dacă
fluctuaţia monedei de plată în raport cu coşul valutar între data încheierii contractului
şi data efectuării plăţii depăşeşte limita stabilită, se va recalcula suma de plată în
mod corespunzător;
- clauza monedă internaţională (DST) - are în vedere legarea monedei de plată de
DST (drepturi speciale de tragere * ) care devine moneda de referinţă; dacă fluctuaţia
monedei de plată în raport cu DST între momentul încheierii contractului şi scadenţă
depăşeşte limita stabilită ca fiind acceptabilă, se va recalcula suma de plată.
Suma de plată este condiţionată de existenţa unui raport, fixat de la început, între
moneda de plată şi un element de referinţă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei
internaţionale, element care dă denumirea clauzei. Va interveni astfel un coeficient de
fluctuaţie al monedei de plată în raport cu elementul cheie (aur, valută, coş valutar,
DST) care se calculează prin procedeul sutei micşorate:
C1
Kfmp = ⋅ 100 − 100
C0
unde: C0 - cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data
încheierii contractului;
C1 - cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data
efectuării plăţii.
Suma de plată se va determina pe baza formulei:
Si
Sp = ⋅ 100 .
100 + Kfmp

unde: Sp - suma de plată; Si - suma iniţială.


Tehnicile de acopere extra-contractuală vizează speculaţia valutară, arbitrajul,
hedging-ul, opţiunile pe valute.

3.3. Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă

Cursul de schimb valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară are în vedere


relaţia dintre cererea şi oferta de valută. Ca urmare, el poate fluctua în cursul zilei şi

*
reprezintă o unitate de cont emisă în anul 1969 de Fondul Monetar Internaţional ca monedă de rezervă
pe plan internaţional care se regăseşte numai sub formă scripturală şi circulă între conturile băncilor
centrale şi ale altor organe oficiale cu aprobarea FMI. DST reprezintă un mijloc de plată internaţional şi
serveşte scopurilor de creştere a lichidităţii internaţionale şi de facilitare a comerţului mondial. DST nu
este un instrument monetar efectiv, valoarea sa se determină prin metoda coşului valutar (valoare medie
ponderată a celor mai importante valute: USD, EURO, GBP, JPY).

19
poate fi diferit de la o bancă la alta. Aşadar, cursul valutar spot reprezintă un punct de
echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru aceeaşi valută într-un interval delimitat.
Ordinele de vânzare/cumpărare de valută pot fi la curs ferm, caz în care
operatorul acceptă cursul stabilit la banca respectivă sau la curs limitat, curs care este
cerut de solicitant, fie un nivel minim la vânzare, fie un nivel maxim la cumpărare.
Mecanismul de formare a cursului valutar de piaţă porneşte de la înregistrarea cu
prioritate a ordinelor la curs ferm. La ordinele adresate la curs limită:
- cererea se cumulează descrescător pentru că astfel de ordine găsesc mai degrabă
contrapartidă;
- oferta se cumulează crescător, pornind de la cel mai mic curs limită la vânzare.
Echilibrul este corespunzător acelui nivel de curs valutar la care cererea şi oferta
sunt egale sau corespunzător cantităţii maxime de valută ce poate fi tranzacţionată.
Pe lângă cotaţiile băncilor şi ale caselor de schimb valutar există un curs de
referinţă stabilit de banca centrală ca medie ponderată a cursurilor de vânzare şi
cumpărare practicate de-a lungul zilei pe piaţa interbancară.
n

∑Q i ⋅ Ci
Cr = i=1
n

∑Qi=1
i

unde: Cr - cursul valutar de referinţă determinat de banca centrală;


Ci - cursul de tranzacţie în cadrul operaţiunii i;
Qi - cantitatea de valută tranzacţionată în cadrul operaţiunii i.

20
Cap.4. MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE

Unul dintre cele mai importante momente în desfăşurarea schimburilor


economice internaţionale îl constituie încasarea contravalorii mărfurilor exportate sau a
serviciilor prestate. Realizarea încasării sumelor astfel rezultate se efectuează printr-o
tehnică de plată convenită între părţi, stipulată în contractul comercial internaţional.
Tehnicile de plată utilizate în comerţul internaţional s-au diversificat continuu în funcţie
de mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale. Astfel se disting:
o plata prin intermediul mijloacelor de plată; vorbim aici de:
- plata în numerar (valute, monede internaţionale) care se utilizează în procent
mai redus la nivel internaţional, în ţările cu restricţii valutare sau care practică
sisteme de impozitare severe, spaţii geografice izolate, în activităţi de turism şi
transport internaţional;
- plata mărfă contra marfă care a purtat denumirea de troc şi mai târziu de
compensaţie; din punct de vedere istoric este prima tehnică de plată apărută,
iar revenirea la acest tip de plată a fost determinată, pe de o parte de
fenomenele de criză financiară naţională sau internaţională, iar pe de altă parte,
de limitele financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale;
o plata prin intermediul instrumentelor de plată, cele mai utilizate fiind cambia, biletul
la ordin, cecul, cardul;
o plata prin intermediul modalităţilor de plată: ordin de plată, incasso, acreditiv,
scrisoare de garanţie bancară.
Lichidarea datoriei unui debitor faţă de un creditor pe plan extern se realizează
prin intermediul mijloacelor de plată internaţionale definite ca posibilităţi de plată prin
care se stinge obligaţia generată de o tranzacţie internaţională. Sunt considerate
mijloace de plată internaţionale valutele, monedele internaţionale şi compensaţiile.

4.1. Valutele

Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări folosită pentru efectuarea plăţilor
către persoane fizice sau juridice străine, pentru lichidarea diferitelor datorii faţă de
străinătate şi pentru realizarea unor operaţiuni şi tranzacţii internaţionale.
Tipologia valutelor. Având în vedere mai multe criterii, valutele se pot clasifica:
1). din punct de vedere al formei de prezentare:
- valute efective (numerar) – se prezintă sub formă de monede şi bancnote, având o

21
utilizare restrânsă în plăţile internaţionale datorită riscului de furt sau pierdere implicate;
- valute scripturale (în cont) - se prezintă sub forma unui disponibil într-un cont
bancar constituit la vedere sau la termen, alcătuind partea principală în totalul valutelor,
plăţile făcându-se prin viramente bancare.
2). din punct de vedere al convertibilităţii:
- valute convertibile - reprezintă monedele care pot fi preschimbate liber cu o altă
monedă prin vânzare/cumpărare pe piaţa valutară, neexistând restricţii privind suma şi
scopul schimbului sau calitatea celui care efectuează preschimbarea (convertibilitate
deplină);
- valute neconvertibile - sunt acele valute care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată
decât în interiorul graniţelor teritoriale ale statului emitent; au o definire valorică
convenţională, nelegată de puterea lor de cumpărare reală;
- valute transferabile - există doar sub formă de valute scripturale, îndeplinind funcţiile
de etalon al preţurilor, mijloc de plată şi mijloc de rezervă; nu sunt valute convertibile,
transferabilitatea fiind asigurată prin încrederea acordată de către un grup de state;
- valute liber-utilizabile - sunt valutele cu convertibilitate totală, recunoscute de FMI şi
alte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile pe plan larg în cadrul tranzacţiilor
internaţionale şi ca valute negociabile în volum mare pe toate pieţele financiare. (ex.
USD, EUR, GBP, JPY).
3). din punct de vedere al regimului de definire:
- valute care evoluează liber pe piaţă şi flotează liber în funcţie de cerere şi ofertă;
- valute care flotează conform regulilor sistemului monetar european;
- valute al căror curs este legat de unele valute convertibile;
- valute a căror valoare este legată de cursul DST.
4) din punct de vedere al stabilităţii valutare:
- valute forte - au o largă circulaţie internaţională, având un curs de piaţă ascendent
şi provin din state cu o economie dezvoltată;
- valute stabile - cele ale căror cursuri înregistrează oscilaţii nesemnificative o
perioadă mai lungă de timp;
- valute slabe - au un curs de piaţă descendent o perioadă îndelungată de timp.
Unele valute puternice, emise de ţări cu economie dezvoltată, pot juca rolul de
valute de rezervă. Pentru ca o monedă să servească drept valută de rezervă trebuie să
îndeplinească 3 condiţii: să joace un rol important în operaţiile financiar-valutare
internaţionale; să fie liber convertibilă; să se bucure de o stabilitate pe termen lung.

22
4.2. Moneda internaţională

Moneda internaţională este moneda cu mare putere liberatoare şi care circulă în


afara graniţelor statului emitent, servind ca mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa
internaţională.
În acest context se înscriu două categorii de monede internaţionale:
monede naţionale care datorită unor însuşiri şi împrejurări deosebite capătă
caracter de monedă internaţională (de ex. în trecut: napoleonul francez, lira
sterlină, lira otomană, în prezent: USD, EUR, GBP, JPY);
instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organisme financiare
internaţionale (DST, ECU, etc.).
Pentru a putea juca rolul de monedă internaţională, o monedă naţională trebuie
să îndeplinească pe plan mondial funcţiile tradiţionale ale monedei, şi anume: să fie un
etalon de măsură, să fie un mijloc de plată sau instrument de schimb şi să fie o valoare
de rezervă.
DST (Drepturile Speciale de Tragere) reprezintă o unitate de cont emisă în anul
1969 de Fondul Monetar Internaţional ca monedă de rezervă pe plan internaţional care
se regăseşte numai sub formă scripturală şi circulă între conturile băncilor centrale şi
ale altor organe oficiale cu aprobarea FMI. DST reprezintă un mijloc de plată
internaţional şi serveşte scopurilor de creştere a lichidităţii internaţionale şi de facilitare
a comerţului mondial.
DST nu este un instrument monetar efectiv, valoarea sa se determină prin
metoda coşului valutar (valoare medie ponderată a celor mai importante valute: USD,
EURO, GBP, JPY). Cel mai frecvent, DST se utilizează pentru realizarea următoarelor
tranzacţii:
● tranzacţii dintre ţările membre ale FMI şi contul de resurse generale ale
acestuia; toate ţările membre ale FMI au dreptul de a cumpăra de la Fond moneda unei
alt membru contra monedei lor naţionale; astfel, are loc un schimb temporar de
monedă, ţara care cumpără valuta obligându-se să-şi răscumpere propria monedă şi să
plătească un comision. Acest mod de utilizare a resurselor FMI îşi pune amprenta
asupra poziţiei ţării membre faţă de Fond:
- dacă cota de participare (Cp) a unei ţări la capitalul FMI este mai mare decât
deţinerile (D) FMI în moneda naţională a ţării respective, atunci poziţia ţării faţă de
FMI este de ţară creditoare;
- dacă cota de participare (Cp) a unei ţări la capitalul FMI este mai mică decât

23
deţinerile (D) FMI în moneda naţională a ţării respective, atunci poziţia ţării faţă de
FMI este de ţară debitoare;
● tranzacţii prin acord direct – pe baza unor acorduri mutuale, ţările membre ale
FMI pot să schimbe între ele DST contra oricărei monede la cursul zilei;
● încheierea de acorduri swap (schimb) – un membru al FMI poate transfera altui
membru DST în schimbul oricărui activ de rezervă (cu excepţia aurului), cu obligaţia de
a restitui valuta la o dată ulterioară şi la un curs stabilit de comun acord;
● efectuarea de operaţiuni forward (la termen) – un membru al FMI poate
vinde/cumpăra DST în schimbul oricăror active monetare (cu excepţia aurului), cu
obligaţia plăţii la o dată viitoare, la un curs la termen previzionat la momentul încheierii
tranzacţiei.
DST se caracterizează prin faptul că este mai stabil decât orice monedă
naţională, valoarea sa nu depinde de situaţia economică sau financiară a unei ţări, fiind
emis de un organ internaţional, îndeplineşte parţial funcţiile unei monede internaţionale,
nefiind un mijloc de plată direct, ci numai indirect prin mecanismul lui de convertire.
ECU (European Currency Unit) reprezintă o unitatea de cont creată prin sistemul
monetar european, fiind o monedă comună, utilizabilă în ţările din acest sistem.
Valoarea sa a fost stabilită tot prin metoda coşului valutar la care au participat numai
monede din sistemul monetar european, în proporţii diferite, ponderile fiind stabilite în
funcţie de forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite între părţi.
Cursul ECU a flotat între limitele de intervenţie ± 2,25%, ţările fiind obligate să intervină
pentru menţinerea cursului când aceste limite erau depăşite. ECU constituia un
instrument de reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de
rezervă şi de schimb contra numerar. A îndeplinit funcţia de mijloc de plată numai între
ţările participante la sistemul monetar european, fiind un etalon pentru cursurile
valutare. Această monedă a dispărut odată cu introducerea EURO din 1.01.1999.
EURO a fost creată prin Tratatul de la Maastricht ca monedă unică a Uniunii
Economice şi Monetare, fiind emisă de Banca Centrală Europeană şi folosită de la 1
ianuarie 1999, jucând mai întâi rolul unei monede de cont, devenind din 1 ianuarie 2002
o monedă efectivă sub formă de bancnote şi monede * . A început cu paritatea de 1:1

*
Uniunea Economică şi Monetară s-a realizat în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht:
- prima etapă (1992-1993) avea ca scop coordonarea şi liberalizarea financiară a statelor membre, fiind
stabilită libertatea totală de circulaţie a capitalurilor;
- a doua etapă (1994-1997) a însemnat înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), care a început să
funcţioneze de la 1 ianuarie 1994. Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale
europene naţionale; o mai bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea
stabilităţii preţurilor; supravegherea funcţionării sistemului monetar european; facilitarea utilizării ECU;

24
faţă de ECU şi a flotat liber faţă de monedele din afara zonei euro. În anul 1999, 11 ţări
ale UE participă la zona euro (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania), fiind stabilite ratele de schimb între
monedele acestor ţări şi EURO. Începând cu 1 ianuarie 2001, numărul ţărilor care
alcătuiesc Eurosistemul devine 12 prin alăturarea Greciei, în afara sistemului rămânând
trei ţări: Marea Britanie, Danemarca şi Suedia.
În anul 2002, prin conversia în EURO, monedele naţionale ale ţărilor participante
la proiectul euro îşi pierd puterea de circulaţie. EURO este considerată o monedă
internaţională, îndeplinind toate funcţiile acesteia: etalon de măsură, mijloc de plată sau
instrument de schimb, rezervă de valoare. Trecerea la folosirea efectivă a monedei euro
a constat în înlocuirea a aproximativ 14,5 miliarde bancnote, dintre care 10 miliarde
pentru a fi puse în circulaţie şi 4,5 miliarde pentru stocuri de rezervă. La acestea se
adaugă un număr de 50 miliarde monede.
Slovenia a devenit la 1 ianuarie 2007 prima ţară din fostul bloc comunist care
adoptă euro. Zona Euro cuprinde în prezent 13 state, iar Cipru şi Malta au primit
aprobarea Uniunii Europene cu privire la adoptarea monedei unice europene la
începutul anului 2008, cele două ţări mediteraneene fiind următoarele membre ale UE
care devin parte a zonei euro. Comisia Europeană a declarat că ambele ţări îndeplinesc
toate condiţiile de aderare la zona euro, astfel încât Cipru ar fi al 14-lea şi Malta al 15-
lea membru UE care adoptă moneda unică europeană. România va aderea la Uniunea
Economică şi Monetară cel mai probabil între anii 2012 - 2014.
Având în vedere puterea şi stabilitatea monedei unice EURO, ţările participante
la zona euro sunt puţin vulnerabile la fluctuaţiile monedelor din afară, în interiorul zonei
dispărând riscul valutar, ceea ce facilitează derularea mai eficientă a tranzacţiilor dintre
ţările respective.
Un stat membru al U.E. poate să adopte moneda Euro dacă dovedeşte că
îndeplineşte condiţiile de convergenţă nominală şi pe cele de convergenţă reală:
- convergenţa nominală - cuprinde 5 criterii de convergenţă stabilite prin Tratatul de
la Maastricht (1993) care vizează: rata inflaţiei, ratele dobânzilor pe termen lung,
cursul de schimb faţă de euro, deficitul bugetului consolidat, datoria publică;

pregătirea condiţiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor şi procedurilor necesare
aplicării politicii monetare unice.
- a treia etapă (1997-2002) a constituit introducerea monedei unice EURO, mai întâi ca monedă de cont,
iar apoi ca monedă efectivă.
Trebuie făcută distincţia că o monedă comună nu este acelaşi lucru cu o monedă unică. Prima,
subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De exemplu, unitatea de cont ECU creată prin sistemul
monetar european era o monedă comună, în timp ce Moneda EURO este o monedă unică.

25
- convergenţa reală - reprezintă convergenţa variabilelor reale, adică PIB/locuitor,
salarii şi preţuri.
Parităţile fixe şi termene de preschimbare ale monedelor naţionale din zona euro

Termenul limită de preschimbare Data limită


Rata de
Nr. Moneda de încetare
Ţara schimb
crt. naţională Bănci a puterii
(1 EUR =) Bănci centrale
comerciale circulatorii
Şilingul la latitudinea - bancnote: nelimitat
1. Austria 13,7603 ATS 28.02.2002
austriac fiecărei bănci - monede: nelimitat
Francul - bancnote: nelimitat
2. Belgia 40,3399 BEF 31.12.2002 28.02.2002
belgian - monede: 31.12.2004
Marca la latitudinea - bancnote: 10 ani
3. Finlanda 5,94573 FIM 28.02.2002
finlandeză fiecărei bănci - monede: 10 ani
Francul - bancnote: 10 ani
4. Franţa 6,55957 FRF 30.06.2002 17.02.2002
francez - monede: 3 ani
Marca - bancnote: nelimitat
5. Germania 1,95583 DEM 28.02.2002 31.12.2001
germană - monede: nelimitat
Drahma la latitudinea - bancnote: 10 ani
6. Grecia 340,750 GRD 28.02.2002
grecească fiecărei bănci - monede: 2 ani
Lira la latitudinea - bancnote: nelimitat
7. Irlanda 0,787564 IEP 09.02.2002
irlandeză fiecărei bănci - monede: nelimitat
la latitudinea - bancnote: 10 ani
8. Italia Lira italiană 1936,27 ITL 28.02.2002
fiecărei bănci - monede: 10 ani
Francul - bancnote: nelimitat
9. Luxemburg 40,3399 LUF 30.06.2002 28.02.2002
luxemburg. - monede: 31.12.2004
Guldenul - bancnote: 1.01.2003
10. Olanda 2,20371 NLG 31.12.2002 27.01.2002
olandez - monede: 1.01.2007
Escudo - bancnote: 20 ani
11. Portugalia 200,482 PTE 30.06.2002 28.02.2002
portughez - monede: 31.12.2002
Peseta - bancnote: nelimitat
12. Spania 166,386 ESP 30.06.2002 28.02.2002
spaniolă - monede: nelimitat

Ţări membre ale U.E. care participă la zona euro


Nr. Membru U.E. Participă la zona
crt. Ţara Anul EURO
1. Belgia ţară fondatoare din 1999
2. Olanda ţară fondatoare din 1999
3. Luxemburg ţară fondatoare din 1999
4. Franţa ţară fondatoare din 1999
5. Germania ţară fondatoare din 1999
6. Italia ţară fondatoare din 1999
7. Danemarca din 1973 Nu
8. Marea Britanie din 1973 Nu
9. Irlanda din 1973 din 1999
10. Grecia din 1981 din 2001
11. Spania din 1986 din 1999
12. Portugalia din 1986 din 1999
13. Austria din 1995 din 1999
14. Finlanda din 1995 din 1999
15. Suedia din 1995 Nu

26
16. Slovenia din 2004 din 2007
17. Cipru din 2004 din 2008
18. Malta din 2004 din 2008
19. Slovacia din 2004 din 2009
20. Estonia din 2004 Vor aderea
21. Letonia din 2004 Vor aderea
22. Lituania din 2004 Vor aderea
23. Polonia din 2004 Vor aderea
24. Republica Cehă din 2004 Vor aderea
25. Ungaria din 2004 Vor aderea
26. România din 2007 Vor aderea
27. Bulgaria din 2007 Vor aderea

4.3. Compensaţiile

4.3.1. Definirea şi tipologia operaţiunilor în contrapartidă

Livrările în contrapartidă care au cunoscut o extindere însemnată în comerţul


internaţional contemporan, presupun eliminarea sau reducerea mijloacelor de plată
tradiţionale şi înlocuirea lor cu schimburile reciproce de mărfuri, servicii, de regulă
însoţite de diferite aranjamente financiare.
Operaţiunile în contrapartidă se întemeiază, în esenţă, pe cea mai veche formă a
comerţului – „trocul”, schimbul de marfă contra marfă, care a precedat apariţia banilor.
Comerţul în contrapartidă s-a dezvoltat mai ales în perioadele de instabilitate monetară
şi în zonele în care nu există suficiente lichidităţi, în ţările care au monede mai slabe,
neconvertibile. În prezent, operaţiunile în contrapartidă nu numai că nu au dispărut dar
deţin o pondere semnificativă în cele mai diferite fluxuri ale comerţului mondial. Aceasta
se datorează încercării de a găsi unele soluţii în afaceri pentru reducerea efortului şi a
riscului valutar, care au devenit factori de prim ordin ce afectează relaţiile economice
contemporane.
Deşi formele pe care le îmbracă contrapartida sunt diverse, ele au un element
comun: compensarea directă, integrală sau parţială a unui import făcut de un partener
printr-un export realizat de acesta către celălalt partener.
Factorii şi condiţiile care determină interesul firmelor private şi publice, al statelor
pentru operaţiunile în contrapartidă sunt: instabilitatea monetară; eforturi investiţionale
mai reduse; posibilitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor reciproce de mărfuri şi
servicii prin contrapartidă la nivel global (clearingul); diversificarea fondului de mărfuri;
puţin costisitoare. Contrapartida are şi unele limite care explică reţinerea unor firme faţă
de aceste operaţiuni: interesul partenerilor pentru mărfurile este uneori inegal;

27
compensarea valorică a unor schimburi de mărfuri este greoaie; unele firme, mai ales
din ţările dezvoltate, au tendinţa de exporta mărfuri depăşite din punct de vedere tehnic,
solicitând în schimb materii prime importante. Cu toate aceste rezerve, în anumite
tranzacţii în contrapartidă se menţine ca o tehnică viabilă de comerţ şi ea este luată în
considerare ca o componentă a strategiei comerciale de către numeroase firme sau ţări.
Menţinerea în actualitate a operaţiunilor în contrapartidă demonstrează faptul că
ele răspund unor raţiuni economice profunde, care depăşesc simpla presiune
conjuncturală. Astfel, un factor cu acţiune puternică în favoarea practicării acestor
operaţiuni este creşterea numărului de ţări competitive la exportul de produse
prelucrate: ţările în curs de dezvoltare, a căror ofertă se află în plină creştere, folosesc
aceste operaţiuni ca factor de promovare a exporturilor lor. Un rol deosebit revine
operaţiunilor în contrapartidă în promovarea schimburilor în domeniile industriale
moderne, a tranzacţiilor cu maşini, utilaje, instalaţii complexe, a importului de tehnologie
avansată în condiţii financiare avantajoase.
Analiza locului operaţiunilor în contrapartidă în comerţul internaţional
contemporan trebuie să ţină cont şi de gama bogată a mecanismelor şi a tehnicilor prin
care se realizează: compensaţiile, operaţiunile paralele, contrapartida în cadrul unor
operaţiuni comerciale şi de cooperare complexă. Tranzacţiile în contrapartidă se pot
clasifica după mai multe criterii:
1. După gradul de compensare prin marfă şi/sau servicii:
ƒ operaţiuni paralele, care operează în schimburile reciproce parţial cu mărfuri şi/sau
servicii, iar o parte din afacere include moneda ca termen de schimb;
ƒ compensaţii, care elimină total moneda din afacerea comercială;
2. După numărul de parteneri de afaceri:
ƒ operaţiuni în contrapartidă bilaterale;
ƒ operaţiuni în contrapartidă multilaterale;
3. În funcţie de nivelul la care se realizează:
ƒ operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprinderi;
ƒ operaţiuni în contrapartidă la nivel de grupuri de întreprinderi şi ramuri (barter);
ƒ operaţiuni în contrapartidă la nivel de state (clearing).
Operaţiunile paralele au ca obiect schimbul de mărfuri şi servicii şi constau în
condiţionarea unui import de un export concomitent din care cauza se numesc
operaţiuni conexate, conjugate de reciprocitate. Aceste operaţiuni se deosebesc de
compensaţiile propriu-zise, prin:
ƒ în cadrul operaţiilor paralele, valoarea celor 2 partizi de mărfuri nu este egală, ca în

28
cazul compensaţiilor, astfel încât numai o parte din valoarea importului este
acoperită printr-un export concomitent, restul se acoperă prin plata în valută;
ƒ contravalorile celor două partizi de mărfuri sunt decontate în valută;
ƒ numărul partenerilor din cele două ţări care participă la operaţiune nu este egal, el
fiind diferit în funcţie de întreprinderile antrenate în realizarea operaţiunii.

4.3.2. Tipologia compensaţiilor

Schimburile de mărfuri şi servicii prin compensaţii, presupun realizarea de


tranzacţii, echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de plată internaţională.
Operaţiunile de export în compensaţie se pot clasifica, în funcţie de sfera lor de
cuprindere, în următoarele categorii:
ƒ compensaţii particulare/individuale, practicate sub formă de tranzacţii încheiate între
întreprinderi individuale din diferite ţări şi care privesc schimburile de mărfuri şi/sau
servicii. Aceste operaţiuni pot fi la rândul lor compensaţii simple sau lărgite;
ƒ compensaţii globale, se practică în cadrul acordurilor de barter sau de clearing şi
privesc atât schimbul de mărfuri, cât şi prestaţiile de servicii la nivelul unui grup de
firme, a unei ramuri sau a întregii economii naţionale.
1. Compensaţiile particulare / individuale, pot fi:
a). Compensaţii individuale simple se încheie între două întreprinderi din ţări
diferite, fiecare dintre ele apărând atât în calitate de exportator, cât şi de importator;
valorile celor două partizi de mărfuri sunt egale, compensându-se reciproc.

Ţara A Ţara B
Mf.1
Firma X Firma Y
Mf.1 = Mf.2
de import-export de import-export
Mf.2

Contractul cuprinde clauza de compensaţie, prin care se prevede că plata


mărfurilor importate se va face printr-un export de valoare egală. Pentru o mai mare
siguranţă (mecanismul acestei tehnici de comerţ exterior fiind relativ vulnerabil) există
mai multe practici spre care tind partenerii. Astfel, partenerul urmăreşte să efectueze un
import prealabil, respectiv să livreze mărfurile proprii numai după primirea contrapartidei
de mărfuri. Partenerul care livrează primul mărfurile, pentru a limita riscul nelivrării
contrapartizii, poate solicita o scrisoare de garanţie bancară sau recurge la expedierea
mărfurilor pe adresa unui terţ, cu dispoziţia de a le elibera numai concomitent cu
obţinerea contrapartizii.

29
Se pot realiza şi compensaţii cu import şi export concomitent, aceste operaţiuni
efectuându-se mai ales în porturile sau zonele comerciale libere, în care mărfurile ce
urmează a fi schimbate se află la faţa locului. În practică se întâlnesc şi compensaţii cu
export şi import alternativ, acestea constând în divizarea partizilor de mărfuri în loturi,
care se livrează eşalonat (şi alternativ) într-o anumită perioadă de timp, diminuându-se
astfel riscul neîndeplinirii obligaţiilor de către un partener.
b). Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu participarea a doi sau mai
mulţi parteneri din partea fiecărei ţări, ca parteneri de export, sau de import. În acest
caz, mărfurile circulă între cele două ţări, iar decontările se fac, în interiorul fiecăreia
dintre acestea, între partenerii care apar în calitate de exportatori sau importatori în
relaţiile externe.

Ţara A Ţara B
Mf.1
Firma A1 Firma B1
exportatoare importatoare

Plata în monedă Plata în monedă


naţională naţională
Mf.2
Firma A2 Firma B2
importatoare exportatoare

Mf.1 = Mf.2
c). Compensaţiile multiple (triunghiulare şi cele în lanţ) presupun participarea
la aceste operaţiuni a unor firme din trei sau mai multe ţări, livrarea mărfurilor având
forma unui circuit închis. În acelaşi mod se efectuează şi stingerea obligaţiilor, evitându-

Ţara A

Firma A1 Firma A2
importatoare Plata în monedă exportatoare
naţională
Mf.3 Mf.1

Firma C1 Firma B1
exportatoare importatoare

Plata în monedă Plata în monedă Ţara B


Ţara C naţională naţională
Firma C2 Firma B2
importatoare exportatoare
Mf.2

30
se şi de această dată decontările valutare externe.
Operaţiunile de compensaţii lărgite sunt mai elastice decât cele simple,
deoarece, în condiţiile participării mai multor întreprinderi din aceeaşi ţară sau din alte
ţări, se poate realiza mai uşor acordul partenerilor asupra mărfurilor ce urmează să facă
obiectul operaţiunii. Riscurile ce decurg din aceste operaţiuni sunt însă mai mari, ceea
ce face necesar un cadru legal (acorduri comerciale, reglementări interne) foarte
riguros, prin care să crească încrederea între parteneri.
Cu toate că au unele avantaje importante, compensaţiile particulare se
realizează cu dificultate, pentru că este greu de identificat partenerul (străin) care
dispune de mărfurile necesare celuilalt, având în acelaşi timp nevoie de mărfurile pe
care acesta din urmă le poate oferi; mai apar apoi probleme tehnice importante sau
costisitoare (necesitatea stocării mărfurilor pentru formarea „partizilor” convenite,
sincronizarea livrărilor, costul suplimentar al garanţiilor bancare).
2. Compensaţii globale elimină neajunsul compensaţiilor particulare legate de
necesitatea găsirii de parteneri interesaţi de tranzacţia comercială, de mărfurile oferite
în fiecare caz în parte deoarece se realizează compensarea în bloc (globală) a datoriilor
ivite din livrări de mărfuri şi prestări de servicii reciproce. Aceste compensaţii se pot
realiza sub două forme:
a). Acordul de clearing - se realizează prin schimbul reciproc de mărfuri şi
servicii dintre două sau mai multe ţări; se bazează pe un acord interguvernamental
încheiat pe o perioadă de 3-5 ani, între ţări circulă doar mărfuri sau se prestează
servicii, fără să fie efectuate plăţi curente în valută; decontarea pe plan intern se
realizează prin intermediul unei instituţii financiare care poate fi o bancă centrală, o
bancă de comerţ exterior, o altă instituţie financiară desemnată prin acord, denumită
oficiu de clearing sau oficiu de compensaţie; calculele de compensarea se efectuează
în mod global la sfârşitul anului, iar eventualul sold urmează a fi compensat de partea
debitoare într-un mod convenit în prealabil de către părţile implicate (livrări de mărfuri,
prestări de servicii, plăţi în valută).
În momentul încheierii unui acord de clearing este absolut necesar să se
stabilească în mod corespunzător toate aspectele legate de derularea acestuia:
- indicarea băncilor centrale / alte instituţii financiare desemnate ca oficiu de clearing;
- stabilirea numărului de conturi prin care se derulează decontarea reciprocă;
- stabilirea monedei convenţionale (de clearing) în care se ţin evidenţele în conturi;
- stabilirea nivelului creditului tehnic şi a modului în care se poate soluţiona depăşirea
acestuia; creditului tehnic reprezintă plafonul valoric până la care poate ajunge

31
soldul debitor/creditor al unui cont de clearing care indică valoarea maximă a
mărfurilor/serviciilor care pot fi livrate/primite pe credit într-un acord de clearing;
- stabilirea modului de lichidare a soldului final al contului de clearing.

Exportatori Importatori
Mf.1
Plata în monedă
Plata în monedă naţională
naţională

Ţara A Oficiu de clearing Oficiu de clearing Ţara B


Regularizare
sold
Plata în monedă Plata în monedă
naţională naţională

Importatori Exportatori
Mf.2
b). Barterul este o formă a compensaţiei globale, realizată la nivel de grupe de
întreprinderi aparţinând uneia sau mai multe ramuri economice. Se realizează pe baza
unor acorduri încheiate între ministere şi chiar la nivel interguvernamental pe termen
scurt, de cel mult un an. Barterul este deci un clearing pe termen scurt. Barterul se
deosebeşte de compensaţiile simple prin sfera de cuprindere mai largă, cât şi prin
nivelul instituţionalizare, mai înalt (sunt antrenaţi şi factori ai puterii publice). Barterul se
delimitează şi de clearing prin sfera de cuprindere mai limitată (se referă la o grupă de
mărfuri şi la un număr de întreprinderi, în timp ce clearingul este o compensaţie
realmente globală la nivelul economiei naţionale) şi prin durată.
Barterul se realizează pe baza unor contracte care, pe lângă elementele comune
oricărui contract comercial internaţional, cuprind şi elemente specifice, mai ales în ceea
ce priveşte modul de stingere a obligaţiilor reciproce (cum ar fi scrisoarea de garanţie
bancară ca mijloc de asigurare). Folosirea pe scară largă, „barterizarea” schimburilor
externe ale unei ţări comportă riscuri şi prezintă unele neajunsuri, îndeosebi reduce
considerabil aportul valutar. Pentru firme însă, barterul este sursa unor câştiguri
însemnate pe seama fructificării diferenţelor dintre preţurile naţionale şi cele
internaţionale ale mărfurilor astfel tranzacţionate.

32
Cap.5. INSTRUMENTE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ INTERANŢIONALE

5.1. Instrumente interanţionale de plată

Instrumentele de plată internaţionale sunt înscrisuri prin care se reglementează


stingerea unei obligaţii rezultate în urma importului/exportului de mărfuri şi servicii. Cele
mai utilizate instrumente de plată sunt devizele care sunt titluri de credit pe termen scurt
exprimate în valută. În noţiunea de devize se includ: cambia, biletul la ordin, cecul,
cardul. Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vândute şi cumpărate la bursă,
înainte de scadenţă. Ele au o valoare nominală (înscrisă pe document) şi o valoare de
piaţă care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de
scadenţă, beneficiarul poate intra în posesia sumei înainte de termen, în schimbul unei
taxe plătite la bancă denumite scont.

5.1.1. Cambia şi biletul la ordin

Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, numită trăgător (creditorul-


exportatorul), dă un ordin unei alte persoane, numită tras (debitorul-importatorul), să
plătească o anumită sumă de bani unei terţe persoane, beneficiarul, la o scadenţă
stabilită.
Cambia poate servi atât ca instrument de plată, trăgătorul având de încasat o
sumă de bani de la tras, dar având, în acelaşi timp de achitat o datorie unei terţe
persoane (beneficiarul), cât şi ca instrument de credit, în intervalul de timp dintre
emiterea cambiei şi plata ei efectivă. Cambia trebuie să conţină anumite elemente
obligatorii: denumirea expresă de „cambie”, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă
determinată de bani, numele celui ce urmează să efectueze plata (trasul), scadenţa
cambiei, locul unde trebuie făcută plata, numele beneficiarului, locul şi data emiterii,
semnătura emitentului (trăgătorul).
Schema simplificată a funcţionării unei cambii:
1. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;
2. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi C;
3. firma A trage o cambie asupra firmei B;
4. firma A trimite firmei C cambia trasă asupra firmei B;
5. la scadenţă firma B achită firmei C suma de bani, stingându-se astfel creanţele dintre
firmele A şi B şi A şi C.

33
Firma A - TRĂGĂTOR
- creditorul firmei B
- debitorul firmei C 2
1
3 4

Firma B - TRAS 5 Firma C - BENEFICIAR


- debitorul firmei A - creditorul firmei A

Schema simplificată a funcţionării unei cambii

Biletul la ordin reprezintă un angajament de plată prin care emitentul se


angajează să plătească la vedere sau la termenul indicat beneficiarului o anumită sumă
de bani.
Biletul la ordin trebuie să conţină anumite elemente obligatorii: denumirea
expresă de „bilet la ordin”, promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată de
bani, numele beneficiarului plăţii, scadenţa biletului la ordin, locul unde trebuie făcută
plata, locul şi data emiterii, semnătura emitentului.
Din redarea acestor elemente rezultă anumite deosebiri între cambie şi biletul la
ordin:
- din punctul de vedere al numărului de participanţi la relaţia de credit, cambia
cuprinde trei participanţi (trasul, trăgătorul, beneficiarul), în timp ce biletul la ordin
cuprinde doi participanţi (emitentul, beneficiarul);
- prin cambie se dă un ordin unei alte persoane de a plăti o sumă determinată de bani
(conţinând formularea „plătiţi”), în timp ce biletul la ordin reprezintă angajamentul
emitentului de a plăti o anumită sumă de bani (conţinând formularea „voi plăti”);
- spre deosebire de cambie, biletul la ordin nu cuprinde operaţiunea de acceptare
deoarece debitorul a acceptat plata în momentul emiterii titlului.
Schema simplificată a funcţionării unui bilet la ordin:

1
Firma A - EMITENT Firma B - BENEFICIAR
- debitorul firmei B 2 - creditorul firmei A

3
Schema simplificată a funcţionării unui bilet la ordin
1. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;
2. firma A emite biletul la ordin;
3. la scadenţă firma A achită firmei B suma de bani.

34
5.1.2. Cecul

Reprezintă un ordin scris dat de către un client băncii sale prin care cere acesteia
să plătească o anumită sumă de bani, fie lui prin retragere de numerar, fie unei terţe
persoane specificată de către client. Fiind plătit la prezentare, cecul reprezintă un
instrument de plată „la vedere”.
Cecul pune în relaţie directă teri părţi, şi anume:
- trăgătorul, cel care emite titlul în baza unui disponibil constituit în prealabil la o
bancă, dând un ordin necondiţionat băncii sale de a plăti la prezentare o anumită
sumă de bani determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului (aflat în poziţie
de beneficiar);
- trasul, banca la care emitentul cecului a constituit disponibilul, fiind cea care achită
suma de bani;
- beneficiarul, persoana care urmează să încaseze suma.
Cecul trebuie să conţină anumite elemente obligatorii: denumirea expresă de
„cec”, ordinul necondiţionat de plată a sumei înscrise pe cec, numele trasului (banca
plătitoare), locul păţii, numele beneficiarului, locul şi data emiterii, semnătura emitentului
(trăgătorul).
Schema simplificată a funcţionării cecului este prezentată în figura de mai jos:

Firma A - TRĂGĂTOR
- debitorul firmei B
2
1
3 4

Societatea bancară C - TRAS Firma B - BENEFICIAR


- prestează serv. pt. firma A 5 - creditorul firmei A

Schema simplificată a funcţionării cecului

1. societatea bancară C eliberează firmei A un carnet de cecuri;


2. se încheie contractul de vânzare-cumpărare între firmele A şi B;
3. firma A trage un cec asupra societăţii bancare C;
4. firma A remite firmei B cecul tras asupra societăţii bancare C;
5. firma B prezintă cecul societăţii bancare C care îi achită suma de bani
corespunzătoare, stingându-se astfel creanţele dintre firmele A şi B.

35
5.1.3. Cardul

Cardul este un instrument de plată bazat pe electronică, ca alternativă la


instrumentele clasice de plată, numerarul şi cecul, iar deţinătorul lui are dreptul de
acces la o procedură de autorizare şi plată cu card. Ca suport fizic, cardul este realizat
din material plastic, având înglobate componente electronice speciale pentru
decodificare a diferitelor operaţii pentru care a fost concepută. Este vorba, în principal,
de accesul deţinătorului la contul său bancar şi efectuarea electronică a plăţilor, de
unde provine şi denumirea de monedă electronică sau bani electronici.
Cardul înglobează în banda magnetică informaţii standardizate, securizate şi
individualizate care permit, prin decodificare cu ajutorul unor dispozitive speciale,
accesul titularului la contul său bancar, autorizarea de plăţi, efectuarea de plăţi sau
obţinerea de numerar. Dat fiind componenta electronică şi larga utilizare a monedei
electronice, emitenţii de carduri au anumite responsabilităţi privind confecţionarea
materială şi informaţiile minime pe care trebuie să le conţină un card. Ei trebuie să
asigure următoarele caracteristici comune:
- fabricarea din material plastic cu dimensiuni similare, indiferent de emitent;
- pe faţa cardului trebuie să se regăsească anumite informaţii despre client şi
despre bancă, şi anume: denumirea şi sigla emitentului, numărul cardului; numele
şi prenumele deţinătorului; data la care expiră valabilitatea cardului; hologramă
vizibilă la lumina naturală;
- pe verso trebuie să se regăsească: banda magnetică; spaţiul de semnătură unde
clientul semnează la primirea cardului; informaţii pentru deţinătorul cardului;
adresa băncii.
În scopul reducerii posibilităţilor de fraudă (falsificare) au fost introduse anumite
măsuri preventive: hologramele; cerinţe tehnice referitoare la uzură; elemente de
siguranţă în desen; semnătura de pe card. Codul personal de identificare aferent unui
card, denumit PIN – Personal Identification Number, abreviere utilizată şi în limba
română, este codul atribuit de emitent unui deţinător de card, cod pe care utilizatorul
poate fi pus în situaţia de a-l reproduce în cazul utilizării unui automat programabil
pentru efectuarea unei plăţi. În cazul plăţii prin transfer electronic de date codul PIN
este considerat echivalentul electronic al semnăturii deţinătorului unui card.
În general, orice persoană fizică sau juridică care doreşte să obţină un card
poate apela la o societate bancară, solicitând acesteia eliberarea unui card. Între bancă
şi client se încheie un contract în care se precizează tipul de card emis, facilităţile de

36
care va dispune deţinătorul cardului, precum şi obligaţiile acestuia faţă de banca
emitentă. Contul prin care se pot efectua operaţiuni cu carduri este un cont bancar care
poate fi asociat unui cont curent. Obţinerea şi deţinerea unui card presupune plata de
către titular a unei taxe de emitere şi a unei taxe de utilizare anuale, sub forma unei
sume fixe. Odată intrată în posesia cardului, deţinătorul îl poate utiliza pentru plata
mărfurilor şi serviciilor la unităţile care vând mărfuri sau prestează servicii şi acceptă
acest instrument de plată; obţinerea de numerar de la ghişeele băncii sau de la
distribuitoarele automate de numerar.
Pe parcursul acestor decenii au fost introduse pe piaţa bancară numeroase tipuri
de carduri având diferite avantaje, caracteristici şi moduri de întrebuinţare, dintre
acestea cele mai importante fiind: Cardul de credit, Cardul de debit, Smart cards,
Cardurile virtuale.

5.2. Modalităţi interanţionale de plată

Relaţiile de plăţi internaţionale şi relaţiile comerciale ce stau la baza lor se


desfăşoară prin acorduri guvernamentale opozabile părţilor semnatare sau pe baza
unor aranjamente bancare sau au loc în cadrul unor relaţii de drept privat care se referă
la contractele comerciale internaţionale încheiate între agenţii economici. Participanţii la
tranzacţii economice internaţionale trebuie să respecte atât legislaţia ţării din care
provin, cât şi prevederile legislative ale ţării partenerului extern.
În vederea asigurării interdependenţei dintre executarea principalelor obligaţii ale
celor două părţi contractante, în practica specifică activităţii de comerţ exterior
efectuarea tranzacţiilor se realizează în anumite condiţii de plată care se referă la: locul
şi termenul de decontare a contravalorii mărfurilor sau serviciilor care fac obiectul
contractului de vânzare-cumpărare internaţional, modalitatea de plată utilizată, moneda
în care se va efectua plata, garanţiile oferite de importator şi documentele necesare
derulării tranzacţiei.
Modalitatea de plată reprezintă mecanismul prin care se realizează trecerea de
la importator la exportator a contravalorii mărfurilor sau serviciilor, constituind obiect de
negociere între cele două părţi. Modalităţile de plată utilizate în cadrul tranzacţiilor
internaţionale cuprind totalitatea operaţiunilor şi a tehnicilor de plată, controlul bancar,
circuitul documentelor prin intermediul cărora creditorul încasează de la debitor creanţa
rezultată din schimbul economic extern.
În practică, cel mai adesea se utilizează următoarele modalităţi de plată: ordinul

37
de plată, incasso-ul bancar, acreditivul documentar şi scrisoarea de garanţie bancară.
Dacă acreditivul documentar şi scrisoarea de garanţie bancară sunt modalităţi de plată
care garantează exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate sau serviciilor
prestate, incasso-ul bancar şi ordinul de plată sunt forme de decontare care nu asigură
garanţia încasării drepturilor băneşti de către exportator, chiar dacă a respectat
întocmai obligaţiile contractuale, fiind utilizate doar în situaţia în care există încredere
deplină între parteneri.

5.2.1. Ordinul de plată

Ordinul de plată este o modalitate de decontare mai rar utilizată pe plan extern
datorită riscului de revocare pe care-l implică. Reprezintă o dispoziţie dată de ordonator
băncii sale de a plăti o anumită sumă de bani unui beneficiar pentru stingerea obligaţiei
băneşti rezultate din relaţia directă dintre aceştia.
Plata propriu-zisă se desfăşoară pe filieră bancară, părţile participante fiind:
- ordonatorul (importatorul) - emitentul ordinului de plată care iniţiază plata,
stabileşte condiţiile acesteia, putând revoca plata în orice moment până la
executarea sa efectivă;
- banca ordonatoare (banca importatorului) - căreia importatorul dă dispoziţia
privind efectuarea plăţii;
- banca plătitoare (banca exportatorului) - achită beneficiarului suma reprezentând
drepturile sale băneşti;
- beneficiarul (exportatorul) - în favoarea căruia se efectuează plata.
După modalitatea de încasare, ordinul de plată poate fi simplu când plata nu este
condiţionată de prezentarea unor documente justificative sau documentar care
presupune obligaţia băncii plătitoare de a nu efectua plata decât contra prezentării unor
documente din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către beneficiar.
Efectuarea plăţii prin utilizarea ordinului de plată documentar presupune
parcurgerea mai multor etape:
1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare;
2. exportatorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din contract;
3. importatorul emite ordinul de plată şi dispune efectuarea plăţii;
4. banca ordonatoare remite băncii plătitoare ordinul de plată cu instrucţiunile
referitoare la modul de efectuare a plăţii;
5. banca plătitoare efectuează plata.

38
1
Importator Exportator
2

3 5

Banca Banca
ordonatoare plătitoare
4

Schema generală a derulării ordinului de plată

Spre deosebire de celelalte forme de plată, ordinul de plată are un caracter


revocabil până în momentul realizării plăţii efective. Drept urmare, se recomandă
utilizarea sa în combinaţie cu alte modalităţi de plată pentru a putea evita prejudiciile ce
pot fi determinate de revocarea sa de către importator. Ordinul de plată se utilizează
mai ales în operaţiuni auxiliare contractului comercial propriu-zis cum ar fi plata de taxe
vamale, comisioane, cheltuieli de transport.

5.2.2. Incasso-ul bancar

Incasso-ul bancar reprezintă o altă formă de decontare frecvent folosită în cadrul


relaţiilor de plăţi externe, fiind utilizată însă doar atunci când există o încredere deplină
între parteneri, pentru că în acest caz, spre deosebire de acreditivul documentar,
băncile nu se angajează la plată, având doar rolul de gestionare a documentelor.
Incasso-ul bancar este acea modalitate de plată pe baza căreia exportatorul
transmite băncii sale documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale,
solicitând acesteia să le remită spre încasare importatorului prin banca acestuia.
Părţile implicate în derularea incasso-ului documentar sunt:
- exportatorul - iniţiază această formă de decontare, fiind numit şi trăgător;
- banca remitentă (banca exportatorului) - căreia exportatorul îi încredinţează
operaţiunea de încasare a drepturilor sale băneşti;
- banca colectoare (banca importatorului) - implicată în procesul de încasare;
- importatorul - numit şi tras.
Derularea operaţiunilor prin incasso presupune parcurgerea etapelor:
1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare
internaţional în care se precizează faptul că stingerea obligaţiilor băneşti se
realizează prin incasso bancar;
39
2. exportatorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din contract;
3. exportatorul remite băncii documentele ce atestă îndeplinirea obligaţiilor sale
împreună cu un ordin de încasare prin care dispune operaţiunea de incasso;
4. banca remitentă verifică documentele şi, dacă sunt complete şi corect întocmite,
le remite băncii importatorului;
5. banca importatorului îşi vizează clientul de sosirea documentelor, acţionând
corespunzător instrucţiunilor formulate în cadrul ordinului de încasare (avizarea
la plată);
6. importatorul confruntă documentele privind recepţia mărfurilor cu documentele de
plată şi verifică corecta determinare a sumei pretinse de exportator (acceptarea
plăţii);
7. banca importatorului face plata către banca exportatorului (onorarea plăţii);
8. banca exportatorului notifică clientul de încasarea drepturilor sale băneşti.

1
Importator Exportator
2

6 5 3 8

Banca 4 Banca
colectoare remitentă
7

Schema generală a derulării incasso-ului bancar

Incasso-ul ca formă de decontare este mai puţin sigură pentru exportator


deoarece el livrează mărfurile pe adresa importatorului fără a avea vreo garanţie privind
încasarea contravalorii acestora. Acest neajuns poate fi însă eliminat prin solicitarea de
către exportator a unei scrisori de garanţie bancară, întocmirea unor documente de
asigurare de către importator, plata unor sume în avans, expedierea mărfii pe adresa
unei bănci agreate de exportator sau a unui depozit de mărfuri din ţara de destinaţie,
făcând menţiunea că mărfurile urmează să fie eliberate importatorului doar pe baza
unor documente care atestă efectuarea plăţii (practică este denumită vinculaţie).

5.2.3. Acreditivul documentar

Acreditivul documentar este una din cele mai utilizate modalităţi de plată în
relaţiile comerciale internaţionale, conferind maximul de siguranţă pentru ambele părţi:
40
vânzătorul nu mai depinde de posibilităţile de plată ale cumpărătorului, având garanţia
că va fi plătit de către bancă, iar cumpărătorul este asigurat că nu va trebui să plătească
marfa comandată decât atunci când aceasta a fost efectiv expediată.
Acreditivul documentar reprezintă un angajament prin care o bancă, acţionând la
cererea şi în conformitate cu instrucţiunile clientului său, se obligă să efectueze o plată
către o persoană, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate sau a serviciilor
prestate pentru care aceasta a făcut dovada livrării mărfurilor sau prestării serviciilor
conform prevederilor contractuale prin intermediul anumitor documente.
Părţile implicate în derularea acreditivului documentar sunt:
- ordonatorul (importatorul) - iniţiază această modalitate de plată prin instrucţiunile
date băncii sale cu privire la deschiderea acreditivului pe baza condiţiilor stabilite
în contractul de vânzare-cumpărare internaţional;
- banca ordonatoare (banca emitentă) - deschide acreditivul la solicitarea
importatorului;
- banca corespondentă (banca exportatorului) - înştiinţează clientul său despre
deschiderea acreditivului transmiţându-i o copie a scrisorii de deschidere a
acreditivului;
- beneficiarul (exportatorul) - expediază mărfurile şi apoi depune la banca sa
documentele întocmite conform condiţiilor prevăzute în acreditiv.
Efectuarea plăţii prin utilizarea acreditivului documentar presupune parcurgerea
mai multor etape:
1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare
internaţional în conţinutul căruia se precizează că modalitatea de decontare va fi
acreditivul;;
2. importatorul dă băncii sale dispoziţia de deschidere a acreditivului şi în acest
sens întocmeşte un OP;
3. banca importatorului analizează oportunitatea utilizării acreditivului, admite
cererea clientului şi dispune deschiderea acreditivului;
4. banca corespondentă procedează la deschiderea acreditivului şi comunică
clientului său toate datele cu privire la modul de utilizare a acreditivului;
5. exportatorul livrează mărfurile;
6. exportatorul depune la banca sa documentele cerute prin acreditiv care atestă
îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale;
7. banca exportatorului verifică concordanţa documentelor cu prevederile
acreditivului şi efectuează plata;

41
8. banca exportatorului remite documentele băncii importatorului;
9. banca emitentă rambursează suma plătită băncii exportatorului;
10. banca emitentă remite importatorului documentele privind mărfurile, acesta
obţinând astfel dreptul de proprietate asupra mărfurilor cumpărate.

1
Importator Exportator

10 2 4 6 7

3
Banca Banca
emitentă corespondentă
8
9
Schema generală a derulării acreditivului documentar

5.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară

Scrisoarea de garanţie bancară (SGB) reprezintă un înscris pe care o bancă


comercială o eliberează, la cererea expresă a clientului său aflat în calitate de plătitor
(importator), obligându-se să onoreze la plată documentele introduse de exportator,
dacă la scadenţă importatorul nu dispune de disponibilităţi de plată.
Scrisoarea de garanţie bancară joacă rolul unui factor de siguranţă în derularea
viramentului bancar deoarece, atunci când partenerii se cunosc mai puţin, oferă
credibilitate, prin emiterea SGB banca îşi asumă practic responsabilitatea de a sprijini
derularea tranzacţiei clientului său (importatorul).
Această modalitate de plată se utilizează pe scară largă în relaţiile externe şi
garantează exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate sau serviciilor
prestate. Derularea operaţiunilor prin folosirea scrisorii de garanţie bancară presupune
parcurgerea unor etape:
1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare
internaţional;
2. importatorul solicită băncii sale eliberarea SGB;
3. banca importatorului eliberează clientului său SGB;
4. importatorul remite exportatorului SGB;
5. exportatorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din contract;

42
6. exportatorul remite băncii sale documentele împreună cu SGB şi un ordin de
încasare prin care dispune operaţiunea de incasso;

1
Importator Exportator
4

5
2 9 6 11
3 8

7
Banca Banca
importatorului exportatorului
10

Schema generală a derulării scrisorii de garanţie bancară

7. banca exportatorului remite documentele, SGB şi ordinul de încasare băncii


partenere;
8. avizarea la plată: banca importatorului îşi vizează clientul de sosirea
documentelor, acţionând corespunzător instrucţiunilor formulate în cadrul
ordinului de încasare;
9. acceptarea plăţii: importatorul verifică concordanţa dintre documentele privind
recepţia mărfurilor cu documentele de plată şi verifică corecta determinare a
sumei pretinse de exportator;
10. onorarea plăţii: banca importatorului face plata către banca exportatorului;
11. banca exportatorului notifică clientul de încasarea contravalorii mărfurilor.
Scrisorile de garanţie bancară pot fi revocate şi modificate în privinţa sumelor şi a
termenelor de valabilitate, dar acest lucru se face numai cu acordul părţilor implicate şi
cu acordul băncii emitente a scrisorii de garanţie bancară.

43
Cap.6. PIAŢA VALUTARĂ

6.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei valutare

Piaţa valutară concentrează cererea şi oferta de valută, stabileşte cursul valutar


şi asigură efectuarea operaţiunilor de schimb valutar. Pieţele valutare sunt, de regulă,
organizaţii ale ţărilor pe teritoriul cărora funcţionează (cu excepţia eurovalutelor). Piaţa
valutară cuprinde totalitatea tranzacţiilor valutare ce se derulează atât la nivel local cât
şi internaţional (prin intermediul legăturilor telefonice şi telex dintre principalele puncte
cheie ale operaţiunilor pe pieţele valutare).
Piaţa valutară se constituie dintr-un sistem de relaţii interbancare, prin
intermediul cărora participanţii efectuează operaţii de vânzare/cumpărare a mijloacelor
de plată. Piaţa valutară se compune dintr-o serie de bănci autorizate de banca centrală
pentru astfel de operaţiuni; case de schimb care sunt, de asemenea, autorizate în acest
sens şi alte instituţii care au relaţii financiar-valutare. De obicei, există o bursă valutară,
dar în unele ţări tranzacţiile cu valută se fac în cadrul bursei de valori.
Pe piaţa valutară negocierile sunt supuse cererii şi ofertei, condiţiile de schimb
fiind stabilite de parţi, în limitele prevăzute de lege. În urma acestor negocieri valoarea
de schimb a valutelor variază, stabilizându-se în jurul unei valori medii numite cursul
valutar al pieţei.
Rolul pieţelor valutare este determinat de posibilitatea pe care acestea le oferă
participanţilor la schimburile economice internaţionale, pentru obţinerea şi alegerea
mijloacelor de credit şi de plăţi cele mai convenabile.
Creşterea importanţei pieţelor valutare în dezvoltarea schimburilor economice
internaţionale este condiţionată de următorii factori:
- tendinţele de liberalizare a comerţului internaţional şi de atenuare a restricţiilor
valutare datorită activităţii organismelor financiare internaţionale;
- creşterea ponderii creditului internaţional în volumul tranzacţiilor comerciale externe;
- tendinţa de creştere a rolului unor valute naţionale cu mare pondere pe piaţa
financiar-bancară;
- creşterea unei penurii de lichidităţi, îndeosebi pentru ţările în curs de dezvoltare;
penuria de lichidităţi este combătută de organismele financiare internaţionale
- care facilitează şi dirijează creditele pe pieţele valutare.

44
6.2. Operaţiuni principale

Operaţiunile principale ce au loc pe piaţa valutară sunt de două feluri:


1. Operaţiunile la vedere (spot) - sunt acele operaţiuni în care vânzarea şi
cumpărarea de valută se încheie în aceeaşi zi (sau maximum în 48 ore), astfel că
momentul tranziţiei coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei. Operaţiunile
la vedere măresc viteza de circulaţie a valutelor şi uşurează derularea tranzacţiilor de
import-export.
Operaţiunile la vedere sunt iniţiate, de regulă, în următoarele scopuri:
- obţinerea de valută necesară unor plăţi internaţionale, în condiţiile în care în
disponibilităţi există alte valute;
- modificarea structurii disponibilităţilor în valută potrivit unor criterii de optimizare
(bazate pe evoluţia cursurilor valutare);
- obţinerea unui câştig în viitor.
Caracteristica de bază a acestei tehnici constă în aceea că, într-un timp foarte
scurt, deţinătorii unor disponibilităţi în valute aflate în pericol de a se deprecia obţin alte
valute, în curs de apreciere. Aceste operaţiuni se bazează pe prognozele privind
evoluţia cursurilor valutare, care în unele cazuri sunt infirmate de evoluţia reală a
fenomenelor. De aceea interesul pentru operaţiunile la vedere nu este prea mare.
2. Operaţiunile la termen (forward) - sunt acelea în care tranzacţia are loc
imediat, dar livrarea valutelor se face după un termen convenit. Acest termen este
standardizat, putând fi de 1 lună, 2 luni, 3 luni, 6 luni şi 12 luni. Operaţiunile la termen
sunt cele mai utilizate tehnici de evitare sau diminuare a riscului valutar în cadrul
tranzacţiilor a căror derulare nu depăşeşte, de regulă, un an. Astfel, riscul valutar se
atenuează ori poate fi chiar eliminat prin vânzarea sau cumpărarea la termen a valutelor
ce vor proveni din încasări sau ce sunt destinate unor plăţi viitoare. Operaţiunile la
termen se încheie în baza cursului la termen, iar între derularea contractului comercial
şi operaţiunea la termen trebuie să existe o corelare cât mai riguroasă (îndeosebi în
privinţa scadenţei).
Angajarea în paralel cu un contract comercial internaţional şi derivată din acesta,
a unei operaţiuni de la termen asigură determinarea anticipată a cursului valutei ce
urmează a fi încasată sau plătită. Iniţierea unei astfel de operaţiuni se face cu luarea în
considerare a situaţiei valutei de contract (poziţia de ansamblu pe piaţa valutară), a
cursului la vedere şi a celui la termen şi a dobânzilor pe piaţa valutară.
Operaţiunile la termen pot fi: simple sau complexe. În principiu, operaţiunile la

45
termen simple constau în realizarea unei tranzacţii de vânzare-cumpărare de valută la
un termen dat (1-6 luni), în baza cursului la termen de la momentul iniţierii operaţiunii.
Operaţiunile la termen complexe permit acoperirea unor angajamente (datorii) existente
la un termen stabilit (exprimate într-o anumită valută) prin efectuarea simultană a două
operaţiuni valutare: una de vânzare şi una de cumpărare la scadenţe diferite (una la
vedere şi una la termen).
Prin realizarea operaţiunilor la termen se urmăreşte, în principal, reducerea
riscului valutar şi doar în subsidiar obţinerea unui câştig din evoluţia favorabilă a
cursurilor valutare. De regulă, exportatorul caută să evite riscul legat de deprecierea
valutei în care urmează să primească contravaloarea mărfurilor/serviciilor care fac
obiectul contractului de vânzare-cumpărare internaţional, iar importatorul urmăreşte
evitarea aprecierii valutei în care urmează să efectueze plata.

6.3. Operaţiuni de arbitraj

Arbitraj valutar are o pondere însemnată în cadrul operaţiunilor efectuate de


bănci pe pieţele valutare, acestea găsind astfel o modalitate de a-şi valorifica
disponibilităţile în valută. Practic, operaţiunile de arbitraj se realizează prin ordine de
vânzare sau de cumpărare transmise rapid de către bănci, prin mijloace de comunicare
moderne, corespondenţilor lor pe alte pieţe valutare. Arbitrajul valutar reprezintă o
operaţie bancară de vânzare şi cumpărare simultană de valute pe pieţele valutare, în
scopul exclusiv al realizării unui câştig pe seama:
- diferenţelor dintre cursurile aceleaşi valute pe două pieţe diferite;
- diferenţelor dintre cursurile aceleaşi valute pe aceeaşi piaţă la date diferite;
- diferenţelor dintre cursurile a două valute pe diferite pieţe;
- diferenţelor dintre ratele dobânzilor la diferite valute sau pe diferite pieţe.
Arbitrajul valutar este utilizat pe scară largă deoarece creează posibilitatea
fructificării disponibilităţilor (în moneda naţională sau valutară) de care dispun băncile.
Operaţiunile de acest tip se derulează cu ajutorul mijloacelor rapide de comunicaţie
(ordine telefonice, telegrafice sau telex), în condiţiile în care băncile au legături
permanente cu corespondenţii lor care acţionează pe diferite pieţe valutare. Principalele
modalităţi de arbitrare sunt:
1. Arbitrajul direct - constă din vânzarea la vedere a unei valute pe piaţa unde
contează cel mai bine în paralel cu operaţia, tot la vedere, de cumpărare a aceleaşi
valute, pe piaţa valutară unde contează cel mai slab. Se poate practica, în funcţie de

46
situaţia cursurilor la un moment dat, şi arbitraj triunghiular (între trei pieţe valutare),
ordinele de vânzare-cumpărare şi transfer urmărind filiera cea mai avantajoasă pentru
arbitragist, care în final să-i aducă un câştig.
2. Arbitrajul la termen - se poate efectua pe una/mai multe pieţe:
- arbitrajul la termen pe o singura piaţă este efectuat de bancă în scopul realizării unui
câştig pe seama diferenţelor de curs ale unei singure valute pe aceeaşi piaţă la
termene diferite;
- arbitrajul la termen pe două pieţe care urmăreşte realizarea unui câştig de pe urma
diferenţelor de curs valutar la termen pe două pieţe; operaţiunea este similară
arbitrajului direct cu deosebirea că de data aceasta tranzacţiile se încheie la termen
în baza cursurilor la termen dintre două valute stabilite pe două pieţe diferite;
- arbitrajul combinat este o operaţie mai complexă şi se bazează pe folosirea
termenelor şi pieţelor celor mai favorabile; de exemplu, se poate obţine un câştig
prin vânzarea la vedere, combinată cu achiziţionarea la termen a aceleaşi valute pe
aceeaşi piaţă sau cumpărarea la vedere se poate realiza pe o piaţă şi vânzarea la
termen pe o altă piaţă, în funcţie de aprecierile pe care le face arbitragistul cu privire
la evoluţia cursurilor valutare pe pieţele respective;
- arbitrajul dobânzilor se poate realiza prin operaţii în care beneficiile arbitragistului se
obţin pe seama diferenţelor dintre dobânzi la diferite plasamente de capital pe o
piaţă sau alta.
- se mai pot practica şi variante combinate de arbitraj valutar şi al dobânzilor,
urmărind îmbinarea cât mai favorabilă a operaţiunilor de vânzare, urmărind
îmbinarea cât mai favorabilă a operaţiunilor de vânzare sau cumpărare de valută (la
vedere sau la termen) cu plasarea acestora (acordarea de credite) pe pieţele cele
mai favorabile.
Operaţiunile de arbitraj valutar uniformizează cursurile valutare deoarece
determină creşterea cererii acolo unde cursul valutar este mai scăzut şi sporirea ofertei
acolo unde cursul valutar este mai ridicat. În acest fel, se reduc diferenţele existente
între cursurile valutare de pe diferite pieţe.

6.4. Operaţiuni speculative

Alături de alte forme ale speculaţiei, speculaţia valutară se practică în mod curent
pe pieţele valutare, realizându-se atât prin operaţiuni la vedere, cât şi prin operaţiuni la
termen. Se consideră speculaţie valutară acea tranzacţie de vânzare/cumpărare de

47
valută prin care se urmăreşte nemijlocit realizarea unui câştig ca diferenţă între cursul
unei valute la două momente diferite pe aceeaşi piaţă (un curs cunoscut, unul
preconizat). Orice speculaţie valutară este legată de riscul valutar. Speculatorul încheie
diferite tranzacţii, bazându-se pe anumite prognoze (de ordin personal). Dacă acestea
se adeveresc el obţine un câştig, dacă nu înregistrează o pierde.
Speculaţiile valutare pot fi:
1. Speculaţii active la vedere se realizează la cursul zilei, cu predarea/primirea
sumei imediat sau în maximum 24 de ore. În condiţiile în care un speculator consideră
că o anumită valută (x) va înregistra o tendinţă continuă de scădere a cursului pe un
anumit interval de timp, în timp ce o altă (y) este stabilă sau prezintă o tendinţă de
apreciere (pe acelaşi interval de timp), pentru a obţine un câştig, el poate proceda după
cum urmează:
- la momentul iniţial (t0) el ia un credit în valuta x, rambursabil la un alt moment (t1), cu
suma obţinută achiziţionând imediat valuta y;
- la termenul t1 el preschimbă valuta y în valuta x pentru a rambursa împrumutul
iniţial.
Dacă prognoza sa a fost corectă el obţine un câştig fără nici un aport personal de
fonduri (ca urmare a faptului că raportul y/x (t1) > y/x (t0) ). Dacă prognoza nu se
adevereşte va înregistra o pierdere, riscurile asumate de speculator fiind în general
foarte mari.
C/P = Cv1 – Cv0
unde: C/P – câştig/pierdere;
Cv0 – curs la vedere la care se încheie şi se lichidează tranzacţia (cunoscut);
Cv1 – curs la vedere de la orice dată ulterioară tranzacţiei (preconizat).
2. Speculaţii active la termen se realizează la cursul la termen convenit de cei
doi parteneri sau publicat de bancă pentru termenul respectiv, fiind forma cea mai
răspândită. Teoretic, cursul la termen minus dobânda ar trebui să coincidă cu cel la
vedere de la scadenţă (la expirarea termenului). În practică însă, această coincidenţă
se întâmplă foarte rar, ca urmare a faptului că, cursul la vedere se formează după 1, 3,
6 luni, timp în care pe piaţa valutară pot să intervină alţi factori a căror acţiune nu a
putut fi prognozată la momentul iniţial al formarii cursului la termen. Speculaţia are în
vedere tocmai această eventualitate, mai probabilă, a apariţiei unei diferenţe între
cotaţia la vedere de la scadenţă şi cotaţia la termen stabilită la momentul iniţial.
Să presupunem, de exemplu, că un speculator apreciază, pe baza unei
prognoze proprii, că peste 3 luni cursul de vedere al valutei x faţă de valuta y va fi mai

48
mare decât actualul curs la termen (pentru 3 luni) al celor două valute. Cursul mai mic la
termen indică faptul că, în mod oficial, se scontează pe o depreciere a valutei x fată de
y, dar speculatorul consideră că nu va avea loc acest fenomen, contând chiar pe un
proces invers de apreciere a valutei x faţă de valuta y.
Pornind de la aceste considerente, speculatorul va încheia o tranzacţie la
termen, achiziţionând valuta x în schimbul valutei y la cursul la termen iniţial, urmând ca
la scadenţă (peste 3 luni) să revândă la vedere valuta x în schimbul valutei y. Dacă
prognoza sa se va confirma, va obţine un câştig, dacă nu va realiza o pierdere.
C/P = Cv1 – Ct0
unde: C/P – câştig/pierdere;
Cv1 – curs la vedere de la data lichidării tranzacţiei;
Ct0 – curs la termen la care se încheie şi se lichidează tranzacţia.
Faţă de cursul la vedere, cursul la termen poate fi mai ridicat, făcând report sau
mai scăzut, făcând deport. În primul caz este vorba de valute pentru care se
prognozează un proces de apreciere, iar în cazul al doilea este vorba de valute pentru
care se aşteaptă o depreciere.
Cursul la termen se poate exprima în raport cu cursul la vedere astfel:
- report (creştere) Ct=Cv+R
- deport (descreştere) Ct=Cv–D
3. Speculaţii pasive. Deşi au un mecanism similar speculaţiilor, prin scopul
urmărit ele nu se încadrează, de fapt, în categoria operaţiilor speculative. Acestea sunt,
în esenţă, operaţiuni la bursă în care scopul urmărit nu este câştigul propriu-zis, ci
prevenirea unor pierderi de capital ca urmare a manifestării riscului valutar.
Aşa-numita speculaţie pasivă este, de fapt, o reacţie firească a deţinătorilor de
valute, de apărare în faţa fenomenelor proprii pieţei valutare. Evitarea unor pierderi ca
urmare a inflaţiei sau deprecierii monetare nu poate fi confundată cu tendinţa de a
realiza câştiguri din specularea diferenţelor dintre cursurile valutare.

49
Cap.7. FINANŢAREA ŞI CREDITAREA ACTIVITĂŢII DE COMERŢ
EXTERIOR

7.1. Conţinutul finanţării internaţionale

Prin finanţare în sens larg, se înţelege punerea la dispoziţia unei instituţii


guvernamentale sau private a unor fonduri pe termen lung, necesare realizării de către
beneficiar a unor obiective economice importante. Realizarea acestor obiective,
necesitând mobilizarea unor fonduri substanţiale, depăşeşte de obicei posibilităţile
financiare proprii ale solicitantului. Finanţarea se rambursează de obicei indirect, prin
exploatarea investiţiei sau prin primirea profiturilor pe o anumită perioadă de timp.
Există, însă, şi finanţări nerambursabile sub formă de ajutoare sau asistenţă financiară
acordată de organisme financiare internaţionale.
Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin
care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţii
economico-sociale, în particular, a afacerilor. Când în acest proces este implicat
elementul de extraneitate, vorbim de finanţare internaţională. Finanţarea tranzacţiilor
internaţionale implică utilizarea a două sau mai multe monede naţionale. Ca atare, un
factor critic în decizia de finanţare internaţională este cursul de schimb, respectiv nivelul
şi variaţiile preţului monedei naţionale în alte monede. De aici, rezultă necesitatea luării
în considerare a riscului valutar şi, implicit, a utilizării diferitelor clauze şi metode de
acoperire a a acestui risc.
Tehnicile de finanţare internaţională sunt adaptate diferitelor forme de realizare a
tranzacţiilor internaţionale. În acest sens, putem vorbi de finanţarea exportului, a
importului, a proiectelor de cooperare internaţională, a investiţiilor internaţionale, a
filialelor în străinatate. În terminologia uzuală de pe piaţa financiară şi de credit,
preluarea de către o bancă a creditului comercial prin forfetare şi factoring, precum şi
realizarea de către o firmă intermediară a contractului de leasing sunt considerate
operaţiuni de finanţare a comerţului exterior. Prin aceste operaţiuni, activitatea de
comerţ exterior este accelerată, fie prin recuperarea contravalorii mărfurilor exportate cu
mult înaintea ajungerii la scadenţă a creditului comercial (evidenţiat prin titlurile de
creanţă), fie prin intrarea în exploatare a unor bunuri costisitoare, chiar dacă
importatorul nu dispune de sumele necesare plăţii integrale (prin contractul de leasing).
Operaţiunile financiare internaţionale sunt: investiţii internaţionale directe,
finanţarea pentru plasamentul internaţional de titluri, forfetarea, factoringul, leasingul.

50
7.1.1. Investiţiile internaţionale directe

Activitatea economică de realizare a investiţiilor în context internaţional a devenit


o preocupare din ce în ce mai amplă. Ea este generată de necesitatea construirii sau
dezvoltării de întreprinderi, obiective social-culturale şi administrative, instalaţii militare,
prospecţiuni geologice. Astfel, în cadrul formelor alternative de finanţare a comerţului
exterior un loc important îl ocupă investiţia străină. Există la nivel internaţional o
preocupare din ce în ce mai amplă privind activitatea economică de realizare a
investiţiilor.
Investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea unor obiective
economice importante, cum ar fi construirea de întreprinderi, mijloace de transport,
realizări de prospecţiuni geologice, proiecte edilitare etc. Investiţia poate fi integrală sau
parţială, caz în care beneficiarul participă cu o parte convenită la investiţie. Obiectivele
construite rămân pe o perioadă determinată proprietatea furnizorului. Prin asemenea
investiţii se obţin avantaje pentru ambele părţi. Astfel, finanţatorul are avantajul obţinerii
unor materii prime mai ieftine, a unei pieţe de desfacere asigurate, facilităţi fiscale şi
vamale, posibilitatea de scoatere din ţară a beneficiului realizat, garanţii pentru
proprietatea asupra obiectivului construit. În acelaşi timp, partea primitoare se bucură
de un aport valutar, de o îmbunătăţire a nivelului tehnic, de valorificarea resurselor
interne, de crearea de noi locuri de muncă etc.
Investiţiile internaţionale directe reprezintă principala formă de realizare a
exportului de capital. Constau din plasamente, fonduri băneşti sau mijloace materiale,
destinate înfiinţării sau dezvoltării unor proiecte edilitare sau sociale. La investiţiile
directe, care valoric sunt mult mai importante decât investiţiile de portofoliu, participă
diferite firme sau bănci de dimensiuni mari.
Realizarea investiţiei internaţionale se face în mai multe etape, după cum
urmează:
1. etapa pregătitoare - în care fiecare parte se informează şi realizează o
documentaţie asupra partenerului. Furnizorul se documentează asupra
aspectelor economice, politice, fiscale şi monetare, asupra legislaţiei privind
investiţiile din ţara beneficiară. Astfel, furnizorul este interesat de solvabilitatea
beneficiarului, posibilităţile de a se repatria banii şi profiturile în valuta proprie,
existenţa materiilor prime, forţei de muncă, pieţei de desfacere, problemele
ecologice, nivelul impozitelor şi al taxelor vamale. La rândul său, beneficiarul se
documentează asupra solvabilităţii investitorului, asupra reputaţiei sale pe piaţa

51
mondială, asupra posibilităţilor tehnice oferite etc. Etapa pregătitoare se încheie
cu un acord internaţional de investiţii, respectiv un contract în care se prevăd
drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele de apărare pentru ambele părţi, clauzele
fiscale, monetare sau politice;
2. etapa de execuţie - se trece la finanţarea lucrărilor de realizare a obiectivului
proiectat. Se evaluează contribuţia cu fonduri, materiale sau instalaţii, drepturi de
proprietate industrială (marcă, patent). Evaluarea se face în etalonul internaţional
stabilit. Fondurile destinate investiţiei circulă prin mijloacele internaţionale de
plată şi sunt folosite pentru plăţile necesare realizării obiectivului sau constituirii
unui capital social;
3. etapa de lichidare a investiţiei - lichidarea investiţiei se face în cazul vânzării
obiectivului construit de către partea beneficiară sau în cazul apariţiei
falimentului. Se evaluează partea de proprietate a fiecărui partener, în etalonul
internaţional, eventualele daune sau despăgubiri şi apoi se reglează mişcarea
corespunzătoare fondurilor prin băncile participanţilor.

7.1.2. Plasamente internaţionale de titluri

Instituţii de pe pieţele financiare deţinătoare de capital disponibil pot plasa acest


capital prin cumpărarea de titluri (acţiuni, obligaţiuni, titluri ipotecare, bonuri de tezaur
etc.) în altă ţară. Operaţiunea poate fi privită, de asemenea, din punctul de vedere al
emitentului, ca un plasament extern de titluri. Fondurile astfel obţinute de partea
emitentă, primesc apoi o destinaţie economică sau financiară internă. Emitentul de titluri
(întreprindere, guvern, instituţie de credit) este condus la vânzarea acestora pe piaţa
internaţională de lipsa de fonduri pe piaţa proprie. El obţine prin acest procedeu
fondurile financiare necesare pentru realizarea unui obiectiv.
Valorile mobiliare sunt titluri de credit emise de firme, guverne sau organisme
internaţionale, cu scopul mobilizării de resurse financiare pe termen lung. Plasarea
acestora pe piaţa financiară internaţională presupune asigurarea unor profituri pentru
cumpărători deoarece, pentru aceştia din urmă, riscurile pe care şi le asumă prin
operaţiunile de acest gen nu sunt dintre cele mai mici (deteriorarea cursului monedei în
care sunt exprimate titlurile de credit, modificarea condiţiilor politice din ţările emitente).
În general, pentru a se asigura un interes corespunzător al investiţiilor în asemenea
plasamente, avantajele asigurate de emitenţii titlurilor de credit trebuie să fie
proporţionale cu riscurile pe care şi le asumă cumpărătorii.

52
7.1.3. Forfetarea

Forfetarea constituie o tehnică modernă de finanţare a operaţiunilor de


export/import care dă posibilitatea exportatorului, care a vândut marfă pe credit, să se
refinanţeze vânzându-şi creanţele materializate în înscrisuri exigibile în termen de peste
90 de zile, în favoarea unor instituţii financiare specializate în astfel de operaţiuni. De
regulă, scadenţele sunt la intervale de până la 3 ani.
Astfel, forfetarea reprezintă o tehnică specială de finanţare pe termen mediu şi
lung a exportatorilor care presupune cumpărarea de către bănci (forfetori) a creanţelor
băneşti exprimate în valută ale exportatorilor, creanţe provenite din livrarea de mărfuri la
extern. De regulă, scadenţele sunt la intervale de până la 3 ani.Utilizarea acestei tehnici
permite deci realizarea unei operaţiuni de finanţare pe termen mediu şi lung stimulând
astfel exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare ridicată.
Exportul va primi de la forfetor valoarea titlului mai puţin plata unei dobânzi, a
unei marje de risc (1-5%) şi a unui comision de gestiune (1-5%) totalul acestor reţineri
neputând depăşi 20%. Prin forfetare, finanţarea unei creanţe de export cu scadenţa mai
mare de 3 luni, a fost înlocuită cu vânzarea acesteia fără regres, transformând-o într-un
titlu cu scadenţa prelungită la mai mulţi ani. Forfetorul suportă în acest timp riscul
deprecierii valutei determinat de fluctuarea cursului valutar.
În condiţiile în care forfetorul este cumpărătorul direct al creanţelor în valută de la
exportator, acesta este denumit forfetor primar, iar operaţiunea, forfetare primară
internaţională. Dacă, la rândul lui, forfetorul vinde pe piaţă, înainte de maturitate sau
scadenţă, creanţele în valută cumpărate de la exportator, ne referim la o forfetare
secundară internaţională.

7.1.4. Factoringul

Factoringul este o modalitate specifică de finanţare a unui exportator care este în


posesia mai multor creanţe pe termen scurt provenite din vânzarea de mărfuri. O
instituţie specializată cumpără toate creanţele exportatorului cu preluarea riscului
neîncasării creanţelor la termen. În felul acesta factorul finanţează pe exportator,
substituindu-se în toate drepturile şi obligaţiile care derivă din poziţia acestuia de
creditor, în schimbul unui comision.
Contractul de factoring este un contract comercial încheiat între aderent şi factor
în temeiul căruia factorul preia în proprietate de la aderent creanţele acestuia asupra

53
debitorilor cedaţi, rezultate din contracte de vânzare de mărfuri sau prestare de servicii
încheiate în prealabil cu aceştia, şi, odată cu creanţele acceptate, îşi asumă obligaţia de
finanţare a aderentului prin plata anticipată a respectivelor creanţe, obligaţia de
încasare de la debitorii cedaţi a plăţilor acestora, precum şi obligaţia de garantare
împotriva riscului de credit, respectiv împotriva riscului de neplată, la scadenţă, a
creanţelor în cauză de către debitorii cedaţi.
Prin încheierea unui contract de factoring se realizează o operaţiune de finanţare
a comerţului exterior prin faptul că permite cedarea creanţelor deţinute de un exportator
(aderent), creanţe pe care le are asupra clienţilor săi, unei persoane numită factor,
acesta obligându-se să încaseze aceste creanţe, fiind subrogat, în acest scop, în toate
drepturile pe care aderentul le are împotriva debitorilor săi.
În prezent, factoringul este un mecanism de finanţare prin care se obţin lichidităţi
din vânzarea de facturi a căror scadenţă nu depăşeşte de regulă 180 de zile, prin
preluarea de către societatea cumpărătoare (instituţie de credit, societate de factoring),
de la client a facturilor acestuia contra unei sume de bani (agio).
Operaţiunile de factoring se pot clasifica astfel:
a). din punctul de vedere al sferei de cuprindere, al modalităţii de preluare şi
administrare a creanţelor de către factor, există:
1. factoringul parţial, care presupune o selecţie a factorilor fără ca factorul să
îndeplinească funcţia de administrator al acestora, obligaţia încasării factorilor revenind
în continuare aderentului;
2. factoringul total, când factorul preia de la aderent toate facturile, asigurând şi
funcţia de administrare, de încasare a lor de la debitorii aderentului, de finanţare şi
acoperire a riscului de credit; în practică, factoringul total mai este cunoscut sub
denumirea de factoring standard;
b). din punctul de vedere al modalităţii de efectuare a plăţii creanţelor de către
factor, atât factoringul parţial, cât şi factoringul total pot fi:
1. factoringul cu plată imediată, în cazul în care factorul achită aderentului
contravaloarea facturilor la prezentarea lor;
2. factoring cu plată la o anumită dată viitoare după prezentarea factorilor de către
aderent;
3. factoring mixt, atunci când factorul plăteşte la prezentare o parte din contravaloarea
facturilor sub formă de avans, până ca cel mult 80% din contravaloarea acestora, iar
diferenţa, la o anumită dată viitoare după prezentare;
c). din punct de vedere al dreptului de regres pe care banca poate să-l exercite

54
asupra aderentului, factoringul poate fi:
1. factoring fără regres, situaţie în care factorul plăteşte aderentului contravaloarea
acceptată a facturii sau facturilor, de regulă 80% imediat după emitere şi 20% în termen
de 180 de zile de la data scadenţei facturii, chiar dacă nu încasează integral sau parţial
una sau mai multe facturi;
2. factoring cu regres, situaţie în care factorul, după expirarea termenului de 30 zile de
la scadenţa facturii, în caz de neplată din partea debitorului, îşi va recupera sumele
neîncasate de la aderent prin exercitarea dreptului de regres.

7.1.5. Leasingul internaţional

Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie (închiriere) de către


societăţi financiare specializate sau direct de producători a unor bunuri către clienţi ce
realizează aceste operaţiuni pe termen scurt şi nerepetabil sau în care nu dispun de
suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra. Leasingul este o
operaţiune de finanţare la termen care are drept suport juridic un contract de închiriere
de bunuri.
Leasingul reprezintă deci, atât o formă de comerţ, cât şi una de finanţare a
investiţiilor. În condiţiile actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice, când înnoirea produselor şi
uzura morală a maşinilor sunt deosebit de accelerate, leasingul internaţional se
dovedeşte o alternativă avantajoasă pentru obţinerea unor utilaje costisitoare necesare
extinderii şi modernizării producţiei. Astfel, pe lângă faptul că perioadele pentru care se
închiriază maşinile sunt, de regulă, mai scurte decât cele care corespund duratei de
exploatare a acestora, în contractele de leasing pot prevedea clauze pentru înlocuirea
operativă a unor utilaje, depăşite moral între timp.
De asemenea, leasingul internaţional poate fi o soluţie optimă de import când
utilajele care fac obiectul acestor operaţiuni corespund unor necesităţi temporare, unor
utilităţi cu caracter unicat. La toate acestea se mai adaugă preocuparea producătorilor
de elită de a-şi proteja secretul de fabricaţie (din care cauză preferă să transfere doar
dreptul de folosinţă, ce poate fi condiţionat şi nu să vândă bunurile complexe), cât şi
unele restricţii de politică comercială care nu permit vânzarea, dar admit leasingul
pentru unele tehnologii foarte noi.
Obiectul operaţiunilor de leasing internaţional îl formează, în special,
echipamentele electronice de calcul, aparatele şi instrumentele de măsură, mijloacele
de transport, maşinile-unelte, materialele pentru mecanica grea, maşinile agricole,

55
unele bunuri de folosinţă îndelungată. În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul
imobiliar, având ca obiect închirierea de clădiri cu destinaţie industrială, comercială,
turistică, administrativă şi chiar unele bunuri pentru uz şi confort personal (autoturisme,
locuinţe, reşedinţe).
a). După poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting:
1. Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între producătorul
exportator şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finanţarea fiind asigurată
de către furnizor. Leasingul direct (sau experimental) se practică pentru a realiza
intrarea pe piaţă a unor produse noi în condiţiile în care aceasta (piaţa) este acoperită
(chiar saturată) cu produse de bună calitate. Producătorul oferă - mai întâi - produsele
noi spre testare, spre încercare, contractul de leasing având un rol simbolic (îndeosebi
rata de leasing este foarte mică). După expirarea contractului iniţial utilizatorul poate
opta pentru: restituirea produsului; prelungirea contractului de leasing (evident de data
aceasta rata de leasing va fi cea normală); cumpărarea (dacă este posibil) a bunului
respectiv. Producătorul vizează ultimele două alternative.
2. Leasing indirect este organizat de societăţile specializate în leasing, care
preiau funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor
ce decurg din aceste operaţiuni. Societăţile de leasing pot fi: societăţi generale de
leasing, societăţi de leasing de intermediere, societăţi de leasing integrate, instituţiile de
credit; societăţile de asigurare.
b). După conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export, distingem:
1. Leasingul financiar presupune că în perioada de închiriere de bază (prima
închiriere) să se realizeze întregul preţ de export la obiectul contractat, inclusiv costurile
auxiliare, precum şi un beneficiu. Contractul de leasing financiar se încheie, în mod
obişnuit, pentru perioada de bază, care, de regulă, este mai scurtă decât durata de
folosinţă a obiectului închiriat şi nu poate fi reziliat de nici una din părţi, iar riscurile
economico-financiare sunt transferate în totalitate asupra clientului. În cazul întârzierii
plăţii ratelor de către client, societatea de leasing are dreptul să dispună de obiectul de
închiriat. Leasingul financiar se utilizează la produsele la care cererea este scăzută
(deci probabilitatea apariţiei celui de-al doilea client mică).
Leasingul financiar poate să aibă două variante: cu plata integrală şi cu plata
parţială. În prima variantă, ratele sunt astfel calculate încât după încheierea perioadei
de bază întreprinzătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de producţie şi cele comerciale,
plus alte cheltuieli suplimentare şi să realizeze valorificarea capitalului investit plus un
anumit beneficiu care sporeşte pe măsura creşterii duratei de închiriere. În cea de a

56
doua variantă, dacă apare un al doilea client, la sfârşitul perioadei de închiriere se
determină valoarea reziduală a echipamentului folosit iar clientul va plăti diferenţa dintre
preţul de achiziţie şi valoarea reziduală plus dobânzile aferente.
2. Leasingul funcţional presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar
o parte din preţul de export al obiectului contractului. În acest tip de leasing, accentul
cade pe serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistând, de regulă, o relaţie
directă între preţul la care a fost achiziţionat echipamentul de către societatea de
leasing şi chiria percepută. Societatea de leasing îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii,
reparaţiilor, asigurarea echipamentelor şi plata diverselor taxe şi impozite. Leasingul
funcţional este reziliabil, la cererea beneficiarului, formulată în avans faţă de data
expirării contractului. Ambele părţi au dreptul, după terminarea perioadei de bază, să
prelungească închirierea, fapt ce are loc, de regulă, în mod tacit. Leasingul funcţional
este folosit mai ales de către societăţile de leasing sau de către producătorii care dispun
de mărfuri foarte căutate pe piaţa mondială.
c). În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi clasificat în:
1. Leasing brut cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de vânzare al mărfii (total
sau parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Uneori în cadrul acestui tip
de leasing, furnizorii asigură şi instruirea şi specializarea personalului clientului, aceasta
în scopul creării unor premise pentru exploatarea cât mai raţională a maşinilor.
2. Leasing net cuprinde în ratele sale numai preţul de export al obiectului de
închiriat (respectiv cota de amortizare aferentă perioadei de închiriere).
d). Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting o serie de
forme speciale de leasing, cum sunt:
1. Lease-back cuprinde operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi
financiare temporare îşi vinde întreprinderea unor societăţi de leasing şi, simultan, o
închiriază de la aceasta. Scopul acestor operaţiuni este transformarea fondurilor
imobilizate în fonduri disponibile. După expirarea perioadei primei închirieri, în timpul
căreia societatea de leasing reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are
dreptul să răscumpere întreprinderea la un preţ dinainte stabilit, în general relativ
scăzut. Acest tip de operaţiuni se utilizează, de regulă, pentru bunurile imobiliare, dar
uneori şi pentru bunuri mobile, ele permiţând o finanţare pe termen lung în condiţii mai
simple decât prin procedeele tradiţionale, cum ar fi emisiunile de valori mobiliare sau
împrumuturi ipotecare.
2. Time-sharing presupune sistemul închirierilor pe timpi partajaţi, simultan de
către mai multe întreprinderi. Această formulă de leasing s-a adoptat în practică din

57
considerente economice, cum ar fi, de exemplu, costul ridicat al unor utilaje şi
capacitatea lor (de producţie) mult mai mare decât nevoile - normale - ale unui singur
client: echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport, precum şi
uzura morală a acestora. Sistemul prezintă două avantaje esenţiale: pentru client pentru
că îi permite acestuia să-şi acopere nevoile plătind o rată de leasing mai mică (de
câteva ori) decât rata normală şi pentru societate, deoarece prin utilizarea cât mai
completă a bunului se obţine o rată totală de leasing mult mai mare decât cea care s-ar
putea percepe de la un singur beneficiar.
3. Operaţiuni hire/renting. În literatura de specialitate şi în practica comercială
se întâlnesc şi alte concepte definind operaţiunile de leasing, ca de pildă, renting sau
hire. Acestea sunt, de fapt, operaţiuni de leasing pe termen scurt sau foarte scurt şi
cuprind închirierile cu ziua sau cu ora, în special a mijloacelor de transport sau a unor
utilaje de construcţie: macarale, buldozere. Având în vedere perioada foarte scurtă de
închiriere şi simplitatea acestor operaţiuni, unii specialişti le consideră ca fiind forme de
trecere de la închirierea obişnuită, la leasing.

7.2. Creditul pe piaţa internaţională

Tranzacţiile cu mărfuri sau operaţiunile ce implică mişcări de capital efectuate pe


plan internaţional fac necesară existenţa unor fonduri importante pe piaţa mondială.
Relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre instituţiile financiare internaţionale sau
naţionale, prin care, pe de o parte, se acumulează fonduri (sub formă de bunuri, servicii
sau capital), iar pe de altă parte, se concretizează cereri de credit constituite piaţa
internaţională de credit. Constituirea de fonduri pe piaţa internaţională de credit este
rezultatul activităţii unui complex de relaţii între un aparat specializat, format din instituţii
internaţionale de credit, adică un cadru internaţional de credit şi economiile naţionale.
Piaţa internaţională a creditului cunoaşte în prezent o structură foarte flexibilă,
atât sub aspectul subiecţilor care acţionează (ca debitori sau creditori externi), cât şi în
ceea ce priveşte obiectul creditelor, categoriile de credite, tehnicile de realizare a
operaţiilor, costul creditelor şi mecanismele de asigurare şi garantare a acestora.
Principalii participanţi la piaţa creditului sunt instituţiile financiar-bancare din diferite ţări
şi zone ale lumii: organisme naţionale, organisme regionale sau organisme
internaţionale.
Aceste instituţii realizează în principal următoarele tipuri de operaţiuni:
- asigurarea de facilităţi de credit în favoarea altor ţări (pentru finanţarea exporturilor

58
sau a diferitelor proiecte de investiţii);
- participă la realizarea unor acorduri de credit cu organismele financiar-valutare din
sistemul ONU sau la nivelul unor grupuri regionale;
- participă la angajarea ca debitor sau creditor la credite intenţionale;
- acordă credite de export rezidenţilor;
- participă la asigurarea şi garantarea creditelor.
Creditarea pe termen scurt are ca scop asigurarea unor mijloace de plată pentru
exportatorul care a vandut mărfuri pe credit, urmând să recupereze de la importator
contravaloarea exportului într-o perioadă de până la un an. Creditele pe termen scurt
pot avea un caracter de prefinanţare a operaţiunilor, fiind legate de activitatea de
producţie-export a clientului băncii. Alte credite sunt legate strict de o operaţiune de
export şi pot fi acordate producătorilor exportatori sau firmelor comerciale de export şi
import.
Creditarea pe termen mediu şi lung (cu scadenţă de până la 7 ani şi, respectiv,
peste 7 ani) este specifică exporturilor de mare valoare, exporturilor complexe, ca şi
unor forme de cooperare industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de
creditare, şi anume prin creditul furnizor şi creditul cumpărător, sau prin tehnici
moderne, cum sunt creditul consorţial şi cofinanţarea.

59
APLICAŢII PRACTICE

1. Politica comercială tarifară

Aplicaţia nr.1. Pentru un produsul x, valoarea în vamă este de: a) 30 USD/buc.;


b) 50 USD/buc. Taxa vamală percepută este de: a) 3 USD/buc.; b) 20%. Cursul de
schimb valutar este de 1.000 u.m./USD. Cunoscând că produsele similare din producţia
internă costă: a) 32.000 u.m./buc.; b) 55.000 u.m./buc., să se determine:
1. protecţia nominală (taxa nominală) în cele 2 cazuri;
2. preţul de comercializare în interiorul ţării al produsului din import în cele 2 cazuri;
3. rolul taxei vamale în cele 2 cazuri;
4. gradul de protecţie nominală în cele 2 cazuri.
- Rezolvare –
Notaţii: tvav - taxă vamală ad valorem; tvs - taxă vamală specifică;
VV - valoarea în vamă a produsului importat; C - cursul valutar;
Pcom - preţul de comercializare în interiorul ţării al produsului din import;
Pint - preţul produsele similare din producţia internă.
tv s 3
1. a). Pn = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 10%
VV 30
b). Pn = tva.v.= 20%
10
2. a). Pcom = (VV + tvav · VV) · C = (30 + ⋅ 30 u.m.) · 1.000 = 33.000 u.m.
100
20
b). Pcom = (VV + tvav · VV) · C = (50 + ⋅ 50 u.m.) · 1.000 = 60.000 u.m.
100
3. a). Pint < Pcom ⇔ 32.000 u.m. < 33.000 u.m. Rolul taxei vamale în cele trei
b). Pint < Pcom ⇔ 55.000 u.m. < 60.000 u.m. cazuri este de a orienta
consumul spre producţia
(VV + Tv) ⋅ C 33.000
4. a). G PN = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 103,125%
P int 32.000
(VV + Tv ) ⋅ C 60.000
b). G PN = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 109,09%
P int 55.000

Aplicaţia nr.2. Se dau următoarele date:


- producţia internă competitivă în condiţii de comerţ liber pentru produsul A este de
2.000 t la preţul P0 = 100 u.m./t
- consumul intern în condiţii de comerţ liber este de 10.000 t la preţul P0.
Presupunând că pentru produsele importate din străinătate statul introduce o
taxă vamală de import de 10%, se cere:

60
a). să se reprezinte grafic oferta şi cererea pentru produsul A în condiţii de comerţ liber
şi protejat;
b). să se calculeze nivelul importurilor în condiţii de comerţ liber;
c). să se arate efectele introducerii taxei vamale asupra cererii şi ofertei pentru produsul
A, ştiind că cererea şi oferta sunt simetrice, iar cantitatea importată în condiţii de comerţ
protejat este de 6.000 t.
- Rezolvare –
a). P O
OA, OC - producţia internă la P0, P
AB, CD - import la P0, P1
P1 S1 D1
OB, OD - cererea la P0, P1

P0 S0 D0

C
O A C D B Q

b). OA = 2.000 t

OB = 10.000 t ⇒ Importuri = AB = 8.000 t

10
c). P1 = P0 + tvav · P0 = 100 + ⋅ 100 = 110 u.m./t
100
Creşterea preţului prin introducerea taxai vamale de import determină scăderea
cererii de la OB la OD şi creşterea ofertei de la OA la OC. Deoarece cererea şi ofertata
sunt simetrice, la creşterea preţului cererea şi oferta se modifică în sens opus, dar în
aceeaşi mărime.

⇒ AC = DB
AB = 8.000 t ⇒
AC + DB = 8.000 – 6.000 = 2.000 t
2.000
CD = 6.000 t AC = DB = = 1.000 t
2
⇒ oferta la P1 : OC = OA + AC = 2.000 + 1.000 = 3.000 t

cererea la P1 : OD = OB + DB = 10.000 - 1.000 = 9.000 t

Aplicaţia nr.3. Presupunem că valoarea în vamă a unui produs este de 500


USD. Cursul de schimb valutar între RON şi USD reprezintă 3 RON/USD. Gradul de
protecţie nominală este de 110%.
Se cere să se determine nivelul taxei vamale (în mărimi absolute şi relative),
ştiind că preţul intern este de 1.500 RON.

61
- Rezolvare –
(VV + Tv) ⋅ C (500 + tv s ) ⋅ 3
G PN = ⋅ 100 ⇒ 110 = ⋅ 100
P int 1.500

⇒ tvs = 50 USD (taxa vamală exprimată în mărimi absolute)

tv s 50
tvav = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 10% (taxa vamală exprimată în mărimi relative)
VV 500

2. Uniunile vamale şi influenţa lor asupra schimburilor economice

Aplicaţia nr.4. Considerăm trei ţări: M ţara importatoare, Y şi Z ţări exportatoare.


Preţul de ofertă pentru un produs „a” din ţara Y este Py=120USD/buc., iar din ţara Z
este Pz=125USD/buc. Importurile din produsul „a” în ţara M în condiţii de comerţ
protejat sunt de 100.000 buc., existând un protecţionism diferenţiat: pentru ţara Y de
25%, iar pentru ţara Z de 18%. Presupunem că în ţara M cererea şi oferta pentru
produsul „a” sunt simetrice şi cele trei ţări M, Y şi Z formează o uniune vamală care
determină o dublare a cantităţii importate.
Să se determine:
a). preţul de import în condiţii de comerţ protejat şi ţara furnizoare;
b). evoluţia cererii şi ofertei pentru produsul „a” în ţara M ca urmare a formării uniunii
vamale şi ţara furnizoare;
c). dimensiune fenomenului „creare de comerţ”.
- Rezolvare -
Notaţii: O - curba ofertei; C - curba cererii;
Py t - preţul de import din ţara Y în condiţii de comerţ protejat;
Pz t - preţul de import din ţara Z în condiţii de comerţ protejat.
25
a). Py t = Py + tv · Py = 120 + 120 · = 150 USD/buc
100
⇒ Importul se va produce
18
Pz t = Pz + tv · Pz = 125 + 125 · = 147,5 USD/buc la preţul mai mic Pz t
100
Cantitatea importată = AB = 100.000 buc.
b). Formarea uniunii vamale determină determină eliminarea taxelor vamale, astfel încât

oferta din ţara Y devine mai competitivă (Py < Pz). ⇒ scade preţul de la Pzt la Py, ceea ce

determină:
- scăderea ofertei interne la OC = OA – CA
- creşterea cereri la OD = OB + BD

62
- creşterea importului la CD = AB + CA + BD = 200.000 buc.

P
O

Py t
M N
Pz t
Pz
Py M’ N’
R S
Pm C

O C A B D Q
Prin urmare, importurile cresc deoarece schimbarea furnizorului a determinat
crearea de fluxuri comerciale, furnizorul mai scump (Z), fiind înlocuit cu altul mai
competitiv (Y).
c). Crearea de comerţ = Aria Δ MM’R + Aria Δ NN’S =
Cererea şi oferta fiind simetrice, creşterea cererii este egală cu scăderea ofertei

⇒ CA = BD ⇒ Aria Δ MM’R = Aria Δ NN’S

MR ⋅ M' R
⇒ Crearea de comerţ = 2 · Aria Δ MM’R = 2 · = MR ·M’R = (Pzt - Py) · CA
2
CA = BD ⇒ CD = AB + 2 · CA

CD = AB + CA + BD
CD − AB 200.000 − 100.000
⇒ CA = = = 50.000 buc.
2 2

⇒ Crearea de comerţ = (145,5 – 120) · 50.000 = 1.375.000 USD

3. Politica comercială netarifară

Aplicaţia nr.5. Presupunem două ţări: X ţara exportatoare, M ţara importatoare.


Considerăm că în ţara M cererea şi oferta pentru produsul A sunt simetrice, cererea
totală este de 8.000 t, iar producţia internă competitivă este de 3.000 t, la un preţ P.
Restul cererii pentru produsul A se acoperă din importurile realizate în ţara M din ţara X.
Cunoscând că între cele două ţări se instituie un contingent la import de 2.000 t,
să se determine efectele pe care le produce asupra cererii şi ofertei pentru produsul A
în ţara M această restricţie cantitativă.
- Rezolvare -

63
O
P

P’

C
O E E’ F’ F Q
La preţul P: - oferta internă: OE = 3.000 t
- cererea: OF = 8.000 t
- import: EF = 5.000 t
În ţara M, instituirea contingentului determină scăderea importului din produsul A
de la 5.000 t (cât ar fi fost necesar pentru acoperirea cererii) la 2.000 t, ceea ce
determină apariţia unei cereri nesatisfăcute de 3.000 t. Cererea neacoperită de pe piaţă
determină creşterea preţului pentru produsul A de la OP la OP’.
La preţul P’: - oferta internă: OE’ = OE + EE’
- cererea: OF’ = OF – F’F
- import: E’F’ = EF – (EE’ + F’F) = 2.000 t
Cererea şi oferta fiind simetrice, scăderea cererii este egală cu creşterea ofertei,
3.000
adică: F’F = EE’ = = 1.500 t
2

⇒ - oferta internă: OE’ = OE + EE’= 3.000 + 1.500 = 4.500 t

- cererea: OF’ = OF – F’F = 8.000 – 1.500 = 6.500 t

4. Cursul valutar şi efectele modificării sale asupra participanţilor la


tranzacţiile internaţionale

Aplicaţia nr.6. O firmă din S.U.A. vinde unei firme din Australia mărfuri în
valoare de 100.000 EUR. Plata s-a stabilit a se efectua peste 2 luni. Cursurile valutare
înregistrează în această perioadă următoarea evoluţie:
- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,54 USD; 1 EUR = 1,68 AUD
- la data efectuării plăţii: 1 EUR = 1,56 USD; 1 EUR = 1,60 AUD
Să se determine efectele modificării cursului valutar asupra celor doi participanţi
la tranzacţie.
- Rezolvare -
- exportator: firma americană, având moneda naţională dolarul american (USD);

64
- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);
- moneda de plată: EURO.
Pentru a determina efectele modificării cursului valutar asupra celor doi
participanţi la tranzacţie trebuie să determinăm, în moneda naţională a fiecărui
participant, diferenţa dintre suma pe care ar fi trebuit să o plătească importatorul şi să
încaseze exportatorul dacă decontarea ar fi avut loc în momentul încheierii contractului
şi suma efectivă plătită/încasată în momentul decontării propriu-zise.
Efectul evoluţiei cursului valutar asupra exportatorului:
- la data încheierii contractului: 100.000 EUR · 1,54 USD/EUR = 154.000 USD
- la data efectuării plăţii: 100.000 EUR · 1,56 USD/EUR = 156.000 USD

⇒ Câştig = 156.000 USD – 154.000 USD = 2.000 USD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a aprecierii monedei de plată în


raport cu moneda naţională.
Efectul evoluţiei cursului valutar asupra importatorului:
- la data încheierii contractului: 100.000 EUR · 1,68 AUD/EUR = 168.000 AUD
- la data efectuării plăţii: 100.000 EUR · 1,60 AUD/EUR = 160.000 AUD

⇒ Câştig = 168.000 AUD – 160.000 AUD = 8.000 AUD

Importatorul realizează un câştig ca urmare a deprecierii monedei de plată în


raport cu moneda naţională.

Aplicaţia nr.7. O firmă din Canada a încheiat un contract cu o firmă din


Germania conform căruia vinde firmei nemţeşti produse în valoare de 10.000.000 USD.
Plata s-a stabilit a se efectua peste 3 luni. Să se evidenţieze efectele evoluţiei cursului
valutar asupra participanţilor la tranzacţie, admiţând că în intervalul stabilit cursul valutar
a înregistrat următoarea evoluţie:
- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,55 CAD; 1 EUR = 1,50 USD
- la data efectuării plăţii: 1 EUR = 1,57 CAD; 1 EUR = 1,48 USD
- Rezolvare -
- exportator: firma canadiană, având moneda naţională dolarul canadian (CAD);
- importator: firma germană, având moneda naţională EURO (EUR);
- moneda de plată: dolarul american (USD).
Efectul evoluţiei cursului valutar asupra exportatorului:
- la data încheierii contractului:
10.000.000 USD · x CAD/USD = 10.000.000 USD · 1,03 CAD/USD = 10.300.000 CAD

65
1,55 CAD = 1 EUR = 1,50 USD 1,55
⇒ x= = 1 ,03 CAD/USD
x CAD = 1 USD 1 ,50

- la data efectuării plăţii:


10.000.000 USD · y CAD/USD = 10.000.000 USD · 1,05 CAD/USD = 10.500.000 CAD
1,57 CAD = 1 EUR = 1,48 USD 1,57
⇒ y= = 1 ,05 CAD/USD
y CAD = 1 USD 1,48

⇒ Câştig = 10.500.000 CAD – 10.300.000 CAD = 200.000 CAD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a aprecierii monedei de plată în


raport cu moneda naţională.
Efectul evoluţiei cursului valutar asupra importatorului:
- la data încheierii contractului:
1
10.000.000 USD · EUR/USD = 10.000.000USD · 0,66 EUR/USD = 6.600.000 EUR
1,50
- la data efectuării plăţii:
1
10.000.000 USD · EUR/USD = 10.000.000USD · 0,68 EUR/USD = 6.800.000 EUR
1,48

⇒ Pierdere = 6.800.000 EUR – 6.600.000 EUR = 200.000 EUR

Importatorul realizează pierdere ca urmare a aprecierii monedei de plată în raport


cu moneda naţională.

5. Evoluţia cursului valutar în corelaţie cu variabilele macroeconomice

Aplicaţia nr.8. Se cunosc următoarele date despre 5 produse tranzacţionate pe


piaţa românească şi cea americană.
Preţ (P)
Pondere (p)
Produs România Germania
-%-
-ROL- -EUR-
A 15 20 4
B 25 150 30
C 10 4.000 1.000
D 20 500 200
E 30 10.000 5.000

a). Să se determine cursul se schimb valutar ROL/EUR.


b). Dacă preţul intern al produsului C creşte cu 25%, iar preţul extern al acestui produs
creşte cu 15%, să se determine noul curs de schimb valutar.

66
c). Dacă pe piaţa germană preţul bunului E devine 4.000 EUR, să se determine cursul
valutar în acest caz. Interpretaţi rezultatele obţinute.
- Rezolvare -
P int A 20
a). C rev = = = 5 ROL/EUR. La fel se determină cursul de revenire pentru
Pext A 4
produsele B, C, D şi E, după cum rezultă din tabelul de mai jos.

Pondere Preţ (P)


Crev Crev · p
Produs (p) România Germania
(ROL/EUR) (ROL/EUR)
% -ROL- -EUR-
A 15 20 4 5,0 0,7500
B 25 150 30 5,0 1,2500
C 10 4.000 1.000 4,0 0,4000
D 20 500 200 2,5 0,5000
E 30 10.000 5.000 2,0 0,6000
Σ 100 - - - 3,5000

5
C= ∑C
i =1
rev i ⋅ p i = 0,7500 + 1,2500 + 0,4000 + 0,5000 + 0,6000 = 3,5000 ROL/EUR

25
b). P int . C = 4.000 + ⋅ 4.000 = 5.000 ROL
100
15
Pext. C = 1.000 + ⋅ 1.000 = 1.150 EUR
100

Pondere Preţ (P)


Crev Crev · p
Produs (p) România Germania
(ROL/EUR) (ROL/EUR)
% -ROL- -EUR-
A 15 20 4 5,000 0,7500
B 25 150 30 5,000 1,2500
C 10 5.000 1.150 4,347 0,4347
D 20 500 200 2,500 0,5000
E 30 10.000 5.000 2,000 0,6000
Σ 100 - - - 3,5347

În cazul în care creşterea preţului intern este mai mare decât creşterea preţului
extern pentru un produs, se înregistrează un proces de depreciere a monedei naţionale.
c).
Pondere Preţ (P)
Crev Crev · p
Produs (p) România Germania
(ROL/EUR) (ROL/EUR)
% -ROL- -EUR-
A 15 20 4 5,0 0,7500
B 25 150 30 5,0 1,2500
C 10 4.000 1.000 4,0 0,4000
D 20 500 200 2,5 0,5000
E 30 10.000 4.000 2,5 0,7500
Σ 100 - - - 3,6500

67
Scăderea preţului unui produs pe piaţa externă, în timp ce preţul intern rămâne
neschimbat determină un proces de depreciere a monedei naţionale. În cazurile
contrare, se poate observa un proces de apreciere a monedei naţionale.

Aplicaţia nr.9. O bancă A din România are la dispoziţie datele pieţei monetare:
- cursul spot (la vedere) ROL/USD: C = 2,3 ROL/USD;
- cursul forward (la termen) 6 luni ROL/USD: Ct = 2,35 ROL/USD;
- rata anuală a dobânzii pentru plasamente în USD pe 6 luni: rd = 2,5%.
a). Să se determine rata anuală a dobânzii propusă de banca comercială A
clienţilor săi la depozitele în ROL pe 6 luni, cunoscând faptul că pentru calcularea
acesteia managerii băncii se bazează pe paritatea ratelor dobânzii.
b). Care ar fi cursul forward ROL/USD peste 6 luni dacă rata anuală a dobânzii la
depozitele în ROL pe 6 luni ar fi de 7,8%? Interpretaţi rezultatul obţinut.
- Rezolvare -
a). Notăm cu x rata anuală a dobânzii propusă de banca comercială A clienţilor săi la
depozitele în ROL pe 6 luni.
6⋅x
1+
1+ r 12 ⋅ 100 2,35 1 + 0,005 x
Ct = C ⋅ ⇒ 2,35 = 2,3 ⋅ ⇒ =
1 + r' 6 ⋅ 2,5 2,3 1,0125
1+
12 ⋅ 100
1
⇒ 1,02 · 1,0125 = 1+ 0,005 x ⇒ x = (1,03275 − 1) ⋅
0,005
x = 6,55%
6 ⋅ 7,8
1+
b). C t = C ⋅
1+ r
= 2,3 ⋅ 12 ⋅ 100 = 2,3 ⋅ 1 + 0,039 = 2,36 ROL/USD
1 + r' 6 ⋅ 2,5 1 + 0,0125
1+
12 ⋅ 100

Creşterea ratei anuale a dobânzii pentru plasamentele în moneda naţională


determină o depreciere a monedei în raport cu moneda străină, în condiţiile în care rata
anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă străină nemodificată.

6. Clauze de consolidare valutară

Aplicaţia nr.10. O firmă din S.U.A. vinde unei firme din Australia mărfuri în
valoare de 100.000 USD. În contract este inserată următoarea clauză: „În executarea
acestui contract plăţile se vor efectua în USD, având la bază preţul de piaţă al aurului,
respectiv 1 uncie Au = 900 USD. Dacă la data plăţii cursul de piaţă al aurului se
modifică, se va recalcula corespunzător şi suma de plată”.
68
Se cere: a). să se stabilească suma de plată, având în vedere faptul că la data
plăţii 1 uncie Au = 875 USD, iar cursul USD faţă de AUD a trecut de la 1,16 AUD/USD
la 1,15 AUD/USD; b). să se evidenţieze efectele recalculării sumei de plată şi a
modificării cursului valutar asupra celor doi participanţi la tranzacţie.
- Rezolvare -
a). Determinăm mai întâi C0 şi C1:
1
- C1: 1 uncie Au = 875 USD ⇒ 1 USD = uncii Au
875
1
- C0: 1 uncie Au = 900 USD ⇒ 1 USD = uncii Au
900
1
C
Kf mp = 1 ⋅ 100 − 100 = 875 ⋅ 100 − 100 = 2 ,85%
C0 1
900
Si 100.000
Sp = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 97.230 USD
100 + Kf mp 100 + 2 ,85
b). - exportator: firma americană, având moneda naţională dolarul american (USD);
- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);
- moneda de plată: dolarul american (USD).
Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra exportatorului:
- conform contractului suma de încasat era: 100.000 USD
- la data efectuării plăţii suma efectiv încasată: 97.230 USD.

⇒ Pierdere = 100.000 USD – 97.230 USD = 2.770 USD

Exportatorul realizează o pierdere ca urmare a introducerii clauzei de consolidare


valutară (clauza aur) care a determinat recalcularea sumei de plată. Modificarea
cursului valutar nu produce nici un efect asupra exportatorului deoarece el promovează
ca monedă de plată propria monedă naţională (USD).
Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra importatorului:
- la data încheierii contractului: 100.000 USD · 1,16 AUD/USD = 116.000 AUD
- la data efectuării plăţii: 97.230 USD · 1,15 AUD/USD = 111.815 AUD

⇒ Câştig = 116.000 AUD – 111.815 AUD = 4.185 AUD

Importatorul realizează un câştig ca urmare a deprecierii monedei de plată în


raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza aur)
care a determinat recalcularea sumei de plată.

Aplicaţia nr.11. Într-un contract de vânzare-cumpărare prin care o firmă din


Germania vinde mărfuri unei firme din Australia în valoare de 100.000 USD apare

69
următoarea clauză de consolidare valutară: „Plăţile se efectuează în USD, suma de
plată urmând a se recalcula în cazul în care cursul oficial al USD în raport cu EURO se
modifică cu mai mult de ± 1%.”
Să se determine: a). suma de plată; b). efectele evoluţiei cursului valutar şi a
recalculării sumei de plată asupra exportatorului şi importatorului, ştiind că:
- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,50 USD
1 USD = 1,14 AUD
- la data plăţii: 1 EUR = 1,52 USD
1 USD = 1,13 AUD
- Rezolvare -
a). Determinăm mai întâi C0 şi C1:
1
- C0: 1 EUR = 1,50 USD ⇒ 1 USD = EUR
1 ,50
1
- C1: 1 EUR = 1,52 USD ⇒ 1 USD = EUR
1,52
1
C 1 ,52
Kf mp = 1 ⋅ 100 − 100 = ⋅ 100 − 100 = −1 ,32%
C0 1
1 ,50
Si 100.000
Sp = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 101.338 USD
100 + Kf mp 100 − 1,32
b). - exportator: firma germană, având moneda naţională EURO (EUR);
- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);
- moneda de plată: dolarul american (USD).
Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra exportatorului:
- conform contractului suma de încasat era:
1
100.000 USD · EUR/USD = 66.667 EUR
1,50
- la data plăţii suma efectiv încasată este:
1
101.338 USD · EUR/USD = 66.670 EUR
1,16

⇒ Pierdere = 66.670 EUR – 66.667 EUR = 3 EUR

Exportatorul realizează o pierdere ca urmare a introducerii clauzei de consolidare


valutară (clauza valutară) care a determinat recalcularea sumei de plată şi a deprecierii
monedei de plată în raport cu moneda naţională.
Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra importatorului:
- la data încheierii contractului: 100.000 USD · 1,14 AUD/USD = 114.000 AUD

70
- la data efectuării plăţii: 101.338 USD · 1,13 AUD/USD = 114.512 AUD

⇒ Câştig = 114.000 AUD – 114.512 AUD = 512 AUD

Importatorul realizează un câştig ca urmare a deprecierii monedei de plată în


raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza
valutară) care a determinat recalcularea sumei de plată.

Aplicaţia nr.12. Presupunem că într-un contract de vânzare-cumpărare prin care


o firmă din Elveţia vinde mărfuri unei firme din România în valoare de 50.000 EUR
apare următoarea clauză: „În executarea acestui contract plăţile se vor efectua în EUR,
cursurile de referinţă în momentul încheierii contractului fiind: 1 EUR = 1,48 USD; 1
EUR = 1,57 CAD; 1 EUR = 1,60 AUD. În cazul în care la data plăţii coeficientul de
fluctuaţie al monedei de plată va fi mai mare de ±2%, suma de plată va fi recalculată
corespunzător”.
a). Să se stabilească suma de plată, ştiind că la scadenţă cursul EURO înregistrează
următoarele valori: 1 EUR = 1,50 USD; 1 EUR = 1,56 CAD; 1 EUR = 1,62 AUD.
b). Să se evidenţieze efectele financiare ale promovării clauzei multivalutare asupra
celor doi participanţi la tranzacţie.
- Rezolvare -

a). Elementul de referinţă este coşul valutar format din: USD, CAD, AUD. ⇒ Se
n
∑ Kf mpi
calculează un coeficient de fluctuaţie mediu după formula: Kf mp
= i =1 .
n
C1 1 ,50
Kf mp 1 = ⋅ 100 − 100 = ⋅ 100 − 100 = 1 ,35%
C0 1,48
C 1,56
Kf mp 2 = 1 ⋅ 100 − 100 = ⋅ 100 − 100 = −0 ,63%
C0 1,57
C 1,62
Kf mp 3 = 1 ⋅ 100 − 100 = ⋅ 100 − 100 = 1,25%
C0 1,60
n
∑ Kf mpi
1,35 − 0 ,63 + 1,25
Kf mp
= i =1 = = 1 ,97%
n 3
1,97 ∈ [-2,2] ⇒ suma de plată nu se recalculează ⇒ Sp = 50.000 EUR

b). Efectul promovării clauzei asupra exportatorului (firma elveţiană): clauza nu are nici
un efect deoarece suma de plată nu se recalculează, suma încasată fiind de 50.000
EUR. Efectul promovării clauzei asupra importatorului (firma română): clauza nu are nici
un efect deoarece suma de plată nu se recalculează, suma plătită fiind de 50.000 EUR.

71
Aplicaţia nr.13. Un agent economic din Canada vinde mărfuri unei firme din
Australia în valoare de 10.000 USD. În contractul de vânzare-cumpărare apare
următoarea clauză de consolidare valutară: „Plăţile se efectuează în USD, suma de
plată urmând a se recalcula dacă abaterea DST va fi mai mare de ± 2% la data plăţii
faţă de momentul încheierii contractului”.
Să se determine: a). suma de plată; b). efectele evoluţiei cursului valutar şi a
recalculării sumei de plată asupra exportatorului şi importatorului, ştiind că:
- la data încheierii contractului: 1DST=1,42USD; 1USD=1,2CAD; 1USD=1,15AUD
- la data plăţii: 1DST=1,45USD; 1USD=1,18CAD; 1USD=1,17AUD
- Rezolvare -
a). Determinăm mai întâi C0 şi C1:
1
- C0: 1 DST = 1, USD ⇒ 1 USD = DST
1,42
1
- C1: 1 DST = 1, USD ⇒ 1 USD = DST
1,45
1
C 1,45
Kf mp = 1 ⋅ 100 − 100 = ⋅ 100 − 100 = −2,07%
C0 1
1,42
-2,07% nu aparţine [-2,2] ⇒ suma de plată se recalculează
Si 10.000
Sp = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 10.211,37 USD
100 + Kf mp 100 − 2,07
b). - exportator: firma canadiană, având moneda naţională dolarul canadian (CAD);
- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);
- moneda de plată: dolarul american (USD).
Efectul evoluţiei cursului valutar şi a recalculării Sp asupra exportatorului:
- conform contractului suma de încasat era: 10.000USD ·1,2CAD/USD = 12.000 CAD
- la data plăţii suma efectiv încasată este:
10.211,37 USD · 1,18 CAD/USD = 12.049,42 CAD

⇒ Câştig = 12.049,42 – 12.000 = 49,42 CAD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a introducerii clauzei de consolidare


valutară (clauza DST) care a determinat recalcularea sumei de plată şi a aprecierii
monedei de plată în raport cu moneda naţională.
Efectul evoluţiei cursului valutar şi a recalculării Sp asupra importatorului:
- la data încheierii contractului: 10.000 USD · 1,15 AUD/USD = 11.500 AUD
- la data efectuării plăţii: 10.211,37 USD · 1,17 AUD/USD = 11.947,3 AUD

72
⇒ Pierdere = 11.947,3 – 11.500 = 447,3 AUD

Importatorul realizează o pierdere ca urmare a aprecierii monedei de plată în


raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza
DST) care a determinat recalcularea sumei de plată.

7. Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă

Aplicaţia nr.14. La o bancă australiană se primesc următoarele ordine de


vânare-cumpărare de USD:
Ordine de vânzare Ordine de cumpărare
10.000 USD la curs ferm 20.000 USD la curs ferm
10.000 USD la cursul de 1,08 AUD/USD 10.000 USD la cursul de 1,15 AUD/USD
20.000 USD la cursul de 1,085 AUD/USD 30.000 USD la cursul de 1,1 AUD/USD
30.000 USD la cursul de 1,09 AUD/USD 20.000 USD la cursul de 1,095 AUD/USD
20.000 USD la cursul de 1,095 AUD/USD 25.000 USD la cursul de 1,09 AUD/USD
15.000 USD la cursul de 1,1 AUD/USD 5.000 USD la cursul de 1,085 AUD/USD
25.000 USD la cursul de 1,15 AUD/USD 30.000 USD la cursul de 1,08 AUD/USD

Să se determine: a). cursul de schimb valutar AUD/USD; b). cererea executată şi


oferta executată; c). ordinele neexecutate.
- Rezolvare -
a). Cursul valutar = 1,095 AUD/USD
Ordine de vânzare Ordine de cumpărare Cantitatea
Curs
Cumulat Parţial Parţial Cumulat tranzacţionată
(AUD/USD)
(USD) (USD) (USD) (USD) (USD)
10.000 10.000 Ferm vânzare - - -
20.000 10.000 1,08 30.000 140.000 20.000
40.000 20.000 1,085 5.000 110.000 40.000
70.000 30.000 1,09 25.000 105.000 70.000
90.000 20.000* 1,095 20.000 80.000 80.000
105.000 15.000 1,1 30.000 60.000 60.000
130.000 25.000 1,15 10.000 30.000 30.000
- - Ferm cumpărare 20.000 20.000 -

b). Ordine executate


- la vânzare: 10.000 + 10.000 + 20.000 + 30.000 + 10.000* = 80.000 USD
- la cumpărare: 20.000 + 10.000 + 30.000 + 20.000 = 80.000 USD
c). Ordine neexecutate
- la vânzare: 10.000* + 15.000 + 25.000 = 40.000 USD
- la cumpărare: 25.000 + 5.000 + 30.000 = 60.000 USD

73
Aplicaţia nr.15. La nivelul a trei bănci comerciale A, B, C s-au tranzacţionat
următoarele cantităţi de valută:
- banca A: a vândut 80.000 EUR la cursul 3,3600 ROL/EUR şi a cumpărat 45.000
EUR la cursul 3,3300 ROL/EUR;
- banca B: a vândut 400.000 EUR la cursul 3,3550 ROL/EUR şi a cumpărat 350.000
EUR la cursul 3,3450 ROL/EUR;
- banca C: a vândut 1.000.000 EUR la cursul 3,3520 ROL/EUR şi a cumpărat
600.000 EUR la cursul 3,3480 ROL/EUR.
Să se determine cursul mediu de referinţă stabilit în ziua respectivă.
- Rezolvare -
n

∑Q i ⋅ Ci
80 .000 ⋅ 3,3600 + 45 .000 ⋅ 3,3300 + 400 .000 ⋅ 3,3550 + 350 .000 ⋅ 3,3450
Cr = i =1
= +
n
80 .000 + 45 .000 + 400 .000 + 350 .000 + 1 .000 .000 + 600 .000
∑Qi =1
i

1.000.000 ⋅ 3,3520 + 600.000 ⋅ 3,3480


+ = 3,3504 ROL/EUR
80.000 + 45.000 + 400.000 + 350.000 + 1.000.000 + 600.000

8. Utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere (DST)

8.1. Tranzacţii prin acord direct


Aplicaţia nr.16. Canada doreşte să obţină suma de 50.000 USD prin cedarea
sumei echivalente în DST. Se cunosc următoarele date:
- alocări (resurse) DST în contul Canadei: 300.000 DST;
- alocări (resurse) DST în contul S.U.A: 250.000 DST;
- raportul de schimb valutar: 1 DST = 1,48 USD
Pondere (p) Datorii pe termen scurt (Dts) Rata dobânzii pe piaţa
Valuta
% mld. USD internă (rd) %
USD 45 40 11
EUR 29 60 12
GBP 11 40 12
JPY 15 30 10
Total 100 - -

Să se det: a). rata dob. la DST; b). suma în DST cedată de Canada; c). costul creditului.
- Rezolvare -
a). Rata dobânzii la DST se calculează ca medie aritmetică ponderată a ratelor dobânzii
pentru datoriile pe termen scurt practicate pe cele 4 pieţe monetare ale ţărilor ale căror
monedă participă la definirea DST.

74
n
∑ rd i ⋅ pi ⋅ Dtsi
rd DST = i =1
n ⋅ 100
∑ pi ⋅ Dtsi
i =1

unde: pi – ponderea în coşul valutar de determinare a DST a valutei i;


Dts i – datorii pe termen scurt în ţara i; rd i - rata dobânzii pe piaţa internă în ţara i.
P Dts rd p · Dts rd · p · Dts
Valuta
(%) (mld. USD) (%) (mld. USD) (mld. USD)
USD 45 40 11 18 1,98
EUR 29 60 12 17,4 2,088
GBP 11 40 12 4,4 0,528
JPY 15 30 10 4,5 0,45
Total 100 - - 44,3 5,046

5,046
rdDST = ⋅ 100 = 11,39%
44,33
b). Canada cedează DST în schimbul celor 50.000 USD
1,48 USD …………. 1 DST 50.000
⇒ x= = 33.783,78 DST
50.000 USD ………………. x 1,48

Obţinerea de către Canada a sumei de 50.000 USD presupune cedarea sumei


echivalente de 33.783,78 DST.
Cont DST Canada Cont DST S.U.A.
Utilizări Alocări Utilizări Alocări
300.000,00 250.000,00
33.783,78 33.783,78
3.847,97 3.847,97
262.368,25 287.631,75

c). Costul creditului = 33.783,78 DST · 11,39% = 3.847,97 DST


Pentru Canada, dobânda de 3.847,97 DST reprezintă costul creditului, în timp ce
pentru S.U.A. această dobândă reprezintă un beneficiu.

8.2. Încheierea de acorduri swap


Aplicaţia nr.17. La data de 31 martie, Canada nu dispune de active lichide în
EURO. În vederea onorării obligaţiilor de plată în sumă de 100.000 EUR, ce decurg
dintr-un contract de import, încheie un acord „swap” cu Germania prin care se obligă să
restituie valuta peste 3 luni la cursul de: 1 EUR = 1,29 USD;
1 DST = 1,6 USD.
La data încheierii acordului, cursul valutar era: 1 EUR = 1,28 USD;
1 DST = 1,5 USD.
Să se calculeze costul creditului obţinut prin acest acord.

75
- Rezolvare -
- la 31 martie (înch.contr.) Canada – primeşte 100.000 EUR
– cedând: 100.000 EUR · 0,85 DST/EUR= 85.000 DST
1 1 1
DST = 1USD = EUR
1,5 1,28 1,5
⇒ x= = 0,85 DST/EUR
x DST …………….1 EUR 1
1,28

- la 30 iunie (restituire) Canada – restituie 100.000 EUR


– primind: 100.000 EUR · 0,8 DST/EUR = 80.000 DST
1 1 1
DST = 1USD = EUR
1,6 1,29 1,6
⇒ y= = 0,8 DST/EUR
y DST …………….1 EUR 1
1,29

⇒ Costul creditului pentru Canada este 85.000 DST - 80.000 DST = 5.000 DST

8.3. Efectuarea de operaţiuni forward


Aplicaţia nr.18. La data de 31 ianuarie, România efectuează următoarele
operaţiuni forward cu DST:
a). vinde 100.000 DST, urmând să încaseze peste 3 luni o sumă în USD la cursul la
terme Ct = 1,6 USD/DST;
b). cumpără 100.000 DST pentru care va plăti peste 3 luni suma echivalentă în AUD la
cursul la termen Ct = 1,9 AUD/DST.
Să se determine rezultatul obţinut de România prin efectuarea operaţiunii
forward, în cele două cazuri, ştiind că în momentul încheierii tranzacţiei raportul de
schimb valutar era: a). 1 DST = 1,5 USD; b). 1 DST = 1,95 AUD.
- Rezolvare –
a). vânzarea efectivă are loc la 30 aprilie
- la 30 aprilie România – vinde 100.000 DST
– încasând 100.000 DST · 1,6 USD/DST = 160.000 USD
- dacă vânzarea s-ar fi făcut la vedere (la 31 ianuarie), România ar fi încasat
100.000 DST · 1,5 USD/DST = 150.000 USD

⇒Câştig = 160.000 – 150.000 = 10.000 USD

b). cumpărarea efectivă are loc la 30 aprilie


- la 30 aprilie România – cumpără 100.000 DST
– plătind 100.000 DST · 1,9 AUD/DST = 190.000 AUD
76
- dacă cumpărarea s-ar fi făcut la vedere (la 31 ianuarie), România ar fi plătit
100.000 DST · 1,95 AUD/DST = 195.000 AUD

⇒ Câştig = 195.000 – 190.000 = 5.000 AUD

9. Speculaţia valutară

Aplicaţia nr.19. Un speculator împrumută în luna februarie 100.000 GBP pe care


le vinde la vedere contra USD la cursul de 1 GBP = 1,98 USD. În aprilie, cursul GBP în
raport cu USD ajunge la 1 GBP = 1,96 USD, iar speculatorul, trebuind să ramburseze
creditul, răscumpără cei 100.000 GBP.
a). Să se determine rezultatul financiar realizat de speculator în urma acestei tranzacţii.
b). Să se calculeze câştigul/pierdere pe care putea să o obţină speculatorul în cazul în
care cursul USD/GBP în aprilie ar fi fost 1 GBP = 1,99 USD. Interpretaţi rezultatele.
- Rezolvare -
a). - februarie: speculatorul - vine 100.000 GBP
- încasând 100.000 GBP · 1,98 USD/GBP = 198.000 USD
- aprilie: speculatorul - cumpără 100.000 GBP
- plătind 100.000 GBP · 1,96 USD/GBP = 196.000 USD
Câştig = 198.000 – 196.000 = 2.000 USD
b). - februarie: speculatorul - vine 100.000 GBP
- încasând 100.000 GBP · 1,98 USD/GBP = 198.000 USD
- aprilie: speculatorul - cumpără 100.000 GBP
- plătind 100.000 GBP · 1,99 USD/GBP = 199.000 USD
Pierdere = 199.000 – 198.000 = 1.000 USD

Aplicaţia nr.20. Un exportator japonez livrează, în baza unui contract, mărfuri în


valoare de 1 mil. USD în 20 martie, încasarea urmând să aibă loc peste 2 luni (în 20
mai). Observând oscilaţiile cursului USD în raport cu JPY, exportatorul vinde în aceeaşi
zi băncii sale, la termen de 2 luni, suma pe care va trebui să o încaseze de la partener,
la Ct = 110 JPY/USD.
Cursul USD publicat de banca japoneză la 20 mai se prezintă astfel:
20 mai Cv C t (2 luni)
C vz. 105,5 R:2 Ce fel de tranzacţie a efectuat exportatorul şi care este
C cump. 105,0 R:2 rezultatul acestuia pentu el?

77
- Rezolvare -
Exportatorul japonez efectuează o speculaţie valutară la termen:
- la 20 mart. încheie tranzacţia (vinde la termen de 2 luni 1 mil.USD la Ct=110
JPY/USD);
- la 20 mai se lichidează tranzacţia, exportatorul - cedează 1 mil.USD
- încasând 1mil.USD·110JPY/USD=110mil.JPY
Dacă exportatorul nu ar fi efectuat această tranzacţie la termen, la 20 mai putea
să vândă suma de 1 mil USD la vedere la cursul de 105 JPY/USD, obţinând:
1 mil. USD · 105 JPY/USD = 105 mil. JPY
Comparând cele două valori, rezultă faptul că tranzacţia la termen îl avantajează
pe exportator care realizează un câştig: Câştig = 110 mil – 105 mil = 5 mil. JPY

Aplicaţia nr.21. Un importator australian încheie în 6 martie un contract cu o


firmă englezească prin care cumpără de la aceasta mărfuri în valoare de 1 mil. USD,
urmând ca plata să se facă peste 1 lună (în 6 aprilie). Importatorul australian decide să
cumpere în aceeaşi zi de la banca sa, la termen de 1 lună, suma pe care va trebui să o
plătească partenerului său. Cursul USD publicat de banca australiană se prezintă astfel:
6 mart. Cv C t (1 lună) 6 apr. Cv C t (2 lună)
C vz. 1,13 R : 0,01 C vz. 1,12 D : 0,02
C cump. 1,10 R : 0,01 C cump. 1,09 D : 0,02

Să se precizeze felul tranzacţiei valutare realizate de firma australiană şi să se


determine efectele sale asupra acestuia.
- Rezolvare -
Importatorul canadian efectuează o speculaţie valutară la termen:
- la 6 martie încheie tranzacţia (cumpărare la termen de 1 lună 1 mil.USD la C t = 1,13 +
0,01 = 1,14 AUD/USD);
- la 6 aprile se lichidează tranzacţia, Imp. - primeşte 1 mil. USD
- plătind 1 mil. USD · 1,14 AUD/USD = 1,14 mil. AUD
Dacă importatorul nu ar fi efectuat această tranzacţie la termen, la 6 aprilie putea
să cumpere suma de 1 mil. USD la vedere la cursul de 1,12 AUD/USD, plătind:
1 mil. USD · 1,12 AUD/USD = 1,12 mil. AUD
Din tranzacţia la termen importatorul realizează: Pierdere = 1,14 mil. - 1,12 mil. = 0,02
mil. AUD

78
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care dintre următoarele categorii are cea mai largă sferă de cuprindere:
a). relaţiile economice internaţionale; c). economia mondială;
b). tranzacţiile economice internaţionale; d). economiile naţionale.
2. Tranzacţiile internaţionale nu se pot grupa în:
a). schimburi de servicii; c). economii naţionale;
b). schimburi de capital; d). schimburi de mărfuri.
3. Relaţiilor economice internaţionale prezintă următoarele roluri:
1). stimulează realizarea progresului tehnic;
2). împiedică accesul statelor la resurse materiale mondiale;
3). asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial;
4). facilitează realizare profitului de monopol de către agenţii economici;
5). facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale;
6). acţionează ca o piedică în calea progresului tehnic.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 4 + 5; c). 1 + 4 + 5; d). 2 + 3 + 6.
4. Care dintre următoarele metode de determinare a cursului valutar se bazează
pe principiul: două mărimi egale cu o a treia sunt egale între ele:
a). metoda cotării la bursă; c). metoda cursului încrucişat;
b). metoda cotării directe; d). metoda cotării indirecte.
5. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:
1). conform metodei cotării directe, cursul valutar reprezintă numărul de unităţi
monetare străine ce revin la o unitate monetară naţională;
2). mişcarea cursurilor valutare serveşte la cuantificarea fenomenelor de apreciere,
respectiv depreciere monetară;
3). cursul de referinţă stabilit de banca centrală reprezintă media ponderată a cursurilor
de vânzare şi cumpărare practicate de-a lungul zilei pe piaţa interbancară;
4). în practica internaţională, cele mai utilizate tehnici extra-contractuale de acoperire a
riscului valutar sunt clauzele valutare;
5). fenomenele de apreciere şi depreciere monetară sunt, în principal, determinate de
starea economiei naţionale;
6). pentru exportator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data încasării
sumei, moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare decât la momentul
încheierii contractului.

79
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 3 + 5; c). 1 + 4 + 6; d). 2 + 3 + 6.
6. Cursul valutar:
a). desemnează însumarea resurselor utilizate pentru producerea şi desfacerea de
bunuri/servicii pe plan internaţional;
b). este expresia bănească a valorii bunurilor/serviciilor care fac obiectul schimburilor
economice internaţionale;
c). reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări, fiind stabilit pentru
reglementarea schimburilor economice internaţionale;
d). reprezintă totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori de producţie
pentru producerea şi desfacerea unor bunuri/servicii.
7. Deprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă:
a). o scădere a cursului de schimb a monedei pe plan extern;
b). o creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern;
c). punctul de echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru o valută într-un interval
delimitat;
d). o creştere a cursului de schimb a monedei pe plan extern.
8. Clauzele de consolidare valutară :
a). au menirea de a proteja participanţii la o tranzacţie internaţională împotriva efectelor
negative ale modificării cursurilor valutare;
b). reprezintă o parte componentă a politicii economice a oricărui stat;
c). constituie tehnici de acoperire extra-contractuală ale riscului valutar;
d). reprezintă mecanisme de stabilire ale cursului valutar pe piaţă.
9. Politica comercială este o parte componentă a:
a). politicii monetare a statului; c). politicii fiscale a statului;
b). politicii economice a statului; d). politicii valutare a statului.
10. Autarhia se caracterizează prin:
a). libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor
tarifare din calea relaţiilor economice internaţionale;
b). starea generală de izolare a economiei şi orientarea exclusivă spre interior;
c). protejarea economiei naţionale prin limitarea importului de produse străine;
d). libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor
netarifare din calea relaţiilor economice internaţionale.
11. Măsurile de natură bugetară utilizate pentru stimularea exporturilor sunt:
a). licenţele de import-export; c). contingentele;

80
b). subvenţiile de export; d). creditele de export.
12. Tipurile de politică comercială sunt:
a). zonele de liber schimb; b). uniunile vamale; c). politica vamală; d). autarhia.
13. După obiectul impunerii, taxele vamale sunt:
a). taxe vamale cu caracter fiscal; c). taxe vamale specifice;
b). taxe vamale ad-valorem; d). taxe vamale de import.
14. Taxele vamale ad-valorem:
a). sunt uşor de stabilit, fără a presupune un tarif vamal detaliat;
b). prezintă avantajul pericolului evaziunii fiscale;
c). oferă o protecţie tarifară ridicată;
d). sunt stabilite în sumă fixă, pe o unitate fizică de marfă.
15. Politica comercială trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
1). promovarea relaţiilor economice externe;
2). impulsionarea exporturilor;
3). protejarea economiei naţionale de concurenţa străină;
4). facilitarea realizării profitului de monopol de către agenţii economici;
5). împiedicarea accesului statelor la resurse materiale mondiale;
6). împiedicarea progresului tehnic.
Este valabilă combinaţia:
a). 4 + 5 + 6; b). 3 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 2 + 3.
16. Protecţionismul reprezintă:
a). un instrument al politicii comerciale; c). un tip de politică comercială;
b). un instrument al politicii monetare; d). o categorie de politică fiscală.
17. Politica vamală:
a). reprezintă componenta de bază a politicii monetare;
b). se realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul
interior al ţării respective;
c). cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de stat care vizează
impulsionarea globală a exporturilor;
d). se realizează prin intermediul tarifului vamal, al codurilor şi regulamentelor vamale.
18. Tariful vamal reprezintă:
a). principalul instrument de protecţie a economiei naţionale;
b). un mijloc de promovare a exporturilor;
c). instrumentul de realizare a politici netarifare.
d). instrumentul de realizare a politicii de promovare şi simulare a exporturilor;

81
19. Zona de liber schimb:
1). presupune instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;
2). nu presupune instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;
3). presupune eliminarea barierelor din comerţul reciproc al ţărilor participante;
4). reprezintă o formă de integrare vamală;
5). reprezintă, de fapt, o uniune vamală;
6). presupune eliminarea doar a barierelor tarifare din comerţul reciproc al ţărilor
participante.
Este valabilă combinaţia:
a). 4 + 5 + 6; b). 3 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 2 + 3.
20. Contingentele reprezintă:
a). restricţii cantitative;
b). instrumente netarifare ce produc efecte restrictive prin mecanismul preţurilor;
c). măsuri de protecţionism administrativ;
d). plafoane cantitative care lărgesc importul unor produse pe o anumită perioadă.
21. Instrumentele netarifare care produc efecte restrictive prin intermediul
mecanismului preţurilor sunt:
a). licenţele de import-export; c). taxele vamale;
b). contingentele; d). ajustările fiscale la frontieră.
22. Compensaţiile:
1). presupun realizarea de tranzacţii, echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de
plată internaţională;
2). presupun realizarea de tranzacţii prin folosirea mijloacelor de plată internaţională;
3). cuprind compensaţiile particulare şi globale;
4). cuprind compensaţiile paralele şi globale;
5). nu presupun un număr egal de parteneri din ţările participante la operaţiune;
6). presupun ca numărul partenerilor din ţările care participă la operaţiune să fie egal.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 3 + 6; b). 1 + 2 + 6; c). 3 + 4 + 5; d). 1 + 4 + 5.
23. Barterul se realizează:
a). pe baza unor acorduri încheiate între ministere pe termen lung, de peste 5 ani;
b). la nivel de grupe de întreprinderi aparţinând uneia sau mai multe ramuri economice;
c). pe baza unui acord interguvernamental încheiat pe o perioadă de 3-5 ani;
d). prin intermediul operaţiunilor de leasing.
24. Cambia reprezintă:

82
a). o modalitate de plată; c). un instrument de plată;
b). un mijloc de plată; d). o monedă internaţională.
25. Operaţiunile în contrapartidă:
1). s-au dezvoltat în perioadele de stabilitate monetară;
2). s-au dezvoltat în zonele în care nu există suficiente lichidităţi;
3). presupun utilizarea exclusivă a instrumentelor de plată;
4). presupun înlocuirea mijloacelor de plată tradiţionale cu schimburile reciproce de
mărfuri/servicii;
5). se întemeiază, în esenţă, pe cea mai veche formă a comerţului, şi anume trocul;
6). prezintă dezavantajul reducerii riscului valutar în schimburile internaţionale.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 4; b). 2 + 3 + 5; c). 2 + 4 + 5; d). 3 + 5 + 6.
26. Care dintre următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:
a). plata în numerar poartă denumirea de troc;
b). DST se caracterizează prin faptul că este mai stabil decât orice monedă naţională;
c). valute scripturale se prezintă sub formă de monede şi bancnote;
d). DST se regăseşte sub formă de bancnote, fiind un instrument monetar efectiv.
27. Instrumentele de realizare a politicii netarifare sunt:
1). licenţele de import-export; 4). tariful vamal;
2). contingentele; 5). ajustările fiscale la frontieră;
3). taxele vamale; 6). limitarea importurilor prin reglem. tehnice.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3 + 4; b). 1 + 2 + 5 + 6; c). 2 + 3 + 4 + 5; d). 1 + 3 + 4 + 6.
28. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:
1). Euro a fost creată ca monedă unică a Uniunii Economice şi Monetare;
2). în anul 2002, prin conversia în Euro, monedele naţionale ale ţărilor participante la
proiectul euro îşi pierd puterea de circulaţie;
3). ECU reprezintă o unitatea de cont creată de FMI;
4). Euro este considerată o monedă internaţională, îndeplinind toate funcţiile acesteia;
5). Euro a început cu paritatea de 1:1 faţă de DST;
6). nu participă la zona Euro ţări ca Marea Britanie, Franţa şi Suedia.
Este valabilă combinaţia:
a). 3 + 5 + 6; b). 1 + 2 + 4; c). 2 + 3 + 4 ; d). 3 + 4 + 6.
29. Ţări membre ale U.E. care participă la zona euro:
1). Belgia; 3). Grecia; 5). Marea Britanie;

83
2). Danemarca; 4). Germania; 6). Suedia.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 4 + 5; c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 3 + 4.
30. Leasingul financiar:
a). presupune ca în perioada de închiriere de bază să se realizeze întregul preţ de
export la obiectul contractat;
b). presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte din preţul de export
al obiectului contractului;
c). se utilizează la produsele la care cererea este ridicată;
d). se încheie pentru o perioadă de bază care este mai lungă decât durata de folosinţă
a obiectului închiriat.
31. Operaţiunile hire/renting reprezintă o formă specială de:
a). factoring; b). forfetare; c). compensaţie; d). leasing.
32. Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu participarea:
a). a unor firme din trei sau mai multe ţări;
b). a două sau mai multe firme din fiecare ţară din cele două ţări partenere;
c). a câte unei firme din fiecare din cele două ţări partenere;
d). a unui număr nelimitat de parteneri din ţările implicate.
33. Instrumentele de plată internaţionale sunt:
1). valuta; 3).cambia; 5). cecul;
2). incasso-ul; 4). acreditivul; 6). biletul la ordin.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 4 + 5; c). 4 + 5 + 6; d). 3 + 5 + 6.
34. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:
1). taxele vamale de retorsiune se instituie împotriva acelor parteneri care folosesc
practici comerciale neloiale;
2). taxele vamale specifice sunt exprimate procentual şi aplicate asupra valorii în vamă
a mărfurilor;
3). taxele vamale protecţioniste sunt percepute pentru a reduce puterea concurenţială a
produselor importate;
4). taxele vamale compensatorii sunt stabilite asupra mărfurilor importate care au
beneficiat în ţara de origine de subvenţii din parte statului;
5). taxele vamale ad-valorem sunt exprimate în valori absolute pe unitatea fizică de
marfă;
6). taxele vamale protecţioniste urmăresc încurajarea fluxurilor comerciale pentru

84
anumite produse sau în relaţie cu anumiţi parteneri.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 4 + 5; b). 1 + 3 + 4; c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 3 + 5.
35. Leasingul funcţional:
a). reprezintă o formă specială de operaţiune paralelă;
b). reprezintă o formă specială de compensaţie;
c). presupune ca în perioada de închiriere de bază să se realizeze întregul preţ de
export la obiectul contractat;
d). presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte din preţul de export
al obiectului contractului.
36. Operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi financiare temporare îşi
vinde întreprinderea unor societăţi de leasing şi, simultan, o închiriază de la aceasta,
poartă denumirea de:
a). time-sharing; b). leasing funcţional; c). lease-back; d). hire/renting.
37. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:
1). ordinul de plată este o modalitate de decontare foarte des utilizată pe plan extern
datorită riscului de revocare pe care-l implică;
2). incasso-ul bancar este o formă de decontare iniţiată de importator;
3). scrisoarea de garanţie bancară este o modalitate de plată care garantează
exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate;
4). incasso-ul bancar este o formă de decontare care nu asigură garanţia încasării
drepturilor băneşti de către exportator;
5). incasso-ul bancar este folosit doar atunci când există o încredere deplină între
parteneri;
6). acreditivul este una din cele mai rar utilizate modalităţi de plată în relaţiile comerciale
internaţionale deoarece nu conferă siguranţă partenerilor.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 2 + 3 + 6.
38. Sistemul închirierilor pe timpi partajaţi, simultan de către mai multe
întreprinderi, poartă denumirea de:
a). leasing financiar; b). hire/renting; c). time-sharing; d). lease-back.
39. Pe piaţa valutară, operaţiunile la vedere:
1). poartă denumirea de operaţiuni spot;
2). poartă denumirea de operaţiuni forward;
3). sunt acele operaţiuni în care vânzarea/cumpărarea de valută se încheie în aceeaşi

85
zi (sau maximum în 48 ore);
4). măresc viteza de circulaţie a valutelor şi uşurează derularea tranzacţiilor de import-
export;
5). se încheie în baza cursului la termen;
6). sunt acele operaţiuni în care tranzacţia are loc imediat, dar livrarea valutelor se face
după un termen convenit.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 6; b). 1 + 3 + 4; c). 2 + 3 + 6; d). 2 + 3 + 5.
40. Operaţiunile de arbitraj valutar:
1). au ca scopu exclusiv realizarea unui câştig;
2). au ca scopu exclusiv obţinerea de valută necesară unor plăţi internaţionale;
3). reprezintă, de fapt, operaţiuni valutare principale;
4). sunt utilizate pe scară largă deoarece creează posibilitatea fructificării
disponibilităţilor (în moneda naţională sau valutară) de care dispun băncile;
5). au o pondere mică în cadrul operaţiunilor efectuate de bănci pe pieţele valutare;
6). determină creşterea cererii de valută acolo unde cursul valutar este mai scăzut şi
sporirea ofertei de valută acolo unde cursul valutar este mai ridicat.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 4 + 5; c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 4 + 6.
41. La produsul x, valoarea în vamă este 100 USD, taxa vamală percepută este
20%, iar cursul valutar este de 3 u.m./USD. Preţul de comercializare al produsului din
import va reprezenta:
a). 330 USD; b). 330 u.m.; c). 360 USD; d) 360 u.m..
42. Segmentul AB din graficul de mai jos arată:
a). oferta internă la preţul P; c). creşterea ofertei la creşterea preţului;
b). oferta internă la preţul P1; d). creşterea cererii la creşterea preţului.
P
O

P1

P
C
O A B C D Q

43. Taxa vamală are rolul de a corela preţul produselor din import cu cel al
produselor indigene atunci când gradul de protecţie nominală este:

86
a). GPN > 100; b). GPN = 100; c). GPN < 100; d) GPN = 0.
44. Care segment din graficul de mai jos arată importul la preţul P1:
a). AB; b). OA; c). OC; d) BC.

P
O

P1

P
C
O A B C D Q

45. Gradul de protecţie nominală se determină pe baza formulei:


tv s C1 ( VV + Tv ) ⋅ C Si
a). ⋅ 100 ; b). ⋅ 100 − 100 ; c). ⋅ 100 ; d) ⋅ 100 .
VV C0 Pint 100 + Kf mp

46. Speculaţiile valutare active la vedere se realizează:


a). la cursul la termen convenit de cei doi parteneri;
b). la cursul la termen publicat de bancă pentru termenul respectiv;
c). la cursul zilei;
d). cu predarea/primirea sumei peste un anumit termen.
47. Câştigul sau pierderea care se poate obţine într-o speculaţie valutară activă
la termen reprezintă diferenţa dintre:
a). curs la vedere de la data lichidării tranzacţiei şi curs la vedere la care se încheie
tranzacţia (Cv1 – Cv0);
b). curs la termen de la data lichidării tranzacţiei şi curs la vedere la care se încheie
tranzacţia (Ct1 – Cv0);
c). curs la termen de la data lichidării tranzacţiei şi curs la termen la care se încheie
tranzacţia (Ct1 – Ct0);
d). curs la vedere de la data lichidării tranzacţiei şi curs la termen la care se încheie
tranzacţia (Cv1 – Ct0).
48. Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă:
1). un înscris pe care o bancă comercială o eliberează, la cererea expresă a clientului
său aflat în calitate de plătitor;
2). o modalitate de decontare care se foloseşte mai ales când partenerii se cunosc
foarte bine şi au încredere reciprocă;
3). un factor de siguranţă în derularea viramentului bancar;

87
4). acea modalitate de decontare în care banca emitentă a SGB nu îşi asumă nici o
responsabilitate în ceea ce priveşte asigurarea plăţii;
5). acea modalitate de decontare care nu garantează beneficiarului încasarea
contravalorii mărfurilor livrate;
6). o modalitate de decontare care garantează plata.
Este valabilă combinaţia:
a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 6; c). 2 + 4 + 6; d). 1 + 5 + 6.
49. Creşterea cursului la termen (Ct) în raport cu cursul la vedere (Cv) se poate
exprima prin report (R) pornind de la formula:
a). C t = C v + R; b). C v = C t + R; c). C t = C v - R; d). C v = C t - R.
50. La data de 31 ianuarie, România efectuează o operaţiune forward cu DST
prin care vinde 100.000 DST, urmând să încaseze peste 3 luni o sumă în USD la cursul
la termen Ct = 1,7 USD/DST. Dacă în momentul încheierii tranzacţiei cursul la vedere
era 1 DST = 1,6 USD, rezultatul obţinut de România este:
a). câştig de 15.000 USD; c). pierdere de 10.000 USD;
b). câştig de 10.000 USD; d). pierdere de 15.000 USD.
51. Operaţiunea prin care băncile preiau de la exportatori o serie de creanţe pe
termen scurt provenite din vânzarea de mărfuri, creanţe pe care le achită, urmând ca
apoi să recupereze sumele de la debitori, poartă denumirea de.
a). leasing; b). forfetare; c). investiţie directă; d). factoring.
52. La data de 31 ianuarie, România efectuează o operaţiune forward cu DST
prin care cumpără 100.000 DST, urmând să încaseze peste 3 luni o sumă în AUD la
cursul la termen Ct = 1,9 AUD/DST. Dacă în momentul încheierii tranzacţiei cursul la
vedere era 1 DST = 1,85 AUD, rezultatul obţinut de România este:
a). câştig de 5.000 AUD; c). pierdere de 10.000 AUD;
b). câştig de 10.000 AUD; d). pierdere de 5.000 AUD.
53. Cambia reprezintă:
a). un angajament de plată prin care emitentul se angajează să plătească
beneficiarului o anumită sumă de bani;
b). un ordin scris dat de către un client băncii sale de a plăti o anumită sumă, fie lui, fie
unei terţe persoane;
c). un înscris prin care o persoană dă ordin unei alte persoane să plătească o anumită
sumă unei terţe persoane;
d). un instrument de plată bazat pe electronică, ca alternativă la instrumentele clasice
de plată.

88
54. Emitentul unei cambii poartă denumirea de:
a). tras; b). beneficiar; c). trăgător; d). bancă.
55. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:
1). în cazul leasingului operaţional la sfârşitul perioadei de leasing titlul de proprietate
asupra bunului închiriat se transferă clientului;
2). în cazul leasingului financiar la sfârşitul perioadei de leasing titlul de proprietate
asupra bunului închiriat se transferă clientului;
3). forfetarea este o metodă de finanţare pe termen mediu şi constă în vânzarea
creanţelor deţinute de exportatori unei instituţii specializate contra unei taxe;
4). factoringul este o metodă de finanţare pe termen mediu şi constă în vânzarea
creanţelor deţinute de exportatori unei instituţii specializate contra unei taxe;;
5). S.G.B. reprezintă un înscris pe care o bancă comercială o eliberează, la cererea
expresă a clientului său aflat în calitate de importator;
6). S.G.B. reprezintă un înscris pe care B.N.R. o eliberează, la cererea expresă a
clientului său aflat în calitate de exportator.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 3 + 5; b). 1 + 3 + 4; c). 2 + 4 + 5; d). 1 + 2 + 6.

Răspunsuri corecte:
1. c; 11. b; 21. d; 31. d; 41. d; 51. d;
2. c; 12. d; 22. a; 32. b; 42. c; 52. d;
3. a; 13. d; 23. b; 33. d; 43. b; 53. c;
4. c; 14. a; 24. c; 34. b; 44. d; 54. c;
5. b; 15. d; 25. c; 35. d; 45. c; 55. a.
6. c; 16. c; 26. b; 36. c; 46. c;
7. a; 17. d; 27. b; 37. c; 47. d;
8. a; 18. a; 28. a; 38. c; 48. b;
9. b; 19. c; 29. d; 39. b; 49. a;
10. b; 20. a; 30. a; 40. d; 50. b;

89
Întrebările deschise

1. Prezentaţi, pe scurt, cele 3 categorii de tranzacţii economice internaţionale.


2. Definiţi cursul valutar şi arătaţi care sunt metodele de cotare.
3. Definiţi fenomenul de apreciere monetară şi arătaţi cum influenţează activitatea de
export-import.
4. Definiţi fenomenul de depreciere monetară şi arătaţi cum influenţează activitatea de
export-import.
5. Arătaţi care este indicatorul prin care se cuantifică fenomenele de
apreciere/depreciere monetară şi explicaţi semnificaţia acestuia.
6. Definiţi riscul valutar şi arătaţi situaţiile în care acesta se produce pentru exportator
7. Definiţi riscul valutar şi arătaţi situaţiile în care acesta se produce pentru importator.
8. Descrieţi, pe scurt, clauza aur şi clauza multivalutară.
9. Descrieţi, pe scurt, clauza valutară proproiu-zisă şi clauza DST.
10. Arătaţi modul în care se realizează recalcularea sumei de plată ca urmare a inserării
în contract a unei clauze de consolidare valutară.
11. Definiţi politica comercială şi arătaţi care sunt funcţiile acesteia.
12. Ce reprezintă autarhia?
13. Ce reprezintă liberul schimb?
14. Ce reprezintă protecţionismul?
15. Definiţi noţiunile: politică vamală, tarif vamal, taxă vamală.
16. Clasificaţi taxele vamale după obiectul impunerii.
17. Clasificaţi taxele vamale după modul de percepere.
18. Arătaţi felul în care influenţează introducerea unei taxe vamale de import
modificarea cererii şi ofertei pe piaţă.
19. Arătaţi modul de calcul al protecţiei nominale şi al gradului de protecţie nominală.
20. Ce reprezintă teritoriul vamal şi care sunt formele pe care le poate avea?
21. Care este fenomenul care arată intensificarea tranzacţiilor internaţionale ca urmare
a formării unei uniuni vamale şi cum se determină?
22. Definiţi politica comercială netarifară şi arătaţi care sunt cele 3 grupe în care se
împart instrumentele netarifare.
23. Ce reprezintă interdicţiile şi contingentele?
24. Definiţi politica de promovare şi stimulare a exporturilor şi daţi exemple de măsuri de
promovare.

90
25. Arătaţi ce scop au măsurile de stimulare a exporturilor şi enumeraţi cele 4 categorii
în care se împart aceste măsuri la nivel macroeconomic.
26. Care sunt tehnicile de plată utilizate în comerţul internaţional
27. Descrieţi, pe scut, moneda internaţională DST.
28. Descrieţi, pe scut, moneda unică europeană Euro.
29. Enumeraţi ţările fondatoare ale Uniunii Europene şi arătaţi care sunt condiţiile de
convergenţă care trebuie îndeplinite de un stat membru al U.E. pt. a adopta moneda
Euro.
30. Definiţi şi clasificaţi opreaţiunile în contrapartidă.
31. Definiţi operaţiunile paralele şi arătaţi prin ce se deosebesc faţă de compensaţii.
32. Prezentaţi, pe scurt, compensaţiile individuale simple.
33. Prezentaţi, pe scurt, compensaţiile bilaterale lărgite.
34. Prezentaţi schema simplificată a funcţionării unei cambii.
35. Prezentaţi schema generală a derulării ordinului de plată.
36. Prezentaţi schema generală a derulării incasso-ului bancar.
37. Prezentaţi, pe scurt, operaţiunile la vedere (spot) ce au loc pe piaţa valutară.
38. Prezentaţi, pe scurt, operaţiunile la termen (forward) ce au loc pe piaţa valutară.
39. Arătaţi ce reprezintă operaţiunile valutare speculative şi cum se pot grupa.
40. Prezentaţi, pe scurt, speculaţiile valutare active la vedere.
41. Arătaţi cum se determină rezultatul financiar obţinut în cadrul unei speculaţii valutare
active la termen.
42. Enumeraţi tehnicile de finanţare internaţională şi definiţi două dintre ele.
43. Enumeraţi formele speciale de leasing şi prezentaţi, pe scurt, una dintre ele.

91
BIBLIOGRAFIE

1. Bran, P. - Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura


Economică, Bucureşti, 1995
2. Bratu, S.; - Relaţii financiare şi valutare internaţionale, Editura
Dracea, R. Universităţii din Craiova, 1999
3. Ciobanu, G. - Relaţii economice şi tranzacţii internaţionale, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 1997
4. Cobzaru, I. - Relaţii economice internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
5. Cojol, A. - Relaţii financiare şi monetare internaţionale. Pieţe valutare,
Editura Bucura Mond, Bucureşti, 1997
6. Cosma, D.; - Relaţii monetare internaţionale Editura Augusta, Timişoara,
Olariu C. 1998
7. Drăgan, G.; - Relaţii economice internaţionale, Editura ASE, Bucureşti,
Zaharia, R. 2000
8. Dumitriu, C. - Management internaţional şi relaţii economice internaţionale,
Editura Polirom, Bucureşti, 2000
9. Dumitrescu, S.; - Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002
Bal, A.
10. Dura, C.; - Relaţii economice internaţionale, Editura Focus, Petroşani,
Drigă, I. 2004
11. Dura, C.; - Relatii monetare si financiare, Editura Focus, Petroşani,
Drigă, I. 2004
12. Floricel, C - Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Naţional,
Bucureşti, 2001
13. Mihai, I.; - Trade finance. Finanţarea comerţului, Editura Economică,
Mihai, T.I. Bucureşti, 2002
14. Popa, I. - Tranzacţii internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,
2001
15. Popa, I. - Tranzacţii de comerţ exterior, Editura Economică,
(coord.) Bucureşti,2002
16. Văcărel, I. - Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei,
Bucureşti, 1995

92