Sunteți pe pagina 1din 121

I PRECURSORII SISTEMULUI MONETAR INTERNAȚIONAL

1.1 Conceptul de sistem monetar internațional

Noțiunea de sistem evocă ideea de organizare. Termenul de sistem monetar s-a referit
inițial la organizarea relațiilor monetare din interiorul unei țări. În acest context, prin sistem
monetar sau bănesc (național) se înțelege ansamblul normelor legale și instituțiilor ce
reglementează, organizează, respectiv supraveghează relațiile bănești dintr-un stat.
Principalele elemente ale unui sistem monetar național sunt reglementările referitoare la
formele de monedă aflate la dispoziția agenților economici, căile prin care acestea sunt create,
modul de folosire a formelor monetare respective de către participanții la viața economică. În
esență, aceste elemente privesc modul de exercitare a funcțiilor tradiționale ale monedei.
După cum se știe, principalele funcții ale monedei sunt:
§ mijloc de măsură a valorii mărfurilor și serviciilor susceptibile a fi schimbate
(tertius comparationis; etalon de valoare; unitate de calcul);
§ mijloc de schimb și de plată (tertium permutationis) – adică mijloc de stingere
a datoriilor născute din schimbul de bunuri și servicii, precum și a altor genuri
de datorii (fiscale, născute din relațiile de credit); deoarece permite
achiziționarea bunurilor și serviciilor, moneda este putere de cumpărare;
§ mijloc de rezervă – căci schimbul monetar, spre deosebire de troc, este separat
în timp; moneda permite agenților economici să își amâne exercitarea puterii
de cumpărare, fiind, deci, rezervă de valoare.
Primele sisteme monetare au fost creații eminamente naționale, la fel ca și statele care
le-au instituit. Deși, în cursul timpului, au existat numeroase propuneri de creare a unui sistem
monetar internațional, bazat pe o monedă unică, emisă de un organism internațional, acestea
nu au fost finalizate. Motivul principal este că, până în anul 1914, circulația monetară internă
din principalele țări ale lumii s-a bazat pe etalonul – aur. Or, sistemele monetare naționale de
tip etalon – aur erau în mod natural interconectate, și anume prin însăși substanța monetară
comună pe care o foloseau (aurul). În aceste condiții, situația respectivă s-a asemănat, în
foarte multe privințe, cu un sistem monetar internațional, iar aceasta fără să existe vreu tratat
sau acord expres între state, care să stablilească în mod explicit reguli internaționale de
conduită monetară. Lucrurile s-au schimbat însă radical în ajunul și în timpul celui de-al
doilea război mondial; spre sfârșitul acestuia s-a văzut limpede că crearea unui veritabil sistem
monetar internațional este o condiție esențială pentru reconstrucția economică a lumii
postbelice. Ca urmare, la conferința monetară internațională, care s-a ținut în luna iulie 1944,
la Bretton Woods (SUA), la care au participat reprezentanții statelor din coaliția antihitleristă,
s-a decis crearea unui sistem monetar internațional, cunoscut sub denumirea de sistemul de la
Bretton Woods, sistem ce subzistă, cu unele ameliorări, până în zilele noastre, constituind
esența cadrului organizatoric și juridic mondial în care se realizează plățile internaționale.
Prin extensie, prin sistem monetar internațional se înțelege: reglementarea convenită,
coerentă, a raporturilor plăți și de lichidare a angajamentelor existente între țări,
determinate de schimburile comerciale, de mișcările de capital și de creșterea economică.
Această reglementare, împreună cu instituțiile corespunzătoare, trebuie să asigure îndeplinirea
acelorași funcții cunoscute ale monedei, care, însă, la nivelul relațiilor dintre țări, dobândesc
unele particularități. Aceste particularități privesc mai ales funcția de mijloc de schimb și
funcția de mijloc de rezervă.
A. Funcția de mijloc de schimb și de plată se realizează la nivel internațional într-o
manieră specifică, deoarece condițiile comerțului internațional se deosebesc în
anumite privințe de cele ale comerțului interior. În primul rând, agenții economici
participanți la schimburile internaționale sunt mult mai puțini: câteva zeci sau sute

1
de mii, comparativ cu câteva zeci sau sute de milioane de consumatori existenți în
unele țări. În al doilea rând, mărimea sumelor transferate este, de regulă, mult mai
mare, ceea ce face ca nivelul costului unitar al operațiunii respective să fie mult
mai mic. În al treilea rând, agenții economici care efectuează o tranzacție
internațională se află la mare distanță unul de altul și adeseori nu se întâlnesc
niciodată. În aceste condiții, transferul numerarului este extrem de dificil; mult mai
comod, din punct de vedere practic este ca exportatorii și importatorii să ceară unei
bănci să facă plata prin cont. Din această cauză, încă din secolul XIV – lea, în
comerțul internațional s-au utilizat mai ales moneda scripturală. Cu toate acestea,
numerarul se utilizează și în prezent în relațiile internaționale: în micul trafic de
frontieră, deoarece, în acest caz, distanțele sunt mici, ceea ce permite realizarea
unității spațiale a schimbului; în turismul internațional, din același motiv, deși
dezvoltarea cecurilor de călătorie și a cărților de credit permite din ce în ce mai
mult evitarea numerarului; în economia așa – zis subterană (piața neagră), pe care
se realizează contrabanda cu mărfuri, traficul de arme și droguri, finanțarea
terorismului, deoarece utilizarea numerarului nu lasă urme. Existența acestor
activități ilicite explică nu numai menținerea plăților internaționale în numerar, în
pofida dezavantajelor lor, comparativ cu viramentele bancare, ci și inventarea
diverselor mijloace de spălare a banilor.
În general, în comerțul internațional plățile se fac însă prin diverse modalități
de plată fără numerar. Utilizarea monedei scripturale simplifică și accelerează
plățile, deoarece operațiunile de plată se realizează nu de agenții economici, ci de
băncile lor. Or, deobicei, acestea nu efectuează fiecare plată în parte, ci
compensează plățile pe care le-au făcut unii dintre clienții lor cu încasările pe care
le-au primit alți clienți, reglându-se una cu alta doar per sold. De fapt, la ora
actuală, nici nu mai este necesar ca băncile să-și trimită una alteia ordinele de plată,
cecurile, provenite de la clienți, ci este suficient să emită un mesaj, care,
recepționat la celălalt capăt al pământului, face ca, în evidențele contabile ale
băncilor, contul plătitorului să fie debitat, iar contul creditorului să fie creditat.
Într-adevăr, progresele tehnologice de ultimă oră permit transferul electronic de
fonduri în timp real și cu costuri reduse. De asemenea, pentru a facilita
operațiunile dintre ele, băncile internaționale își deschid reciproc conturi și, ca
urmare, compensarea interbancară nu se mai realizează într-un moment și într-un
loc anume, ci se efectuează în permanență: unul și același cont poate fi debitat sau
creditat se mai multe ori în cursul unei zile. În aceste condiții, unele bănci
internaționale efectuează în fiecare zi un volum de operațiuni pentru băncile
corespondente și clienții lor din străinătate de căteva zeci de ori mai mare decât
volumul operațiunilor efectuate pentru clienții autohtoni.
B. Funcția de mijloc de rezervă este esențială în plan internațional, deoarece
tranzacțiile dintre țări sunt și mai puțin regulate decât cele dintre agenții economici
autohtoni. Într-adevăr, o întreprindere sau o familie trebuie să își limiteze plățile la
încasările pe care le realizează (restricția bugetară). Spre deosebire de aceasta,
tranzacțiile cu exteriorul nu sunt sistematic echilibrate, deoarece o întreprindere
poate să exporte fără să importe - și invers. În plus, aceste tranzacții cu exteriorul
depind de prețuri și de cantitățile de bunuri susceptibile a fi comercializate, care
pot varia foarte mult, precum și de cursurile de schimb valutar, care și ele pot
fluctua puternic. De exemplu, o scădere a prețului cafelei, o creștere a prețului
petrolului, un contract privind zece avioane Airbus, pot avea consecințe importante
asupra exporturilor sau importurilor unei țări. În general, cu cât o țară este mai
deschisă spre exterior, cu atât țara respectivă este mai integrată în economia

2
mondială și mai nevoită să păstreze suficiente rezerve valutare pentru a compensa
nesincronizarea fluxurilor de încasări și plăți pe care le generează comerțul său
exterior. Se aplică, astfel, îngrijorarea pe care o manifestă autoritățile din diverse
țări, atunci când constată că rezerva valutară a țării respective se reduce,
apropiindu-se de o limită considerată periculoasă, deoarece nu corespunde decât
importurilor pe o lună sau două.
Funcția de mijloc de rezervă este importantă și dintr-un alt motiv. La scara
economiei mondiale, schimburile sunt întotdeauna echilibrate, deoarece o țară
poate importa anumite bunuri dacă și numai dacă o altă țară exportă bunurile
respective. Însă, într-o perioadă de timp dată, o anumită țară poate exporta mai
mult decât importă - și invers. Soldurile neechilibrate vor fi reglate, în acest caz,
prin plățile efectuate prin conturile bancare. Totuși, pozițiile debitoare sau
creditoare ale diverselor țări nu se compensează perfect în timp; dimpotrivă, se
constată că, pe măsură ce comerțul mondial se dezvoltă, cresc soldurile debitoare
și creditoare ale balanțelor de plăți externe. Or, țările deficitare nu pot să-și achite
la infinit deficitul prin recurs la rezervele lor valutare: mai devreme sau mai târziu,
aceste rezerve se epuizează, iar țările în cauză trebuie să se împrumute de la alte
țări. La rândul lor, țările cu balanțe de plăți excedentare acumulează rezervele
valutare, pe care vor dori să le plaseze sub formă de credite aducătoare de dobânzi.
Ele pot acorda aceste credite țărilor deficitare fie în mod direct, pe o bază bilaterală,
fie în mod indirect, prin intermediul instituțiilor interguvernamentale specializate
sau a băncilor internaționale. Aceste creanțe sau titluri sunt ele însele mijloace de
rezervă de bună calitate. Volumul acestei componente a rezervelor valutare
depinde, așadar, de procesul de finanțare a deficitului balanțelor de plăți ale
diverselor țări.
Funcția de mijloc de schimb și de plată (mijloc de circulație, cum era denumită în
lucrările mai vechi) este îndeplinită de formele de monedă cuprinse în agregatul M1 (masa
monetară în sens restrâns – numerarul și depozitele la vedere existente în conturile bancare –
moneda scripturală). Acestea sunt o funcție de deservire, cu accentuat caracter tehnic,
corespunzând unei anumite modalități de stingere a obligațiilor. Funcția de mijloc de rezervă
este mai mult politică, deoarece se bazează pe acumularea de creanțe și datorii, care reprezintă,
pentru țările în cauză, drepturi și obligații. Această funcție presupune o acumulare de
lichidități internaționale.
Date fiind particularitățile pe care funcțiile monedei le au în plan internațional,
reglementările și instituțiile care formează conținutul conceptului de sistem monetar
internațional trebuie să facă față următoarelor cerințe:
a) să sigure stabilitatea relativă a raporturilor valorice dintre monede, pentru a
diminua incertitudinea, a promova echitatea în tranzacții și a descuraja mișcările
speculative de capitaluri;
b) să furnizeze lichiditatea internațională necesară pentru finanțarea deficitelor
temporare ale balanțelor de plăți;
c) să conțină mecanisme de ajustare în cazul unor deficite durabile ale balanțelor de
plăți.
Problemele menționate provin, în cea mai mare parte, din contradicția dintre caracterul
ingternațional al schimburilor economice și caracterul național al mijloacelor de plată.
Regulile stabilite în legătură cu problemele de mai sus au fost formulate, în cursul
timpului, în mai multe moduri, ceea ce a dat naștere mai multor sisteme monetare:
1. Sistemul etalon – aur – caracterizat prin faptul că toate monedele naționale
sunt definite prin rapoarte la aur și sunt convertibile în metalul galben; în acest
sistem, convertibilitatea este totală, ceea ce asigură o stabilitate perfectă a

3
cursurilor de schimb; mecanismele aceste stabilități sunt, după cum vom vedea,
automatice.
2. Sistemul etalon aur – devize – este un sistem în care convertibilitatea este
limitată, iar, ca urmare, stabilitatea cursurilor nu este totală; din cauza acestei
reduceri a sferei de acțiune a mecanismelor automate de ajustare, a fost
necesară formularea unor reguli pentru a preciza modul de rezolvare a
amintitelor probleme cu care se confruntă un sistem monetar internațional.
3. Sistemul etalon – devize – caracterizat prin absența convertibilității în aur a
monedelor; ca urmare, în acest caz, stabilitatea este posibilă exclusiv prin
adoptarea anumitor reguli de conduită monetară a statelor.
Formularea unor reguli nu este însă suficientă, deoarece acestea trebuie și aplicate, nu
numai enunțate. De aceea, unii autori fac deosebire între sistemele monetare de jure (sistem
etalon aur-devize, instituit la Conferința monetară internațională de la Geneva din anul 1922;
sistemul monetar internațional creat la Conferința de la Bretton Woods din anul 1944) și
sistemele monetare de facto (sistemul monetar etalon-aur, sistemul monetar internațional
actual), care au apărut în mod spontan, fără a se încheia vreun tratat internațional. Oricum,
această diversitate în ceea ce privește natura sistemelor monetare învederează că ordinea
monetară nu este imuabilă, ci, într-o anumită măsură, se adaptează de la sine la schimbările
intervenite în economia mondială și în relațiile dintre state.
În aceste condiții, cea mai bună metodă de abordare a problematicii sistemelor
monetare este cea istorică. Într-adevăr, o asemenea perspectivă permite înțelegerea modului în
care sistemul monetar internațional a evoluat, trecând de la un ansamblu de reguli bazate pe
folosirea aurului ca monedă la actualul sistem monetar internațional bazat în mare măsură pe
dolarul american.

1.2 Sistemul comercial (cu etaloane paralele)

Ordinea monetară care a existat din antichitate și până la începutul secolului al XIX –
lea este numit de unii autori sistemul comercial (cu etaloane paralele). Atributul comercial
reflectă faptul că diversele monede existente în epocă circulau pe baza valorii intrinseci a
metalului din care erau confecționate (monedă – marfă), nu a vreunui îndreptar legal, care să
le stabilească și să le impună o anumită valoare nominală.
Principalele trăsături ale acestui regim au fost următoarele:
§ pluralitatea autorităților care băteau monedă;
§ existența unor monede de calcul distincte de moneda de calcul;
§ absența unei definiții stabile a monedei de calcul;
§ variabilitatea raporturilor de schimb între etaloanele monetare și, în general, între
diverse monede.
Sistemul comercial a apărut ca urmare a evoluției istorice spontane a monedei și a
formelor de organizare a circulației monetare. Acest sistem avea însă serioase inconveniente,
care, cu timpul, au determinat abandonarea sa. Astfel, diversitatea pieselor monetare în
circulație, multe dintre ele uzate și fără nici un fel de garanție legală în ceea ce privește
valoarea, impunerea cunoașterea echivalenței acestora cu moneda de calcul, a cărei valoare se
va modifica adesea ea însăși. Pe de altă parte, frecventele modificări intervenite în raportul de
schimb între piesele de aur și cele de argint (ca urmare a evoluției diferite a costurilor de
extracție a celor două metale prețioase), respectiv, în valoarea monedei, determinau o
instabilitate cronică a prețurilor. Moneda, a cărei funcție esențială este ușurarea măsurării
valorii mărfurilor și, deci, facilitarea efectuării calculelor și adoptării deciziilor economice,
îndeplinea această funcție, însă într-un mod extrem de nesatisfăcător. Ca urmare, sistemul
comercial a fost înlocuit cu alte sisteme monetare mai perfomante.

4
1.3 Sistemul bimetalist aur - argint

Acest sistem a fost instituit în Franța în anul 1803, iar după exemplul acesteia, și în
alte țări (Italia, Elveția, Belgia, Grecia, Spania, SUA, România – 1867). Spre deosebire de
țările menționate, Anglia și țările legate de ea au adoptat, încă din prima parte a secolului al
XIX – lea, monometalismul – aur, în timp ce țările din Extremul Orient (îndeosebi China și
India) au menținut multă vreme monometalismul – argint.
Sistemul bimetalist (aur-argint) a păstrat unele caracteristici ale sistemului comercial,
însă, privit în ansamblu, a fost complet diferit de acesta din urmă. Căci, spre deosebire de
sistemul comercial, care a apărut în mod spontan, sistemul bimetalist a reultat dintr-un efort
conștient depus pentru a instaura – în concordanță cu spiritul vremii – rațiunea în sfera
monetară. Odată creat, acest sistem ar fi trebuit, teoretic, să funcționeze automat, fără
intervanția puterii publice, această ajustare automată fiind însăși expresia raționalității sale.
Filozofia economică pe care s-au bazat promotorii sistemului, era, așadar, una liberală, care,
după cum se știe, era predominantă în epocă. În conformitate cu această filozofie, statul este
dator să creeze cadrul (monetar) adecvat în care să se desfășoare activitatea economică, însă
nu trebuie să participe în mod direct la această activitate.
În aceste condiții, pe lângă unele caracteristici ale sistemului comercial, pe care le-a
păstrat, sistemul bimetalist aur – argint a avut și anumite trăsături proprii, dintre care cele mai
importante au fost următoarele:
§ circulația legală paralelă a pieselor din aur și argint;
§ stabilirea unui raport legal de valoare între piesele monetare din aur și cele din
argint;
§ transformarea monedei de calcul în monedă fiduciară.
În practică, bimetalismul s-a confruntat și el cu numeroase dificultăți , provocate , în
principal, de faptul că raportul de valoare stabilit prin lege între cele două metale monetare,
înceta cu timpul, să mai coincidă cu raportul comercial, format pe baza prețurilor de piață ale
aurului și argintului. Această abatere a raportului comercial de la raportul legal de schimb
dintre cele două metale declanșa de fiecare dată acțiunea unei legi numite de economiști legea
lui Gresham, determinând, până la urmă, abandonarea sistemului.
Legea lui Gresham – denumită așa după numele descoperitorului poate fi formulată,
din perspectivă actuală, după cum urmează: dacă, pe teritoriul unui stat, circulă concomitent
două categorii de monedă, iar una din acestea este, dintr-un motiv sau altul, mai bine
apreciată decât cealaltă, astfel încât raportul de conversiune a celor două categorii de
monedă nu mai este de unu la unu, moneda considerată ”bună” tinde să dispară din
circulație, în timp ce moneda mai puțin apreciată, considerată ”rea”, rămâne singură să
deservească circulația.
Explicația acestui fenomen constă în faptul că, în măsura în care își constituie rezerve
monetare, agenții economici păstrează în aceste rezerve, în mod firesc, moneda care li se pare,
justificat sau nu, moneda ”bună”; această monedă de acumulează, deci, în rezerve, în timp ce
moneda care continuă să circule este cea ”rea”. Fenomenul se manifestă indiferent dacă în
circulație se află două categorii de monezi metalice, din aur sau argint, apar și alte efecte
secundare, care accentuează dezechilibrele. Este vorba despre ieșirea masivă din țară a
monedei ”bune” (în speță din aur) și apariția unor ample operațiuni speculative, care urmăresc
obținerea de profituri din diferențele dintre prețurile celor două metale prețioase pe piața
internaă și piața internațională.
Ca urmare a legii lui Gresham și a efectelor amintite ale acesteia, funcționarea
bimetalismului în țările care l-au adoptat a fost serios subminată, ceea ce a făcut ca, până la
urmă, sistemul să fie abandonat. Astfel, în 1865, Franța, Italia, Belgia și Elveția au încheiat o

5
convenție prin care au înființat Uniunea Monetară Latină, în scopul unificării sistemelor lor
monetare și înlăturării dificultăților create de funcționarea necorespunzătoare a bimetalismului.
Uniunea Monetară Latină a fost prima încercare de reglementare unitară la nivel
internațional și a relațiilor monetare, în pofida caracterului său limitat la un număr redus de
țări și a eșecului proiectului respectiv. Într-adevăr, cu ocazia încheierii convenției amintite,
țările participante au adoptat unele decizii care au determinat, de fapt, lichidarea
bimetalismului în forma sa clasică, deoarece au echivalat, practic, cu desființarea dreptului de
liberă batere a monezilor de argint și cu limitarea puterii lor liberatorii numai la plățile sub un
anumit plafon. În modul acesta, țările din Uniunea Monetară Latină au adoptat, de fapt, ceea
ce în epocă s-a numit bimetalismul șchiop (incomplet, mixt, compozit), în sensul că numai
aurul era admis ca metal din care se puteau confecționa monezi – etalon în mod nelimitat,
aceste piese monetare din aur având și putere liberatorie nelimitată, în timp ce argintul, deși
continua să fie folosit la baterea unor monezi – etalon, aflate într-un raport fix, stabilit prin
lege, cu monezile din aur, era utilizat concomitent și la baterea altor piese monetare, care se
găseau în alt raport de valoare cu aurul.
În perioada 1873-1876, Franța a adoptat și alte măsuri de limitare a baterii monezilor
din argint, care au fost extinse apoi printr-o nouă convenție, încheiată în anul 1878, la toate
țările din Uniunea Monetară Latină (la care a aderat în 1868 și Grecia). În modul acesta,
bimetalismul a fost practic desființat, deși convenția care a stat la baza Uniunii Monetare
Latine a fost în repetate rânduri reînnoită în 1878, 1886, 1891 și 1895, iar în unele țări a rămas
un timp în vigoare dispoziția legală care prevedea posibilitatea convertirii bancnotelor atât în
monezi din aur, cât și în anumite tipuri de monezi din argint.
România a adoptat bimetalismul în anul 1867, cu ocazia creării primului sistem
monetar național. Țara noastră nu a devenit însă niciodată membră a Uniunii Monetare Latine,
la început, deoarece se afla sub suveranitate turcească, iar ulterior pentru că această
organizație a încetat să mai susțină bimetalismul, iar primirea de noi membri nu mai avea sens.

1.4 Sistemul monometalist aur – monede (Gold Standard)

1.4.1 Caracteristicile monometalismului aur - monede

În anul 1876, Franța și – după exemplul său – celelalte țări din Uniunea Monetară
Latină au abandonat semioficial bimetalismul (aur-argint) și au adoptat monometalismul –
aur. În alte țări, în urma unor împrejurări specifice și după peripeții diverse, monometalismul
– aur fie că triumfase deja, fie urma să fie introdus. Astfel, sistemul monometalist aur-monede
a fost instaurat în Anglia încă în anul 1816, în Potugalia în 1856, Germania – 1873, țările
scandinave – 1875, Finlanda – 1878, Egipt – 1885, Austro – Ungaria – 1892, Rusia și Japonia
– 1897, SUA – 1900, Canada – 1910. În România, unde, în acea epocă, se manifestă o
tendință de aliniere a legislației monetare naționale la sistemul monetar francez,
monometalismul – aur a fost adoptat în anul 1890.
Rezultă că, spre sfârșitul secolului al XIX – lea (după 1880), majoritatea țărilor lumii
au adoptat un sistem monetar bazat exclusiv pe aur.
Principalele trăsături ale acestui sistem , cunoscut și sub denumirea de etalon aur –
monede (Gold Specie Standard) au fost următoarele:
§ baterea liberă a monezilor din aur și circulația lor efectivă în interiorul țării;
§ circulația paralelă cu monezile din aur a monezilor divizionare, confecționate din
alte metale, precum și a bancnotelor convertibile nelimitat în aur;
§ circulația liberă a aurului dintr-o țară în alta.

6
Se observă că metalul galben era concomitent o monedă națională și o monedă
internațională, etalonul de măsură a valorii celorlalte mărfuri, precum și un mijloc privilegiat
de tezaurizare. Rolul monetar al aurului era, așadar, la apogeu.
Modul de funcționare a sistemului etalon – aur a fost analizat teoretic încă de
economiștii clasici: D. Hume, D. Ricardo, J. Stuart Mill. Potrivit analizelor respective, sitemul
conține două mecanisme stabilizatoare esențiale: 1) convertibilitatea bancnotelor – care
asigura stabilitatea prețurilor interne; 2) punctele aurului (Gold Points) – care asigurau
stabilitatea cursurilor de schimb.
Ambele mecanisme funcționau într-o situație ideală perfect concurențială și, teoretic,
trebuiau să conducă automat la o serie de echilibre interne și externe, de natură să facă inutilă
și chiar periculoasă intervenția autorităților.
Astfel, pe plan intern, convertibilitatea în aur a bancnotelor impune băncilor centrale o
disciplină riguroasă în materie de emisiune monetară, limitând expansiunea masei monetare și,
deci, creșterea prețurilor, ceea ce contribuia, la rândul său, la formarea unui sentiment de
încredere, de care depinde buna funcționare a oricărui sistem monetar. De exemplu, în cazul
în care, dintr-un motiv sau altul, cantitatea de bancnote creștea peste nevoile de mijloace de
plată ale economiei, apărea o ușoară creștere a prețurilor, ceea ce ducea la deprecierea
bancnotelor. Pentru a evita pierderile rezultate de aici, deținătorii de bancnote le converteau în
aur, iar, ca urmare, cantitatea de bancnote în circulație începea să scadă, adaptându-se la
necesarul de mijloace de plată al economiei. Pe de altă parte, convertirea în aur a bancnotelor
făcea ca stocul de aur al băncii centrale să se reducă, determinând-o să încerce să-și
diminueze noile emisiuni de bancnote. În mod practic, acest obiectiv se realiza prin majorarea
taxei de rescont, care are ca efect, după cum se știe, reducerea volumului creditelor acordate
de băncile comerciale economiei și, deci, diminuarea creației lor monetare, cu tot cu ceea ce
implică acestea: reducerea cheltuielilor totale efectuate de agenții economici (reducerea
cererii solvabile) și scăderea prețurilor.
În subsidiar, scăderea prețurilor produselor autohtone face ca produsele respective să
devină mai competitive pe piețele externe, ducând la creșterea exporturilor și, deci, a intrărilor
de aur. În modul acesta, stocul de aur al băncii centrale creștea și întregul ciclu putea fi
reiterat.
Teoretic, ajustarea stocului de aur al băncii centrale se putea face și prin cumpărări sau
vânzări de aur pe piața internă, însă, în general, acest tip de operațiuni au avut o pondere
redusă, principalele cauze ale creșterii sau reducerii cantității de aur deținute de băncile
centrale fiind intrările și ieșirile de aur din țară determinate de importuri și exporturi.
Criticile aduse, în cursul timpului, sistemului etalon – aur au avut în vedere, pe de o
parte, legăturile dintre diversele elemente ale procesului de ajustare internă și externă a
economiilor naționale și, deci, consistența logică a descrierilor teoretice, iar pe de altă parte,
existența în realitate a condițiilor presupuse în analizele respective.
Astfel, în ceea ce privește primul aspect, criticile au evidențiat faptul că unele legături
autoreglatoare, de tipul celor evidențiate de analiza teoretică a sistemului, fie nu există, fie au
o intensitate redusă (legăturile dintre variațiile stocului de aur, pe de o parte și evoluția
nivelului general al prețurilor). Din acest punct de vedere, criticile se înscriu așadar, în
contestarea generală a teoriei cantitative clasice, care constituie suportul doctrinar al
descrierilor teoretice tradiționale ale modului de funcționare a sistemului etalon aur – monede.
Criticile referitoare la condițiile de funcționare au evidențiat fie dezavantajele
sistemului pentru diverse țări, fie faptul că aceste condiții nu pot fi îndeplinite.
Într-adevăr, modul de ajustare, prezentat mai sus, constă, de fapt, în crearea unei
situații de dezinflație, ceea ce are dezavantajul major că provoacă șomaj și împiedică
dezvoltarea economică. În plus, din punct de vedere istoric, etalonul – aur a favorizat
economia industrială dominantă în epocă, și anume economia engleză: el a constrâns țările

7
care importau produse industriale din Anglia și care, datorită producției lor preponderent
agricole, nu puteau să-și acopere importurile prin exporturi, rămânând, deci, debitoare față de
Anglia, să ducă o politică de scădere a prețurilor (dezinflație), de care a beneficiat economia
engleză pentru importurile sale de materii prime din țările respective.
În al doilea rând, sistemul a presupus existența unei serii întregi de condiții, care nu au
fost niciodată îndeplinite:
§ caracterul perfect concurențial al piețelor naționale și al pieței internaționale;
§ pasivitatea băncilor centrale, care nu încearcă în nici un mod să anuleze fluctuațiile
masei monetare provocate de ciclul economic sau de factorii externi;
§ libertatea totală a transferurilor de capitaluri dintr-o țară în alta.
Adevărul este că, prin stabilitatea durabilă a prețurilor pe care a creat-o, sistemul
etalon – aur a facilitat dezvoltarea economică a țărilor care l-au adoptat la sfârșitul decolului
al XIX – lea.
Triumful deplin al sistemului monetar etalon – aur a fost însă de scurtă durată, căci,
odată cu izbucnirea, în anul 1914, a primului război mondial, unele din principiile sale
esențiale au încetat să mai fie aplicate.
Astfel, pentru a face față cheltuielilor implicate în război, statele beligerante aveau
nevoie de resurse considerabile, pe care nu le puteau procura în totalitate prin impozite și
împrumuturi publice. Guvernele trebuiau, deci, să recurgă, la împrumuturi de la băncile
centrale, însă acestea din urmă, fiind obligate prin lege să asigure convertibilitatea în aur a
bancnotelor emise, nu puteau crea întreaga cantitate de monedă necesară pentru acoperirea
cheltuielilor statelor. Ca urmare, în majoritatea țărilor, s-au adoptat legi prin care bancnotele
au fost investite cu un curs forțat, iar banca centrală a fost scutită de obligația de a asigura
convertibilitatea în aur a bancnotelor emise. În modul acesta, legătura tradițională dintre
bancnote și aur a fost desființată, iar cele două tipuri de monedă (din aur și din hârtie) au
devenit separate și supuse unor evaluări distincte, ceea ce a declanșat acțiunea legii lui
Gresham.
Desigur, moneda cea mai bine apreciată a fost moneda din aur și, în consecință,
aceasta a fost cea tezaurizată pe scară largă. Totuși, guvernele au lansat ample campanii
împotriva acestui fenomen și, făcând apel la patriotismul cetățenilor, au reușit să-i determine
pe mulți dintre aceștia să aducă o cantitate apreciabilă de aur la caseriile publice și să-l
preschimbe pe bilete de hârtie. În modul acesta, guvernele au reușit, treptat, să retragă
suficient aur din circulație, ceea ce a creat o situație asemănătoare cu cea de astăzi, în sensul
că piesele de aur care se mai aflau asupra populației au încetat să mai fie utilizate în
tranzacțiile curente, fiind înlocuite cu bilete de hârtie și cu viramente între conturile bancare.
Cu toate acestea, pentru moment, aurul nu și-a pierdut toate funcțiile monetare. Căci,
deși a încetat să mai deservească circulația activă, metalul galben a continuat să fie utilizat pe
scară largă de către populație ca mijloc de rezervă. De asemenea, aurul a continuat să
îndeplinească funcția de mijloc de plată internațional: în cazul în care nu reușeau să obțină
credite externe suficiente, guvernele exportau aur pentru a-și finanța deficitele balanțelor de
plăți cu străinătatea, ceea ce a făcut ca, încă din perioada respectivă, o mare parte din aurul
lumii să se concentreze în SUA.
Desființarea legăturii dintre bancnote a permis băncilor centrale să majoreze volumul
creditelor acordate statelor, însă bancnotele emise în modul acesta au fost utilizate de guverne
pentru efectuarea cheltuielilor militare, ceea ce a determinat o creștere însemnată a cererii
solvabile interne. Conjugată cu scăderea producției provocată de război, această creștere a
cererii solvabile a dus la creșterea generală a prețurilor și, deci, la o inflație de mari proporții.

8
1.4.2 Stabilitatea cursurilor de schimb (punctele aurului; Gold Points)

Din punct de vedere al relațiilor cu exteriorul, sistemul etalon aur – monede conținea
un mecanism specific de asigurare a stabilității cursurilor de schimb. Într-adevăr, aceste
cursuri rezultau din raportul dintre conținuturile metalice respespective ale diverselor unități
monetare naționale (parități metalice, mai precis parități – aur), care nu se modificau decât la
perioade de timp relativ lungi și nu se puteau abate de la paritățile metalice respective decât în
limite foarte strânse, definite de așa-zisele puncte ale aurului (Gold Points).
De exemplu, în epoca respectivă, francul francez (FF) era definit ca reprezentând
322,5 mg aur, în circulație existând efectiv piese de aur de 20 de franci, care cântăreau 6,45 g.
În aceeași epocă, în Anglia existau în circulație piese de aur de 1 liră sterlină (₤), care
cântăreau 3,225 g. Ca urmare a faptului că lira sterlină avea un conținut în aur de zece ori mai
mare decât francul francez, cursul de schimb al celor două monede se stabilea în mod natural
la raportul 10 FF/1 ₤ sau 1 ₤ / 10 FF. Acest curs de schimb, stabilit pe baza conținutului în aur
a celor două monede naționale comparate, s-a numit paritate metalică, respectiv paritate aur
și este clar că el nu se modifică decât atunci când se majora sau se diminua conținutul în aur a
uneia dintre monedele respective. Desigur, forța obișnuinței făcea și atunci ca francezii și
englezii să prefere să utilizeze fiecare propriile lor piese monetare, însă oricine era liber să
dețină moneda națională franceză sau engleză, să transporte aceste monede de la Paris la
Londra – sau invers, să le preschimbe unele în altele sau pe bancnote.
În aceste condiții, un importator francez, care avea de achitat partenerului său englez o
sumă de, să spunem, 1.000 ₤, putea proceda în două moduri:
a) să depună o sumă de 10.000 FF în bacnote la banca sa și să ceară acesteia să achite
în numele său, prin intermediul bancherului corespondent de la Londra, suma de
1.000 ₤, datorită exportatorului englezm suportând comisionul bancar respectiv, de
exemplu, 150 FF (adică în total 10.150 FF);
b) să cumpere cu suma de 10.000 FF în bancnote o cantitate de 500 piese de aur de 20
franci (eventual, trei lingouri de aur, cântărind fiecare 1 Kg, plus 35 de piese de 20
franci) și să expedieze acest aur în Anglia, suportând, desigur, cheltuielile de transport
respective, de exemplu, 400 FF (adică în total 10.400 FF).
Este evident că importatorul francez va prefera prima variantă, și anume atât timp cât
aceasta este mai ieftină. Căci, prețul lirei în franci (cursul de schimb al celor două monede)
poate varia, ceea ce modifică termenii deciziei importatorului. Astfel, dacă, în Franța, există
mai mulți importatori doritori să cumpere lire sterline decât exportatori care dețin lire sterline
și sunt dispuși să le vândă (altfel spus, balanța comercială a Franței este dezechilibrată, în
sensul că importurile din Anglia sunt mai mari decât exporturile francezilor în Anglia), cursul
de piață al lirei sterline crește (lira se repreciază, iar francul se depreciază), devenind, să
spunem, 10,15 FF / 1₤, nu 10 FF / 1 ₤ (cum rezultă din paritatea metalică). Or, dacă acest curs
continuă să crească, depășind pragul de 10,25 FF / 1 ₤ - la care cele două soluții sunt
echivalente – devenind să spunem 10,30 FF / 1 ₤ ori 10,35 FF / 1 ₤, importatorul francez va
prefera a doua soluție: el va cumpăra aur sau va converti în aur bancnotele sale în valoare de
10.000 FF și va expedia acest aur în Anglia. Cursul de 10,25 FF / 1 ₤ reprezintă, așadar, un
nivel maxim, peste care cursul lirei în franci nu poate crește (reciproc, cursul francului față de
liră nu va putea scădea), deoarece, peste acest prag importatorii francezi vor prefera să
plătească în aur mărfurile cumpărate din străinătate. Acest nivel al cursului de schimb este
cunoscut sub denumirea de ”punct de ieșire al aurului” (din Franța).
În mod simetric să presupunem că un importator englez are de plătit partenerului său o
sumă de 10.000 FF. Transferul bancar îl va costa 1.015 ₤ iar transportul aurului din Anglia în
Franța îl va costa 1.040 ₤. El va fi interesat să procure și să trimită aur în Franța din momentul
în care cumpărarea sumei de 10.000 FF pe piața Londrei va costa 1.025 ₤ (sau, luând în

9
considerare comisionul bancar, 1.040 ₤). Această situație în care exportatorul francez va fi
plătit cu aur apare și se va menține atâta vreme cât cursul lirei este mai mic sau egal cu 1 ₤ /
9,756 FF (10.000 FF : 1.025 ₤ = 9,756 FF / 1 ₤). Nivelul respectiv al cursului lirei față de
franc (reciproc nivelul maxim al cursului francului față de liră) reprezintă ceea ce s-a
numit ”punctul de intrare al aurului” (în Franța).
Toate aceste operațiuni (convertirea bancnotelor franceze și engleze în aur);
cumpărare de aur de pe piață; constituirea de depozite bancare prin depunerea bancnotelor și
monezilor de aur la bănci; cumpărarea pe piața locală sau din străinătate a bancnotelor si
devizelor (trate, bilete de ordin, cecuri, etc.) provenite dintr-o altă țară; exportul și importul de
aur sub formă de monezi sau lingouri erau o practică curentă în sistemul etalon – aur și se
desfășurau într-un regim complet liber. Efectul lor final era faptul că cursurile care legau
francul de liră și, în mod similar, cursurile tuturor monedelor naționale, erau esențialmente
fixe, nu numai în sensul că paritățile metalice nu se modificau decât la perioade de timp lungi
ci și în sensul că cursurile de piață nu se îndepărtau de paritățile metalice decât într-o foarte
mică măsură (în funcție de cheltuielile de transport al aurului, de mărimea comisioanelor
bancare, a chaltuielilor de topire a lingourilor, de turnare din nou a acestora, etc., care, însă,
reprezentau, în general sume modice în raport cu valoarea tranzacțiilor), în cadrul unei
marje ieftine de ”punctele aurului” (de ieșire și de intrare), după a căror depășire, aurul se
deplasa automat dintr-o țară în alta, în direcția corespunzătoare.
În modul acesta, în condițiile etalonului aur, toate țările în care era instituit acest
sistem erau dotate cu cursuri de schimb valutar eminamente stabile, formate în mod spontan
pe baza conținutului în aur a diverselor monede naționale și a parităilor aur rezultate de aici
și oscilând în jurul acestei parități în limitele foarte strânse reprezentate de ”punctele aurului”.
Cele două genuri de mecanisme stabilizatoare – convertibilitatea bancnotelor și
punctele aurului – aveau și alte importante efecte, și anume:
§ adaptarea producției totale de aur a lumii la nevoile mondiale: ieșirea aurului din
unele țări, și , deci, insuficiența sa, este de natură să provoace scăderea prețului
bunurilor și serviciilor; ca urmare, crește puterea de cumpărare a aurului și, deci,
este stimulată producția sa;
§ repartizarea automată a aurului între națiunile lumii: intrările de aur într-o
anumită țară determină creșterea cantității acestuia, și, ca urmare, creșterea
prețurilor; în consecință, produsele autohtone devin mai scumpe pentru străinătate,
ceea ce duce la apariția unui deficit al balanței de plăți externe și, deci, la ieșirea de
aur; procesul continuă până în momentul în care nivelul prețurilor și al ratei
dobânzii din diverse țări se egalizează;
§ egalizarea prețurilor mondiale, exprimate în aur: amintitele modificări ale
prețurilor, provocate de mișcările de aur dintre țări, tind să elimine diferențele
dintre prețurile formate în diverse țări, ceea ce determină la rândul său, atenuarea
diferențelor dintre costurile naționale și, deci, a diferențelor dintre productivitatea
muncii din diferite țări; se realizează, astfel, în mod concomitent, atât echilibrul
extern al diverselor economii naționale, cât și echilibrul global al economiei
mondiale, singura cerință în acest sens fiind ca prețurile să ajungă la nivelul
adecvat, cerință care este îndeplinită de l,a sine mai devreme sau mai târziu.
În aceste condiții, este de la sine înțeles de ce omenirea nu a resimțit prea puternic
nevoia unor tratate internaționale, care să impună statelor lumii reguli de conduită monetară
convenționale, adică un sistem monetar internațional sau o monedă unică. Prin asigurarea
unui cadru stabil plăților internaționale și alimentarea economiei mondiale cu lichidități
internaționale în formă compatibilă cu caracteristicile generale ale epocii (aur), sistemul a
permis o anumită organizare economică și monetară internațională a țărilor dezvoltate din
acea perioadă.

10
Într-adevăr, până în anul 1914, complexul economic format din Europa și America de
Nord a funcționat ca un ansamblu economic unificat, în care piețele naționale comunicau între
ele, iar cursurile de schimb erau stabile. Ca urmare, dezechilibrele care trebuiau corectate erau
mici și se puteau resorbi de la sine. În plus, băncile centrale nu au intervenit prea mult,
neperturbând regulile jocului: între anii 1815 – 1914, de exemplu, în lumea rasei albe au fost
devalorizate doar două monede (talerul austriac și dolarul american – după războiul de
succesiune din SUA). Cu alte cuvinte, în decurs de un întreg secol, paritățile metalice și, deci,
cursurile valutare de piață, nu s-au modificat, ceea ce a permis o cooperare economică și
monetară ”de facto”, fără nici o înțelegere expresă între state. Totuși, nu se poate ignora
faptul că sistemul a facilitate exploatarea țărilor subdezvoltate din acea perioadă pe care le-a
constrâns să procedeze la devalorizări repetate (spre exemplu, o serie de țări din America
Latină, China, India, etc.).
Motivul pentru care în a II – a jumătate a sec. XIX și în primul deceniu și jumătatea
sec. XX – lea, sistemul etalon – aur și, în cadrul său cirsurile de schimb fixe au funcționat
satisfăcător este că, în epoca respectivă, mișcările de capitaluri de la o țară la alta, deși
complet libere, erau reduse ca volum, iar mijloacele de informare și de transfer de fonduri
erau mult mai puțin eficace decât cele de astăzi.
Cu toate acestea, și înainte de abandonarea ”de facto” a sitemului etalon – aur, care s-a
produs, după cum am arătat, în condițiile declanșării războiului mondial, disciplina impusă de
convertibilitatea integrală în aur a bancnotelor a început să fie erodată de înlocuirea aurului în
tranzacțiile internaționale și în rezervele băncilor centrale cu așa – zisele ”monede de rezervă”
sau „monede forte” cum s-au numit în epocă.
„Monedele de rezervă” („forte”) erau, de fapt, monedele unor ţări puternice din punct
de vedere economic și financiar (Anglia și, într+o măsură ceva mai mică Franţa), a căror
balanţe de plăţi curente (soldul importurilor de bunuri și servicii) erau cronic deficitare.
Monedele respective, mai precis devizele libelate (exprimate și plătibile în aceste monede)
lire sterline sau franci francezi (trate, bilete de ordin, cecuri, etc), ajunse prin plata
importurilor Angliei și Franţei în posesia unor deţinători din alte ţări, erau însă admise datorită
încrederii de care se bucurau plăţile dintre ţările terţe. Ca urmare, băncile centrale din alte ţări
au început să deţină, în rezervele lor, pe lângă aur, lire sterline și franci francezi. De asemenea,
deoarece utilizarea în plăţile internaţionale a bancnotelor reprezentând lire sterline sau franci
francezi, respectiv a devizelor libelate în liră sau franci, era, în general, mai avantajoase, din
punct de vedere practic decât utilizarea în același scop a aurului, monedele (devizele)
respective au început să fie deţinute în portofoliile lor de nerezidenţii ţărilor emitente. În
modul acesta, sistemul etalon – aur a devenit, de fapt un sistem etalon – liră sterlină.
Faptul că pe baza aceleiași cantităţi de aur erau emise bancnote de mai multe ori
(odată în Anglia și Franţa iar apoi în ţările care deţineau în rezerva băncilor centrale lire și
franci) a făcut ca între cantitatea de bancnote emise în lume, pe de-o parte, și cantitatea de aur
a lumii, pe de altă parte, să apară un mare hiatus, care dacă ar fi fost cunoscut de marele
public, ar fi dus, probabil, la pierderea încrederii în sistem, și, deci, la năruirea încă de pe
atunci a acesteia.
În epocă, evenimentul însă nu s-a produs, dar aceasta nu pentru că nu ar fi fost
întrunite condiţiile necesare, ci pur și simplu pentru că nu existau statistici ale agregatelor
monetare și ale balanţelor de plăţi și nici televiziune care să mediatizeze fenomenul.
După cum am arătat, începând cu anul 1914, finanţarea cheltuielilor de război prin
credite imense acordate de băncile centrale guvernelor statelor beligerante a determinat
amplificare și mai mult a acestui ecart și desfiinţarea, de fapt, a convertibilităţii în aur a
monedelor lumii. Inflaţia a erodat, în mod diferit puterea de cumpărare internă a diverselor
monede naţionale, iar ca urmare, cursurile de schimb ale acestora, formate pe pieţele
internaţionale, au înregistrat ample oscilaţii, de natură să împiedice comerţul dintre ţările

11
lumii și totodată să generalizeze importante operaţiuni speculative. Cum, la această dată
guvernele nu exercitau încă nici un contro, asupra acestor cursuri, în primii ani de pace, s-a
impus restabilirea unei anumite legături între bancnote și aur.

1.5 Sistemul etalon aur – devize (Gold Exchange Standard)

După terminarea războiului, majoritatea țărilor au încercat să stopeze inflația prin


restabilirea legăturii dintre bancnote de aur și, în general, prin reinstaurarea principiilor
sistemului etalon – aur. Într-adevăr, spre sfârșitul anilor ’20, situația economică a țărilor
europene a început să se îmbunătățească, iar statele au încetat să mai facă apel la
împrumuturile de le băncile centrale pentru a-și acoperi cheltuielile, ceea ce a dus la încetarea
creșterii artificiale a cererrii solvabile interne. Pe de altă parte, întoarcerea la lucru a
muncitorilor și a țăranilor demobilizați și reconstruirea fabricilor și uzinelor au deterkinat
creșterea producției și asigurarea treptată a concordanței dintre cerere și ofertă. Toate acestea
au dus la încetarea creșterii inflaționiste a prețurilor, la sporirea exporturilor și reducerea
importurilor, la diminuarea ieșirilor de capital și la echilibrarea treptată a balanțelor de plăți.
În aceste condiții, în anul 1925, Anglia a restabilit convertibilitatea în aur a monedei
sale, fără însă a devaloriza lira sterlină, în corelație cu deprecierea suferită de aceasta în
timpul războiului. Or, dată fiind reducerea drastică a stocului de aur a Băncii Angliei, măsura
respectivă ar fi implicat , conform regulilor de emisiune ale etalonului – aur, reducerea
considerabile a masei monetare interne (dezinflație) și, implicit, reducerea masei mijloacelor
de plată internaționale (reprezentate în mod preponderent de moneda engleză, în condițiile în
care, după cum ama arătat, sistemul etalon – aur se transformase deja de facto într-un sistem
etalon liră – sterlină), ceea ce nici economia engleză și nici economia mondială nu puteau
suporta. Ca urmare, până la urmă (1931), Anglia a fost nevoită să devalorizeze lira sterlină,
ceea ce, în pofida diverselor măsuri de stabilizare luate cu această ocazie, a perturbat grav
plățile internaționale.
Autoritățile franceze, mai realiste, au procedat mai întâi la o devalorizare a francului,
iar apoi la restabilirea convertibilității în aur a acestuia (1931). Deși această convertibilitate a
fost serios amputată, în sensul că era permisă numai pentru sume foarte mari (prevedere care a
transformat sistemul etalon aur – monede în ceea ce, în epocă, s-a numit sistemul etalon aur –
lingouri – Gold Bullion Standard), principiul respectiv nu a putut fi menținut. În perioada
interbelică, Franța a cunoscut, într-adevăr, o cascadă de devalorizări (1936, 1937, 1939), care
au făcut ca, în epocă, francul să fie o monedă instabilă.
Paralel cu aceste eforturi depuse pe plan intern, țările europene au încercat să realizeze
o anumită cooperare monetară internațională prin adaptarea unui set de principii monetare
comune. Aceste principii, formulate la Conferința Monetară Internațională de la Geneva, din
anul 1922, vizau, în esență, oficializarea practicii, deja existente, de folosire a monedelor
naționale convertibile în aur (în principal a lirei sterline) ca monede de rezervă internaționale.
În modul acesta, au fost puse bazele unui nou sistem monetar, cunoscut sub denumirea de
etalon aur – devize (Gold Exchange Standard) care, deși a rămas eminamente național, a fost
adoptat de toate țările europene în forme asemănătoare, ceea ce, din punct de vedere
funcțional, a însemnat un pas important în direcția uniformizării mecanismelor monetare.
În România, acest sistem a fost introdus cu ocazia stabilizării monetare din anul 1929
(combinat cu sistemul etalon aur – lingouri).
Pincipalele trăsături ale sistemului monetar etalon aur – devize au fost următoarele:
§ definirea monedei naționale prin raportarea la o cantitate convețională de aur sau la
o altă monedă (mai puternică), convertibilă ea însăși în aur;

12
§ retragerea aurului din circulația moentară internă, care rămâne astfel să fie
deservită exclusiv de bancnote, monezi divizionare (confecționate din metal
obișnuit), monedă de cont;
§ coinvertibilitatea bancnotelor – la alegerea băncii centrale emitente ă în aur sau
valute – aur, respectiv în devize – aur, adică în mijloace de plată ale altor țări, în
care moneda națională este convertibilă în aur; această convertire a bancnotelor se
face la un curs oficial fix; în practică, majoritatea băncilor centrale au optat pentru
a doua posibilitate;
§ constituirea rezervei de mijloace de plată internaționale în aur, valute – aur și
devize – aur, numite, de aceea, valute sau devize de rezervă (forte), precum și,
eventual, în alte active; ca urmare, a apărut o deosebire între monedele diverselor
țări: unele au devenit monede de rezervă (forte), iar altele nu; cu alte cuvinte, unele
monede naționale (lira sterlină, francul francez, iar apoi dolarul american) au
devenit monede internaționale, în timp ce alte monede naționale (de exemplu, leul
românesc) au rămas doar de importanță locală;
§ transferabilitatea liberă sau cu anumite restricții a capitalurilor bănești dintr-o țară
în alta.
Sistemul etalon aur – devize s-a caracterizat, așadar, în esență, prin excluderea aurului
din circulația monetară internă și prin existența unei legături indirecte între bancnote și aur:
deținătorii de bancnote nu mai puteau cere în schimbul lor aur băncii centrale, însă puteau
obține de la aceasta sau de pe piață valute devize convertibile în aur.
Funcționarea sistemului etalon aur – devize a fost studiată din punct de vedere teoretic
de unii economiști importanți ai epocii precum: G. Cassel, J.M. Keynes, care au evidențiat
avantajele acestuia:
§ suplinirea lipsei de aur, resimțită atât la nivelul multor țări, cât și la nivelul
economiei mondiale în ansamblu; de aici, posibilitatea restabilirii convertibilității
bancnotelor, fără a recurge în acest scop la procedeul dureros al dezinflației;
§ elasticizarea disciplinei excesive impuse emisiunii monetare de regulile etalonului
aur – monede; această nouă disciplină, mai laxă, a permis intervenția statului în
economie, fenomen care, în epocă, începuse deja să se manifeste destul de frecvent;
§ concentrarea aurului și, deci, a bazei creditului internațional pe câteva mari piețe,
de unde posibilitatea creării unui mecanism de decontare la scară mondială, bazat
pe un sistem de clearing multilateral.
În practică, sistemul etalon aur – devize s-a confruntat cu o serie de dificultăți
provocate în principal de faptul că a permis multiplicarea abuzivă a creditului și a masei
monetare globale. De asemenea, aplicarea principiilor acestui sistem a provocat perturbarea
unor importante mecanisme autoreglatoare, ceea ce, conjugat cu evoluțiile înregistrate în
perioada 1920 – 1936 în volumul, structura și orientarea fluxurilor financiare mondiale, au
făcut ca funcționarea efectivă a sistemului etalon aur – devize să se deosebească radical nu
numai față de etalonul aur dinainte de primul război mondial, ci și de schema teoretică
imaginată de Conferința de la Geneva (1922).
Astfel, conform principiilor sistemul aur – devize, cursurile de schimb valutar erau, în
continuare, cursuri fixe, formate pe baza parităților metalice și reglate automat de mecanismul
punctelor aurului, la fel ca în sistemul etalon aur – monede din perioada antebelică. Însă,
datorită dispariției aurului din circulația monetară internă, mecanismul punctelor aurului
acționa acum la nivelul băncii centrale, nu al importatorilor și exportatorilor individuali. Ca
urmare, pentru a menține cursul monedei naționale în limitele punctelor aurului și a nu pierde,
deci, aur, banca centrală a unei țări aflate în acest regim trebuie să dispună de o rezervă
valutară suficientă, pe care o constituia cumpărând de pe piață valute și devize de rezervă
(forte) pe care le plătea cu propria sa monedă națională. Or, procedând în modul acesta, banca

13
centrală provoca, în interiorul țării respective, creșterea masei monetare, amplificarea
volumului creditului, sporirea cererii solvabile și, deci, creșterea prețurilor (inflație).
Achiziționarea de valute și devize de rezervă (forte) nu însemna, însă, un transfer real
de resurse de la țările emitente la cele deținătoare, căci, cel mai adesea, acestea din urmă își
plasau rezerva valutară sub formă de depozite în cont tot la băncile din prima categorie de țări.
Ca urmare, depozitele (la vedere) existente în sistemele bancare ale țărilor emitente de valute
și de devize de rezervă (îndeosebi Anglia și SUA), pe baza cărora sistemele bancare
respective creau moneda în care se constituiau rezervele valutare ale celorlalte țări, nu se
diminuau ca volum, ci își schimbau doar deținătorul: în loc ca titularul acestor depozite să fie
un client din țara emitentă, titular era banca centrală a unei alte țări. În consecintă, deși masa
monetară din circulația internă a țării cumpărătoare de valute și devize de rezerve creștea,
masa monetară din țara emitentă nu se reducea, ceea ce a amplificat și mai mult inflația.
În principiu, ambele categorii de țări (emitente și deținătoare de monede de rezervă)
pot adopta diverse măsuri de limitare a creșterii masei monetare (manevrarea taxei de rescont,
operațiunile de open market, regimul rezervelor obligatorii), însă aplicarea unei asemenea
politici monetare restrictive necesită o anumită cooperare internațională, care, în epocă, nu s-a
produs neapărat. Dimpotrivă, în condițiile economice, sociale și politice existente pe plan
internațional între cele două războaie mondiale, fenomenul de multiplicare a masei monetare
și a creditului, descris mai sus, a luat, spre sfârșitul anilor ’30, o mare amploare, ceea ce a
alimentat afluxul de valute și devize, considerate apte de a îndeplini funcția de mijloc de
rezervă, spre ghișeele băncilor centrale din alte țări, fără ca autoritățile din țările emitente să ia
măsuri de reducere a masei monetare. Ca urmare, într-o serie de țări, inflația a scăpat de sub
control (de exemplu, în Germania, în perioada cunoscută sub denumirea de Republica lui
Weimar).
Deficiențele arătate ale mecanismului de constituire a contraposturilor creației
monetare interne s-au conjugat cu efectele schimbărilor produse în perioada interbelică în
volumul, structura și orientarea fluxurilor financiare internaționale. În esență, aceste schimbări
au fost determinate de doi factori: 1) dispariția monopolului Londrei, ca centru financiar al
lumii și 2) marea criză economică din perioada 1929 – 1933.
1) Ca urmare a dezvoltării economice a SUA, pe lângă centrele financiare mondiale
vechi (Londra și Paris), a apărut un nou centru financiar mondial (New York), ceea ce a dus la
intensificarea concurenței între centrele financiare respective și, deci, la creșterea volumului
lichidității internaționale.
Astfel, concurența dintre Londra și New York a provocat creșterea creditelor pe
termen scurt acordate de băncile engleze și americane, ceea ce a determinat apariția unor
importante lichidități speculative. Însă, în condițiile în care Anglia nu mai era singura putere
industrială a lumii, această țară a început să acumuleze o importantă datorie externă, ceea ce a
subminat încrederea în lira sterlină ca monedă de rezervă. Pentru a stopa acest fenomen,
Anglia a adoptat, în 1925, amintita măsură de restabilire a convertibilității în aur a lirei
sterline, în conformitate cu principiile sistemului etalon aur – monede de dinainte de război.
Însă, după cum am arătat, măsura respectivă a implicat o politică monetară dezinflaționistă,
care a provocat stagnare economică.
La rândul său, concurența dintre Londra și Paris s-a accentuat mai ales după relativa
stabilizare a francului din perioada 1926 – 1928 (francul Pointcare), când Parisul a devenit
principalul centru mondial al comerțului cu aur. În condițiile favorabile create de acest
fenomen și pentru a asigura, în sfârșit, convertibilitatea în aur a francului (devalorizat în mai
multe rânduri), Franța a decis să convertească în aur lirele sterline pe care le deținea și să nu
mai accepte decât aur pentru creanțele sale externe. Or, în modul acesta Franța a contribuit și
ea la dezorganizarea sistemului etalon aur – devize și la creșterea neîncrederii în acesta.

14
2) Marea criză economică din 1929 – 1933 a provocat, la rândul său, importante
dezechilibre ale piețelor de bunuri și servicii, recesiune, șomaj, puternice și persistente
presiuni inflaționiste, blocarea piețelor financiare, dezechilibre ale balanțelor de plăți. Toate
acestea au făcut imposibilă nu numai restabilirea mecanismelor autoreglatoare ale etalonului
aur, cu regimul său valutar foarte asemănător cu cel al unei uniuni monetare internaționale, ci
chiar și respectarea regulilor mai puțin drastice ale etalonului aur – devize.
În aceste condiții, sistemul etalon aur – devize, în varianta sa inițială etalon aur – liră
sterlină, a încetat să mai funcționeze; la rândul său, încercarea Franței de a crea o anumită
solidaritate între câteva țări europene participante la ceea ce în epocă s-a numit blocul aurului
a eșuat și acesta destul de rapid.
Confruntate cu dificultățile generate de criza economică și monetară și de atmosfera
politică internațională ostilă, creată de ascensiunea totalitarismelor de dreapta și de stânga,
statele lumii au încercat să se apere nu prin noi acorduri între ele, ci fiecare pe cont propriu, și
anume prin devalorizări repetate ale monedelor internaționale și prin limitarea convertibilității
acestora nu numai în aur ci și una în alta (Interconvertibilitate). Astfel, în majoritatea țărilor a
fost introdus controlul valutar al statului, regim al cărui efect a fost interzicerea deținerii de
mijloace de plată străine de către rezidenți și desființarea posibilității acestora de a converti
liber moneda lor națională în moneda altui stat. În măsura în care, prin excepție, operațiunea a
mai fost permisă, aceasta se realiza într-o manieră strict controlată de autorități și doar față de
monedele care păreau să îndeplinească relativ satisfăcător funcția de mijloc de rezervă
internațional, în acestă funcție de mijloc de rezervă internațional s-a impus rapid nu o monedă
europeană, ci dolarul american, care, după devalorizarea sa din 1934 – intervenită în contextul
New Deal – ului promovat de președintele Roosevelt - și –a regăsit rapid stabilitatea.
În aceste condiții, în anii ’30 au apărut ceea ce în epocă s-au numit zonele sau
blocurile monetare. O zonă monetară (bloc monetar) era un grup de țări, de regulă dominate
economic de una din ele, în cadrul căruia monedele erau convertibile una în alta la cursuri de
schimb fixe, mișcările de capital erau libere, iar rezervele valutare (formate din aur și valute și
devize convertibile în aur) erau administrate în comun. Asftel, în 1931, după devalorizarea
lirei sterline a apărut zona lirei sterline; de asemenea, s-a constituit zona francului și zona
dolarului. Conceptul de zonă monetară va fi reluat după cel de-al doilea război mondial, ca
variantă a reconstrucției monetare europene, însă fără succes. Acest concept va dobândi însă o
nouă semnificație teoretică și practică, deosebit de fertilă, în contextul procesului unificării
monetare europene, relansat la începutul anilor ’90.

1.6 Controlul valutar

În ajunul și în timpul celui de al doilea război mondial, țările dezvoltate ale lumii din
acea perioadă au reglementat un regim cunoscut sub denumirea de control valutar. Astfel, în
luna iulie a anului 1931, constatând că întregul său sistem bancar este în pericol să dea
faliment și să înceteze plățile, guvernul german a desființat – de facto și de jure –
convertibilitatea în aur a mărcii și a reglementat un complicat și riguros regim de control
valutar al statului. În septembrie 1931, Banca Angliei a fost nevoită, la rândul său, să
desființeze convertibilitatea în aur a lirei sterline. În martie 1932, guvernul englez a creat un
așa – zis fond de egalizare (a cursurilor de schimb), menit ca, pin vânzări – cumpărări de aur,
valute și devize, să limiteze variațiile cursului lirei. Noua instituție și-a început activitatea
printr-o devalorizare cu circa 30% a lirei sterline. După exemplul Angliei, o serie de alte țări,
legate economic sau politic de aceasta (dominioanele, țările scandinave, Egiptul, Japonia) au
abrogat și ele convertibilitatea în aur a monedelor lor naționale, devalorizându-le totodată în
proporții apropiate de cea a lirei. În fine, în martie 1933, președintele SUA, F.D Roosevelt a

15
suspendat convertibilitatea în aur a dolarului, iar prin Gold Reserve Act din 1934 a decis
devalorizarea acestuia cu 40%. Este de notat faptul că, în cazul SUA, măsurile respective au
fost impuse nu atât din lipsa aurului, cât de strategia cunoscută sub numele de New Deal,
concepută pentru combaterea crizei. Până la urmă, doar câteva țări (Franța, Belgia, Elveția) au
mai păstrat convertibilitatea în aur a bancnotelor și, corelativ, au refuzat să-și devalorizeze
monedele naționale; după cum am menționat, aceste țări au constituit ceea ce în epocă s-a
numit blocul aurului. Majoritatea autorilor perioadei, fideli concepției monetare tradiționale
au considerat că aceste din urmă țări sunt singurele care duc o politică monetară sănătoasă,
însă, în realitate, a încerca să duci o politică contrară celei duse de toate celelalte țări este
întotdeauna o utopie costisitoare. Astfel, prețurile interne din țările blocului aurului au rămas
la nivel comparativ mai ridicat, ceea ce a determinat reduceri masive ale exporturilor țărilor
respective, creșteri ale importurilor acestora, ieșiri importante de capitaluri și, deci,
degradarea poziției balanțelor de plăți. Guvernele din țările respective au încercat să impună
reduceri de prețuri, însă, confruntate cu rezistența celei mai mari părți a populației, au fost
nevoite să renunțe la această tactică și să adopte politica urmată și de celelalte state, adică să
suspende convertibilitatea în aur a monedelor lor naționale și să procedeze la devalorizarea
monedelor respective.
Guvernele din țările respective au încercat să impună reduceri de prețuri, însă,
confruntate cu rezistența celei mai mari părți a populației, au fost nevoite să renunțe lșa
această tactică și să adopte politica urmată și de celelalte state, adică să suspende
convertibilitatea în aur a monedelor lor naționale și să procedeze la devalorizarea monedelor
respective. Totodată, unele dintre aceste guverne (ca de exemplu, cel francez) au adoptat și
alte măsuri de refacere a sistemului monetar, cum ar fi: crearea unor fonduri de stabilizare a
cursurilor valutare, asemănătoare cu instituția engleză respectivă, introducerea controlului
valutar.
Pe de altă parte, URSS a organizat gestionarea centralizată totală a mijloacelor de plată
străine încă din anul 1917, când a fost decretată o monedă exclusiv internă. În acest caz,
controlul valutar a fost considerat consecința firească a monopolului de stat asupra comerțului
exterior și a monopolului valutar, el corespunzând principiului planificării economiei
socialiste.
În ceea ce privește România, controlul valutar a fost introdus în anul 1932 și s-a
menținut în perioada pregătirii celui de al doilea război mondial și a anilor de război, precum
și în forme foarte aspre, în toată perioada comunistă.
În aceste condiții, după izbucnirea celui de al doilea război mondial, statele lumii nu
au mai fost nevoite, ca în 1914, să decreteze cursul forțat al monedelor naționale, căci
convertibilitatea în aur a bancnotelor fusese deja desființată prin măsurile menționate, luate în
anii anteriori. Cu toate acestea, în cazul unor țări, convertibilitatea mnedei naționale în
monedele altor țări (interconvertibilitatea) a fost o vreme menținută. Ca urmare, agenții
economici din țările respective au mai putut o vreme să preschimbe bancnotele în valute și
devize cumpărate de pe piață s-au să achiziționeze de pe piața liberă aur, la cursuri oarecum
stabilizate prin intervenția ”fondurilor de egalizare” amintite.
La scurt timp după începerea ostilităților, cele mai multe guverne au emis însă
reglementări prin care au desființat și această formă de convertibilitate externă, instituind un
control total asupra operațiunilor de schimb valutar. Conform reglementărilor respective,
deținătorii de valute și devize au fost obligați să le cedeze băncii centrale la un curs fixat de
stat; banca centrală elibera valutele și devizele necesare pentru plata importurilor tot la un
curs fixat de stat, deobicei mai mic, însă numai în cantități limitate și după ce verifica dacă
cererea este justificată.
Rezultă că, în cazul unor țări s-a mai menținut o formă de convertibilitate externă, însă
aceasta a fost dublu limitată. Pe de-o parte, autoritățile puteau modifica oricând cursurile de

16
schimb practicate la vânzarea și cumpărarea valutelor și devizelor, iar pe de altă parte
controlul de stat nu permitea preschimbarea monedei naționale în monedele altor țări decât în
anumite condiții și în cantități drastic limitate. În modul acesta, în preajma și la scurt timp
după izbucnirea celui de al doilea război mondial, rolul monetar intern al aurului a fost
complet desființat. De atunci până astăzi, metalul galben numai îndeplinește nicăieri în lume
nici una din funcțiile interne ale monedei, cu excepția, poate, a funcției de mijloc de rezervă.
Însă, chiar și în această funcție, aurul este utilizat nu ca monedă ci ca marfă similară cu altele
(tablouri, timbre, mobile vechi, etc).
În ceea ce privește rolul monetar internațional al aurului, acesta s-a menținut în
timpul celui de al doilea război mondial și câteva decenii după aceea, însă, în anii ’60 - ’70, și
rolul respectiv va fi desființat. Această demonetizare – internă și externă – a aurului
constituie unul dintre cele mai importante fenomene monetare care au avut loc în epoca
modernă.
Având în vedere cele arătate, se poate spune că, în general, controlul valutar constă, în
esență în gestionarea de către stat a stocului de mijloace de plată internaționale al țării și în
fixarea autoritară de către acesta a cursului de schimb valutar sau a unei serii întregi de
cursuri de schimb (cursuri valutare multiple).
În fapt, în decursul timpului au existat o multitudine de forme de control valutar direct
sau indirect, de la dreptul exclusiv al statului de a deține mijloace de plată străine și de a
efectua operațiuni cu acestea până la efectuarea mai mult sau mai puțin liberă de către agenții
economici a încasărilor și plăților externe.
Obiectivul principal al acestui regim valutar este limitarea intrărilor sau, cel mai
adesea, a ieșirilor de capital și, în acest mod, menținerea unui anumit nivel al cursului
valutar, considerat dezirabil în raport cu prioritățile economice ale statului.
Situația cea mai frecventă este cea a unei deprecieri indezirabile a monedei naționale,
iar ca urmare, principiului subdiacent ale reglementărilor care dau substanță acestui regim
valutar este de a permite operațiunile favorabile menținerii cursului valutar și de a limita
operațiunile care provoacă deprecierea monedei. În consecință, reglementările vizează,
accelerarea încasărilor în valută și limitarea plăților în valută. Acestea se aplică la exporturile
și importurile de bunuri, investițiile în și din străinătate, cheltuielile turiștilor autohtoni și
străini, tranzacțiile financiare cu străinătatea, etc.
Controlul valutar nu a putut niciodată să mențină valoarea unei monede naționale la un
nivel artificial, care nu corespunde stării reale a economiei țării în cauză. Teoria economică și
financiară sunt cât se poate de clare în această privință, iar exemplele istorice mai vechi sau
mai noi confirmă pe deplin teoria. Controlul valutar nu este, așadar, decât o iluzie. Pentru a
asigura stabilitatea cursului de schimb al unei monede, este necesară aplicarea unei politici
economice adecvate, concretizate în menținerea ratei inflației la un nivel comparabil cu rata
inflației din țările partenere și realizarea echilibrului balanței de plăți.
Într-adevăr, indiferent dacă practică sau nu control valutar, o țară care înregistrează o
rată a inflației mai mare decât principalii săi parteneri comerciali, ori importă mai mult decât
exportă, va suferi o scădere a valorii interne și externe a monedei sale. Controlul valutar nu
face decât să împiedice aceste efecte să se manifeste în forme vizibile amânând în acest mod
scadența. Însă, deoarece nu rezolvă problemele, ci doar le amână, controlul valutar nu face
altceva decât să complice situația făcând uneori ca aceasta să devină dramatică.
Cu toate acestea, controlul valutar a fost menținut de țările dezvoltate și în perioada
1945 – 1958, adică până la încheierea refacerii economice de după cel de al doilea război
mondial și intrarea completă în funcțiune a sistemului monetar internațional de la Bretton
Woods. Unele din aceste țări au eliminat ultimele forme de control valutar (referitoare la
mișcările internaționale de capitaluri) abia în anii ’80 sau chiar ’90 ai secolului trecut, când a

17
fost relansat proiectul de unificare monetară europeană (Anglia – 1979, Olanda – 1983, RFG
– 1984, Franța și Belgia – 1990, Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda – 1993, etc).
De asemenea, după cel de al doilea război mondial, controlul valutar a fost introdus în
majoritatea țărilor din lumea a treia care au devenit state independente în aceste țări, cu o
economie de piață emergentă, diverse forme de control valutar sunt eliminate, doar acum, pe
măsura progresului reformelor menite să elibereze viața economică și să reducă
intervenționismul statului.
În fine, în perioada postbelică, modelul sovietic (totalitar) de control valutar a fost
extins și în celelalte țări comuniste, inclusiv în România. În țările central și este europene, s-
au menținut până foarte recent unele forme de control valutar (obligația firmelor exportatoare
de a vinde integral băncilor comerciale valuta încasată în urma exportului: Polonia, Ungaria,
Cehia și Slovacia, repatrierea imsdiată a încasărilor din export – Cehia, Slovacia, Polonia
(maxim două luni), Bulgaria (fără termen) etc.), acestea fiind eliminate treptat, pe măsura
progreselor țărilor respective pe cale aderării la ”Uniune Economică și Monetară Europeană”.
În România, ultimele forme de control valutar au fost abolite la 1 aprilie 2005.
Rezultă că, la ora actuală, controlul valutar nu mai constituie un regim valutar
răspândit ci un caz de excepție. Situațiile favorabile obținute prin renunțarea la controlul
valutar demonstrează un fapt deosebit de important: nu numai în economiile de piață mature,
ci și în economiile emergente sau în tranziție, în care mecanismele pieței nu funcționează
satisfăcător, un regim valutar liberal este superior controlului valutar al statului.

1.7 Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods (1944)

Primul sistem monetar internațional propriu – zis a fost creat prin acordurile convenite
la Conferința Monetară Internațională ținută în anul 1944 în localitatea Bretton Woods
(SUA). La această conferință, la care au participat reprezentanții principalelor state din
coaliția antihitleristă, s-au luat în discuție două proiecte importante de reconstrucție moentară
postbelică (planul White și planul Keynes), ambele bazate pe o concepție economică liberală.
Planul american (planul White) prevedea creearea lichidităților internaționale prin
constituirea reciprocă de depozite (monedă scripturală) la băncile din țările membre (în
principal la băncile americane), precum și recursul limitat, proporțional cu mărimea
contribuției, la un fond de stabilizare comun, format prin aportul statelor participante. Ceea ce
se urmărea în acest mod era eliminarea restricțiilor cu privire la deținerea de monede străine
existente în diferite țări (controlul valutar), facilitatea schimburilor internaționale și ajustarea
balanțelor de plăți.
Planul englez (”planul Keynes”) se baza pe premisa că mecanismele stabilizatoare ale
economiei au eficacitate redusă și că este necesară, în primul rând, menținerea ocupării
depline a forței de muncă în interiorul țărilor participante și, numai în al doilea rând,
asigurarea echilibrului balanțelor lor de plăți cu exteriorul. potyrivit acestei concepții, urma să
fie creată o bancă mondială unică, la care să fie transferată întrega cantitate de aur deșinută de
băncile centrale ale țărilor participante; această bancă ar fi emis o monedă unică (bancor) și
anume prin acordarea de credite în moneda respectivă țărilor membre. Emisiunea monetară la
nivel mondial, menită să alimenteze țările membre cu mijloace de plată necesare pentru
efectuarea tranzacțiilor lor externe s-ar fi realizat, așadar, nu pe baza aurului, ci prin credite
acordate proporțional cu volumul comerțului exterior adică printr-un mecanism similar cu cel
prin care, pe plan intern banca centrală a unui stat emite moneda națională. Moneda
internațională creată și difuzată în acest mod urma să fie folosită pentru decontarea
multilaterală a schimurilor internaționale în cadrul unui sistem de clearing multilateral
(Uniunea Internațională de Compensație), administrat în comun de către țările participante.

18
În final, a fost adoptat planul american, cu unele corecții menite să satisfacă exigențele
britanice. Planul englez a fost respins nu numai datorită poziției proeminente a SUA în cadrul
negocierilor, ci și pentru că, bazându-se pe emisiunea monetară realizată prin creditele
acordate de o instituție internațională, părea susceptibil să provoace declanșarea unei inflații la
scară mondială. De fapt, se poate spune că planul englez corespundea intereselor națiunilor
debitoare, cum devenise Anglia la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în timp ce planu
american a corespuns intereselor națiunilor creditoare, în special ale SUA, care, între timp,
deveniseră cel mai mare creditor al lumii.
Caracteristicile sistemului monetar internațional postbelic au rezultat atât din acordul
multilateral fundamental semnat la Bretton Woods cât și dintr-o serie de decizii naționale
ulterioare, precum și din reluarea unor practici monetare caracteristice sistemului etalon aur –
devize din perioada interbelică.

1.7.1 Caracteristicile sistemului de la Bretton Woods

Principalele trăsături ale sistemului monetar internațional creat de Bretton Woods au


fost următoarele:
§ definirea monedelor naționale prin raportarea la aur sau la dolarul american,
definit și el înșuși în aur, conform acestei reguli, fiecare stat membru își definește
moneda națională prin raportarea la o cantitate convențională de aur, considerat ca
denominator comun, ori prin referire la dolarul american, cu conținutul său metalic
existent la acea dată (0,888671 g sau 1 uncie de aur = 34,92 dolari); referirea la
dolar nu era, așadar decât o manieră indirectă de raportare la aur, care rămânea
singurul mijloc de plată internațional incontestabil (moneda internațională de
ultimă instanță);
§ fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor de schimb, ceea ce presupune:
o calcularea cursurilor de schimb oficiale pe baza paritățilro metalice
(conținuturilor în aur) și menținerea acestor parități în cursuri nemodificate
o perioadă de timp nemodificată;
o menținerea cursurilor de schimb formate pe piață în limite de variație
strânse în jurul cursurilor oficiale: ± 1 %;
o revizuirea cursurilor oficiale (paritărilor metalice) prin devalorizări sau
revalorizări efectuate prin porceduri prestabilite, și anume:
§ până la 10%, cu singura condiție de a notifica măsura respectivă
conducerii FMI;
§ peste 10%, cu condiția ca măsura să fie impusă de un dezechilibru
fundamental al balanței de plăți, care nu poate fi eliminat pe altă
cale;
o unicitatea cursurilor de schimb (atât pentru tranzații curente, cât și pentru
cele de capital, atât pentru rezidenți, cât și pentru nerezidenți, etc).
§ libera convertibilitate a monedelor, concretizată prin următoarele reguli:
o fiecare stat participant se obligă să răscumpere propria sa monedă deținută
de un alt stat membru, cedând în schimb fie moneda statului deținător, fie
aur;
o angajamentul de conversiune menționat mai sus este valabil numai în
măsura în care privește plățile curente, nu și mișcările de capitaluri (așa-
zisa convertibilitate de cont curent);
o mișcările de capitaluri pot fi limitate de statele interesate, inclusiv prin
interzicerea convertibilității pentru acest tip de tranzacții (control valutar).

19
În materie de convertibilitate, au intervenit, ulterior, unele decizii naționale importante,
care au modificat sensibil conținutul acestui concept, iar acesta atât în raportul cu sensul său
tradițional, cât și cu prevederile inițiale ale acordului de la Bretton Woods.
Astfel, încă înainte ca noul sistem să intre în vigoare, SUA – care de mai mult timp
accepta orice cantitate de aur oferită de celelalte țări, furnizând în schimb acestora din urmă
dolarii de care aveau nevoie și anume la amintitul curs de 35 dolari uncia, rezultat din
definiția oficială în aur a dolarului (0,888671 g) – au anunțat că sunt dispuse să și ofere aur în
schimbul dolarilor deținuți de o bancă centrală al altui stat și anume la același curs de 35
dolari uncia. În acest mod, SUA au restabilit convertibilitatea externă în aur a dolarului (nu
însă și convertibilitatea internă).
În ceea ce privește celelalte țări participante, cele dezvoltate (țările vest europene) au
asigurat convertibilitate monedelor lor nu în aur ci una în alta și desigur, în dolarul american
(interconvertibilitate). Dar, chiar și această foarmă modificată de convertibilitate a fost
introdusă de țările respective abia în anul 1958, după încheierea, inclusiv cu ajutor american
(Planul Marshal), a procesului de reconstrucție economică postbelică. De fapt, multe țări
membre se află și în prezent în regim de tranziție în sensul că monedele lor sunt
neconvertibile (țările respective impun restricții la schimbul valutar).
Rezultă că (prin deciziile ulterioare amintite, s-a realizat, de fapt, o comvertibilitate
diferențiată și anume:
§ pentru dolarul american, convertibilitatea externă (nu pentru rezidenții SUA)
oficială (numai pentru băncile centrale ale statelor participante) în aur;
§ pentru principalele monede europene: interconvertibilitate.
În aceste condiții, se poate spune că sistemul monetar internațional creat în anul 1944
la Bretton Woods s-a caracterizat, în esență, prin cursuri fixe, dar ajustabile.
Acordurile amintite au creat și două noi instituții menite să gestioneze și să sprijine
funcționarea unui nou sistem:
§ Fondul Monetar Internațional (FMI) cu sediul la Washington – care este un
organism internațional cu rol de consultare și coordonare în domeniul monetar. De
asemenea, FMI acordă statelor membre diverse credite pe termen scurt și mediu
(3-5 ani);
§ Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) – cu sediul la
Washington, care are ca scop facilitarea reconstrucției, dezvoltării și restructurării
economiei țărilor membre. Între timp BIRD a înființat două filiale: Corporația
Financiară Internațională (CFI) și Asociația Internațională pentru Dezvoltare
(AID), formând împreună cu acestea ceea ce în prezent se numește Banca
Mondială (BM).
La acestea, s-a adăugat Banca Reglementelor Internaționale (BRI) – cu sediul la Basel
în Elveția. Aceasta a fost creată în anul 1930 p-entru a facilita plata despăgubirilor de război
impuse Germaniei după primul război mondial, iar conform acordurilor de la Bretton Woods,
BRI ar fi urmat să dispară. În realitate, însă, instituția a supraviețuit și s-a integrat în sistemul
monetar internațional, devenind un important forum de concepere și aplicare a diverselor
proiecte de cooperare monetară între băncile centrale.
La început, sistemul monetar internațional rezultat din acordurile de la Bretton Woods,
din interpretarea dată acestor acorduri de către autoritățile monetare naționale și internaționale,
precum și din modificările aduse prevederilor respective pe parcursul aplicării lor, a
funcționat, în linii mari satisfăcător: în cadrul acestui sistem, comerțul și celelalte tranzacții
internaționale au cunoscut creșteri importante. Desigur, această dezvoltare a economiei
mondiale din perioada postbelică nu a fost determinată exclusiv de cadrul monetar
internațional, însă alături de alți factori, stabilitatea monetară asigurată de sistemul de la

20
Bretton Woods a contribuit în mai mare măsură la amplificarea relațiilor economice
internaționale.
În forma sa inițială, sistemul a funcționat până în jurul anului 1960, adică o perioadă
de circa 15 ani. În anii ’60 – ’70 sistemul Bretton Woods a suferit o dezorganizare progresivă,
care a dus la o criză majoră și la înlocuirea sa cu un sistem monetar internațional (1974 –
1976).

1.7.2 Funcționarea sistemului de la Bretton Woods

Regulile de conduită monetară adoptate la Bretton Woods au corespuns situației


economice și politice internaționale, existente la sfârșitul celui de al doilea război mondial. În
deceniile următoare, raportul de forță pe plan mondial s-a modificat însă rapid, ceea ce a făcut
ca ordinea monetară internațională creată la Bretton Woods să nu mai corespundă noilor
realități economice și politice.
Astfel, în anul 1944, când a fost conceput sistemul, nici una din principalele monede
ale lumii numai era convertibilă în aur. Monedele naționale erau în general definite legal prin
raportarea lor la o anumită cantitate convențională de aur, însă, înainte chiar de izbucnirea
celui de al doilea război mondial, toate statele din lume au abolit dreptul deținătorilor de
bancnote de a le preschimba în aur la ghișeele băncii centrale. În unele țări (nu în toate),
posesorii de bancnote aveau totuși posibilitatea de a preschimba la cursuri fixe, stabilite de
stat, biletele respective în bacnote ale altui stat, deobicei, în dolari SUA, însă această
operațiune de conversie era posibilă doar pe piața valutară, nu la birourile băncii centrale.
Pentru a menține fixitatea acestor cursuri, băncile centrale interveneau pe piață, vânzând sau
cumpărând propria lor monedă, contra monedă străină influențând în acest mod cererea și
oferta. În ceea ce privește SUA, autoritățile din această țară cumpărau încă din 1934 întreaga
cantitate de aur care le era oferită la prețul oficial de 34,92 dolari uncia, ceea ce făcea ca
prețul de piață al aurului să nu poată scădea sub acest nivel. După semnarea acordurilor de la
Bretton Woods, SUA s-au angajat că vor vinde aur celorlalte state interesate, la același preț
oficial de 34,92 dolari uncia, însă, în realitate, prețul de piață al aurului a început în curând să
crească, ceea ce a făcut ca autoritățile americane să se achite din ce în ce mai greu de această
obligație.
În aceste condiții, sistemul de la Bretton Woods care a fost inițial, un sistem de tip
etalon aur – devize (Gold Exchange Standard), a devenit de fapt un sistem etalon dolar.
Într-adevăr, deși elementul de bază al sistemului, adică etalonul cu ajutorul căruia erau
evaluate toate celelalte active, a fost teoretic aurul, singura monedă convertibilă în aur era
dolarul SUA. Ca urmare, în practică, rolul de etalon a fost îndeplinit de moneda americană.
Însă, legătura dintre dolarul american și aur, deși reală, a fost ea însăși elasticizată, din
moment ce dolarii puteau fi oficiali convertiți în aur numai în anumite condiții (exclusiv de
către băncile centrale ale statelor membre), iar preschimbarea dolarilor în aur pe piață se făcea
la un preț real de piață care putea să se modifice (de fapt să crească) zilnic, în funcție de
oscilațiile cererii și ofertei.
O primă modificare importantă a acordurilor de la Bretton Woods a intervenit în
februarie 1961, când confruntate cu fenomenul creșterii prețului de piață al aurului băncile
centrale din primele zece state industrializate ale lumii au înființat ceea ce în epocă s-a
numit ”pool-ul (cartelul aurului)”.
Creșterea prețului de piață al aurului a fost determinată, în principal, de inflația internă
din SUA (alimentată printre altele de războiul din Vietnam) la care s-a adăugat amplificare
deficitului balanței de plăți a SUA, agravată de speculațiile împotriva dolarului cauzate de
incertitudinile privind politica economică a noii administrații americane (Kenedy).
Confruntate cu acest fenomen, SUA ar fi trebuit să procedeze la devalorizarea dolarului, însă,

21
după o perioadă de ezitări, autoritățile americane au respins categoric această soluție,
propunând în schimb, principalelor țări dezvoltate (Belgia, Italia, Olanda, RFG și Marea
Britanie) să - și pună o parte din rezervele lor de aur într-un fond comun din care să se
finanțeze intervențiile pe piața liberă pentru susținerea prețului dolarului față de aur. În modul
acesta, prețul de piață al aurului a încetat să se mai formeze liber, băncile centrale ale statelor
membre ale pool – ului intervenind pentru a-l menține la nivel oficial de 35 dolar uncia. Aurul
necesar pentru aceste intervenții era furnizat, așadar, de către băncile centrale a tuturor statelor
participante de pool, nu numai de către ”Sistemul Rezervelor Federale” (Banca centrală a
SUA), cum prevedea acordurile de la Bretton Woods, deși SUA au continuat să dețină cea
mai mare pondere în aprovizionarea cu aur a pieței libere.
În pofida acestor măsuri, creșterea prețurilor aurului a continuat obligând băncile
centrale să pună pe piață, prin intermediul pool –ului, mario cantități de aur pentru a
împiedica, în modul acesta creșterea prețului aurului peste nivelul de 35 dolari uncia și
implicit, devalorizarea dolarului. Ca urmare, rezervele oficiale de aur au început să se
diminueze îngrijorător, iar în anul 1967, unele state (de exemplu Franța) s-au retras discret din
pool, în timp ce altele au cerut să fie scutite de obligațiile de a furniza aurul necesar
intervențiilor.
Reuniți de urgență la Washington (17 martie 1968), guvernatorii băncilor centrale care
au mai rămas în pool au hotărât să desființeze acest aranjament și să creeze ceea ce s-a numit
dubla piață a aurului. Conform hotărârii respective, piața aurului era scindată în două
componente:
§ piața oficială a aurului, cuprinzând aurul așa – zis monetar, adică aurul existent în
momentul respectiv în tezaurele băncilor centrale și, care, evaluat la prețul de
35,20 dolari uncia, continua să circule de la o țară la alta pentru acoperirea
deficitelor balanțelor de plăți, alături de celelalte mijloace de plată internaționale
existente (valutele și devizele convertibile una în alta);
§ piața liberă a aurului, cuprinzând aurul așa – zis industrial, adică aurul existent în
afara rezervelor oficiale ale statelor; cantitatea acestuia era dependentă de
producția exploatării aurifere, iar circulația aurului respectiv de la o țară la alta se
realiza la un preț liber, format în funcție de cerere și ofertă.
Reprezentanții statelor din vechiul pool s-au mei angajat să nu utilizeze aurul obținut
din SUA prin operațiuni specifice pieței oficiale pentru a-l revinde persoanelor particulare și,
de asemenea, să nu mai aprovizioneze cu aur din rezervele lor piața liberă.
S-a considerat că, în aceste condiții, stocurile de aur aflate la dispoziția băncilor
centrale – destinate de aici înainte exclusiv utilizărilor de natură monetară – vor fi suficiente.
În consecință, s-a anunțat că autoritățile nu vor mai cumpăra aur nou extras de la producători.
Rezultă că, în această fază a evoluției sistemului monetar internațional, elementul de
bază al acestuia a devenit, teoretic și practic, dolarul american. Aurul a continuat să fie un
activ de rezervă și un mijloc de acoperire a deficitului balanțelor de plăți, însă, spre deosebire
de trecut, nu întreaga cantitate de aur a lumii îndeplinea aceste funcții, ci numai aurul zis
monetar, a cărui cantitate și al cărui preț au fost înghețate. În ceea ce privește aurul așa zis
industrial, acesta a fost exclus din sistemul monetar internațional.
O nouă modificare importantă a acordurilor de la Bretton Woods, în sensul restrângerii
rolului monetar al aurului, a intervenit la scurt timp, prin crearea, în anul 1969 a Drepturilor
Speciale de Tragere (DST), menite încă de la început să complinească și apoi să înlocuiască
treptat aurul.
DST este un activ de rezervă și un mijloc de plată internațional, creat de către FMI și
pus la dispoziția statelor membre în cantități determinate și pentru timp nelimitat. Definit
inițial în aur, iar apoi pe baza unui coș valutar (ca medie ponderată a cursurilor în dolari ale
monedelor incluse în coș), DST este mai stabil decât monedele de referință și decât celelalte

22
monede convertibile care servesc în prezent ca mijloace de plată internaționale. De asemenea,
DST se bucură de garanții speciale din partea Fondului Monetar Internațional și a statelor
membre, prezentând și alte avantaje, care-l fac să fie un activ internațional de rezervă
atrăgător și suplu.
În concluzie, rolul monetar internațional al aurului s-a diminuat în mod treptat,
deoarece, pe de-o parte, numai aurul monetar a mai continuat să joace acest rol, însă aceasta la
un preț artificial de 35,20 $ uncia, în timp ce prețurile tuturor celorlalte mărfuri au crescut
foarte mult. Pe de altă parte, a fost creat un nou instrument – Drepturile Speciale de Tragere
(DST) – care, înlocuind o parte din aurul existent în rezervele băncilor centrale, a permis
creșterea acestor rezerve în concordanță cu creșterea volumului tranzacțiilor internaționale și a
prețurilor tranzacționate. Corelativ acestui fenomen de reducere a rolului monetar
internațional al aurului, a crescut rolul monetar internațional al dolarului american, pur și
simplu, deoarece, în lipsă de altceva mai bun, statele lumii au continuat să utilizeze această
monedă națională pentru efectuarea tranzacțiilor lor cu exteriorul.

1.7.3 Criza sistemului de la Bretton Woods

Modificările pe care sitemul monetar internațional de la Bretton Woods le-a suferit


chhiar și în perioada în care a funcționat relativ satisfăcător nu au împiedicat antrenarea sa
într-o profundă criză, care va duce, în final, la reformarea radicală a acestui sistem. Cauzele
crizei sunt multiple și au fost analizate pe larg de economiștii epocii, care au evidențiat atât
contradicțiile inițiale ale sistemului, cât și problemele apărute pe parcurs, ca urmare a faptului
că noile realități manifestate în economia mondială în perioada postbelică au făcut imposibilă
aplicarea principiilor asoptate în 1944 la Bretton Woods. Astfel, într-o cunoscută lucrare,
economistul R. Triffin a demonstrat, încă de la începutul anilor ’60, că sistemul nu este viabil
din două motive și că unul din acestea apare în mod inevitabil:
§ fie că SUA nu creează suficienți dolari, ceea ce împiedică dezvoltarea comerțului
mondial (dezinflație la scara mondială);
§ fie că SUA creează dolarii care se cer pe piață, ceea ce permite manifestarea și
amplificarea tensiunilor inflaționiste și, în modul acesta, slăbirea legăturii dintre
dolar și aur.
Ambele fenomene – cunoscute în literatură sub denumirea de paradoxul lui Triffin –
s-au manifestat în diverse faze ale evoluției sistemului de la Bretton Woods, confirmând
valabilitatea analizelor respective.
Astfel, primul caz a apărut în perioada 1945 – 1958, când în lume s-a manifestat
o ”foame de dolari”. Într-adevăr, în perioada respectivă, SUA au înregistrat excedente
comerciale importante, ceea ce a făcut ca dolarul – singurul mijloc internațional de plată – să
devină tot mai rar.
Al doilea caz s-a manifestat în deceniile următoare, când balanța de plăți a SUA a
început să înregistreze deficite cronice, ceea ce a alimentat lumea cu o pletoră de dolari,
provocând, în modul acesta, creșterea prețului de piață al aurului (exprimat în $), deprecierea
dolarului și fuga de dolari. S-a învederat astfel că, așa cum a fost conceput, sistemul de la
Bretton Woods are tendința de a eluda orice constrângere impusă pentru creearea de lichidități
internaționale și de a desființa orice posibilitate a autorităților naționale americane de a
controla masa monetară internă. Or, aceasta alimentează inflația, provocând epuizarea
rezervelor de aur a SUA și pierderea încrederii în moneda americană. Cauza este faptul că
sistemul permite statului care emite moneda cheie (SUA) să abuzeze de poziția sa dominantă
și să neglijeze efectele politicii sale asupra restului lumii (atitudine calificată drept benign
neglect = neglijență benignă).

23
Astfel, în cazul în care o țară oarecare, alta decât SUA, înregistrează un deficit în
balanța sa de plăți, în conformitate cu principiile sistemului de la Bretton Woods, țara
respectivă este nevoită să recurgă pentru acoperirea deficitului la rezerva sa valutară (aur,
valute și devize). În cazul în care deficitul se menține, iar rezerva valutară este pe cale de
epuizare, dar țara în cauză apreciază că deficitul este temporar, aceasta poate solicita ajutorul
Fondului Monetar Internațional. Ajutorul constă în credite, care sunt acordate cu condiția ca
țara respectivă să adopte și să aplice măsuri de natură să ducă la restabilirea echilibrului
balanței sale de plăți. În cazul în care, în pofida acestor măsuri, dezechilibrul se menține,
adică se învederează a fi unul fundamental, nu temporar, țara respectivă, confruntată cu
pericolul epuizării rezervei valutare și a imposibilității accesului la credite externe, este
nevoită ca, mai devreme sau mai târziu, cu acordul Fondului Monetar Internațional să
devalorizeze moneda sa națională, acțiune de natură să ducă la reechilibrarea balanței sale de
plăți.
Aceste reguli disciplinatoare, pentru toate țările participante la sistem, nu se aplică
însă în cazul SUA - țara emitentă a monedei – cheie a sistemului. În cazul în care balanța de
plăți a SUA este deficitară, iar guvernul american nu este dispus – dintr-un motiv sau altul –
să recurgă la rezerva sa valutară (aur și monede străine convertibile), este suficient să emită
dolarii de care are nevoie punând în funcțiune mașina de tipărit hârtie (mai precis, dolarii
sunt creați prin creditele acordate de băncile americane clienților lor din străinătate, credite de
care alimentează, la rândul lor, depozitele în dolari existente în conturile deschise clienților
respectivi la băncile americane). Acești dolari (depozite în dolari la băncile americane =
monedă scripturală) nou emiși sunt, în primul rând, monedă internațională, capabilă să
îndeplinească funcția de mijloc de rezervă și mijloc de plată internațional.
Ca urmare, deținătorii inițiali ai acestor dolari, care au obținut dolarii respectivi prin
credite angajate la băncile americane, prin export de mărfuri în SUA, prin încasarea unor
creanțe asupra cetățenilor americani, etc., pot ulterior să-i vândă pe piața valutară
internațională altor persoane interesate. În modul acesta, dolarii nou emiși pentru acoperirea
deficitului balanței de plăți a SUA alimentează în permanență oferta de dolari de pe piața
valutară internațională, ceea ce este de natură să determine scăderea prețului dolarului
exprimat în alte monede naționale (deprecierea dolarului). Însă, conform acordurilor de la
Bretton Woods, SUA nu aveau nici o obligație să susțină cursul dolarului, ci băncile centrale
ale celorlalte state participante trebuiau să intervină pe piață pentru a menține cursurile
monedelor lor față de dolar în limitele de variație de ± 1 % față de cursurile oficiale (paritățile
metalice).
Intervențiile constau în cumpărarea de dolari depreciați (ceea ce mărește cererea de
dolari) și vânzarea de monedă națională repreciată (ceea ce mărește oferta de monedă
națională căutată pe piață), ducând, astfel, la reîncadrarea cursurilor în marjele de variație
admise (± 1 %), dar și la creșterea rezervelor în dolari ale băncilor centrale respective. De fapt,
acești dolari nu erau ținuți inactivi în rezervele valutare oficiale, căci, fiind interesate să
încaseze dobânzi la disponibilitățile lor în dolari, băncile centrale ale statelor membre plasau
acești dolari, la rândul lor, la băncile comerciale americane sau la alte bănci care operează pe
piața valutară internațională, generând, în modul acesta, un proces de multiplicare de tipul
creditele fac depozitele și depozitele fac creditele, al cărui efect este creșterea excesivă a
ofertei de dolari (capitaluri disponibile pe termen scurt) de pe piața valutară internațională.
Acești dolari au fost numiți eurodolari. Prin definiție, eurodolarii sunt depozite la
vedere în dolari, deținute de persoane fizice sau juridice la bănci comerciale din afara SUA și
care circulă în exteriorul statului emitent (SUA). Eurodolarii sunt, așadar, o monedă care
îmbracă exclusiv forma de monedă scripturală și care este deținută și utilizată în afara SUA.
În mod similar pot exista și alte eurovalute, în condițiile în care se constituie și se utilizează
depozite la vedere într-o altă monedă națională, în afara statului emitent. Există deci, o

24
extraneitate a locurilor de deținere și de gestionare, ceea ce face ca piața eurovalutelor să nu
mai fie controlată nici de către autoritatea monetară din țara emitentă și nici de autoritățile
monetare din țările gazdă.
Pentru SUA, procedeul de alimentare a lichidității internaționale descris mai sus
prezintă evidente avantaje, deoarece, în caz de deficit al balanței lor de plăți, nu sunt obligate,
ca alte țări, să adopte măsurile de însănătoșire a economiei, care ar împiedica, eventual,
sacrificarea unor obiective interne ale politicii economice (realizarea unui anumit ritm de
creștere economică, a unui anumit nivel al ocupării mâinii de lucru, unui anumit nivel al
șomajului). De asemenea, fiind în măsură să suporte timp îndelungat un deficit important al
balanței lor de plăți, SUA pot să-și întărească pozițiile economice și politice din lume,
achiziționând acțiuni ale firmelor din alte țări, înființând noi întreprinderi din străinătate,
cumpărând terenuri, acordând ajutoare economice guvernelor aliate. Cu alte cuvinte, deși
puternic inserată în economia mondială, economia americană nu suportă, la fel ca alte
economii deschise, constrângerea externă, care, în cazul cursurilor fixe, este una foarte rigidă.
În termeni cu totul generali, se poate totuși spune – cum au făcut-o adesea purtătorii de
cuvânt ai guvernului american – că chiar în condiții de benign neglect SUA presează un
serviciu util comunității internaționale lipsite de o monedă unică, deoarece, punând în
circulație o cantitate suplimentară de dolari, asigură creșterea lichidității internaționale în
concordanță cu dezvoltarea comerțului internațional. Însă – iar acest aspect este trecut cu
vederea îndeclarațiile respective – mecanismul de alimentare cu lichidități a economiei
mondiale, prezentat mai sus, funcționează satisfăcător, dacă și numai dacă sunt îndeplinite
anumite condiții. Și, de fapt, acest mecanism a funcționat satisfăcător numai atâta vreme cât
nu s-a manifestat paradoxul lui Triffin, iar condițiile necesare au fost, în linii mari, respectate.
În primul rând, mecanismul presupune ca guvernul american – conștient de avantajele
sale – să nu încerce să abuzeze de acestea, lansându-se într-o politică monetară inflaționistă,
care, deși susceptibilă să stimuleze creșterea economică în SUA, determină, pe de altă parte,
reducerea puterii de cumpărare a dolarului și, deci, deprecierea sa față de alte monede.
În al doilea rând, acest mecanism presupune ca deficitul balanței de plăți a SUA să
mențină sub limita de la care creează o pletoră de dolari difuzați în lume, de natură să
submineze încrederea în moneda americană, că compromită dorința celorlalte bănci centrale
de a păstra dolarii în rezervele lor valutare, respectiv să alimenteze piața – prin intermediul
procesului de automultiplicare de pe piața eurodolarilor – cu o masă excesivă de capitaluri
flotante, aflate în permanență mișcare de la o țară la alta în căutare de câștiguri speculative.
Or, începând cu anii ’60 economia mondială a evoluat rapid într-o direcție care nu a
mai permis respectarea acestor condiții. Mult timp stabile, prețurile interne din SUA au
crescut sensibil, iar ca urmare dolarul și-a pierdut o bună parte din puterea sa de cumpărare.
Aceasta, deoarece guvernul american, s-a lansat concomitent într-un război foarte costisitor
(Vietnam) și în aplicarea unor programe interne ambițioase, fără să impună populației
eforturile fiscale necesare (impozite), ci recurgând la împrumuturi de la banca centrală
(inflație). Pe lângă aceasta – dar este evident că cele două fenomene sunt strâns legate – s-a
produs o reorientare radicală a fluxurilor internaționale de capitaluri. Astfel, dacă în trecut se
înregistrau, de obicei, importante intrări spontane de capitaluri în SUA, ceea ce a permis
acestei țări ca, în pofida volumului mare al investițiilor efectuate în străinătate, al ajutoarelor
economice, politice și militare acordate unor guverne străine, să înregistreze excedente în
balanța lor de plăți externe, spre sfârșitul anilor ’60 și la începutul anilor ’70, o masă
importantă de capitaluri au început să părăsească SUA și să se îndrepte spre Europa
Occidentală și Japonia, provocând un deficit important în balanța de plăți americană. Inițial,
această reorientare a fluxurilor de capital a fost determinată de faptul că, pentru a combate
inflația din propriile țări, guvernul vest – german și guvernul japonez au promovat o politică
monetară restrictivă, caracterizată prin dobânzi înalte. Ulterior, ieșirile de capitaluri din SUA

25
au fost întreținute și amplificate, pe lângă amintita diferență de dobânzi, de speculațiile
generate de perspectiva învederată ca marcă vest – germană, și, respectiv, yenul japonez să fie
revalorizate. Ca urmare, fluctuațiile cursurilor în dolari ale acestor monede susceptibile de
revalorizare s-au accentuat și mai mult.
În aceste condiții, dolarul american nu era și nu mai putea fi un bun mijloc de rezervă,
iar principiile convenite la Bretton Woods nu au mai fi putut aplicate. Băncile centrale, în loc
să privească cu satisfacție faptul că rezervele lor valutare în dolari cresc, au început să se
neliniștească de acest fenomen și să încerce să-l limiteze prin adoptarea unor măsuri de
descurajare a intrărilor de capitaluri flotante în dolari. Astfel, unele bănci centrale au interzis
băncilor comerciale autohtone să mai plătească dobânzi la depozitele la vedere ale
nerezidenților (eurodolari), altele au instituit dobânzi negative (taxe) asupra acestor depozite,
iar altele – cele mai multe – au decis majorarea coeficientului ratei rezervelor obligatorii,
imobilizând, astfel, o parte din fondurile aflate la dispoziția sistemului bancar comercial. De
asemenea, unele bănci centrale (cele din Franța și Elveția) au cerut convertirea în aur a
dolarilor pe care îi dețineau, în conformitate cu acordurile de la Bretton Woods. După
numeroase tergiversări, SUA au satisfăcut unele din aceste cerei de convertire, iar ca urmare
rezervele americane de aur au scăzut îngrijorător către nivelul de 10 mld. dolari, considerat de
guvern ca stoc intangibil pentru caz de război.
Ca urmare a acestor fenomene, în primele luni ale anului 1971, dolarul și-a pierdut
practic calitatea de monedă-cheie a sistemului monetar internațional, băncile centrale ale
statelor participante făcând tot posibilul pentru a evita intrarea monedei american în rezervele
lor valutare. Dacă unele bănci centrale au continuat totuși să accepte creșterea rezervelor lor
valutare în dolari, au făcut aceasta fie pentru că nu puteau proceda astfel, constrânse fiind de
presiunile politice exercitate de guvernul american, fie pur și simplu pentru că nu există un alt
activ de rezervă internațional. Anumite bănci centrale au făcut însă uz de dreptul lor de a cere
convertirea dolarilor în aur, ceea ce a dus la epuizarea rezervei de aur a SUA. Cu toate acestea,
în lume continua să existe o enormă cantitate de dolari, reprezentând capitaluri flotante
(plasamente pe termen scurt, ușor recuperabile) în căutare de câștiguri speculative și afluind
îndeosebi spre țările cele mai prospere din punct de vedere economic (RFG și Japonia). Toate
condițiile unei crize de mari proporții erau, așadar, întrunite:
Principiile monetare ale acestei crize au fost următoarele:
§ instituirea cursului flotant al mării vest – germane (10 mai 1971);
§ desființarea convertibilității în aur a dolarului, chiar și pentru băncile centrale ale
celorlalte state participante (15 august 1971).
Prima măsură amintită a însemnat abandonarea unui principiu esențial al sistemului
de la Bretton Woods, iar a doua a echivalat, practic, cu lichidarea acestui sistem.
Instituirea cursului flotant al mărcii vest – germane a fost urmată, la scurt timp, de
decizii similare luate de alte țări, confruntate și ele cu un aflux enorm de dolari (Olanda,
Austria și Elveția). Cu toate acestea, criza dolarului a continuat să se agraveze, ceea ce a
determinat amintita decizie a guvernului american de a desființa convertibilitatea dolarului în
aur.
Abolirea cursului flotant al mărcii vest – germane a fost însoțită și de alte măsuri,
dintre care cele mai importante au fost următoarele:
§ instituirea unei suprataxe de 10% asupra importurilor efectuate de rezidenții
americani;
§ adoptarea unui program de accelerare a relansării economiei americane și de
atenuare a tendințelor inflaționiste din cadrul acesteia.
Scopul principal urmărit de guvernul american prin aceste măsuri a fost creșterea
competitivității economiei SUA, însă fără a recurge pentru aceasta la devalorizarea explicită a
dolarului. Autoritățile americane au înțeles, așadar, să se folosească de avantajul conferit de

26
acordurile de la Bretton Woods, care obligau celelalte țări ca, în măsura în care înregistrează
un excedent al balanței de plăți, să-și revalorizeze propriile monede. Totuși, deoarece țările
respective fie au refuzat să revalorizeze, fie au făcut-o într-o proporție insuficientă, guvernul
SUA a instituit amintita suprataxă de import de 10%, ceea ce a echivalat cu devalorizarea cu
10% a dolarului și, implicit, revalorizarea cu 10% a monedelor celorlalte țări.
În modul acesta, competitivitatea externă a economiei americane a fost ameliorată,
însă consecința imediată a acestor măsuri a fost desființarea sistemului monetar internațional
de la Bretton Woods, care fusese deja grav perturbat prin adoptarea, de unele țări, a cursurilor
flotante.
Confruntate brusc cu această nouă stare de lucruri, guvernele principalelor țări
industrializate au adoptat și ele anumite măsuri de urgență pentru a se proteja împotriva
afluxurilor masive de dolari depreciați. În general, s-a recurs la două soluții:
§ unele țări, puțin ela număr, au urmat exemplul vest – german, în sensul că au lăsat
moneda lor națională să floteze mai mult sau mai puțin liber (flotare impură);
§ alte țări, cele mai multe, au reintrodus controlul valutar asupra mișcărilor de
capital (asupra tranzacțiilor financiare cu străinătatea), însă au menținut regimul
cursurilor fixe pentru operațiunile curente; în modul acesta, țările respective au
scindat piața financiară, creând o piață valutară dublă: una pentru tranzacțiile
curente și alta pentru tranzacțiile financiare (operațiunile de capital).
Totodată, statele lumii au încercat, acționând pe plan mondial sau regional (european),
să creeze un nou sistem monetar internațional, bazat, la fel ca cel anterior, pe existența
Fondului Monetar Internațional, dar care să conțină și unele reglementări noi, menite să
corecteze deficiențele care au provocat criza sistemului de la Bretton Woods. Eforturile
respective, depuse în perioada 1971 – 1973, s-au concretizat printr-o serie de studii și proiecte
de reformă și, în cele din urmă, au dus la crearea unui nou sistem monetar internațional. Acest
nou sistem – cel actual – continuă să se bazeze pe anumite principii și instituții ale sistemului
de la Bretton Woods, însă, în anumite privințe, este complet diferit de primul sistem monetar
internațional postbelic.

27
II SISTEMUL MONETAR INTERNAȚIONAL DE LA KINGSTON
(JAMAICA)

2.1 Caracteristicile sistemului monetar internațional

Sistemul monetar internațional actual a fost creat prin deciziile adoptate la Conferința
monetară internațională de la Kingston (Jamaica) din anul 1976. Acest sistem nu marchează o
ruptură totală cu sistemul monetar internațional anterior, deși principiul parității cursurilor
valutare a fost abandonat și înlocuit cu principiul flotării cursurilor valutare, mai precis cu
principiul posibilității țărilor membre de a opta pentru cursuri flotante. Într-adevăr, sistemul
monetar internațional actual funcționează în cadrul instituțional – organizatoric existent
anterior, creat prin acordurile de la Bretton Woods, care nu au fost abolite, ci doar ameliorate.
Astfel, Fondul Monetar Internațional (FMI) – ca principală autoritate însărcinată cu
gestionarea sistemului – nu a dispărut, ci i-au fost aduse unele modificări statutare, de natură
să îi sporească rolul în supravegherea tendințelor financiar – monetare din economia mondială
și a politicilor economice și monetare ale statelor membre.
De altfel, nic chiar în ceea ce privește regimul cursurilor valutare, sistemul actual nu
exclude complet unele practici existente în cadrul sistemului de la Bretton Woods. Deși, ”de
jure”, statele participante au posibilitatea să lase cursurile monedelor lor să se formeze liber
pe piețele valutare internaționale, în funcție de cerere și ofertă, ”de facto”, băncile centrale
continuă să intervină pe piață, influențând, astfel, nivelul cursurilor monedelor lor. De
asemenea, există numeroase tipuri de aranjamente – bi sau multi laterale – prin care moneda
unui anumit stat este legată mai mult sau mai puțin rigid de moneda sau monedele altor state.
În aceste condiții, principalele trăsături specifice sistemului monetar internațional
actual, care-l deosebesc mai mult sau mai puțin de sistemul de la Bretton Woods se referă la
următoarele elemente:
§ regimul cursurilor valutare;
§ rolul de supraveghere al FMI;
§ demonetizarea aurului;
§ rolul Drepturilor Speciale de Tragere (DST).

2.1.1 Flotarea cursurilor valutare

Actualul statut al FMI legalizează, pe de-o parte, practica flotării cursurilor vautare,
apărută, după cum am arătat, în faza de criză a sistemului de la Bretton Woods, iar pe de altă
parte, creează statelor membre largi posibilități de a opta pentru un regim sau altul de cursuri
valutare considerat convenabil.
De asemenea, statutul actual permite revenirea în viitor la un regim general de cursuri
fixe, dar ajustabile, însă, în contexul condițiilor economice internaționale actuale, acest fapt
pare extrem de improbabil.
Astfel, conform statutului actual, fiecare stat este obligat să colaboreze cu FMI și cu
celelalte state membre pentru a asigura menținerea unor regimuri valutare ordonate și a
promova un sistem stabil de cursuri de schimb. În principal, fiecare stat membru se angajează:
§ să se străduiască să își creeze politica economică și financiară în vederea unei creșteri
economice ordonate, în condiții de stabilitate a prețurilor, având în vedere situația
specifică în care se află;

28
§ să încerce să promoveze stabilitatea economică prin favorizarea unor condiții de bază
economice și financiare ordonate și a unui sistem monetar care să nu fie sursă de
perturbații;
§ să evite manipularea cursurilor de schimb sau a sistemului monetar internațional în
scopul ajustării efective a balanțelor de plăți sau al asigurării unor avantaje
concurențiale inechitabile față de alte state membre;
§ să urmeze politici valutare compatibile cu angajamentele de mai sus.
Cu toate acestea, statele membre sunt libere să aleagă căile și mijloacele de îndeplinire
a acestor angajamente, cu singura obligație de a notifica FMI asupra regimului valutar pe care
îl adoptă și asupra oricărei modificări aduse regimului adoptat.
În mod practic, pentru a exprima cursul valutar, stastele membre pot opta pentru una
sau alta din următoarele trei soluții de principiu:
§ definirea monedei naționale prin raportarea sa la DST sau la un alt denominator, cu
excepția aurului – excepție expres menționată;
§ definirea monedei naționale prin raportarea la monedă sau la monedele altor state,
în cadrul unor mecanisme de cooperare (de exemplu ”sistemul monetar european”
– SME);
§ alte regimuri valutare;
În aceste condiții, se constată că, la data de 29 august 2003, de exemplu statele
membre și-au exercitat dreptul de a alege regimul valutar pe care ăl consideră adecvat după
cum urmează:
§ 41 de țări nu au o monedă oficială distinctă ci folosesc o altă monedă cu curs legal
sau o monedă internațională (de exemplu francul CFA) – Exchange Arrangements
with No – Separate Legal Tender. În această categorie, intră și cele 12 țări care fac
parte din zona euro (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania) a căror monedă unică (euro) nu
este legată în mod explicit de vreo ancoră nominală; în conducerea politicii
monetare, țările idn zona euro monitorizează însă anumiți indicatori;
§ 7 țări au adoptat ceea ce se numește ”Consiliu Monetar” (Currency Board) sau
Casă de Emisiune;
§ 542 de țări stabilesc cursul monedei lor în mod convențional, prin raportarea la o
altă monedă (32) sau la un ”coș” de alte monede (10) – Other Fixed Peg
Arrangements;
§ 5 țări mențin cursul monedei lor într-o bandă de variație orizontală, definită în
cadrul sistemul monetar european bis (SME II) – Danemarca – sau în cadrul altor
aranjamente (patru țări) – Pegged Exchanged Rates Within Horizontal Bands;
§ 5 țări au sisteme de parități mobile (glisante) – Crawling Peg;
§ 5 țări au sisteme de benzi de fluctuații mobile (glisante) – Exchange Rates within
Crawling Bands;
§ 45 de țări (printre care și România) au un regim de flotare controlată, fără
anunțarea prealabilă a traiectoriei cursului de schimb – Managed Floating with No-
Preannounced Path for the Exchange Rate;
§ 37 de țări lasă moneda lor să floteze autonom (liber) Independently Floating.
La prima vedere, s-ar părea că cea mai mare parte a lumii trăiește încă în regim de
cursuri fixe. În realitate, în categoria țărilor care lasă moneda lor să floteze liber se numără
principalele state industrializate (Canada, Anglia, Japonia, SUA, Zona Euro), care au o
pondere de peste 80 % din comerțul internațional total. Ca urmare, se poate spune că cea ce
predomină în comerțul internațional sunt tranzacțiile efectuate cu monede care flotează mai
mult sau mai puțin liber (dolarul american, euro, lira sterlină și yenul japonez).

29
Pentru a ține seama de evoluția sistemul monetar internațional, FMI poate edicta
reglementări generale în materie de regimuri valutare, fără a limita însă dreptul statelor
membre de a alege regimul valutar pe care îl doresc, atât timp cât acesta este compatibil cu
obiectivele FMI și cu obligațiile care decurg din articolul 4.
De asemenea, FMI controlează modul în care statele membre se achită de obligațiile
acumulate în materie de regim valutar. În acest scop FMI exercită o supraveghere a politicilor
valutare ale statelor membre și adoptă principii specifice de natură să ghideze statele membre
în conceperea și aplicarea acestor politic. Statele membre sunt obligate să furnizeze FMI
informațiile necesare supravegherii și – la cererea acestuia – să se consulte cu Fondul cu
privire la politicile respective.
Pincipiile adoptate de FMI au fost astfel concepute încât să fie compatibile cu
mecanismele de cooperare prin care statele membre mențin un curs fix al monedei lor față de
moneda sau monedele altor state membre, precum și cu celelalte regimuri valutare alese de
diferite state membre, cu condiția, evident, ca aceste regimuri să fie compatibile cu
obiecytivele Fondului și cu prevederile articolului 4. În general, aceste principii respectă
prevederile sociale și politica internă a statelor membre și de regulă, FMI ține seama, în
aplicarea lor, de situația particulară în acre se află fiecare țară membră.
Pentru viitor, FMI poate decide, cu o majoritate de 85 % din totalul voturilor, că există
condițiile economice internaționale de natură să permită instituirea unui regim valutar bazat
pe cursuri fixe, dar ajustabile. O asemenea decizie ar urma să fie luată pe baza stabilității
subadiacente a economiei mondiale, iar pentru aprecierea acestei situații trebuie să se țină
seama de evoluția prețurilor și de rata de creștere economică a statelor membre. De asemenea,
decizia ar urma să fie adoptată prin prisma evoluției sistemului monetar internațional, în
particular, a surselor de lichidități și a situației balanțelor de plăți. Având în vedere caracterul
restrictiv al condițiilor amintite, mulți autori consideră că este puțin probabil ca acestea să fie
îndeplinite și că, deci, evoluția sistemică prin care s-a ajuns la practica flotării monedelor este
ireversibilă.

2.1.2 Rolul de supraveghere al Fondului Monetar Internațional

Instituția însărcinată cu funcționare efectivă a sistemului monetar internațional este în


continuare Fondul Monetar Internațional (FMI), căruia nu i s-a modificat organizarea ci i s-a
mărit rolul și au fost mărite resursele.
Într-adevăr, una dintre prerogativele esențiale ale FMI este menținerea unui dialog
permanent cu țările membre referitor la consecințele pe care politicile lor economice și
financiare le pot avea la nivel național și internațional. Acest proces de urmărire și consultare
reprezintă ceea ce se numește ”supravegherea” exercitată de FMI, termen care implică o
transparență totală a decizilor de politică economică a statelor membre. Și de fapt, în ultimii
ani, activitățile de supraveghere ale FMI au dobândit un caracter public din ce în ce mai
accentuat.
Importanța supravegheriik rezidă în caracterul integrat a lumii contemporane. Într-
adevăr, în condițiile actuale, politicile economice și financiare ale unor țări pot afecta
numeroase alte țări iar ca urmare este esențial să existe o instață care să poată supraveghea
evoluția conjuncturii economice la scară planetară. având 184 de țări membre, FMI este o
instituție cu caracter universal care poate îndeplinii în bune condiții acest rol. Rolul unei
supravegheri eficace a fost evidențiată de recentele crize financiare (criza țărilor din Sud –m
Estul Asiei, criza țărilor din America Latină, criza Ruseasză, etc.), care în unele cazuri, s-au
propagat și în alte țări sau regiuni. Ca răspuns la aceste crize, FMI a luat mai multe măsuri de
natură să întărească propria sa aptitudine de a decela rapid vulnerabilitățile și riscurile.

30
Inițial, problema supravegherii a fost reglementată prin articolul 4 al statului FMI,
conform căruia Fondul are sarcina să ”exercite o supraveghere fermă a politicilor valutare ale
țărilor membre, în scopul asigurării bunei funcționări a sistemului monetar internațional”. Cu
alte cuvinte, în această fază, supravegherea a fost concepută mai ales ca un mijloc de limitare
a libertății statelor membre de a alege regimul de curs valutar pe care îl consideră adecvat.
Ulterior, sfera și rolul supravegherii su fost amplificate, acestea devenind o modalitate
de ajutorare a țărilor membre să atingă două obiective majore: stabilitate dinanciară și
creștere economică durabilă.
Astfel, perspectivele, obioectivele și principiile supravegherii au fost definite pe larg
într-o rezoluție adoptată de fMI în 1977, în care se precizează că obiectiviul final al
supravegherii este ”de a ajuta țările membre să atingă stabilitatea financiară și creșterea
economică durabilă” și că ”evaluarea de către FMI a politicilor valutare ale statelor membre
necesită o analiză aprofundată atât a politicilor duse de fiecare țară membră, cât și a situației
economice globale”.
De la adoptarea acestui document, în anul 1977, obiectivele și principiile
supravegherii nu s-au modificat, în cadrul în care aceasta se exercită a evoluat considerabil.
Această evoluție a fost deosebit de rapidă în ultimii zece ani, când FMI a fost confruntat cu
provocările mondializării, mai ales cu creșterea fără precedent a mișcărilor internaționale de
capitaluri.
În prezent, activitățile de supraveghere au ca obiect o gamă largă de politici
economice, a căror importanță relatică diferă în funcție de situația individuală a țării în cauză:
1) Regimurile valutare și politicile monetare și fiscale constituie elementul central al
misiunilor de supraveghere ale FMI. Economiștii Fondului oferă consultanță
țărilor membre, punându-le la dispoziție recomandări de politică economică, de
natură să permită alegerea unui regim valutar adecvat, precum și asigurarea
coerenței politicii valutare cu orientare apoliticii bugetare și monetare.
2) Politicile structurale au fost încorporate în programul de supraveghere al FMI în
anii 1980, când, în multe țări industrializate, au avut loc o încetinire a ritmului
creșterii economice ca urmare a celui de al doilea șoc petrolier. Necesitatea
efectuării unor reforme structurale într-o serie de țări a fost accentuată de criza
datoriei externe a țărilor din lumea a treia și de căderea comunismului. În prezent,
dialogul de politică economică pe care FMI îl întreține cu țările membre se referă
inclusiv la probleme de ordin structural, în măsura în care acesta au consecințe
importante asupra rezultatelor macroeconomice. Sunt abordate, de asemenea teme
ca: guvernanța corporatistă, piața muncii, comerțul exterior.
3) Problemele legate de sectorul financiar au intrat în câmpul supravegherii FMI în
anii 1990 ca urmare a unei serii de crize care au lovit atât sectorul bancar al țărilor
industrializate, cât și sectorul bancar al țărilor în curs de dezvoltare. În anul 1999
FMI și Banca Mondială au hotărât să aplice împreună un ”program de evaluare a
sectorului financiar (PESF) special conceput pentru a permite evaluarea forței și
slăbiciunilor sectorului financiar a țărilor membre. rezultatele acestor evaluări sunt
utilizate intensiv pentru exercitarea supravegherii.
4) Problemele instituționale – cum ar fi independența băncii centrale, reglementarea
sectorului financiar, guvernanța corporatistă, transparența politicii economice,
etica și responsabilitatea în afaceri – ocupă un loc din ce în ce mai important în
activitățile de supraveghere ale FMI, în condițiile apariției unro crize financiare și
în contextul procesului de tranziție de la o economie planificată spre economie de
piață, în care sunt angajate anumite țări membre. În ultimii ani, FMI și Banca
Mondială au jucat un rol central în formarea, aplicarea și evaluarea normelor și

31
codurilor recunoscute pe plan internațional în domeniile primordiale pentru
funcționarea eficace a unei economii moderne.
5) Evaluarea riscurilor și a vulnerabilităților – prevenirea crizelor a constituit
întotdeuna un obiectiv esențial al supravegherii exercitate de FMI. În ultimii ani,
acțiunea preventivă a depășit limitele tradițională ale situației balanței plăților
curente și a sustenabilității datoriei externe, luând în considerare riscurile și
vulnerabilitățile aferente volumului și instabilității mișcărilor de capitaluri.
Din punct de vedere practic supravegherea se realizează în principal sub
forma ”consultărilor cu statele membre în baza prevederilor articolului 4”. Aceste consultări
bilaterale au loc, în mod normal, odată pe an și se desfășoară atât în țările membre cât și la
sediul FMI din Washington. Astfel, economiștiii FMI se deplasează în țările membre pentru a
culege date și a discuta cu autoritățile și cu înalții funcționari ai băncii centrale, reprezentanții
sectorului privat, ai societății civile și ai sindicatele, cu membrii Parlamentului etc. La
întoarcerea la Washington, misiunea întocmește un ”Raport” pe acre-l supune spre discutare și
aprobare Consiliului de Administrație al FMI. Hotărârea Consiliului de Administrație este
transmisă apoi autorităților naționale ale țării în cauză.
În ultimii ani a crescut transparența activităților de supraveghere ale FMI evaluările pe
care aceasta la face cu privire la politicile țărilor membre, fiind în prezent, în majoritatea
cazurilor difuzate publicului. De exemplu, în martie 2002 – februarie 2003, așa – zisa ”notă
de informare a publicului” (NIP) cupinzând sinteze raportului și opiniile membrilor
Consiliului de Administrație al FMI a fost publicat în 75 % din cazuri, în timp ce ”Raportul
însuși” a fost publicat în 65% din cazuri.
Pe lângă supravegherea bilaterală FMI realizează și o supraveghere multilaterală și
regională, al cărui obiect este representat de tendințele și evoluția economiei mondiale.
rezultatele acestui proces se concretizează într-un amplu studiu, publicat semestrail intitulat
World Economic Outlook, care examinează perspectivele economiei mondiale și analizează
aprofundat anumite probleme specifice. De asemenea, FMI publică, de două ori pe an, un
voluminos raport cu privirfe la stabilitatea financiară în lume intitulat: Global Financial
Stability Report, care analizează situația piețelor financiare internaționale, și identifică
vulnerabilitățile potențiale, susceptibile de a genera crize. Aceste două publicații sunt deosebit
de folositoare, atât pentru exercitarea supravegherii de către FMI însuși, cât și pentru
autoritățile din țările membre și pentru analiștii economici. În fine, FMI trece regulat în
revistă evoluția economică și politicile urmate în cadrul diverselor acorduri regionale, cum ar
fi Zona Euro (Euroland) sau Uniunea Economică și Monetară Vest Africană (UEMOA).

2.1.3 Demonetizarea aurului

În perioada crizei sistemului de la Bretton Woods, guvernul american a exercitat o


puternică presiune pentru reducerea rolului monetar internațional al aurului și, în final,
demonetizarea completă a metalului galben. Administrația americană s-a confruntat cu
rezistența guvernelor europene, rezistență foarte vizibilă din partea unor state ca Franța și
Elveția, ori mai puțin afirmată, dar la fel de reală, din partea altor țări.
La ora actuală, în sistemul monetar instituit prin acordurile de la Kingston, obiectivul
SUA a fost în mare parte atins, în sensul că rolul moentar al aurului a fost de jure desființat.
Astfel, statutul FMI în vigoare nu mai conține nici o referire la aur ca etalon de măsură a
valorii sau ca mijloc efectiv de plată internațional, conferind aceste funcții DST – ului. Ca
urmare, cursurile valutare nu se mai exprimă în aur, conturile FMI se țin în DST, indicatorii
pe care acesta îi calculează sunt exprimați în DST, operațiunile pe care FMI le efectuează sunt
realizate în DST.

32
În aceste condiții, ponderea rezervelor aurului în rezervele valutare mondiale s-a redus
foarte mult. Conform unui studiu elaborat de FMI, cantitate de aur deținută de sectorul oficial
era în mai 2001 de circa 33.000 t, echivalent cu 288,6 mld. $ (le prețul de 272 $ / uncia). Din
această cantitate, circa 29.000 t se afla în posesia băncilor centrale sau autorităților monetare
ale statelor, restul aparținând instituțiilor internaționale. Ca pondere în totalul rezervelor
internaționale, aurul reprezenta circa 14% față de 90 % în 1970 și 50 % în 1986; această
pondere este mai mare în cazul țărilor europene, respectiv 31%.
Evoluția rezervelor de aur deținute de diferite state se prezintă în tabelele următoare.

Tabelul 1 – Evoluția rezervelor internaționale de aur

Rezerva de aur (tone)


1990 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001-sept
Canada 474,5 109,6 99,3 99,3 80,1 58,2 37,9 36,7
Japonia 779,0 779,0 779,0 779,0 779,0 779,0 789,3 790,9
Elveția 2667,5 2677,5 2677,5 2677,5 2677,5 2677,5 2501,0 2346,7
SUA 8420,6 8413,8 8412,6 8411,9 8411,0 8412,9 8411,0 8423,5

Austria 655,6 385,5 345,6 253,0 309,9 421,2 390,3 359,1


Belgia 971,9 660,4 492,5 492,5 306,1 266,9 266,9 267,2
Franța 2631,5 2631,5 2631,5 2632,8 3291,3 3126,3 3126,7 3126,7
Germania 3060,1 3060,1 3060,1 3060,1 9825,3 3585,4 3585,4 3572,9
Grecia 109,3 111,3 111,5 117,2 116,5 136,2 137,0 127,2
Italia 2143,5 2143,5 2143,5 2143,5 2680,1 2534,4 2534,4 2534,4
Olanda 1412,7 1117,9 1117,9 870,3 1087,7 1015,0 942,7 914,7
Portugalia 508,9 516,7 516,7 516,7 645,9 627,3 627,3 627,3
Spania 501,9 502,5 502,5 502,5 628,2 541,1 541,1 541,1
Anglia 608,9 592,5 592,5 592,2 739,5 660,1 503,3 388,4

Bulgaria ... 33,1 33,1 33,1 33,1 33,1 33,1 33,1


Cehia ... 64,0 63,8 33,5 9,3 14,3 14,3 14,3
Cipru 14,8 14,8 14,1 14,9 14,9 14,9 14,9 14,9
Estonia .... 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3
Lituania ... 6,0 6,0 6,0 6,0 6,0 6,0 6,0
Polonia 15,2 15,2 15,2 29,1 106,3 106,3 106,3 106,3
România 71,0 84,0 87,7 93,7 100,3 103,1 104,9 105,1
Slovacia ... 41,5 41,5 41,5 41,5 41,5 41,5 36,3
Turcia 131,7 120,5 120,5 120,5 120,5 120,4 120,2 120,0
Ungaria 9,6 3,6 3,2 3,2 3,2 3,2 3,2 3,2

Rusia ... 302,7 433,7 524,0 473,8 428,4 397,4 419,4


Ucraina .... 1,5 1,0 2,0 3,5 5,2 14,6 15,4

Argentina 136,1 140,6 140,6 11,6 11,6 10,9 0,6 0,3


Brazilia 146,9 147,6 118,6 97,4 147,9 101,9 60,8 21,9
Venezuela 368,4 368,4 368,4 368,4 313,8 249,5 329,2 348,8

Total țări 30208,5 29180,0 29092,2 28520,6 31075,0 31011,0 30563,1 30274,1

33
Tabelul 2 – Evoluția rezervei de aur și a ponderii acesteia acesteia în totalul rezervelor
internaționale ale diferitelor state

Ponderea rezervei de aur în totalul rezervei internaționale (%)


1990 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001-sept
Canada 24 8 5 5 3 2 1 1
Japonia 52 47 44 38 37 40 40 40
Elveția 11 5 4 3 3 2 2 2
SUA 58 58 60 56 52 56 56 56

Austria 46 20 15 10 11 20 19 20
Belgia 49 33 25 22 13 18 19 18
Franța 46 54 53 43 40 42 42 45
Germania 35 30 30 26 32 35 35 38
Grecia 28 8 7 8 6 6 8 17
Italia 29 42 35 26 45 51 46 48
Olanda 49 29 32 24 31 48 45 47
Portugalia 30 28 27 23 27 39 38 38
Spania 10 15 9 6 9 13 13 13
Anglia 17 15 15 14 17 14 9 8

Bulgaria ... 24 44 12 9 9 8 9
Cehia .... 5 6 3 1 1 1 1
Cipru 10 14 10 9 9 7 7 5
Estonia ..... 1 0 0 0 0 0 0
Lituania .... 9 8 5 4 4 4 3
Polonia 4 1 1 1 3 4 3 3
România 62 40 33 19 27 26 19 16
Slovacia .... 13 12 10 11 10 8 8
Turcia 21 10 8 6 5 4 4 5
Ungaria 0 0 0 0 0 0 0 0

Rusia 21 20 31 27 35 31 12 10
Ucraina 0 2 1 1 4 4 8 5

Argentina 26 11 8 0 0 0 0 0
Brazilia 19 3 2 2 3 3 2 1
Venezuela 35 41 26 19 19 16 18 26

Total țări 28 19 17 13 14 13 12 11

Paralel cu diminuarea ponderii aurului în rezervele valutare ale statelor, a avut loc
dezvoltarea pieței private a aurului. Cu toate acestea, din cauza conservatorismului
participanților, piața privată a aurului s-a dezvoltat mai lent decât piața financiară
internațională, care este supusă influenței globalizării și inovării din domeniul financiar și al
tehnologiei informatice și a comunicațiilor. De asemenea, politica antiinflaționistă eficientă a
autorităților din principalele țări dezvoltate a determinat reducerea în continuare a rolului
tradițional al aurului ca mijloc de tezaurizare și, deci, scăderea cererii de aur de pe piața
privată.

34
În acest context, opțiunile băncilor centrale se limitează la reducerea treptată – prin
vânzări – a stocului de aur pe care îl dețin, iar pentru cantitățile rămase în portofoliu, la
utilizarea unor instrumente de gestionare compatibile cu legile pieței și susceptibile să
maximizeze venitul.
De fapt, la ora actuală, nu mai există nici un fel de motive obiective pentru care o
bancă centrală ar trebui să dețină rezerve de aur. Acesta este mai puțin lichid decît alte active,
randamentul său potențial este scăzut, iar expunerea la riscul volatilității prețului este mare.
De aceea, autoritățile monetare din diverse țări au continuat să vândă aur pe piața privată,
unele dintre ele lichidând aproape complet, în ultimul timp, stocul lor de aur.
Cu toate aceste evoluții, care învederează reducerea treptată a rolului aurului ca activ
de rezervă, nu numai de jure cât și de facto, există încă unele țări – printre care și România –
care, din motive specifice (producție autohtonă de aur mare, tradiție, percepție politico –
istorică), păstrează încă în rezervele lor internaționale cantități considerabile de aur. După
cum rezultă tin tabelele de mai sus, uneori are loc chiar o creștere a stocurilor de aur ale
băncilor centrale din unele țări: în perioadele de turbulențe economice și politice; după
evenimente neașteptate, ca cele din 11 septembrie 2001; în perioade de inflație și de corecții
majore ale prețurilor activelor externe, când importanța anului crește sensibil, fiind considerat
un element de stabilitate și de siguranță.
Rezultă că aurul își păstrează, în continuare, un caracter ambivalent (marfă și activ
financiar), poziția sa fiind supusă presiunilor atât din partea autorităților monetare, care doresc
să își îmbunătățească gradul de fructificare a rezervelor de aur pe care le dețin, cât și din
partea producătorilor, care își văd amenințate profiturile.
Prin urmare, perspectivele metalului galben rămâne greu de estimat. Deși nu mai
constituie, ca în trecut, elementul central al sistemului monetar internațional, aurul este încă
un bun activ de rezervă, căutat de toată lumea, mai ales în perioade critice. Este adevărat că
apariția unor noi active de rezervă, cum ar fi DST – ul creat de FMI, ori adoptarea unor
monede unice, cum este euro creat de Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC), tinde să
reducă treptat și acest rol de mijloc de rezervă al aurului, însă, deocamdată, moneda cheie s
sistemului monetar internațional continuă să fie cea care a avut acest rol și în cadrul
sistemului de la Bretton Woods: dolarul american.

2.1.4 Rolul Drepturilor Speciale de Tragere

Drepturile speciale de tragere (DST) – Special Drawing Right – SDR – sunt enterioare
sistemului monetar internațional actual, fiind create în cadrul sistemului de la Bretton Woods
(1969), ca un instrument de rezervă internațional de natură să completeze rezervele valutare
ale țărilor membre (constituie, la acea dată, din aur, valute convertibile și poziții de rezervă la
FMI).
După cum am arătat, principiul cursurilor fixe pe care s-a bazat sistemul de la Bretton
Woods – a fost pus în cauză începând cu anii ’60, deoarece, în condițiile epocii, menținerea
unor cursuri fixe a implicat intervenții costisitoare din partea țărilor membre. În perioada
respectivă, principalele active de rezervă erau aurul și dolarul american, însă, deoarece
producția de aur a încetat să mai fie o sursă de active de rezervă suficientă și fiabilă, iar
creșterea continuă a rezervelor internaționale constituite în dolari impunea perpetuarea
deficitului balanței de plăți americane – fenomen care provoca, la rândul său, deprecierea
dolarului – s-a decis crearea unui nou activ de rezervă internațional, sub auspiciile FMI și
anume DST.

35
La puțin timp după crearea DST, sistemul de la Bretton Woods s-a dezorganizat, iar
marile țări ale lumii au adoptat regimul cursurilor flotante. Conjugată cu creșterea piețelor de
capitaluri internaționale, care a permis guvernelor solvabile să se împrumute cu ușurință pe
piețele private, această evoluție a permis atenuarea nevoii de DST.
În aceste condiții, rolul DST ca activ de rezervă este, la ora actuală, destul de limitat:
în luna martie 2004, de exemplu, rezervele internaționale constituite în DST reprezentau doar
circa 3,65 % din totalul rezervelor internaționale (mai puțin aurul) ale țărilor membre. Deși
unele instrumente financiare private sunt libelate în DST, eforturile depuse pentru promovarea
utilizării acestuia pe piețele private nu au cunoscut decât un succes limitat. Ca urmare, la ora
actuală, DST – ul servește, în primul rând, ca unitate de cont pentru FMI și pentru alte câteva
organisme internaționale și, din această cauză, este rezervat exclusiv operațiunilor FMI cu
țările membre.
Natura DST nu este nici a unei monede și nici cea a unei creanțe asupra FMI. Prin
prisma unei definiții instituționale, se poate spune că DST – ul este o creanță virtuală asupra
monedelor liber – utilizabile ale țărilor membre ale FMI, în sensul că deținătorii de DST pot
obține, în schimbul DST, amintitele monede. În calitatea sa de activ de rezervă, DST își trage
valoarea din angajamentele asumate de țările membre de a deține și de a accepta DST, precum
și de a onora anumite obligații legale de operațiunile sistemului în DST.
FMI are două mijloace de a determina onorarea obligațiilor pe care sistemul DST le
creează față de monedele liber – utilizabile:
§ organizarea, pe bază de acorduri voluntare, a schimbului DST/monedă liber-utilizabilă
între statele membre participante;
§ desemnarea țărilor membre a căror poziție externă este puternică pentru a cumpăra
DST de la țările membre a căror poziție externă este slabă.
Valoarea DST a fost stabilită inițial în aur, și anume aceeași cantitate de aur ca și
dolarul american (0,888671 g). În perioada de dezorganizare a sistemului de la Bretton Woods,
definirea DST în raport cu aurul și-a pierdut rațiunea de a fi, iar, ca urmare, în anul 1974, s-a
hotărât redefinirea valorii DST pe baza uniui coș de monede. În prezent, acest coș cuprinde
dolarul american, euro, lira sterlină și yenul japonez.
Coșul pe baza căruia este definit DST – ul se revizuiește periodic (din cinci în cinci
ani), astfel încât monedele pe care le cuprinde să fie reprezentative pentru tranzacțiile
internaționale, iar ponderile acestora să reflecte importanța lor relativă în schimburile și
operațiunile financiare internaționale. Ultima revizuire a componenței coșului a avut loc în
octombrie 2000, când metoda de selecționare a monedelor incluse în coș și ponderile acestora
au fost modificate pentru a ține seama de adoptarea euro ca monedă unică de către un anumit
număr de țări europene, respectiv, de rolul sporit al piețelor financiare internaționale.
FMI calculează în fiecare zi valoarea DST în raport cu dolarul american, adunând
valoarea în dolari a următoarelor cantități de monede incluse în coș:
- dolarul american 0,577,
- euro 0,426,
- lira sterlină 0,0984,
- yenul japonez 21,0,
pe baza cursurilor de schimb cotate la amiază pe piața Londrei.
Valoarea DST este cotată zilnic pe site-ul FMI. De exemplu, la data de 13 februarie
2004, această cotație a fost următoarea:
1 DST = 1,50844 USD;
1 USD = 0,662936 DST.
Cursul unei monede față de DST se determină pe baza cursului de piață al monedei
respective față de dolarul american și a cursului dolarului față de DST.

36
Rata dobânzii aferentă DST servește ca bază de calcul pentru rata dobânzii percepute
de FMI la finanțările ordinare (neconcesionate) pe care le acordă statelor membre, precum și
pentru rata dobânzii plătite de FMI țărilor membre creditoare (de la care s-a împrumutat).
Rata dobânzii la DST este stabilită săptămânal, pe baza mediei ponderate a ratelor
dobânziii reprezentative pentru anumite genuri de titluri emise pe piața monetară a țărilor ale
căror monede intră în coș. Astfel, ratele dobânzilor reprezentative pentru dolarul american și
pentru lira sterlină sunt ratele randamentului bonurilor de tezaur emise de guvernul american
și, respectiv, de guvernul englez; rata reprezentativă pentru euro este Euribor, la trei luni (rata
dobânzilor interbancare active = rata dobânzilor plătite de băncile comerciale la creditele în
euro angajate de la alte bănci comerciale), iar rata reprezentativă pentru yen este rata
bonurilor de tezaur, cu o anumită scadență, emise de statul japonez.
Alocarea DST se face în funcție de cota parte de capital subscrisă și vărsată la FMI de
fiecare țară membră. În modul acesta, o anumită țară membră obține pe gratis un activ care nu
percepe și nu plătește nici o remunerație. Totuși, în cazul în care deținerile de DST ale unei
țări depășesc nivelul alocărilor de care acesta a beneficiat, țara respectivă încasează o dobânsă
pentru excedent; dinpotrivă, în cazul în care o țară deține o cantitate de DST mai mică decât
nivelul alocat, plătește o dobândă pentru diferența respectivă.
Statutul FMI permite, de asemenea, anularea unor DST, însă, până acum, această
prevedere nu a fost niciodată aplicată. Precizăm că FMI nu-și poate aloca DST sie însuși.
Există două feluri de alocații:
§ Alocații generale. Decizia de a proceda la o alocare generală de DST se bazează pe
aprecierea FMI că exostă o nevoie globală și pe termen lung de a completa
rezervele valutare existente. O asemenea decizie se referă la o anumită perioadă de
bază, de cinci ani. Până în prezent, alocări generale au fost efectuate de două ori:
prima alocare a avut loc în anul 1970 (9,3 mld. DST, repartizare în trei tranșe
anuale cvasi – egale), iar a doua s-a realizat în 1981 (12,1 mld. DST). De atunci, s-
a discutat în mai multe rânduri despre necesitate unor noi alocări, însă, deocamdată,
nu s-a luat nici o decizie în acest sens.
§ Alocație specială și unică. A fost decisă în 1997, în scopul remedierii faptului că
un număr mare de țări, care au aderat ulterior la FMI, nu au beneficiat niciodată de
alocări DST. Operațiunea a fost efectuată în anul 2003 și a avut ca efect dublarea
totalului alocărilor, care au ajuns la suma de 42,87 mld. DST.
În legătură cu natura și rolul DST, s-a purtat și se poartă încă numeroase discuții în
literatură și la seminariile internaționale. În cadrul acestor dezbateri, s-au formulat o serie de
propuneri de modificare a criteriului de alocare DST (cotele – părți de capital, care
favorizează marile puteri), ori de redistribuire a sumelor în DST deja alocate.
În general, aceste propuneri sunt de două tipuri:
1) Propuneri care urmăresc completarea resurselor FMI. Aceste propuneri tind spre
reorientarea DST alocate dinspre țările membre industrializate spre țările a căror
nevoie de lichidități internaționale este acută. În măsura în care aceste propuneri
implică utilizarea alocărilor de DST pentru finanțarea balanței de plăți, fără a se
ține seama de cerințele pe care FMI le practică în mod obișnuit, alocările
respective ar echivala cu o creștere a cotelor – părți de capital ale țărilor
beneficiare și, deci, o creștere a creditelor acordate acestora de FMI.
2) Propuneri în favoarea finanțării dezvoltării. Aceste propuneri urmăresc legarea
alocărilor de DST de finanțarea dezvoltării și de alte obiective specifice.
Deocamdată, propunerile respective nu pot fi puse în aplicare, deoarece implică
modificarea statutului FMI. Nu este însă mai puțin adevărat că DST – urile
deținute de un stat pot fi folosite și în prezent pentru finanțarea dezvoltării, și

37
anume prin utilizarea lor pentru cumpărarea de valută convertibilă de la alte țări
sau organisme agreate.
Concluzia este că deși nu toate problemele legate de alocarea și utilizarea DST sunt
rezolvate, modul de definire și rolul acestuia s-au modificat în cursul timpului, tendința fiind
de a transforma acest activ într-un element central al sistemului monetar internațional. Măsura
în care acest obiectiv va fi atins depinde însă de modul în care sistemul monetar internațional
însuși va evolua.

2.2 Principalele probleme cu care se confruntă sistemul monetar internațional


actual

Sistemul de la Bretton Woods s-a bazat pe anumite reguli de conduită moentară


internațională, pe care țările participante s-au angajat să le respecte, și care, de aceea,
constituiau, pentru țările respective, constrângeri de natură să limiteze marja de manevră de
care dispuneau în politica economică internă.
Sistemul monetar internațional actual se bazează – pe lângă regulile consființite în
statutul FMI – pe principiile pe care acesta trebuia să le urmeze în soluționarea diverselor
probleme, precum și pe comportamentele liber consimțite sau impuse țărilor membre dintr-un
domeniu sau altul al relațiilor lor monetare și financiare cu străinătatea. Este vorba, așadar,
despre un sistem care, pe lângă anumite elemente de jure, cuprinde numeroase elemente de
facto. De aceea, există și unii autori care se întreabă facă, în aceste condiții, se mai poate vorbi
despre un sistem în adevăratul sens al cuvântului.
Oricum, ca urmare a acestei circumstanțe, caracterizarea sistemului monetar
internațional actual nu se mai poate face exclusiv prin simpla enunțare a regulilor și
principiilor sale, ci necesită prezentarea problemelor cu care sistemul se confruntă, respectiv a
modului în care acesta face față problemelor respective.
Principalele probleme cu care se confruntă la ora actuală sistemul monetar
internațional sunt următoarele: finanțarea dezvoltării economice; combaterea sărăciei;
mondializarea (globalizarea); asigurarea stabilității economiei mondiale; controlul datoriei
externe; întărirea arhitecturii sistemului financiar internațional; lupta împotriva spălării
banilor și a finanțării terorismului.

2.2.1 Finațarea dezvoltării

Primele trageri (angajări de împrumuturi) asupra FMI au fost efectuate de țările


industrializate, care, în primele decenii postbelice au avut o balanță de plăți deficitară.
Resursele obținute în modul acesta au fost folosite de țările respective pentru finanțarea
intervențiilor de pe piață ale băncilor centrale, în scopul susținerii cursului monedelor lor,
ceea ce a permis evitarea reintroducerii de restricții cu privire la schimbul valutar și, deci,
reinstituirea unro forme de control valutar.
Ulterior, pe măsură ce țările industrializate au putut să contracteze împrumuturi pe
piața privată de capitaluri, iar regimul cursurilor fixe a fost abandonat, aceste intervenții au
fost mai puțin necesare. Ca urmare, principalele beneficiare ale creditelor acordate de către
FMI au devenit treptat țările în curs de dezvoltare, confruntate cu puternice fluctuații ale
prețurilor materiilor prime, creșterea prețului petrolului, imposibilitatea contractării de
împrumuturi pe piețele de capitaluri private.
În aceste condiții, majoritatea țărilor din lumea a treia au început să recurgă masiv la
sprijinul FMI: dacă, până în anul 1978, țările industrializate au beneficiat de 62 % din
volumul creditelor acordate de FMI, începând cu anul 1979, aceste credite au revenit în

38
totalitate țărilor în curs de dezvoltare. În modul acesta, fără ca statul și tehnica operațiunilor
FMI să fi fost modificate, Fondul s-a implicat puternic în finanțarea dezvoltării. Pur și simplu,
conducerea FMI a adoptat decizii punctuale, menite să satisfacă nevoile reale ale statelor
membre.
Politicile specifice ale FMI în raport cu problemele speciale privind balanța de plăți,
cu care se confruntă țările în curs de dezvoltare, se realizează, în principal, sub forma
facilităților care reprezintă credite acordate în condiții de favoare țărilor în curs de dezvoltare
și, mai recent, țărilor post comuniste (de exemplu, facilitatea pentru creștere economică și
reducerea sărăciei). De asemenea, FMI a contribuit la adoptarea unor documente strategice
privind diminuarea sărăciei și reducerea datoriei externe a țărilor cu venit național pe cap de
locuitor foarte redus. În fine, acțiunea FMI constă în asistență tehnică, pe care o acordă țărilor
care încearcă să conceapă și să aplice politici economice de bună calitate.
În general, țările care doresc să beneficieze de mecanismele de finanțare a dezvoltării
trebuie să elaboreze, împreună cu experţii FMI și cei ai Băncii Mondiale, un document cadru
de politică economică, care să cuprindă măsurile ce urmează să fie aplicate în următorii trei
ani. Aplicarea acestui program este examinată trimestrial prin prisma anumitor criterii de
performanţă, care privesc atât principalii indicatori macroeconomici, cât și agregatele
financiare și monetare.
În pofida diversităţii acestor mecanisme, ajutorul acordat de FMI rămâne destul de
modest. De aceea, se consideră că importanţa ajutorului respectiv constă nu atât în mărimea
ca atare a resurselor puse la dispoziţie în mod direct de către FMI, cât în faptul că aprobarea
de către acesta a unui program de politică economică reprezintă un semnal pentru investitorii
care doresc să facă afaceri în ţara în cauză. Rolul FMI este, așadar, mai mult calitativ, în
sensul că servește drept catalizator pentru celelalte surse de fonduri.
Programele economice întocmite cu ajutorul FMI au vizat, la început, reducerea cererii
solvabile, ceea ce a implicat adoptarea unor măsuri de austeritate de către ţările beneficiare.
Ca urmare, aceste măsuri au fost adesea criticate de reprezentanţii ţărilor respective. În
prezent, pe lângă acţiunea asupra cererii excedentare, care rămâne esenţială pentru orice
program de stabilizare a economiei, FMI încearcă să acţioneze și asupra ofertei, și anume prin
ameliorarea forţelor productive ale ţărilor beneficiare. Actualmente, este vorba, așadar, despre
programe complexe care vizează atât stabilizarea economiei, cât și întocmirea unor programe
care să urmărească stimularea investiţiilor în sectoarele orientate spre export și care creează
rapid noi locuri de muncă. În modul acesta, FMI a început să intervină și în sectorul real al
economiei, ceea ce îl apropie foarte mult de Banca Mondială, care, încă de la înfiinţarea sa, a
avut ca obiect de activitate finanţarea proiectelor de investiţii.
Cooperarea între cele două instituţii s-a întărit chir în ultimul timp, prin aplicarea
conjunctă a unor programe de ajustare structurală. Aceste programe își propun modificarea a
însuși modului de funcţionare a economiei, în sensul introducerii mecanismelor pieţei, care
sunt de natură să permită ameliorarea performanţelor economice și, în modul acesta, evitarea
reacţiilor ostile pe care le antrenează prin natura sa, orice politică de austeritate. Elementele
esenţiale ale programului de ajustare structurală sunt următoarele: eliminarea rigidităţilor
instituţionale, facilitarea variaţiei preţurilor relative, eliminarea distorsiunilor de preţuri, toate
acestea având ca efect creșterea raţionalizării alocării resurselor în economie.
Un moment important pentru întărirea cooperării între FMI și Banca Mondială în
domeniul finanțării dezvoltării economice l-a constituit Conferința Internațională pentru
finanțarea dezvoltării, care a avut loc în perioada 18 – 22 martie 2002, la Monterrey (Mexic).
Organizată de ONU, Banca Mondială, FMI și Organizația Mondială a Comerțului, această
conferință și-a propus să examineze aprofundat toate aspectele finanțării dezvoltării – în
contextul mondializării și al interdependenței – astfel încât să permită comunității

39
internaționale să identifice lacunele politicilor economice și strategiilor aplicate până în
prezent, precum și să remedieze deficiențele respective.
Ordinea de zi a cuprins următoarele teme majore: resursele financiare (naționale și
internaționale); comerțul mondial; datoria externă; ajutorul public pentru dezvoltare; reforma
sistemului monetar și internațional.
Dezbaterile au prilejuit analiza aprofundată a tuturor problemelor dezvoltării și
definirea obiectivului dezvoltării internaționale: reducerea la jumătate, până în anul 2015 a
numărului locuitorilor planetei care trăiesc în condiții se sărăcie extremă.
Participanții (reprezentanți ai autorităților naționale, organismelor internaționale,
organismelor neguvernamentale și ai sectorului privat) au arătat că deși mondializare a creat o
prosperitate fără precedent, o mare parte din populația lumii nu beneficiază încă de foloasele
bunăstării. Or, mizeria, care, în prezent, afectează peste un miliard de oameni – bărbați, femei
și copii – este inacceptabilă din punct de vedere politic și economic, fiind un fenomen abject
și dezumanizant. Ca urmare, este necesară o acțiune hotărâtă și concertată din partea
fondurilor internaționale pentru a ajuta toate țările lumii să foloseacă la maximum avantajele
participării la piața mondială.
În documentele conferinței, se exprimă hotărârea fondurilor internaționale și a țărilor
participante de a reduce la minimum riscurile și de a servi cauza dezvoltării prin următoarele
mijloace:
§ susținere politică fermă a rezolvării problemelor prioritare, cum ar fi accesul țărilor
în curs de dezvoltare la piețele internaționale și creșterea ajutorului public pentru
dezvoltare;
§ identificarea lacunelor programelor de dezvoltare internațională și de luptă
împotriva sărăciei, precum și a căilor de a îmbunătăți programele respective;
§ stimularea colaborării între instituții.
În pregătirea conferinței de la Monterrey, ONU a adoptat (în septembrie 2002) o
declarație, cunoscută sub denumirea de ”declarație Mileniului”, în care își exprimă hotărârea
de a sprijini eforturile depuse pentru respectarea dreptului întregii umanități la dezvoltare și la
un trai decent.
Rezultă că ceea ce predomină în prezent în lume este un climat favorabil sprijinirii
dezvoltării economice și eliminării sărăciei. Totuși, după cum se arată în ”declarația
Mileniului”, sunt necesare, în continuare, eforturi susținute pentru îmbunătățirea guvernării în
fiecare țară și pentru crearea, pe plan internațional, a unui sistem comercial, financiar și
monetar just, echitabil și transparent.

2.2.2 Combaterea sărăciei

În pofida progreselor realizate în ultimele decenii, sărăcia extremă, care domnește în


țările cu venit național pe cap de locuitor foarte scăzut, continuă să pună grave probleme
comunității internaționale. La ora actuală, peste un miliard de oameni trăiesc cu mai puțin de
un dolar pe zi; circa 750 mil. de persoane (din care aproape 20% copii) suferă de malnutriție,
iar din o mie de copii născuți în țările sărace, 125 mor înainte de a împlini vârsta de 5 ani, din
cauza malnutriției sau a unor boli care sunt ușor de tratat.
Cauzele sărăciei și motivele pentru care aceasta persistă sunt complexe, variate și
destul de rău înțelese. În general, se admite însă, că o creștere rapidă și constantă a venitului
mediu pe cap de locuitor care este o condiție esențială pentru reducerea sărăciei. De asemenea,
se știe că creșterea venitului este favorizată de deschiderea economiei spre schimb uri
internaționale, de buna gestionare a treburilor publice, de o politică economică adecvată și de
instituții și sisteme juridice solide.

40
Pentru a atinge obiectivul de dezvoltare prevăzut de ONU, ”declarația Mileniului”
(reducerea sărăciei la jumătate până în anul 2015), conferința de la Monterrey a adaptat o
strategie cunoscută sub denumirea de ”Strategia pentru Reducerea Sărăciei” – SRS, care are
două componente esențiale:
§ aplicarea unor politici economice adecvate, precum și buna gestionare a treburilor
publice de către țările cu un nivel scăzut al venitului pe cap de locuitor;
§ creșterea volumului și a eficacității ajutorului internațional, concretizat prin ajutor
public pentru dezvoltare și prin liberalizarea schimburilor comerciale, în vederea
deschiderii piețelor internaționale, exporturilor provenite din țările în curs de
dezvoltare.
SRS constituie baza creditelor acordate de FMI și Banca Mondială, precum și a
negocierilor de reeșalonare a datoriilor externe, realizate în cadrul așa – zise ”inițiative în
favoarea țărilor foarte îndatorate”.
Bilanțul SRS este, în linii mari pozitiv. Strategiile naționale complexe derivate din
SRS, sunt în lucru în 20 de țări, iar în numeroase alte țări se aplică strategii preliminare
(interimare).
Principalele concluzii care se degajă din examinarea modului în care se aplică aceste
strategii sunt următoarele:
§ importanța internalizării naționale, care este de natură să determine participarea
largă a societății civile;
§ importanța supleței procesului;
§ necesitatea realismului în definirea obiectivelor;
§ definirea mai bună a priorităților;
§ utilizarea dezbaterilor publice cu privire la diferite soluții posibile;
§ necesitatea asumării unor angajamente pe termen lung de către țările donatoare.
O condiție fundamentală pentru reducerea sărăciei în țările cele mai vitregite ale
planetei este ca țările respective să depună ele însele eforturi pentru depășirea situației în care
se află, în special pentru efectuarea reformelor de care economiile acestor țări au nevoie. Din
păcate, țărilor în cauză le lipses adesea capacitățile instituționale necesare pentru a realiza
aceste reforme sau pentru a folosi în mod corespăunzător ajutorul exterior. Este, deci, esențial
ca țările sărace să fie ajutate de comunitatea internațională să-și dezvolte capacitatea
instituțională de care au nevoie pentru a-și atinge obiectivele.
Noțiunea de ”capacitate instituțională” desemnează mijloacele de care dispune o țară
în planul administrației de stat și al managementului întreprinderilor, îndeosebi în ceea ce
privește aplicarea politicilor economice. Această noțiune cuprinde un evantai larg de
activități: culegerea datelor statistice și planificarea corectă a cheltuielilor publice (centrale și
locale), capacitatea sectorului public de a absorbi ajutoarele externe și de a concepe și a aplica
proiecte, celeritatea justiției, eficacitatea luptei împotriva corupției, protecția drepturilor de
proprietate, promovarea concurenței.
La ora actuală, majoritatea organismelor internaționale de dezvoltare (FMI, Banca
Mondială, PNUD) acordă asistență tehnică pentru întărirea capacității instituționale. Nu există
însă soluții universal valabile în acest domeniu, iar în practică se foloses o serie de formule de
la unele cu caracter foarte general, la altele cu caracter mai special.
Dintre exemplele cele mai cunoscute amintim următoarele: ”cadrul integrat pentru
asistență tehnică cu privire la comerț și în favoare țărilor celor mai puțin dezvoltate” (FMI,
Banca Mondială, Centrul de Comerț Internațional, CNUCED, OMC și PNUD), Internațional
Tax Dialog (FMI, Banca Mondială, OCDE și ONU) Echipa de lucru Paris 21, cu privire la
indicatorii capacității statistice, ”Parteneriatul pentru reforma capacităților în Africa” – PACT,
etc.

41
Aplicarea Strategiei pentru reducerea sărăciei (SRS) a evidențiat necesitatea înțelegerii
impactului politicilor publice asupra societății, îndeosebi asupra categoriilor sociale
vulnerabile sau defavorizate (femei, copii, bătrâni, anumite grupuri etnice, etc).
Ca urmare, FMI și Banca Mondială au elaborat o ”Metodologie de evaluare a efectelor
sociale ale politicilor economice” și un ”Program de aplicare”, a acestor evaluări prin
măsurile cuprinse în ”Strategiile Naționale de Reducere a Sărăciei”, derivate din SRS.
Scopul acesti noi inițiative este așadar, dublu:
§ oferirea unui cadru pentru examinarea politicilor economice și corelarea judicioasă
a măsurilor preconizate;
§ includerea în programele de reformă a unor măsuri compensatorii, în cazul în care
consecințele negative sunt insurmontabile.
Evaluarea efectelor sociale ale politicilor economice a început să se integreze constant
în operațiunile Băncii Mondiale și ale FMI. Evaluarea strategiilor naționale de reducere a
sărăciei, realizată împreună de cele două instituții, contribuie la mai buna funcționare a
deciziilor economice și a măsurilor de protecție socială menite să ducă la atenuarea costurilor
sociale ale reformelor inevitabile.

2.2.3 Mondializarea (globalizarea)

Mondializarea (globalizarea) este procesul prin care progresul liberii circulației a


ideilor, persoanelor, bunurilor, servicilor și capitalurilor conduce la integrarea economiei și
societăților contemporane. Acest proces este perceput adesea ca fiind o forță ireversibilă,
impusă lumii de un grup de țări și de instituțiile internaționale, de genul FMI și Băncii
Mondiale. În realitate, mondializarea reflectă opțiunea politică a diverselor țări pentru
integrare economică internațională, opțiune care intervine, de regulă, în momentul în care în
țara respectivă democrația este suficient de consolidată.
O dovadă a faptului că este vorba despre o opțiune politică internă și nu despre
orientarea impusă din afară este că se constată adesea un regres al procesului, acesta –
adevărat – nu fără a plăti prețul unui greu sacrificiu.
Convingerea dominantă în lumea civilizată este că mondializare a contribuit enorm la
dezvoltarea economică, fără de care nu se poate eradica durabil sărăcia.
De fapt, mondializarea (globalizarea, internaționalizarea), nu este un fenomen nou. În
secolul XIX, lumea a cunoscut o epocă de creștere economică și de integrare internațională
fără precedent. Mondializarea a fost însă întreruptă, în prima jumătate a secolului XX de
intensificare protecționismului și de un naționalism agresiv, care a dus la o mare criză
economică și la un război mondial. Integrarea economică și politică internațională a stagnat,
dar aceasta nu fără teribile consecințe.
După anul 1945, un număr din ce în ce mai mare de țări – inclusiv după 1989,
majoritatea fostelor țări comuniste au optat pentru capitalism și democrație. În consecință, în
ultima jumătate de secol, a avut loc o înflorire a libertăților economice și politice, însoțită de o
prosperitate crescândă. Venitul mondial pe locuitor a crescut de peste trei ori, iar cea mai
mare parte a lumii a înregistrat o creștere spectaculoasă a speranței de viață.
Numeroase țări în curs de dezvoltare au beneficiat din plin de avantajele mondializării.
Astfel, acele țări care au fpst mai prompte în privința integrării – Brazilia, China, Costa Rica,
Mexic, Filipine - și-au diblat, în medie, ponderea în comerțul mondial, iar în perioada 1980 –
1997 și-au sporit cu peste 60% venitul pe cap de locuitor. Se dovedește astfel, că integrarea în
economia mondială poate fi deosebit de benefică pentru țările în curs de dezvoltare.
Acestea fiind spuse, trebuie totuși arătat că alte țări au cunoscut o soartă diferită. O
mare parte din populația lumii mai ales din țările situate din Africa susahariană, rămân în
afara progresului economic. De aceea, declajul între națiunile cele mai bogate și cele mai

42
sărace este în prezent mai mare ca oricând, iar mizeria săracilor este din ce în ce mai
apăsătoare. Or, sărăcia este inacceptabilă nu numai în plan moral ci și social și politic,
deoarece constituie terenuri pentru războaie și terorism, reprezentând deci, un pericol pentru
pacea și stabilitatea lumii la acest început de secol XXI.
Evenimentele secolului trecut au demonstrat convingător că stoparea sau inversarea
procesului de mondializare (autarhia) nu poate rezolva problema sărăciei. Dimpotrivă, este
necesară adoptarea unui demers care să permită utilizarea enormului potențial de îmbunătățire
a condițiilor de viață pe planeta noastră. Pentru a merge mai departe și pentru a întări
orientarea opiniei publice în favoarea unei mondializări, este necesară realizare unui consens
politic cu privire la căile de folosire a avantajelor acestui proces și de reducere a riscurilor
eminente.
Instituțiile sistemului monetar internațional – FMI și Banca Mondială au un rol
important în întărirea solidarității între țările implicate în procesul de modernizare.
Aceste instituții au fost create în anul 1944 pentru a contribui la restabilirea și la
prezervarea foloaselor integrării mondiale prin favorizarea cooperării economice
internaționale. În prezent, în cadrul atribuțiilor respective, aceste instituții urmăresc un
obiectiv comun: instaurarea unei prosperități larg împărtășite.
Astfel, Banca Mondială își concentrează eforturile asupra investițiilor pe termen lung,
al întăririi capacității instituționale ale țărilor membre, asupra problemelor sociale și de mediu
și al luptei împotriva sărăciei.
La rândul său, FMI se concentrează asupra funcționării sistemului monetar
internațional și a favorizării adoptării unor politici macroeconomice adecvate, în absența
cărora este imposibilă o creștere economică sănătoasă.
Pentru a se achita de aceste sarcini, cele două instituții au un avantaj major, și anume
cultura instituțională de tip consensual, bazată pe încrederea și respectul reciproc al celor
peste 180 de țări membre și al guvernelor lor.
Principalele căi prin care FMI și Banca Mondială contribuie la atenuarea efectelor
negative ale mondializării sunt:
§ asigurarea stabilității sistemului financiar internațional;
§ ajutarea țărilor membre de a beneficia de posibilitățile de investiții oferite de piețele
internaționale de capitaluri, paralel cu reducerea vulnerabilității acestor țări față de
șocuri și față de schimbarea dispoziției investitorilor.
Necesitatea asigurării stabilității sistemului financiar internațional decurge din
amplificarea fluxurilor de capitaluri private. Aceste capitaluri au devenit, în prezent,
principala sursă de finanțare a creșterii economice, a creării de locuri de muncă și a
ameliorării productivității, însă pot constitui totodată o cauză importantă a instabilității și a
crizei. Pentru a remedia aceste probleme, Fmi încurajează țările membre să cerască
transparența sectorului lor financiar și a activității întreprinderilor astfel încât să se limiteze
abuzurile financiare, frauda și spălarea banilor, iar toți investitorii să fie puși în condiții egale.
Printre altele, FMI a intensificat supravegherea pe care o exercită asupra piețelor financioare
internaționale și a perfecționat instrumentele de care se servește pentru prevederea și
prevenirea crizelor. De asemenea, acest for depune de câțiva ani eforturi considerabile pentru
reformarea profundă a arhitecturii financiare internaționale, îndeosebi prin asocierea mai
strânsă a sectorului privat la rezolvarea crizelor și creearea unui mecanism de restructurare a
datoriei externe.
Necesitate ajutării țărilor membre pentru a se ajuta singure din faptul că, deși
posibilitatea pentru folosirea avantajelor mondializării revine, în primul rând țărilor în cauză,
numeroase țări sărace nu dispun de mijloace necesare pentru a declanșa procesul de
participare mai activă la economia mondială. Țările respective au nevoie, așadar, de o
asistență sporită din partea comunității internaționale.

43
Pincipiul director în lupta împotriva sărăciei în lume este ”ajutarea țărilor membre
pentru a se ajuta singure”. Aceasta înseamnă că țările sărace trebuie să acționeze pentru
încetarea luptelor cu vecinii, pentru instaurarea statului de drept și a bunei guvernări, pentru
aplicarea unor politici economice care stimulează inițiativa privată și integrarea în economia
mondială. În ceea ce privește țările bogate, acestea trebuie, la rândul lor, să-și sporeacsă
susținerea financiară sub formă de investiții, ajutor public pentru desvoltare și reeșalonarea
datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare. De asemenea, este necesar ca țările
industrializate să-și deschidă piețe față de produsele la cre țările sărace au un anumit avanjat
comparativ.
În acest context, atingerea obiectivului ajutorului public pentru dezvoltare, stabilit de
ONU (7% din PIB-ul țărilor industrializate) constituie o expresie concretă a solidarității între
cetățenii țărilor bogate și cei ai țărilor sărace.
În concluzie, mondializarea implică decizii politice dificile, atât din partea țărilor
sărace, cât și din partea țărilor bogate. Însă, în cazul în care comunitatea internațională este
realmente hotărâtă să efectueze reformele necesare, sărăcia se va diminua sensibil în lume și
se poate spera ca obiectivul de dezvoltare prevăzut pentru anul 2015 de ”declarația
mileniului” va fi atins.

2.2.4 Stabilizarea economiei mondiale

Stabilizarea economiei mondiale urmărește, în principal, prevenirea crizelor


economice și financiare. După cum se știe, o economie de piață dinamică este supusă, în mod
necesar, unei anumite instabilități și unor schimburi structurale progresive. Împrejurările
nefavorabile, politicile inadecvate sau o combinație a acestor factori pot crea deficultăți în
balanța de plăți, adică o situație în care țara respectivă nu mai poate obține finanțări externe
suficiente și în condiții acceptabile pentru a face față obligațiilor sale nete de plată față de
străinătate. În unele cazuri, aceste dificultăți degenerează în adevărate crize, manifestate prin
incertitudine, scăderea investițiilor, șomaj, piedere de venituri și mari suferințe umane. După
cum arată experiențele recente (Argentina, Coreea, Turcia), crizele determină deprecierea
monedei naționale până la un punct în care provoacă prejudicii economiei interne, iar
problemele se pot propaga și în alte țări.
Cauzele crizelor sunt variate și complexe, principalele fiind următoarele:
§ sisteme financiare ineficiente;
§ deficite bugetare considerabile și persistente;
§ datorie externă mare;
§ cursuri de schimb fixate la nivele inadecvate;
§ catastrofe naturale;
§ conflicte armate.
Unii dintre facorii amintiți pot influența direct balanța de plăți comercială a unei țări,
manifestându-se prin scăderea exporturilor și creșterea importurilor. Alți factori determină
reducerea finanțării externe, subminând, de exemplu, încrederea investitorilor față de viitorul
plasamentelor lor, ceea ce provoacă vânzarea masivă de active.
În contrast cu criza, stabilitatea economică permite evitarea fluctuațiilor ample ale
activității economice, a inflației ridicate și a volatilității excesive a cursurilor de schimb și a
cursurilor formate pe piețele financiare. În modul acesta, este diminuată incertitudinea, sunt
încurajate investițiile, se realizează creșterea economică și se îmbunătățește nivelul de trai.
Pentru factorii decidenți, provocarea este de a adopta asemenea măsuri care să reducă
instabilitatea și să prevină crizele, dar fără a diminua capacitatea sistemului economic de a
face ajustările necesare pentru îmbunătățirea productivității, a eficacității și a gradului de

44
ocupare a mâinii de lucru, adică fără a afecta aptitudinea economiei de a genera prosperitate.
Experiența arată că țările care înregistrează cea mai scăzută instabilitate economică și cele mai
înalte rate de creștere economică și de ocupare a mâinii de lucru sunt cele care:
§ aplică politici economice (bugetare, monetare și valutare) robuste;
§ edifică instituții economice și financiare solide;
§ culeg, prelucrează și difuzează date statistice de calitate;
§ practică o bună guvernare.
Sistemul monetar internațional actual contribuie la prevenirea și soluționarea crizelor
economice prin activitățile obișnuite ale FMI: supraveghere, asistență tehnică și acordare de
credite, precum și prin diverse programe speciale pentru îmbunătățirea guvernării și creșterea
calității și disponibilității datelor și informațiilor economice.
Supravegherea privește, după cum am arătat, politicile economice naționale, regionale
și mondiale. În cursul consultărilor regulate – de obicei, anuale – cu statele membre, serviciile
FMI examinează evoluția economiei și politicile economice, împreună cu autoritățile și
reprezentanții sectorului privat și ai societății civile. De asemenea, FMI oferă consultanță cu
privire la politica macroeconomică de urmat și la mijloacele de întărire a sectorului financiar
și a concurenței comerciale, bazându-se pe vasta sa experiență și pe numeroasele analize
internaționale pe care le-a efectuat în decursul timpului. În modul acesta, poate fi prevăzut
eventualul impact național și internațional al politicilor naționale preconizate, precum și
repercursiunile naționale ala evenimentelor intervenite în alte țări sau regiuni.
Astfel, ca urmare a învățămintelor desprinse din criza mexicană din anii 1994 – 1995
și din criza asiatică din 1997 – 1998, au fost depuse eforturi considerabile pentru reorientarea
supravegherii spre prevenirea crizelor. Actualmente, FMI urmărește îndeaproape evoluția
situației economice și financiare regionale și mondiale. Experții Fondului consiliază țările
membre să includă în politicile lor economice un număr mai mare de elemente de siguranță,
îndeosebi prin constituirea unui nivel suficient de rezerve valutare, prin edificarea unui sistem
financiar – bancar eficient și diversificat, prin instituirea unor dispozitive de protecție socială
eficace și aplicarea unor politici bugetare care să acomodeze creșterea deficitului în
perioadele dificile.
Supravegherea tehnică exercitată de către FMI urmărește creșterea capacității țărilor
membre de a concepe și aplica politici economice solide. Astfel, FMI oferă programe de
formare profesională și consultanță cu diverse probleme economice și instituționale relevante,
precum:
§ politica bugetară, monetară și valutară;
§ reglementarea și controlul sistemului financiar – bancar;
§ dezvoltarea sistemelor statistice și a mecanismelor juridice conexe.
Creditele acordate de către FMI urmăresc, printre altele, susținerea unro programe
economice menite să corecteze problemele macroeconomice subdiacente, să limiteze
perturbațiile economiei naționale și mondiale și să restabilească încrederea, stabilitatea și
creșterea economică.
În acest context, un element natural al eforturilor depuse la nivel internațional pentru
prevenirea crizelor este capacitatea FMI de a determina gradul de vulnerabilitate a unei țări
față de crizele financiare. Pentru a spori această capacitate, FMI a elaborat un sistem de
indicatori de măsurare a vulnerabilității unei țări.
Indicatorii de vulnerabilitate acoperă sectorul public, financiar al întreprinderilor și al
populației. Căci, în cazul în care economia este supusă unor presiuni, dificultățile dintr-un
sector se propagă adesea și în alte sectoare. De exemplu, preocuparea pentru limitarea
deficitului bugetar al unei țări poate determina o depreciere brutală a monedei sale, ori poate
submina încrederea față de băncile care dețin creanțe asupra statului, declanșând astfel o
crizță bancară.

45
Principalele categorii de indicatori utilizați pentru măsurarea vulnerabilității unei țări
sunt următoarele:
1. Indicatorii datoriei externe și interne, îndeosebi profilul scadenţelor, eșalonarea
rambursărilor, sensibilitatea la variaţiile ratei dobânzii și structura datoriei pe
diferite valute. Alţi indicatori utili sunt ponderea datoriei externe în total exporturi,
respectiv ponderea datoriei externe în PIB, căci aceștia din urmă arată tendinţele
capacităţii ţării în cauză de a contracta și de a rambursa credite. În cazul în care
datoria publică este mare, un indicator important pentru evaluarea capacităţii de
rambursare a unei ţări este ponderea datoriei în totalul veniturilor fiscale.
2. Indicatorii care exprimă gradul de adecvare a rezervei valutare sunt esenţiali
pentru aprecierea măsurii în care o ţară este capabilă să evite crizele de lichiditate.
Pentru analiza vulnerabilităţii unei ţări al cărei acces la piaţa de capitaluri este
ridicat, însă este grevat de anumite incertitudini, o importanţă particulară are
raportul dintre rezerva valutară și datoria pe termen scurt.
3. Indicatorii solidităţii financiare servesc pentru evaluarea forţei și slăbiciunii
sectorului financiar al unei ţări membre. Aceștia se referă la adecvarea fondurilor
proprii ale instituţiilor financiare, la calitatea activelor și posturilor extrabilanţiere
ale băncilor, la rentabilitatea și lichiditatea băncilor, precum și la ritmul și calitatea
expansiunii creditului. Indicatorii de sănătate financiară servesc, de exemplu,
pentru analiza sensibilităţii sistemului financiar al unei ţări la riscurile pieţei,
îndeosebi la fluctuaţiile ratei dobânzii și a cursurilor de schimb.
4. Indicatorii sectorului întreprinderilor. Expunerea unei întreprinderi la riscul
valutar și la riscul variaţiei ratei dobânzii au o importanţă deosebită pentru
evaluarea incidenţei potenţiale pe care o au fluctuaţiile cursurilor de schimb și ale
ratei dobânzii asupra bilanţului întreprinderilor. De asemenea, sunt utili unii
indicatori care exprimă gradul de îndatorare, rentabilitatea, situaţia și perspectivele
trezoreriei, structura financiară a întreprinderii.
Indicatorii de vulnerabilitate amintiţi și alţii de același gen sunt avuţi în vedere în
consultările cu ţările membre prin care se realizează supravegherea – bi și multilaterală –
exercitată de monitorizarea de către FMI a pieţelor de capitaluri. De asemenea, acești
indicatori au un rol important în Programul de Evaluare a Sectorului Financiar, care constituie
o iniţiativă conjuctă a FMI și a Băncii Mondiale, menită să permită analiza aprofundată a
calităţilor și vulnerabilităţilor sistemelor financiare ale ţărilor membre.
În acest con text, o serie de organisme financiare internaţionale, bănci centrale și
analiști ai sectorului privat au elaborat „Modele de Sisteme de Alertă Precoce” (SAP), de
natură să le permită estimarea probabilităţii crizelor financiare. Aceste modele de tip SAP
utilizează, de obicei, variabile bazate atât pe indicatorii fundamentali ai activităţii economice
dintr-o ţară, cât și pe indicatorii care exprimă evoluţia conjuncturii economiei mondiale și
riscurile politice.
În ceea ce privește FMI, acesta a elaborat propriile sale modele SAP, care sunt
adaptate la nevoile sale specifice, provenite, în principal, din necesitatea de a avea în vedere
orizonturi de timp suficient de lungi pentru a permite conceperea unor măsuri corectoare.
Aceste modele oferă o metodă sistematică, obiectivă și coerentă pentru prevenirea crizelor,
însă lasă încă de dorit sub aspectul exactităţii, iar ca urmare nu constituie decât unul din
numeroasele mijloace susceptibile a fi utilizate pentru prevenirea crizelor.

46
2.2.5 Datoria externă

Unele crize rezultă din acumularea unei datorii externe nesustenabile, adică a unei
datorii care nu poate fi rambursată pe căi obișnuite. În aceste condiții, este necesară găsirea
unor soluții care să permită țărilor în cauză, împreună cu creditorii lor internaționali să-și
restructureze datoria externă.
Factorii care provoacă creșterea la cote nesustenabile a datoriei externe a unor țări sunt
atât facori interni cât și factori externi:
1. Factorii interni ai supraîndatorării sunt, în primul rând, deficitele mari comerciale și
bugetare și rata economisirii redusă, ceea ce înseamnă că țara respectivă trăiește mai
bine decât îi permit mijloacele de care dispune. Pentru a acoperi aceste deficite, o
asemenea țară se împrumută masiv în străinătate, iar aceasta adesea fără a-și modifica
politicile în direcția reducerii dependenței de acest tip de resurse. Alți factori interni
sunt: proasta gestionare a sectorului public, selecția nejudicioasă a proiectelor
finanțate din fonduri externe, corupția, care determină toate risipirea resurselor
obținute prin împrumuturi externe și menținerea într-o stare de subdezvoltare a
capacităților de producție. De asemenea, un rol important în supraîndatorare au
catastrofele naturale, războaiele civile interminabile, politicile economice greșite.
2. Factorii externi care contribuie puternic la supraîndatorarea unor țări sunt șocurile
intervenite pe piața combustibililor și energiei (de exemplu, șocurile petroliere din
anii ’70 și ‘80), recesiunile din țările industrializate, rata ridicată a dobânzii pe piețele
internaționale ale capitalului, scăderea prețurilor unor produse de bază.
Ca urmare a acțiunii acestor factori, datoria țărilor în curs de dezvoltare a crescut de la
500 miliarde de dolari în anul 1980, la 1000 miliarde dolari în anul 1985 și 2000 miliarde de
dolari în anul 2000. În ceea ce privește datoria externă a țărilor celor mai sărace (41 de țări),
aceasta a crescut de la 60 de milioane dolari în anul 1980, la 105 miliarde dolari în anul 1985
și 200 miliarde dolari în 2000.
În aceste condiții, unele țări sărace au început să recurgă din ce în ce mai des la
împrumuturi din străinătate exclusiv pentru a-și asigura serviciul datoriei lor externe (ratele
scadente plus dobânzi). În consecință, în cazul acestor țări, fondurile rămase disponibile
pentru noi investiții s-au rarefiat, creșterea economică s-a încetinit, iar forțele care generează
îndatorare au devenit necontrolabile și, în numeroase cazuri, pur și simplu intolerabile.
În prima fază, creditorii internționali au considerat că dificultățile țărilor sărace în ceea
ce privește asigurarea serviciului datoriei lor externe sunt temporare. În consecință, principala
soluție aplicată a fost re – eșalonarea datoriei, măsură însoțită adesea de acordarea unor noi
credite sau a unor noi garanții din partea țărilor dezvoltate. În acest scop, a fost creat un
mecanism complex pentru a obține participarea, în proporții egale, a tuturor creditorilor
bilaterali. Astfel, țările creditoare au creat un comitetm, cunoscut sub numele de Clubul de la
Paris, însărcinat ca, în colaborare cu FMI, să stabilească graficul concret de re-eșalonare, să
determine celelalte modificări necesare (rate, dobânzi, garanții) și să vegheze ca toți creditorii
să aibe un tratament egal. În mod similar, băncile comerciale creditoare au creat un comitet,
cunoscut sub numele de Clubul de la Londra, a cărui misiune este de a veghea ca toate băncile
creditoare să fie tratate în mod egal, iar condițiile de reeșalonare să permită restabilirea
solvabilității țărilor debitoare. Ca urmare, a reeșalonărilor acordate unui număr mare de țări
debitoare, în mai multe rânduri, de creditorii membri ai acestor organisme, creditorii oficiali
(guverne, organisme publice, bănci centrale) au recunoscut și ei necesitatea elaborării unei noi
startegii în materie de datorie externă, care să depășească simpla re-eșalonare a serviciului
datoriei.
Astfel, întâlnirile de vârf ale țărilor din Grupul celor șapte (G7), care s-au ținut la
Toronto (1988), Trinidad Tobago (1990), Londra (1991) și Napoli (1994) s-a decis creearea

47
unor mecanisme de acordare a unor noi credite în condiții de favoare, de natură să permită
negocierea de reeșalonări pe termene mai lungi. În modul acesta, a avut loc o încetinire a
ritmului de creștere a datoriei externe și o anumită ușurare a condițiilor acesteia. Volumul
datoriei externe și al plăților cu titlu de serviciu al datoriei externe anulat prin intermediul
Clubului de la Paris este de circa 60 miliarde USD.
Cu toate acestea, datoria externă a țărilor sărace a continuat să crească. De aceea, la
mijlocul anilor ’90, a devenit evident că mecanismele de re-eșalonare, noile ajutoare oficiale
și celelalte măsuri luate pentru a reduce nevoia de împrumuturi externe sunt insuficiente
pentru a menține datoria externă la nivel tolerabil. În aceste condiții, FMI și Banca Mondială
au lansat împreună un program exhaustiv de soluționare a problemei datoriei externe a țărilor
sărace, cunoscut sub denumirea de Inițiativa în favoarea Țărilor Sărace Foarte Îndatorate –
PPTE.
Programul cunoscut sub acronimul PPTE este un mecanism de reducere a datoriei
externe a țărilor sărace foarte îndatorate, care aplică programe de ajustare și reforme aprobate
de către FMI și Banca Mondială. Socpul său este să permită țărilor beneficiare să suporte
serviciul datoriei lor externe prin politici economice sănătoase, printr-o re-eșalonare
generoasă și prin noi ajotoare externe. Pentru a putea fi admisă să participe la acest mecanism,
o țară trebuie să aibă un venit pe cap de locuitor sub un anumit nivel, iar datoria sa externă să
rămână nesustenabilă, chiar și după aplicarea mijloacelor de reeșalonare tradiționale. În
prezent, de acest program beneficiază un număr de 27 de țări, dintre care 23 de țări din Africa;
valoarea totală a ștergerilor de datorie efectuate este de 51 de miliarde USD.
Un alt mecanism conceput pentru prevenirea și soluționarea crizelor generate de
datoria externă este Mecanismul de Restructurare a Datoriei Suverane – MRDS. Acesta este
un cadru de referință oferit de către FMI țărilor debitoare și creditoare, în scopul restructurării
datoriei suverane nesustenabile, într-o manieră ordonată și în timp oportun. Acest cadru
constituie baza juridică a procesului de restructurare a datoriei suverane.
Principalele caracteristici ale MRDS sunt următoarele:
§ principiul majorității: mecanismul permite unei majorități calificate de creditori să
încheie un acord privind modul de recuperare a creanțelor, care are forță
constrângătoare pentru toți creditorii angajați în procesul de restructurare;
§ evitarea recursului la justiție: mecanismul descurajează creditorii să încerce să-și
întărească poziția prin intentarea de acțiuni în justiție în timpul procesului de
restructurare;
§ protecția intereselor legitime ale creditorilor: mecanismul cuprinde o serie de
prevederi care conferă creditorilor suficiente asigurări de protejare a intereselor lor
în timpul procesului de restructurare;
§ finanțarea neprioritară: pentru a atrage noi contribuții financiare, mecanismul
permite excluderea, în timpul procesului de restructurare, a unora dintre noile
finanțări, dacă acestea oferă privilegii anumitor creditori.
Elementele MDRS constituie, la ora actuală, obiectul unor dezbateri intense și
constructive la FMI și la alte organisme internaționale. Astfel, conform evaluărilor
Comitetului Monetar și Financiar Internațional, prezentate la adunarea generală a FMI din
septembrie 2002, este necesar ca Fondul să elaboreze un proiect concret de MDRS. Acest
proiect a fost aprobat în martie 2003, iar în prezent este pus în aplicare. Cu toate acestea,
restructurarea datoriei suverane rămâne o sarcină deosebit de acută, care va necesita
numeroase eforturi înainte de a-și arăta rezultatele.
Eforturile făcute de comunitatea internațională pentru reducerea datoriei externe a
țărilor sărace prin mecanisme clasice sau programe speciale sunt esențiale pentru soluționarea
acestei probleme. Totuși, după cum arată și experiența țărilor sărace a căror datorie este
suportabilă și care nu au nevoie de reeșalonare sau ștergere de datorii, inițiativele

48
internaționale nu pot fi realizate decât în țări care dovedesc aptitudinea și determinarea de a
acționa ele însele pentru a-și construi un viitor mai bun.

2.2.6 Întărirea arhitecturii sistemului financiar internațional

Crizele financiare din ultimii ani au învederat slăbicunile sistemului financiar


internațional, dintre care multe țin de amploarea și de importanța sporită a fluxurilor masive
de capitaluri transfrontaliere. Aceste crize au evidențiat faptul că mondializarea are nu numai
considerabile binefaceri, ci și o serie de riscuri. Ca urmare, comunitatea internațională a
reacționat, mobilizându-se pentru întărirea arhitecturii sistemului financiar internațional.
Arhitectura sistemului financiar internațional curpinde instituțiile, piețele și practicile
pe care autoritățile, întreprinderile și particularii le folosesc în activitățile lor economice și
financiare. Crearea unui sistem financiar internațional mai solid și mai stabil contribuie la
reducerea vulnerabilității față de crizele financiare devastatoare, permițând tuturor țărilor să
beneficieze de avantajul mondializării, fenomen a cărui capacitate de a accelera creșterea și de
a ameliora nivelul de trai este bine cunoscută.
Consolidarea sistemului financiar internațional a cunoscut unele progrese indiscutabile
după ultima mare criză (devalorizarea pesos-ului mexican din anii 1994 – 1995), însă s-a
accelerat mai ales în ultimul timp. Principalele domenii de cooperare internațională în materie
de reformă a sistemului financiar internațional sunt următoarele:
1. Îmbunătățirea progresivă a calității și exactității datelor economice difuzate de
autoritățile monetare naționale și de alte instituții; în modul acesta crește transparența
politicilor, practicilor și deciziilor economico – financiare;
2. Aplicarea fermă a codurilor de bună practică, esențială pentru buna funcționare a
economiei; aceste norme și coduri privesc:
§ culegerea și difuzarea datelor;
§ publicitatea bugetului de stat și a măsurilor de politică monetară;
§ supravegherea prudențială;
§ contabilitatea și auditul.
3. Crearea unei noi facilități numită ”linia de credit preventivă”, care permite FMI
pentru prima oară să acorde credite în mod preventiv pentru evitarea unei crize.
Creșterea contribuției sistemului financiar mondial la dezvoltarea economică și umană
necesită încă numeroase eforturi. Se poate totuși spune că reforma sistemului monetar
internațional, în curs de desfășurare în acest moment a început deja să schimbe modul în care
sunt conduse în lume politica economică și reformele financiare.
Întărirea arhitecturii sistemului financiar internațional depinde în mod esențial de
soliditatea sistemelor financiare interne ale țărilor membre. Într-adevăr, crizele financiare de
la sfârșitul anilor ’90 au evidențiat fapul că fragilitatea instituțiilor financiare, carențele
reglementării și supravegherii bancare, lipsa de transparență, au constituit factorii de
declanșare sau agravare a crizelor.
Sistemul financiar al unei țări cuprinde băncile comerciale, bursele de valori mobiliare,
fondurile de pensii, societățile de asigurări, banca centrală și instanțele de reglementare
naționale, adică întreprinderile și instituțiile care constituie cadrul de natură să permită
realizarea operațiunilor financiare și orientarea economiilor spre investiții.
După cum se știe, creșterea economică necesită un sistem financiar solid, căci
problemele sistemului financiar riscă să:
§ diminueze eficacitatea politicii monetare;
§ antreneze mari cheltuieli bugetare pentru salvarea instituțiilor financiare cu
dificultăți;

49
§ provoace fuga capitalurilor în străinătate;
§ agraveze recesiunea economică.
În plus, slăbicunea financiară a unei țări poate să depășească rapid granițele țării în
cauză și să contamineze țări.
Principalele modalități prin care sistemul monetar internațional actual contribuie la
creșterea solidității sistemelor financiare ale țărilor membre sunt: supravegherea, susținerea
diverselor programe și proiecte, acordarea de asistență tehnică, aplicarea unui program special
de evaluare a sistemului financiar.
1. Supravegherea – bi și multilaterală – presupune efectuarea de schimburi regulate
de informații, precum și avizarea strategică de către FMI a politicilor
macroeconomice și financiare ale țărilor membre. Pentru a perfecționa aceste
proceduri, FMI încearcă să aprofundeze tratarea problemelor aferente sistemelor
financiare și îndeosebi să identifice deficiențele acestora, astfel încât să se
diminueze frecvența și intensitatea perturbațiilor susceptibile a le afecta.
2. Programe aprobate de FMI – cuprind adeseori măsuri menite să consolideze
sistemele financiare ale țărilor membre. Astfel, pe lângă asistența financiară pe
care o implică, aceste programe ajută țările membre să inventarieze și să
diagnosticheze problemele sistemului lor financiar. De asemenea, aceste programe
ajută autoritățile naționale să conceapă – împreună cu FMI și cu Banca Mondială –
strategii de reformă sistemică și de restructurare bancară, strategii care se înscriu
pe linia unor politici macroeconomice și structurale adecvate și coerente.
3. Asistență tehnică acordată de FMI și Banca Mondială ajută țările membre inclusiv
să aplice măsurile destinate întăririi infrastructurii financiare. Această asistență
îmbracă mai multe forme:
§ informarea și consultanța cu privire la căile de ameliorare a gestionării
politicii monetare și bugetare;
§ dezvoltarea pieței valutare și a pieței financiare;
§ conceperea sistemelor de plăți și de asigurare a depozitelor bancare;
§ conceperea și aplicarea legislației bancare, a regulilor prudențiale și a
mijloacelor de supraveghere bancară;
§ elaborarea strategiei de restructurare a sistemului bancar.
4. Programul de Evaluare a Sistemului Financiar (PESF) este, după cum am arătat,
un proiect comun al FMI și Băncii Mondiale, lansat în anul 1999, ca urmare a
crizei asiatice și ca răspuns la apelul comunității internaționale în favoarea unei
cooperări mai strânse pentru întărirea supravegherii sistemelor financiare.
Obiectivul PESF este identificarea vulnerabilităților potențiale ale sectorului financiar
(indiferent că sunt de origine internă sau externă) și ajustarea autorităților naționale să
elaboreze și să aplice măsurile de remediere care se impun. Programul pune accent mai mult
pe prevenirea și atenuarea crizelor, decât pe soluționarea acestora. Totodată, programul
identifică nevoile de dezvoltare ale sectorului financiar. Pentru analiza și identificarea
riscurilor și vulnerabilităților sectorului financiar – bancar, se utilizează diverși indicatori de
soliditate (vulnerabilitate) financiară, precum și diverse teste de rezistență macrofinanciară.
Alte elemente structurale ale stabilității financiare examinate sunt:
§ gradul de lichiditate a sistemului;
§ cadrul instituțional și juridic pentru gestionarea crizelor și recuperarea creditelor;
§ gradul de transparență;
§ existența obligației de auditare;
§ calitatea guvernării corporatiste.

50
În cadrul acestui proces, PESF permite degajarea unro evaluări ale modului în care se
respectă diverse norme financiare universal valabile, care se înscriu, deci, într-un cadru
instituţional și macroprudenţial mai vast.
Rapoartele întocmite în cadrul PESF sunt concepute pentru a evalua stabilitatea
sistemică, adică stabilitatea sistemului financiar al unei ţări în ansamblul său, nu a unor
instituţii financiare izolate. Ca urmare, aceste documente acordă atenţia deosebită legăturilor
dintre soliditatea și operaţiunile sistemului financiar, pe de o parte, și rezultatele
macroeconomice, pe de altă parte, propunând politici menite să permită sistemului financiar
supus evaluării să reziste la șocuri, ori să reducă probabilitatea și gravitatea crizelor financiare.
Cu acordul ţărilor interesate Rapoartele de evaluare sunt adesea date publicităţii.

2.2.7 Lupta împotriva spălării banilor și a finanţării terorismului

Spălarea banilor este procesul prin care averile obţinute sau produse prin activităţi
ilegale sunt transferate sau disimulate pentru a ascunde legătura dintre averile respective și
faptele ilicite. Resursele obţinute prin activităţi ilegale sunt adesea folosite pentru finanţarea
terorismului, iar ca urmare făptașii trebuie să găsească mijloacele de spălare a acestor bani,
pentru a-i utiliza fără a atrage atenţia autorităţilor.
Ţările în care există o piaţă financiară dezvoltată sunt, în general, bine pregătite pentru
lupta împotriva spălării banilor, ceea ce face ca infractorii să caute, de regulă, ţări alke căror
pieţe financiare sunt în expansiune sau în curs de dezvoltare, însă insuficient controlate. De
altfel, criminalii explotează adesea deosebirile dintre legislaţia împotriva spălării banilor
existentă în diferote ţări, transferând fondurile în ţările în care legile sunt inadecvate și/sau
dacă nu se aplică.
În cazul în care o ţară nu atacă rapid păroblema spălării banilor, crima organizată
pătrunde foarte puternic.
Spălarea banilor are o serie de consecinţe macroeconomice foarte grave:
§ variaţii imprevizibile ale cererii de monedă;
§ riscuri prudenţiale, de natură să submineze instituţiile și sistemul financiar;
§ efecte de contagiune asupra operaţiilor financiare legale;
§ instabilitate sporită a mișcărilor de capitaluri internaţionale și a cursurilor de
schimb, din cauza caracterului imprevizibil al transferurilor între ţări.
De altfel, în situaţia în care sistemul comercial și sistemul financiar – bancar al unei
ţări par a fi sub controlul crimei organizate, investiţiile străine directe sunt frânate.
În aceste condiţii, la reuniunea șefilor de stat și de guvern ai ţărilor din Grupa celor
șapte (G7), din anul 1989, s-a decis înfiinţarea Grupului de Acţiunea Financiară împotriva
Spălării Banilor – GAFI. Acesta este un organism interguvernamental, format din 29 de ţări și
mai multe organisme internaţionale al cărui obiectiv este conceperea și promovarea unor
stategii de luptă internaţională concertată împotriva spălării banilor.
Una din primele sarcini pe care GAFI și le-a asumat a fost elaborarea unor măsuri pe
care autorităţile naţionale sunt obligate să le adopte pentru a putea aplica programe eficace
împotriva spălării banilor. Aceste recomandări formează cadrul de referinţă al luptei
împotriva spălării banilor, iar câmpul lor de aplicare este universal. Recomandările respective
se revizuiesc periodic, pentru a ţine seama de noile fapte și de experienţa acumulată în materie
de luptă împotriva spălării banilor.
După evenimentele din 11 septembrie 2001, GAFI și-a extins misiunea, orientându-și
eforturile și expertiza în direcţia luptei internaţionale împotriva finanţării terorismului. Astfel,
în octombrie 2001, au fost publicate noi norme internaţionale cunoscute sub denumirea de
Cele opt recomendări speciale GAFI care completează recomendările iniţiale. De asemenea, a

51
fost adoptat un plan de acţiune globală pentru încurajarea adoptării acestor noi recomandări de
către ţările membre. Acest plan urmărește intensificarea cooperării între GAFI, autorităţile
publice și celelalte organisme care contribuie la efortul internaţional de luptă împotriva
spălării banilor și a finanţării terorismului (organe regionale de tip GAFI, FMI, Banca
Mondială, ONU).
O contribuţie importantă la lupta împotriva spălării banilor și a finanţării terorismului
au FMI și Banca Mondială, îndeosebi prin următoarele măsuri:
§ elaborarea de norme și coduri de conduită aplicabile operaţiunilor financiare;
§ lansarea unui program experimental de evaluare a rezultatelor luptei împotriva
spălării banilor și a finanţării terorismului;
§ acordarea de asistenţă tehnică ţărilor membre pentru a le permite întărirea cadruljui
financiar, a cadrului reglementativ și a controlului, astfel încât să poată preveni
spălarea banilor și finanţarea terorismului.
Principala responsabilitate pentru aplicarea măsurilor împotriva spălării banilor și a
finanţării terorismului revine, desigur, autorităţilor naţionale. Acţiunile internaţionale
viguroase în acest domeniu sunt însă de natură să sporească eficacitatea campaniei împotriva
acestui pericol care ameninţă lumea contemporană.

52
III. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

În epoca noastră, datorită proceselor de convergență și integrare regională care au creat


o lume interdependentă, aflată în continuă mișcare, prosperitatea fiecărei țări depinde tot mai
mult de performanțele economice ale celorlalte state, precum și de existența cooperării
economice la nivel internațional. În aceste condiții, politicile economice și financiare
individuale practicate de diverse state au efect direct asupra comerțului mondial și sistemului
monetar internațional. A apărut astfel, nevoia intensificării cooperării internaționale și, aferent,
necesitatea apariției unor instituții care să reglementeze și să monitorizeze aceste relații.
Pentru satisfacerea acestor nevoi care s-au resimțit încă dinainte de cel de-al doilea
război mondial, au luat ființă – prin Tratatul Națiunilor Unite din 1944 – Fondul Monetar
Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD),, ca
organisme internaționale având drept scop promovarea bunăstării economice la nivel global.
Fondul Monetar Internațional este instituția centrală a sistemului monetar internațional
actual. Rolul său în cadrul acestui sistem constă în promovarea și susținerea statelor membre
în procesul de adoptare și aplicare a unor politici economice fiabile. După cum este sugerat
chiar de numele său, FMI poate fi considerat un fond de împrumut pentru statele membre care
se află temporar într-un deficit al balanței de plăți.

3.1 Apariția și evoluția Fondului Monetar Internațional

În deceniul trei al secolului XX, în condițiile restrângerii activității economice în


majoritatea țărilor, guvernele din acea epocă au încercat să-și protejeze economiile prin
impunerea de restricții suplimentare, mai ales în ceea ce privește activitățile de import.
Această politică a accelerat însă tendința de scădere a comerțului mondial, de reducere a
venitului național al diverselor țări și de creștere a șomajului. Pentru a-și conserva rezervele
valutare și d eaur, unele guverne au limitat dreptul cetățenilor lor de a efectua tranzacții cu
străinătatea, altele au îngrădit dreptul populației de a deține valute, iar altele au decis
deprecierea accelerată ți intenționată a monedei proprii. Asemenea politici restrictive (de tip
beggar – thy – neighbor) au condus la adevărate dezastre, atât pentru economiile naționale
respective, cât și pentru economia mondială: comerțul mondial s-a restrâns vizibil,
concomitent cu creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai al populației majorității țărilor
lumii.
Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, principalele țări din coaliția
antihitleristă cu conceput diverse planuri de reconstrucție a relațiilor monetare internaționale.
Astfel, Conferința Internațională a Națiunilor Unite de la Bretton Woods (New Hampshire,
SUA) din 1 – 22 iulie 1944 a hotărât construirea unui organism care să supervizeze sistemul
monetar internațional și să aibe drept obiectiv eliminarea restricțiilor comerciale referitoare la
schimbul de bunuri și servicii, precum și stabilizarea cursurilor valutare.
Fondul Monetar Internațional (FMI) a luat ființă în iulie 1945, când reprezentanții
celor 43 de țări participante au semnat un acord prin care s-au instituit un cadru legal de
cooperare economică, menit să evite repetarea politicilor economice dezastruoase care au
condus la recesiunea mondială din anii 1930. Activitatea operațională a FMI a învceput la 1
martie 1947.
Atribuțioile FMI sunt prevăzute în Statutul său. Din decembrie 1945, data ratificării
sale, acesta a fost modificat de trei ori. Cu toate acestea, obiectivele statutare ale FMI sunt și
în prezent identice cu cele stabilite la înființarea sa, și anume:

53
§ promovarea cooperării monetare internaționale, prin intermediul unei instituții
cu caracter permanent, care să asigure cadrul legal în vederea consultării și
colaborării în domeniul relațiilor monetare internaționale;
§ susținerea expansiunii comerțului internațional, contribuind astfel la
menținerea unui nivel scăzut al șomajului, creșterea venitului național și
dezvoltarea capacităților productive ale statelor membre;
§ asigurarea stabilității cursurilor valutare, în vederea evitării deprecierii
premeditate cu caracter concurențial a monedelor statelor membre;
§ acordarea de asistență în vederea implementării unui sistem de decontare
multilaterală a tranzacțiilor curente dintre statele membre și a eliminării tuturor
restricțiilor privind cursurile valutare, ce pot afecta evoluția comerțului
internațional;
§ susținerea țărilor membre prin resursele generale ale Fondului, acordate cu
condiția îndeplinirii unor criterii de performanță;
§ limitarea duratei și a intensității dezechilibrelor balanței de plăți ale statelor
membre, în conformitate cu cele enunțate anterior.
În deceniile ce au urmat înființării FMI, au avut loc transformări majore în economia
mondială care au condus atât la creșterea importanței rolului Fondului, cât și la necesitatea
adaptării acestuia la realitățile și cerințele vremii. Astfel, dezvoltarea rapidă a tehnologiilor și
telecomunicațiilor a contribuit la integrarea internațională a piețelor și la o cooperare mai
intensă a statelor în domeniul economic. Globalizarea a impus, astfel, o mai amplă cooperare
internațională care, la rândul său, a generat o mai intensă responsabilitate a instituțiilor
coodonatoare implicate, cum este FMI.
Importanța Fondului a sporit odată cu creșterea numărului statelor membre, ca urmare
a câștigării independenței de către țările în curs de dezvoltare și, mai recent, a colapsului
Uniunii Sovietice și a consecințelor acestui eveniment asupra țărilor vecine.
La ora actuală, obiectivele FMI pot fi sintetizate astfel:
§ asigurarea stabilității cursurilor valutare;
§ evitarea deprecierilor monetare cu caracter pur concurențial;
§ corectarea disfuncționalităților balanțelor de plăți ale statelor membre.
În vederea satisfacerii acestor obiective, FMI desfășoară activități specifice:
1. Monitorizează evoluțiile și politicile financiare și monetare ale țărilor membre și la
nivel global, formulând recomandări bazate pe vasta sa experiență, acumulată în mai
mult de 50 de ani de activitate. De exemplu, FMI a criticat, în anul 2000, politica
economică pasivă a autorităților mexicane, exprimându-și îngrijorarea față de
subcapitalizarea sistemului bancar din această țară și recomandând totodată
implementarea strategiei de politică monetară cunoscută sub denumirea de țintire
directă a inflației. De asemenea, în anul 2001, FMI a sugerat guvernului japonez
stimularea creșterii economice prin menținerea unro dobânzi reduse, încurajând
restructurarea bancară și celelalte măsuri luate de către autoritățile nipone pentru
promovarea concurenței și a dereglementării.
2. Acordă credite țărilor membre, care înregistrează un deficit temporar al balanțelor lor
de plăți, în scopul susținerii politicilor de reformă, elaborate în vederea ajustării
deficitelor apărute.
3. Acordă asistență tehnică guvernelor și băncilor centrale ale statelor membre în
domeniile sale de dompetență. De exemplu, ca urmare a colapsului Uniunii Sovietice,
FMI a oferit consultanță țărilor foste comuniste, statelor baltice, Rusiei și altor state
ex-sovietice, în vederea construirii unei bănci centrale și a unui sistem financiar
independent, ca parte a procesului de tranziție d ela o economie planificată către una
de piață.

54
Evoluția permanentă a sistemului economic și financiar internațional creează
necesitatea adaptării Fondului la noile realități.
Operațiunile financiare ale FMI au început la 1 martie 1947. Primele trageri au fost
realizate în anii 1947 – 1948, preocuparea Fondului în acea perioadă privind realizarea unui
cadrul legislativ coerent pentru aceste operațiuni. Ulterior, FMI a implementat o varietate de
facilități și politici de finanțare care să vină în întâmpinarea diverselor cerințe ale statelor
membre și totodată să corespundă evoluției sistemului financiar mondial.
Astfel, prima concretizare a eforturilor depuse în acest scop a fost crearea, în anul
1952, a Acordurilor stand – by, care au fost modificate (1956) și revizuite periodic.
Acordurile stand – by constituie o procedură de tragere (contractare de împrumut)
asupra resurselor financiare ale FMI, într-o manieră condiționată de îndeplinirea unor
programe de ajustarea structurală elaborate de țara membră care beneficiază de credit,
împreună cu experții Fondului. Acordurile stand – by au devenit, în cursul timpului, surse de
inspirație pentru conceperea altor procedee de finanțare de către FMI a statelor membre aflate
în dificultate.
La mijlocul anilor 1970, FMI a fost pus în situația de a acorda un volum d ecredite
mult mai mare decât s-a prevăzut inițial.
Capacitatea Fondului de a satisface necesitățile statelor membre a fost demonstrată în
anii 1973 – 1974 când Organizația Țărilor Producătoare de Petrol (OPEC) a majorat de patru
ori prețul barilului de țiței brut, preț care apoi a crescut din nou, în anii 1979 – 1980,
conducând la distorsiuni fundamentale în cadrul fluxurilor internaționale de capital și la
creșterea exponențială a rezervelor monetare ale statelor OPEC. Concomitent, țările
industrializate au suferit de pe urma presiunilor inflaționiste puternice, determinate de
creșterea ratelor dobânzii și reducerea importurilor. Efectul imediat al acestor fenomene a fost
apariția unor importante deficite ale balanțelor de plăți ale statelor membre, obligate să
plătească mai mult pentru petrolul brut importat, precum și pentru rata dobânzii ridicată,
aferentă creditelor externe contractate – toate acestea în condițiile reducerii nivelului general
al exporturilor.
Ca răspuns la această situație, FMI a creat, în anul 1974, Facilitatea petrolieră extinsă
apoi în 1975, în scopul ajutorării tuturor membrilor săi confruntați cu dificultăți ale balanței
de plăți. Adițional, a fost înființat Contul de subsidii pentru facilitatea petrolieră, în vederea
sprijinirii țărilor sărace în eforturile lor de a contracta împrumuturi în cadrul facilității
respective.
În acea perioadă, deși unele șocuri petroliere au condus la dificultăți ale balanțelor de
plăți și au obligat mai multe țări în curs de dezvoltare să contracteze împrumuturi nu numai de
la FMI, ci și de la instituțiile de credit private, ale căror rezerve de petrodolari au crescut
foarte mult, s-a crezut că criza datoriei externe va fi rapid depășită. Izbucnirea crizei
financiare mexicane, în anul 1982, când această țară s-a aflat în incapacitate de plată externă a
arătat însă gravitatea și urgența situației. Ca urmare, pe parcursul anilor ’80. FMI și-a asumat
un rol sporit, care includea, pe lângă funcția de creditor de ultimă instanță și pe cea de
mediator între țările debitoare și cele creditoare sau băncile private.
La mijlocul anilor ’80, operațiunile d ecreditare ale FMI au cunoscut o creștere fără
precedent. Deoarece acordurile stand – by sunt aferente, de regulă, unei perioade de 1 – 3 ani,
FMI s-a aflat, datorită amplificării crizei datoriei externe, în fața necesității implementării
unor programe de ajustare, întinse pe o perioadă de timp mai mare. Acestea sunt cunoscute
sub denumirea de Acorduri extinse și, împreună cu alte programe pe termen mediu, pot fi
considerate părți componente ale așa – zisei Facilități de Ajustare Structurală și respectiv
Facilității de Ajustare Structurală Intensivă.

55
Termenul de programe de ajustare structurală (programe de stabilizare) desemnează
programe cu finanțare condiționată de îndeplinirea unor obiective și respectarea unor plafoane
referitoare la împrumuturile externe, rezervele valutare oficiale, volumul creditelor bancare,
deficitul bugetar.
Condiționalitatea prcaticată de FMI a fost pusă în discuție la sfârșitul anilor ’80, când
s-a constatat imposibilitatea respectării condițiilor contractuale de către tot mai multe țări în
curs de dezvoltare, care au adoptat programe de ajustare structurală. În epocă, FMI a fost
criticată pe motivul că este bazată exclusiv pe cazul economiilor industrializate și că, deci, nu
ține seama de realitățile economiilor țărilor în curs de dezvoltare. Ca urmare, la sfârșitul
anilor ’80 au fost implementate mai multe planuri de reducere a datoriei externe și serviciul
datoriei externe a statelor mari debitoare, planuri ce implicau – pe lângă FMI - țările
creditoare și băncile comerciale internaționale.
După anul 1989, FMI a fost un factor activ în tranziția țărilor din Europa Centrală și de
Est, a țărilor baltice, a Rusiei și a altor republici ex-sovietice de la economia centralizată la
economia de piață. Astfel, FMI a creat parteneriate cu aceste state în vederea stabilizării și
restructurării sistemice a economiilor lor – incluzând aici inițierea creării cadrului legislativ și
instituțional al economiei de piață. Asigurarea posibilităților de finanțare a eforturilor
implicate de reformă în fazele ale incipiente a fost posibilă prin crearea, în anul 1993, a
Facilității pentru Transformare Sistemică și a Facilității pentru Transformare Sistemică
Intensivă, aceste foarme de creditare au fost valabile până în anul 1995, respectiv 1999.
În anul 1996, FMI, în colaborare cu Banca Mondială, au lansat Inițiativa pentru Țările
Sărace și Puternic Îndatorate (Heavely Indebted Poor Countris – HIPC), având drept obiectiv
reducerea datoriei externe a celor mai sărace țări ale lumii, până la nivel sustenabil, într-o
perioadă de timp relativ scurtă. Inițiativa a intrat în vigoare în anul 1999, FMI, înlocuind,
concomitent, Facilitatea pentru Transformare Sistemică Intensivă cu Facilitatea pentru
Reducerea Sărăciei și pentru Dezvoltare. De asemenea, în anul 1999, FMI a introdus Liniile
de Credit Preventive, care au rolul de a preveni și reduce vulnerabilitatea economiilor de piață
emergente și de a menține încrederea investitorilor străini în țările respective.
În anul 2000, după o analiză amănunțită a facilităților și politicilor de finanțare
practicate până atunci, s-a produs o schimbare majoră în poziția Fondului, în sensul că acesta
a hotărât să încurajeze adoptarea unor programe economice eficiente, ca fiind cel mai bun
mijloc de prevenire a situațiilor de criză și de evitare a utilizării neadecvate a resurselor
existente.
Pentru viitor, Fondul preconizează crearea și implementarea unor mecanisme de
asistență preventivă a statelor membre confruntate cu situații de criză.

3.2 Organizarea și funcționarea Fondului Monetar Internațional

Operațiunile curente ale Fondului Monetar Internațional sunt realizate de către


Consiliul de Administrație și de angajații permanenți, aflați sub conducerea unui Director
General și a trei Directori Adjuncți, fiecare provenit din regiuni diferite ale lumii,
Autoritatea administrativă este delegată de Consiliul Guvernatorilor care este instanța
supremă de decizie a Fondului.
1. Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanții tuturor statelor membre –
de regulă, guvernatorul băncii centrale sau ministrul de finanțe, numiți în limbajul
Fondului – guvernatori. În mod normal, Consiliul Guvernatorilor se întrunește în
ședințe ordinare anuale, împreună cu reprezentanții Băncii Mondiale. Fiecare
guvernator are un drept de vot a cărui pondere diferă în funcție de cota-parte d
capital subscrisă de țara respectivă. Cutuma impune ca fiecare stat membru să

56
dispună de 250 de voturi, adăugându-se câte un vor pentru fiecare 100.000 DST
subscriși.
2. Consiliul de Administrație, prezidat de către Directorul General, este format, în
prezent din 24 de membri: 5 numiți de primele cinci state în ordinea cotelor-părți
subscrise (SUA, Japonia, Germania, Franța și Anglia), câte 1 – numit de China,
Rusia și Arabia Saudită, iar 16 – numiți pe o perioadă de doi ani de către celelalte
state membre, grupate în principiu după criteriul geografic. Statele membre
componente ale unui grup pot opta pentru practicarea unui sistem echitabil de
rotație în alegerea reprezentantului grupei respective, ori pot lăsa țările mei
importante ale grupului să reprezinte interesele comune.
3. Directorul General este președintele Consiliului de Administrație și conduce
activitatea curentă a FMI sub supravegherea și controlul Consiliului. Este numit în
funcție pe o perioadă de cinci ani, iar mandatul său poate fi reînnoit. Prin tradiție,
Directorul General al FMI este un european.
Numărul angajaților FMI este relativ redus, oscilând în jurul cifrei de 2800 de
persoane, provenite din 133 de state membre. Majoritatea acestor salariați sunt de profesie
economiști sau analiști financiari și sunt concentrați la sediul central al Fondului din
Washington.

3.3 Resursele Fondului Monetar Internațional

FMI nu este o bancă, și, deci nu funcționează ca intermediar între țările creditoare și
debitoare. Resursele sale sunt constituite, în principal, prin cotele – părți de capital, subscrise
și vărsate de statele membre, precum și din obligațiile pecuniare ulterioare, asumate de Fond
de către aceste state membre. Fondul are actualmente la dispoziția sa resurse evaluate la
aproximativ 290 miliarde de dolari americani.
Fiecare stat membru contribuie la acest fond comun cu o cotă, dimenisonată în funcție
de puterea și capacitatea sa economică. În aceste condiții, FMI poate fi considerat un fel de
cooperativă de credit, ai cărei membri au acces la resursele comune numai în cazul unor
situații de necesitate. În anumite cazuri, FMI poate apela el însuși la împrumuturi, însă nu de
pe piața privată ci de la guvernele statelor membre.
1. Cotele părți de capital subscrise și vărsate de statele membre constituie principala
cale prin care FMI își constituie resursele.
Conform statului din 1944, cota parte subscrisă de statele membre trebuia vărsată 25%
în aur, 75 % în moneda națională, indiferent dacă aceasta era sau nu convertibilă. În anul 1975,
obligația de a o vărsa în aur o parte din capitalul subscris a fost abolită, iar ca urmare, în
prezent, acesta este vărsat în proporție de 25% în valută convertibilă (dolari americani, euro,
lire sterline sau yeni) sau Drepturi Speciale de Tragere (DST), iar restul de 75% în monedă
națională, indiferent că aceasta este sau nu convertibilă. Cota parte de capital vărsată în
monedă națională este, în mod practic, depusă, în numele și la dispoziția FMI, într-un cont
deschis la autoritatea monetară centrală a țării respective (în cazul României, la Banca
Națională). Fondul își poate exercita oricând dreptul de a cere moneda respectivă.
Cotele părți determină capacitatea de vot a statelor membre, cuantumul creditelor de
care, în anumite condiții, acestea pot beneficia de la Fond, precum și volumul total de DST –
uri care poate fi alocat fiecărei țări. Conform statutului, cotele părți se dimensionează în funție
de poziția relativă a statelor membre în economia mondială: cu cât economia unui stat este
mai dezvoltată, iar comerțul său exterior are o pondere ridicată în totalul comerțului mondial,
cu atât cote – parte de capital este mai mare.

57
2. Îmrpumuturile contractate de FMI constituie o cale de procurare a unor resurse
suplimentare, la care aceasta recurge în cazuri excepționale, impuse de necesitatea
asigurării funcționării normale a sistemului monetar internațional.
Cadrul general de refinanțare a Fondului, în asemenea situații, este reprezentat de
Acordurile Generale de Îmrpumut (General Arrangements to Borrow – GAB), implementate
în anul 1962, respectiv de Noile Acorduri de Împrumut (The New Arrangements to Borrow –
NAB) introduse în anul 1998. Aceste aranjamente oferă Fondului posibilitatea de a contracta
în anumite condiții, împrumuturi în valută, de la un număr de 11 țări industrializate (sau de la
băncile centrale respective), la rata dobânzii existente pe piață. Cuantumul potențial al
resurselor ce pot fi atrase de FMI în această formă este de 17 milioane DST, la care se adaugă
1,7 milioane DST, obținute printr-un acord de același gen încheiat cu Arabia Saudită.
Elementele Acordurilor Generale de Împrumut au fost reformulate de mai multe ori,
cea mai recentă revizuire fiind cea din noiembrie 2002, când Consiliul de Administrație a
aprobat prelungirea, până în 2007, a acordurilor existente. Ca răspuns la accentuarea
presiunilor exercitate asupra resurselor Fondului, în urma crizei datoriei externe din țările
Americii Latine (1982), amendamentele aduse pe parcurs au permis FMI creditarea pe seama
resurselor atrase în modul acesta inclusiv a statelor neparticipante la mecanismul respectiv,
respectiv creșterea ratei dobânzii percepute la nivelul celei aferente DST – urilor.
Criza financiară din Mexic, din anul 1994 a dus la apariția necesității de a aloca
resurse substanțiale, peste nivelul celor care pot fi procurate pe căile menționate, ca
modalitate de prevenire a crizei. Ca urmare, summit – ul FMI de la Halifax (1995) a decis ca
Grupul celor 10 și alte state dezvoltate să încheie noi acorduri de împrumut, care să permită
dublarea resurselor puse la dispoziția Fondului, în vederea asigurării mijloacelor necesare
pentru prevenirea și atenuarea eventualelor evoluții negative și instabilității sistemului
monetar internațional. În anul 1988, Consiliul de Administrație al FMI a adoptat modelul
amintitelor Noi Acorduri de Împrumut – NAB. Acestea sunt angajamente asumate de către 26
state membre și instituții financiare, de a credita suplimentar Fondul, în scopul menționat. Din
resursele potențiale procurate în modul acesta, FMI poate acorda credite inclusiv altor state,
criteriul esențial de determinare, atât a contribuției cât și a eligibilității fiind puterea
economică relativă, reflectată prin cotele – părți de capital subscris la FMI. Astfel, un stat sau
o instituție care nu participă în mod curent la NAB, poate deveni membru al acestui mecanism
dacă întrunește 80% din voturile participanților. De exemplu, în noiembrie 2002, a fost
adoptată decizia de prelungire a NAB până în decembrie 2008 și de acceptare a băncii
centrale din Chile, ca nou membru participant.
Noile Acorduri de Împrumuturi nu exclud Acordurile Generale de Împrumut,
constituind, totuși, la ora actuală, principala cale de procurare a unor resurse financiare
suplimentare de către FMI. Astfel, resursele Fondului obținute prin NAB se ridică la 34
miliarde DST, reprezentând dublul resurselor procurate prin GAB. Utilizarea acestor resurse
se poate face numai la cererea expresă a Directorului General, cu consimțământul
participanților la mecanismul respeciv și cu aprobarea Consiliului de Administrație. Până în
prezent, Noile Acorduri de Împrumut au fost utilizate o singură dată – în cazul crizei
financiare din Brazilia, din anul 1998, când FMI a procurat pe această cale 9,1 miliarde DST.
Spre deosebire de acestea, la Acordurile Generale de Împrumut s-a apelat de 10 ori, ultima
dată, în anul 1998 cu ocazia crizei din Rusia.

58
3.4 Creditele acordate de Fondul Monetar Internațional

Fondul Monetar Internațional acordă statelor membre posibilitatea de acces la


resursele sale prin trei canale: credite normale (Drepturi Normale de Tragere – DNT); credite
speciale (Drepturi Speciale de Tragere – DST) și facilități. Atât în cazul operațiunilor de
creditare normală cât și a celor concesionale, finanțarea se realizează, de regulă, în cadrul
unor acorduri încheiate de FMI cu țara în cauză, printr-o tehnică similară liniei de credit.
Pentru marea majoritate a operațiunilor de finanțare, utilizarea liniei de credit respective este
condiționată de atingerea unor obiective de stabilitate economică și reformă structurală,
convenite între debitor și creditor.
Fondul poate crea, de asemenea, activele de rezervă internaționale, prin alocarea de
DST – uri către statele membre. Acestea pot fi utilizate pentru obținerea de valută de la alte
state membre; utilizarea DST – urilor este necondiționată, chiar dacă FMI impune plate unei
dobânzi de piață pentru operațiunile respective.

3.4.1 Caracteristicile generale ale activității de creditare

Fondul Monetar Internațional acordă credite statelor membre sub o varietate de forme,
facilități și condiționări, care au evoluat în cursul timpului, pentru a asigura o cât mai eficientă
utilizare a resurselor disponibile. Durata, condițiile de rambursare și condiționările economice
diferă de la o formă de creditare la alta, în funcție de configurația specifică a problemelor
balanței de plăți și de circumstanțele vizate.
Caracteristicile directoare ale activității de creditare rămân însă aceleași pentru toți
debitorii:
1. FMI nu acționează ca o agenție de ajutorare sau ca o bancă regională de dezvoltare.
Creditele sunt acordate în vederea depășirii problemelor temporare ale balanțelor
de plăți ale statelor membre și restabilirii creșterii economice sustenabile.
Resursele valutare acordate, limitate de cota – parte de capital a statului în cauză,
sunt puse la dispoziția autorității monetare centrale în scopul creșterii rezervelor
internaționale ale acesteia și, deci, re-echilibrării balanței de plăți. Spre deosebire
de creditele acordate de agențiile de dezvoltare, resursele obținute de la FMI nu
pot fi utilizate pentru finanțarea anumitor proiecte sau activități.
2. Creditele acordate de FMI sunt condiționate: țara debitoare trebuie să adopte
politici de surmontare a dificultăților de balanță cu care se confruntă, evitându-se
astfel, amânarea deciziilor sau acumularea de datorii prea mari. Tragerile se
efectuează în tranșe corelate cu realizarea angajamentelor țării debitoare. După
cum am mai menționat, în perioada 2000 – 2001, FMI și-a revizuit politica de
condiționare a creditelor acordate, orientând-o către politicile din sectorul financiar
și de la nivelul macroeconomic, cu mai puține interferențe pentru deciziile politice
interne ale statelor.
3. Creditele au un caracter temporar, scadența fiind dependentă de tipul de acord în
cadrul căruia au fost contractate. Astfel, scadența poate fi de 3½ - 5 ani, pentru
creditele pe termen scurt (acordate în cadrul unui Acord stand – by) sau de 4½ - 10
ani, pentru creditele pe termen mediu (derulate prin Acorduri extinse). În
noiembrie 2000, Consiliul de Administrație al FMI a decis reducerea scadențelor
la 2½ - 4 ani, în cazul creditelor realizate prin Acorduri Stand – by și 4½ - 7 ani
pentru cele derulate prin Acorduri Extinse. Scadența valabilă în cazul creditelor
acordate țărilor slab dezvoltate în cadrul facilităților concesionate este de 10 ani,
cu o perioadă de grație de 5½ ani.

59
4. Țara debitoare trebuie să ramburseze creditul sau creditele la scadențele prevăzute,
astfel încât resursele FMI să poată fi reorientate către alte state aflate în necesitate.
Rezultă că Fondul este gestionat ca o instituție de credit de prim rang, chiar dacă
acesta este un finanțator de ultimă instanță, la care se recurge numai după ce
capacitatea unei anumite țări membre de a-și asuma obligațiile financiare externe
este pusă sub semnul întrebării.
5. Statele care se împrumută de la FMI în mod regulat prin acorduri non-
concesionale cu excepția țărilor slab dezvoltate – suportă o dobândă la nivelul
celei de piață, concomitent cu o taxă de siguranță care se restituie. De asemenea, se
poate impune o supra – taxă stabilită ca nivel maximal, atât în cazul creditelor
normale, pentru a diminua excesele în recurgerea la resursele Fondului, cât și în
cazul tragerilor efectuate în cadrul Facilității de Finanțare a Rezervelor
Suplimentare. Creditele acordate țărilor slab dezvoltate în cadrul Facilității de
Reducere a Sărăciei și pentru Dezvoltare au o dobândă aferentă de 0,5% pe an.
În majoritatea cazurilor, împrumuturile contractate de la FMI acoperă numai o mică
fracțiune din necesarul de finanțare externă a țării în cauză. Însă, acceptul Fondului de
acordare a unor credite constituie cea mai bună asigurare că politicile economice interne sunt
fiabile, contribuind, în modul acesta, la atragerea de resurse suplimentare de la alți investitori
străini. Astfel, activitatea de finanțare a FMI poate constitui un adevărat catalizator – rol care
se bazează pe încrederea pe care comunitatea internațională o are în operațiunile sale și, în
mod special, în valabilitatea criteriilor de performanță corelative utilizate.

3.4.2 Creditele normale

Spre deosebire de alte instituții financiare internaționale (Banca Mondială, băncile de


dezvoltare regionale), FMI este, de fapt, doar un depozitar al monedelor și al unei părți din
rezervele valutare ale statelor membre. Fondul poate utiliza aceste active monetare pentru
acordarea unor credite membrilor săi, în situațiile în care aceștia se află în fața unor dificultăți
economice cu caracter temporar, reflectate de situația balanței lor de plăți externe.
Astfel, articolul V dinstatutul FMI prevede că toate statele membre sunt în drept să
cumpere de la Fond moenda unui alt stat membru sau DST – uri, contra propriei lor monede
naționale, indiferent că aceasta este sau nu convertibilă. Schimbul valutar efectuat între FMI și
țările interesate să achiziționeze active valutare nu are însă un caracter definitiv, deoarece țara
cumpărătoare este obligată să-și răscumpere propria sa monedă și, deci, să ramburseze valuta
aferentă, după o perioadă de timp precis determinată. Este vorba, de fapt, de credite în valută,
pe gaj de monedă națională, adică de operațiuni de swap monetar. De aceea, nu se poate vorbi
– din punct de vedere juridic – de operațiuni de creditare, de schimb valutar sau de cumpărări
de monedă străină, termenul tehnic impus de cutumă pentru a desemna operațiunile de
angajare de împrumuturi de la fond fiind acela de ”trageri”.
Creditele normale sunt finanțate din capitalul subscris și vărsat de către statele membre
la Fond și sunt acordate sub formă de tranșe. Fiecare tranșă este egală cu cel mult 25% din
cota – parte de capital subscris. Prima tranșă, numită ”tranșă de rezervă” este acordată
automat la simpla cerere a unui stat membru care se confruntă cu o dificultate a balanței de
plăți, cu singura condiție ca aceasta să arate că depune eforturi rezonabile pentru a surmonta
problemele economice respective. La acest nivel de angajare a resurselor Fondului, nu există,
așadar, criterii de performanță, care trebuiesc îndeplinite. Resursele alocate în acest regim pot
fi angajate în mod eșalonat, într-o perioadă cuprinsă între 3 și 5 ani, fără a se impune un
termen maxim în ceea ce privește scadențele. Pentru cumpărările de valură în contul tranșei de

60
rezervă, FMI nu percepe dobândă, tragerile în cauză nefiind considerate recurs la resursele
Fondului.
Următoarele tranșe, în număr de patru, numite ”tranșe de credit” asigură fiecare
accesul statului solicitant la un drept de tragere asupra resurselor FMI echivalent cu 25% din
cota-parte de capital subscris. În principiu, resursele puse la dispoziția unui stat membru prin
tranșele de credit nu pot depăși 25% din cota-parte în cursul unui an și nici, utilizate integral,
200% din cotă.
Obținerea se resurse în contul tranșelor de credit este condiționată. Această
condiționare este graduală, sporind de la tranșa întâia până la tranșa a patra.

3.4.3 Facilitățile

Fondul Monetar Internațional acordă statelor membre posibilitatea de a accesa


resursele sale și prin intermediul anumitor facilități financiare. Și în acest caz, recursul la
resursele Fondului se face prin tragere, adică prin cumpărare reversibilă de DST – uri sau de
valută a altor state membre contra propriei monede. FMI percepe anumite comisioane pentru
aceste operațiuni; de asemenea, țara beneficiară este obligată ca, după o anumită perioadă de
timp să își răscumpere propria monedă deținută de Fond.
Facilitățile financiare practicate de către FMI sunt următoarele:
1. Acorduri de Confirmare (Stand – by Arrangements – SBA) sunt concepute în vederea
acoperirii unui deficit temporar sau de natură ciclică al balanței de plăți. Aceste
acorduri se încheie, trimestrial, și anume condiționat de realizarea criteriilor de
performanță și de implementarea programelor periodice negociate. La scadență, care
este prevăzută la o dată cuprinsă, de regulă, între 3 ½ - 5 ani de la dat primei tranșe,
țara în cauză va restitui Fondului valuta împrumutată și totodată își va recupera propria
monedă.
2. Mecanismul de Creditare Extins (Extended Fund Facility – EFF) a fost introdus în
anul 1974 în vederea susținerii programelor pe termen mediu (de regulă 3 ani) având
drept obiectiv depășirea dificultăților în ceea ce privește balanța de plăți, cauzate de
existența unor deficiențe macroeconomice structurale. Și în acest caz, se aplică criterii
de performanță, iar scadențele sunt între 4½ - 7 ani.
3. Facilitatea de Finanțare Compensatorie și a Necesităților Neprevăzute
(Compensatory and Contingency Financing Facility – CCFF) asigură finanțarea
reparatorie statelor membre, care înregistrează un deficit al balanței de plăți provocat
de scăderea veniturilor din exporturile de bunuri și servicii sau de creșterea inopinată
și excesivă a importurilor de cereale, dacă aceste evoluții au un caracter temporar și
imprevizibil. De asemenea, acest mecanism permite acordarea de asistență financiară
în cazul unei crize a plăților externe. Scadența împrumuturilor este cuprinsă între 3½ -
5 ani.
4. Facilitatea de Finanțare a Rezervelor Suplimentare (Suplimental Reserve Facility –
SRF) asigură asistență financiară în cazuri excepționale, generate de necesități
stringente pe termen scurt, rezultate din piederea subită și distructivă a cotei de piață
sau ca urmare a mișcărilor ample ale prețurilor internaționale. Rata dobânzii include și
o componentă adițională la rata de piață. Facilitatea se aplică numai cu acordul
cvasigeneral al comunității internaționale și se întinde pe o durată de 3½ - 5 ani.
5. Facilitatea pentru Reducerea Sărăciei și pentru Dezvoltare (Poverty Reduction and
Growth Facility – PRGF) – a fost creată în anul 1999 în scopul sprijinirii atingerii
obiectivelor de dezvoltare economică sustenabilă și de reducere a sărăciei, stabilite de
FMI împreună cu țările membre slab dezvoltate. Creditarea prin intermediul acestei

61
facilități necesită o amplă strategie de reducere a sărăciei, elaborată de guvernele
statelor beneficiare cu ajutorul experților Fondului și în colaborare activă cu societatea
civilă din țările respective și cu alte instituții de dezvoltare.
PRGF se caracterizează prin trei trăsături specifice:
§ în primul rând se axează pe o largă participare publică, iar ca urmare negocierile
privind cadrul politic și macroeconomic al programului strategic de dezvoltare și
reducere a sărăciei sunt mult mai deschise. De asemenea, condiționările sunt mai puțin
restrictive și mai concentrate asupra unui număr relativ limitat de măsuri, cu efect
direct și impact crucial asupra obiectivelor programului macroeconomic.
§ în al doilea rând, strategiile eligibile în PRGF reflectă într-un mod exhaustiv
prioritățile de dezvoltare ale fiecărui stat membru, măsurile politice și reformele
structurale necesare, precum și evaluarea apriorică a costurilor bugetare implicate. În
ceea ce privește obiectivele fiscale, acestea sunt mai flexibile, pentru a ține seama de
schimbările intervenite în condițiile concrete în care se află țara și de prioritățile
politicilor anti-sărăcie aplicate, astfel încât să se asigure finanțarea strategiei într-o
manieră sustenabilă și neinflaționistă.
§ a treia caracteristică distinctivă este concentrarea asupra consolidării managementului
reformei, în scopul îmbunătățirii gestionării resurselor publice, asigurării transparenței
și a responsabilității facorilor decizionali. De asemenea, finanțările prin intermediul
PRGF acordă o atenție deosebită impactului și consecințelor sociale ale principalelor
măsuri de politică macroeconomică preconizate.
Creditarea prin PRGF este destinată, în principal, acoperirii domeniilor de interes
pentru FMI – incluzând aici reformele structurale și politicile macroeconomice ca de exemplu,
politica privind regimul valutar și mecanismul cursului de schimb, politica și transparența
fiscală, execuția bugetului, taxele vamale. Dacă este necesar, FMI apelează la experții Băncii
Mondiale pentru conceperea măsurilor care vizează aspectele sociale, problemele structurale
și sectoriale sau evaluarea consecințelor asupra nivelului de trai.
Resursele necesare FMI pentru acordarea de credite în regim PRGF sunt atrase de
acesta de la diverse bănci centrale, guverne și alte instituții oficiale, la dobânda existentă pe
piață, iar apoi sunt distribuite țărilor eligibile, cu o dobândă de 0,5% mai mare. Diferența
dintre rata de piață a dobânzii pentru resursele atrase și rata plătită de țările debitoare este
finanțată din donații și din resursele proprii ale Fondului.
6. Liniile de Credit Preventive (Contingent Credit Lines – CCL) au rolul de a permite
prevenirea crizei, reducerea vulnerabilității economiilor de piață emergente și
menținerea încrederii investitorilor străini în acestea, prin creșterea volumului
lichidităților în valută care pot fi procurate de către un stat membru în situația unor
mișcări speculative de capital. CCL a fost creată în 1999, ca răspuns la dezechilibrele
apărute pe piața internațională de capital în urma crizei asiatice și a consecințelor
acesteia. În anul 2000, ca urmare a anumitor carențe ale normelor tehnice de
implementare a CCL, au fost aduse unele modificări menite să îmbunătățească accesul
la această facilitate. Astfel, s-a decis reducerea ratelor dobânzii aferente, deși acestea
au rămas la un nivel uțor peste cel al pieței, însă sub nivelul celor practicate în cazul
FRS, care constituie mecanismul prin intermediul căruia se acordă cae mai mare parte
a creditelor pe termen scurt pentru depășirea crizelor de cont curent. De asemenea,
FMI a decis acordarea în mod automat a primei tranșe a creditului de tip CCL. CCL
este destinată statelor membre care nu se află în fața unei crize provocate de ele însele,
însă pot fi vulnerabile la efectele contagioase ale crizelor de cont curent din alte țări.
Pentru a putea utilizaaceastă facilitate, o țară trebuie să îndeplinească patru criterii:
i) Țara solicitantă trebuie să aplice, în momentul în care Consiliul de Administrație al
FMI aprobă acordarea acestei facilități, o politică economică sănătoasă, cae nu

62
necesită în sine, recursul la resursele Fondului. Totodată, este necesar ca țara
respectivă să nu se confrunte deja cu o problemă privind balanța de plăți externe,
ca urmare a contaminării cu efectele crizei din alte țări.
ii) Politicile și progresul țării respective în direcția alinierii la standardele
internaționale acceptate să fie evaluate pozitiv. Astfel, Consiliul de Administrație
și personalul Fondului trebuie să realizeze o permanentă analiză a politicilor
economice ale tuturor statelor membre, în mod special, a țărilor care beneficiază
de CCL, prin prisma riscului apariției unor presiuni externe asupra balanței de plăți.
Indicatorii cheie care trebuiesc avuți în vedere în acest scop sunt: creșterea
economică reală, inflația, mișcările internaționale de capital, rezervele valutare
oficiale, situația contului curent, fiscalitatea. Evaluarea alinierii la standardele
internaționale implică cel puțin patru elemente de analiză: adoptarea standardelor
statistice ale FMI, în vederea publicării informațiilor economice și financiare;
adoptarea principiilor de supraveghere bancară definite de Comitetul de la Basel;
utilizarea codului FMI privind transparența fiscală; utilizarea codului FMI privond
transparența politicilor financiare și monetare.
iii) Țara în cauză trebuie să aibă relații constructive cu creditorii privați și să depună
eforturi în scopul limitării vulnerabilității externe. Evaluarea acestor relații are în
vedere elemente ca: interacțiunile statului cu sectorul privat, cadrul juridic al
relațiilor debitori – creditori, o strategie prudentă a managementului datoriilor, un
regim autohton solid al falimentului, absența arieratelor. Sunt luate în considerare,
de asemenea, aspecte fundamentale ale vulnerabilității externe, cum ar fi: regimul
valutar, nivelulo cursului de schimb și evoluția acestuia, sustenabilitatea datoriei
publice, datoria externă totală.
iv) Autoritățile sdin țara postulantă trebuie să dispună de un program financiar și
macroeconomic solid, aprobat de Consiliul de Administrație al FMI, respectiv să
dovedească voința politică de a pune în aplicare programul respectiv.
Acolcarea de resurse prin facilitatea CCL se realizează pe o perioadă de maximum 1
an. Deși nu este legiferată nici o limită pentru accesarea acestora, cutuma impune, cu excepția
unor împrejurări excepționale, ca angajarea să se realizeze în limita a 300% - 500% din cota-
parte de capital subscrisă de statul membru solicitant. Decizia cu privire la volumul creditului
acordat în modul acesta are în vedere, de asemenea, impactul potențial al operațiunii asupra
lichidității fondului.
Tragerile în contul acestei facilități se efectuează în cadrul unui Acord de Confirmare.
Însă, după ce acest acord a fost aprobat, doar o mică parte din volumul stabilit al finanțării
poate fi trasă în mod automat, accesul la tragerile următoare fiind permis numai în momentul
în care se întrezărește apariția unei posibile crize. Acest acces este aprobat printr-o procedură
numită ”revizuire specială de activare”, prin care se hotărăște cuantumul sumelor plătite țării
beneficiare, imediat și ulterior, precum și condițiile impuse.
Perioada de rambursare a creditelor preventive de 1 – 1 ½ ani de la data fiecărei plăți,
existând posibilitatea prelungirii cu maxim 1 an de către Consiliul de Administrație al FMI.

3.5 Asistența tehnică acordată de Fondul Monetar Internațional

Acordarea de asistență tehnică este una dintre cele mai eficiente modalități de
susținere a proceselor de reformă și a angajamentelor asumate de statele membre prin diverse
acorduri. Prin asistență tehnică și detașare de experți, Fondul oferă consiliere și programe –
suport în scopul combaterii dezechilibrelor monetare, fiscale și statistice, care își au adeseori

63
sorgintea la nivel macroeconomic. Asistența tehnică completează și intensifică celelalte forme
de asistență acordate de către Fond: supravegherea și activitatea de creditare.
FMI si-a început activitatea de acordare de asistență tehnică în anul 1964, ca răspuns
la cererea câtorva state asiatice și africane, care și-au câștigat independența în perioada
respectivă și doreau să obțină ajutor pentru crearea propriilor ministere de finanțe și bănci
centrale.
La mijlocul anilor ’80, s-a produs redirecționarea asistenței rehnice de la detașarea pe
termen lung a experților spre sprijinirea realizării obiectivelor pe termen scurt ale Fondului. În
anii ’90, în prim plan a trecut satisfacerea nevoii – resimțite de un mare număr de state cu
economie centralizată – de a avea experți care să furnizeze cunoștiințele necesare pentru
tranziția către o economie de piață.
În ultimii ani, FMI se confruntă cu necesitatea asigurării de recomandări prompte și
operaționale pentru țările care au trecut prin puternice tulburări interne, în vederea susținerii
sistemelor financiare, îmbunătățirea colectării și analizei datelor financiare și statistice,
consolidării cadrului legal și ameliorării reglementărilor și prudențialității bancare.
Fondul furnizează asistență tehnică în principal în patru domenii:
1. Îmbunătățirea funcționării sectorului financiar și monetar prin: perfecționarea
reglementării, supervizării și restructurării sistemului bancar, managementul
adecvat al politicii valutare, modernizarea sistemelor de compensații și plăți,
restructurarea și asigurarea independenței autorității monetare centrale,
implementarea standardelor internaționale de contabilitate.
2. Susținerea fermă a politicilor fiscale sănătoase prin consiliere privind: impunerea
fiscală, politica vamală, elaborarea bugetului de stat, acoperirea deficitului bugetar,
datoria externă.
3. Conceperea și revizuirea legislației financiare și economice.
4. Elaborarea și difuzarea analizelor economico – statistice, în concordanță cu
standardele internaționale de întocmire și clasificare a situațiilor financiare și
balanței de plăți.
De asemenea, FMI organizează cursuri de pregătire profesională pentru oficiali ai
autorităților monetare centrale și ai puterii legislative din statele membre, atât la sediul central
al Fondului din Washington cât și la centrele de perfecționare regionale: Joint Africa Institute
(Tunisia), Joint Regional Training Center for Latin America (Brazilia), Joint Viena Institute
(Austria) și IMF Singapore Regional Training Institute (Singapore). În fine, Fondul acordă
asistență tehnică statelor membre prin detașarea în țările respective de experți și consultanți
permanenți, pe o perioadă ce poate varia de la câteva săptămâni la câțiva ani. În ultimul timp,
Fondul a adoptat o abordare regională în materie de asistență tehnică, deschizând trei centre
locale de asistență tehnică pentru țările din Pacific, Caraibe și Africa de Est.
România a devenit membră a FMI la 15 decembrie 1972. Cota – parte de capital
subscrisă și vărsată de România este de 1,03 miliarde DST (0,48%), ceea ce îi conferă o
putere de vot de 10.555 voturi (0,49%). Reprezentantul României în Consiliul Guvernatorilor
este, de drept, Guvernatorul BNR, iar reprezentantul în Consiliul de Administrație al FMI
(Director Executiv) este numit de Olanda, care este țara cea mai dezvoltată din
grupa ”constituentă” din care face parte țara noastră; din această ”constituență” mai fac parte,
pe lândă Olanda și România, următoarele țări: Armenia, Bosnia – Herzegovina, Bulgaria,
Croația, Cipru, Israel, Serbia și Muntenegru, Macedonia, Moldova și Ucraina. Începând cu
1972, România a folosit resursele FMI de nouă ori, pentru a susține financiar programele
economice ale guvernelor vremii, După căderea comunismului, Fondul a acordat României
asistență tehnică în mai multe domenii esențiale pentru reforma economică, și anume:
legislația fiscală și vamală, politica monetară, organizarea Băncii Naționale a României,
supravegherea prudențială și statistica bancară.

64
IV BANCA MONDIALĂ

4.1 Rolul Băncii Mondiale

Banca Mondială a luat ființă în anul 1946, în virtutea acordurilor de la Bretton Woods.
Obiectivul său inițial a fost ”finanțarea reconstrucției economiilor statelor membre”, afectate
de cel de-al doilea război mondial. Acest obiectiv a rămas și în prezent principala preocupare
a Băncii Mondiale, având în vedere dezastrele naturale, acțiunile umanitare și refacerea post
conflictuală, care privesc economiile în tranziție sau în curs de dezvoltare. Totuși, activitatea
Băncii Mondiale este axată actualmente preponderent pe reducerea nivelului sărăciei la nivel
global.
Într-adevăr, în lumea în care trăim, se creează un produs global de peste 31 trilioane
dolari anual, ceea ce permite ca în unle țări, venitul mediu pe cap de locuitor să fie de peste
40.000 USD. Pe de altă parte, 2,8 miliarde de oameni trăiesc cu mai puțin de 700 $ anual, din
care 1,2 miliarde au un venit de mai puțin de 1 $/zi. Ca urmare a acestui fapt, 33.000 de copii
mor zilnic în țările în curs de dezvoltare, unde, în fiecare minut o femeie moare în timpul
nașterii.
Provocarea reprezentată de reducerea acestor nivele ale sărăciei – în timp ce popolația
planetei continuă să crească, până la o cifră estimativă de 3 miliarde în 2050 – este enormă.
Or, una din instituțiile cele mai importante de asistență în vederea dezvoltării este Banca
Mondială (BM), care desfășoară activități preponderente în domenii cum ar fi: construirea de
școli și spitale, asigurarea electricității și apei curente, combaterea bolilor, protejarea mediului
înconjurător.
Banca Mondială nu este o bancă în sensul propriu al noțiunii, ci o agenție specializată
a Națiunilor Unite, fomată prin cooperarea a cinci instituții specializate: Banca Internațională
pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Asociația Internațională de Dezvoltare (AID),
Corporația Financiară Internațională (CFI), Agenția de Garantare a Investițiilor Multilaterale
(AGIM) și Centraul Internațional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investițiilor
(CIRCDI).
În perioada anilor 1980, operațiunile băncii mondiale au fost radical reformate:
începutul decadei a fost caracterizat de probleme macroeconomice și de necesitatea
reeșalonării datoriei externe a tuturor țărilor membre, în timp ce sfârșitul deceniului a adus în
prim plan aspectele ecologice și cele rezultate din reacțiile societății civile, vis – á – vis de
activitatea instituției. În aceste condiții, reformarea Băncii Mondiale s-a realizat prin diverse
acțiuni ale celor cinci instituții constitutive – în mod separat și în colaboare în vederea
creșterii eficienței interne și a eficienței externe. Actualmente Banca Mondială joacă un rol
important pe scena politicii globale, fiind angajată în mod efectiv cu parteneri și clienți din
zonele fierbinți, precum economia post – conflictuală din Bosnia, Afganistan, Timorul de Est
sau Irak, asistența post – criză din Asia dau asistența economică post – cutremur din Turcia.
Pentru ca o țară să devină membră a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (BIRD), este necesar ca aceasta să fie membră a Fondului Monetar Internațional
(FMI). La rândul său, calitatea de membru în Corporația Financiară Internațională (CFI),
respectiv în Asociația Internațională de Dezvoltare (AID) și în agenția de garantare
multilaterală a investițiilor (AGMI) este condiționată de calitatea de membru al BIRD.
Prima etapă oficială în procesul de aderare la BM este depunerea unei cereri de
aderare. După primirea cererii și după ce a fost determinată cota – parte din capital ce
urmează a fi subscrisă la FMI, autoritățile țării care solicită aderarea sunt consultate în ceea ce
privește subscrierile de capital pe care le propun pentru BIRD, CFI, AID și AGMI. După
confirmarea faptului că subscrierile propuse sunt acceptabile, cererile vor fi luate spre analiză

65
de către Conducerea Executivă a fiecărei din instituțiile amintite. În cadrul unui rezultat
favorabil, aceste organe de conducere vor recomanda ”Consiliului Guvernatorilor” (format în
cadrul fiecărei instituții, din reprezentanții statelor membre), ca țara solicitată să fie admisă ca
membru, conform termenilor și condițiilor specificate în rezoluția care urmează să fie
adoptată.
Procedura de votare durează, deobicei, în jur de 6 săptămâni. În această perioadă, se
așteaptă din partea autorităților țărilor solicitante să ia anumite măsuri, conforme cu
procedurile constituționale din țara respectivă, cum ar fi: adoptarea legislației adecvate,
vărsare capitalului subscris, asumarea celorlalte obligații care decurg din calitatea de membru.
Natura exactă a acestor măsuri și conținutul legislației propuse sunt discutate cu personalul
juridic al Băncii și vor fi, în general, similare cu acelea relative la calitatea de membru al FMI.
După adoptarea rezoluțiilor prin care se hotătăște acordarea calității de membruj,
precum și după efectuarea altor operațiuni tehnice (vărsarea capitalului subscris, înaintarea
documentelor de ratificare, semnarea statutului FMI), se trece la semnarea exemplarului
originar al statutului BIRD, al CFI, al AID, și al Convenției AGMI, precum și la depunerea
instrumentului de ratificare a convenției AMI, ceea ce echivalează cu încheierea procedurii de
aderare.
Țările membre sunt reprezentate în organul suprem de conducere care este ”Consiliul
Guvernatorilor”. În acest organism, fiecare își desemnează un titular și un supleant, ambii cu
un mandat reînnoibil de cinci ani, ce îndeplinesc ex – ofiicio și funcțiile corespondente
din ”Consiliul Guvernatorilor” din cadrul AID și CFI, membrii ”Consiliului Guvernatorilor”
al AGMI și al CIRCDI sunt desemnați în mod separat.
Ca organ suprem de conducere, cu funcții similar cu cele ale Adunării Generale a
Acționarilor (statele membre), ”Consiliul Guvernatorilor” are ca atribuții acceptarea de noi
membrii sau suspendarea calității acestora, diminuarea sau creșterea capitalului social,
repartizarea venitului net, aprobarea bugetului. Întrunirile ”Consiliului Guvernatorilor” sunt
anuale și anume 2 ani consecutivi la Washington, iar în cel de al treilea, pentru a reflecta
caracterul internațional al acestei instituții, într-un alt stat membru.
Unele atribuții ale „Consiliului Guvernatorilor” au fost delegate ”Consiliului Director”
format din 24 de directori executivi care este organul de conducere operativă.

4.2 Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD)

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare este cea mai veche


componentă a Băncii Mondiale. A luat ființă în anul 1944 în urma conferinței de la Bretton
Woods. Inițial scopul acestei instituții a fost acordarea de credite statelor europene și Japonia,
cu rate ale dobânzii scăzute, în vederea refacerii infrastructurii distruse în cel de al doilea
război mondial. Acest plan a fost abandonat în momentul în care aceste state au optat pentru
granturile nerambursabile aferente ”Planului Marshal”. Pe parcursul următoarelor decenii,
BIRD și-a adptat obiectivele în direcția creditării țărilor din lumea a treia.
Actualmente, politica BIRD este decisă de statele membre, prin intermediul organelor
de conducere amintite: ”Consiliul Guvernatorilor”, ”Consiliul Director”, și ”Președinte”. Însă,
chiar dacă aproape toate statele lumii au calitatea de membru, instituția este condusă după
regula: ”un dolar un vot”, fiind controlată astfel, de SUA, Anglia, Japonia, Germania, Franța,
Canada și Italia. Aceste țări formeză ”Grupul celor 7” având o putere de vot de peste 40% în
cadrul ”Consiliului Guvernatorilor”.
Obiectivele actuale ale BIRD sunt următoarele:
§ acordarea de asistență în vederea dezvoltării statelor membre prin facilitarea
investițiilor de capital, reconstrucția economiilor afectate de conflicte armate,

66
reconversia facilităților productive, și încurajarea dezvoltării resurselor și
capacităților de producție în țările slab dezvoltate;
§ promovarea investițiilor externe private prin garantarea creditelor și a celorlalte
forme de transfer privat de capital;
§ promovarea creșterii comerțului internațional pe termen lung și menținerea
echilibrului balanței de plăți prin încurajarea investițiilor în vederea devoltării
resurselor productive ale statelor membre, creșterea productivității, a standardelor
de viață și a condițiilor de muncă;
§ implementarea operațiunilor proprii în vederea promovării investițiilor
internaționale în corelație cu investițiile specifica ale economiilor statelor membre,
iar în perioadele post conflictuale, asistența tranziției de la o economie de război
către una de piață.
Resursele financiare ale BIRD sunt constituite din: cotele-părți de capital subscrise de
către statele membre și împrumuturi angajate de pe piețele internaționale prin vânzarea de
obligațiuni.
Cotele-părți de capital subscrise de fiecare țară membră sunt stabilite în funcție de
situația economică și financiară a țării respective și de cota de participare la FMI. Totuși spre
deosebire de instituțiile financiare propriu – zise, BIRD nu operează în scopul maximizării
profitului, ci își folosește cota de solvabilitate ridicată pe care o are pentru a transfera
clienților săi - țări în curs de dezvoltare dobânda scăzută de care este în măsură să beneficieze
pe piețele private de capital.
Creditele acordate de BIRD au o rată a dobânzii sub nivelul celei de piață, fiind
destinate cu precădere realizării reformelor structurale sau îmbunătățirii infrastructurii
aferente unor domenii de activitate specifice (minerit, agricultură, sistem energetic, sistem
bancar), finanțării pe bază de proiect (autostrăzi, termocentrale sau electrocentrale) și acțiuni
guvernamentale la nivel macroeconomic, relalizate în vederea atingerii obiectivelor aferente
unor programe de ajustare structurală. Aceste credite pot acoperi întregul cost al proiectelor
respective oferindu-se concomitent și programe de asistență tehnică țărilor în curs de
dezvoltare în vederea realizării transferurilor tehnologice (în domeniile privatizării marilor
întreprinderi de stat, dezvoltării sistemului bancar și pieței autohtone de capital sau creării
unui sistem legislativ favorabil investițiilor străine directe) și consolidării dezvoltării
sustenabile.
Beneficiarii creditelor BIRD, sunt în general, țări cu venituri mici sau medii. Banca
acordă credite în condiții asemănătoare cu cele ale pieței, dar pe termen lung, și anume țărilor
cu un venit pe cap de locuitor mai mic de 5.185 $. Deobicei beneficiarii au acces într-o
oarecare măsură și la piețele de capital privat. Banca facilitează, în esență, accesul la capital,
în volum mai mare, în condiții mai bune, pe termene mai lungi și într-un mod mai sustenabil
decât ceea ce oferă piața în mod direct pentru aceste țări. Țările care se împrumută de la BIRD
dispun de mai mult timp pentru a rambursa datoriile decâît dacă s-ar împrumuta de la o bancă
comercială – între 15 – 20 ani, cu o perioadă de grație de 3 – 5 ani înainte de a începe
rambursarea capitalului.
Plafonul maxim al creditelor ce pot fi acordate – conform legii dolar / dolar – este dat
de capitalul subscris + fondurile de rezervă.
Pentru a fi eligibile la creditele BIRD, statele respective trebuie să fie membre ale
grupului Băncii Mondiale și să accepte programele de ajustare structurală (orientate către
reducerea deficitelor bugetare prin diminuarea cheltuielilor guvernamentale, în special a celor
aferente programelor sociale, accelerarea privatizărilor, stimularea exportului și liberalizarea
comerțului și politicilor investiționale) impuse de către aceasta.
Obiectivul declarat al acestor reforme este crearea unor economii robiuste, capabile de
a-și rambursa la scedență datoriile existente. Aceste politici macroeconomice reprezintă

67
criterii de eligibilitate a debitorilor, incluzând deseori clauze de reducere a cheltuielilor
guvernamentale aferente serviciilor sociale.
BIRD acordă două tipuri de credite de bază:
§ credite de investiții în bunuri, lucrări și servicii, în sprijinul proiectelor de
dezvoltare economciă și socială într-o arie largă de sectoare;
§ credite de ajustare, care oferă finanțare rapidă în sprijinul politicilor și reformelor
instituționale.
După ce debitorul identifică și pregătește o propunere de proiect, BIRD examinează
viabilitatea propunerii respective. În timpul negocierii împrumutului Banca și debitorul cad de
acord asupra obiectivelor de dezvoltare, a componentelor, rezultatelor, indicatorilor de
performanță, a planului de implementare și a unui calendar de distribuire a fondurilor
împrumutului. După aprobarea creditului de către BIRD, și intrarea sa în vigoare, debitorul
implementează proiectul sau programul conform termenilor conveniți.

4.2 Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID)

Succesul înregistrat de BIRD după cel de-al doilea război mondial a determinat
orientarea activității acesteia către țările în curs de dezvoltare, țări care au necesitat
condiționări mai flexibile decât cele oferite inițial de instituția respectivă. Ca urmare, au fost
puse bazele unei noi componente a Băncii Mondiale, numită Asociația Internațională pentru
Dezvoltare (AID) a cărei activitate constă în creditarea celor mai sărace țări ale globului, în
cele mai favorabile condiții posibile. AID a luat ființă în anul 1960, primele credie fiind
acordate în anul 1961 (Chile, Honduras, India și Sudan).
Obiectivul AID constă în reducerea sărăciei din țările cele mai sărace prin acordarea
de credite fără dobândă (denumite generic soft credits) și de granturi pentru programe de
refacere economică și de îmbunătățire a condițiilor de viață cum ar fi: crearea unui mediu
concurențial competitiv, capabil să facă față amenințărilor globalizării, crearea instituțiilor,
politicilor economice, infrastructurii și a capitalului uman necesar dezvoltării sustenabile și
ecologice, ori prevenirii și restrângerii flagelului HIV.
AID acționează în vederea reducerii decalajelor dintre și din interiorul statelor,
combaterii sărăciei și promovării accesului egal la oportunitățile create de dezvoltarea
economică.
BIRD și AID pot fi considerate instituții complementare, având același sediu, aceeași
angajați și fiind conduse de același Președinte. Resursele lor sunt însă diferite, iar creditele
acordate de AID au, în general, un accentuat caracter concesional, ce necesită o permanentă
realocare de fonduri.
Calitatea de membru al AID (164 de țări) este condiționată de aderarea la BIRD:
Resurse financiare ale AID sunt constituite din:
§ subscrieri inițiale ale statelor membre;
§ contribuții și reconstituiri guvernamentale periodice ale țărilor dezvoltate;
§ împrumuturi și contribuții ale statelor membre;
§ donații BIRD;
§ prelevări din beneficii nete ale BIRD;
§ rambursări de credite AID acordate anterior.
La ora actuală, contribuțiile cumulative totale se ridică la valoare de 118,9 miliarde de
dolari.
Creditele acordate de AID – denumite în limbaj tehnic ”credite” pentru a putea fi
delimitate de împrumuturile acordate în condiții clasice de către BIRD – sunt destinate acelor
țări care au un PIB per capita mai mic de 865 de dolari și care nu îndeplinesc condițiile de

68
creditare impuse de BIRD (referitoare la nivelul diverșilor indicatori macroeconomici). Există
și țări (de exemplu India sau Indonezia) care sunt eligibile atât la creditele AID (susceptibile a
fi acordate țărilor cu un venit mic pe cap de locuitor), cât și la creditele BIRD și anume
datorită credibilității financiare și a ratingului lor de țară satisfăcător. În prezent, condițiile de
eligibilitate impuse de AID sunt îndeplinite de 81 de țări, cu o populație totală de 2,5 miliarde
de oameni, adică jumătate din numărul locuitorilor țărilor în curs de dezvoltare.
Anual, Banca Mondială evaluează performanțele programelor politice și economice
ale fiecărui debitor AID. Începând cu anul 1998, criteriile și metodologia de analiză a
evoluției țărilor beneficiare au fost modificate, în sensul includerii, adițional, a analizei
politicilor guvernamentale și a instituțiilor însărcinate cu implementarea programelor
negociate. În prezent, există 20 de criterii de performanță, grupate în patru categorii:
1. Managementul economiei.
2. Politici guvernamentale structurale.
3. Politici de echitate socială.
4. Instituțiile și managementul sectorului public.
Volumul alocărilor AID este determinat, primordial de rating – ul fiecărui debitor
corespondent criteriilor de evaluare mai sus menționate. Excepție fac țările din Africa Sub-
Sahariană, unde, datorită necesității stringente de accelerare a procesului de dezvoltare
economică și socială, creditele AID sunt prioritare.
Creditele sunt administrate în mod flexibil în vederea asigurării unui răspuns prompt
la posibilele schimbări importante în permanențele programelor implementate, existând
corelări periodice ale nivelului alocărilor per capita.
Creditele și subvențiile AID reprezintă aproximativ un sfert din asistența financiară a
Băncii Mondiale. Creditel AID au maturități de 20, 35 sau 40 de ani, cu o perioadă de grație
de 10 ani; aceste credite nu sunt purtătoare de dobândă, având însă o taxă de comision de
0,75% pe an asupra părții efectiv utilizate.
Drept exemple reprezentative ale finanțării AID pot fi citate următoarele programe:
1. Sprijinirea procesului educațional al tinerelor femei, eforturile fiind direcționate
către alocarea de burse și programe speciale în vederea reducerii procentului de
abandon la nivelul școlii gimnaziale (Bangladesh); reformularea metodei de calcul
a fondurilor publice alocate instituțiilor de învățământ terțiar, în vederea
amplificării participării feminine (Yemen); organizarea de programe pentru
prevenirea repetenției și abandonului școlar feminin (Burkina Faso); asigurarea de
granturi guvernamentale și pentru ONG – uri, în vederea integrării fetelor din
minoritățile naționale în școli (Vietnam); programe de conștientizare publică a
importanței educației feminine, concomitent cu acordarea de burse și premii
speciale pentru absolventele cu rezultate deosebite la studii (Ciad).
2. Atenuarea impactului răspândirii virusului HIV în Africa, prin proiecte
educaționale, considerându-se că procesul educațional este principala metodă, din
punct de vedere al costurilor, de prevenire a răspândirii SIDA. Operațiunile
vizează pregătirea și distribuirea de materiale informative despre HIV, cu
precădere acelor destinate instituțiilor de învățământ (Nigeria); asimilarea
cunoștiințelor acumulate în domeniul epidemologic, igienă și nutriție (Ciad);
finanțarea inițiativelor școlii de prevenire și diminuare a răspândirii HIV (Sierra
Leone). De exemplu, sprijnul financiar aferent anului 2004, constând în principal
în creșterea alocărilor pentru sectorul educaţional s-a concretizat în creșterea
gradului de integrare a învăţământului în cadrul programului internaţional pentru
combaterea HIV din Africa.
3. Îmbunătăţirea calităţii învăţământului, care constituie o caracteristică
fundamentală a tuturor programelor AID contemporane, recunoscându-se faptul că

69
reforma curiculei școlare, îmbunătăţirea bazei materiale, pregătirea profesională
continuă sau evaluarea procesului educaţional sunt absolut necesare în vederea
creșterii calitative a educaţiei. De exemplu, programul de îmbunătăţire a calităţii
învăţământului tehnic din India asigură granturi instituţionale competitive pentru
promovarea centrelor de excelenţă academică și implementarea de reţele de
colaborare în vederea utilizării comune a resurselor tehnologice și îmbunătăţirea
rezultatelor în favoare comunităţilor locale și a economiei indiene în ansamblu. La
rândul său, programul de evaluare a sistemului educaţional din Pakistan este
primul din categoria celor orientate în exclusivitate către iniţierea unui sistem de
învăţământ nou, caracterizat prin evidenţierea capacităţii creative și învăţarea
experimentală.

4.4 Corporaţia Financiară Internaţională (CFI)

După înfiinţarea sa, Banca Mondială a urmărit crearea unei entităţi noi,
complementare activităţii sale de bază, care să acţioneze în direcţia stimulării investiţiilor
aferente sectorului privat din ţările slab dezvoltate. Noua instituţie financiară – denumită
iniţial „Corporaţia Internaţională de Dezvoltare”, iar apoi Corporaţia Financiară Internaţională
(CFI) – a fost înfiinţată în anul 1956, având 31 de ţări membre. Această organizaţie își
propune să interacţioneze echitabil cu sectorul privat și cel public, acordând credite, asigurând
expertize tehnice de evaluare a propunerilor de investiţii private și asumându-și riscurile
comerciale aferente. În cadrul procesului de înlăturare a principalelor beriere din cale
investiţiilor private din ţările slab dezvoltate, CFI își propune, de asemenea, să acţioneze în
vederea încurajării formării capitalului privat autohton necesar creării de noi locuri de muncă,
creșterii veniturilor aferente investiţiilor străine și transferului tehnologic și de Know – how
pe axa nord - sud.
În prezent, CFI are 175 de ţări membre și reprezintă cea mai importantă instituţie de
fiannţare multilaterală pentru sectorul privat din ţările în curs de dezvoltare.
Obiectivul primordial al CFI este promovarea dezvoltării economice prin încurajarea
intreprinderilor productive și a pieţelor de capital din statele membre, prin crearea condiţiilor
stimulative pentru fluxuri financiare autohtone și internaţionale, precum și prin promovarea
de proiecte sustenabile.
Principalele domenii spre care se orientează actualmente atenţia CFI sunt: intrarea pe
pieţele internaţionale de capital a companiilor private din ţările în curs de dezvoltare și
acordarea de asistenţă tehnică mediului de afaceri și guvernelor.
Funcţionarea CFI și programele sale sunt gestionate de organele de conducere ale
BIRD prin intermediul „Consiliului Guvernatorilor” și al „Consiliului Director” (format din
24 de directori executivi). „Președintele” grupului Băncii Mondiale este și președinte al CFI,
iar acesta, împreună cu vicepreședinţii, formează „Grupul Managerial” care este însărcinat cu
planificarea strategică și procesele decizionale. Personalul este format din peste 2200 angajaţi
din care 58 % activează la sediul principal din Washington iar restul în cele 86 de
reprezentanţe mondiale.
Operaţiunile CFI au un fundament comercial urmărindu-se obţinerea de profit. Astfel,
operaţiunile de acordare de credite pentru investiţii cad în responsabilitatea a două categorii
de departamente: regionale și sectoriale. Departamentele sectoriale administrează proiecte din
domeniul corespondent la nivel global, indiferent de locaţia geografică a investiţiei, iar cele
regionale acţionează într-o anumită zonă geografică, în sectorele care nu intră sub incidenţa
celor dintâi (în general, în domeniile industriei manufacturiere, pieţei și serviciilor financiare).

70
Statutul CFI a fost modificat în anul 1961, transformând organizaţia într-un organism
cu activitate bancară propriu – zisă. În anul 1965, o nouă modificare a permis acordarea de
credite de până la 400% din capitalul propriu ţărilor solicitante. La 1 ianuarie 2000, CFI și
Banca Mondială au creat patru departamente de lucru multisectoriale, în domeniile în care se
remarcă o puternică interferenţă a politiclului în tranzacţiile investiţionale private:
Departamentul petrolului, gazelor naturale, mineritului și produselor chimice; Departamentul
Întreprinderilor mici și mijlocii; Departamentul informaţional și al tehnologiei comunicării și
Departamentul servicilor de consultanţă pentru sectorul privat.
Scopul acestor reorganizări este stimularea creșterii ponderii sectorului privat la nivel
macroeconomic printr-o mai eficientă coordonare a investiţiilor.
CFI oferă o gamă variată de servicii și produse financiare companiilor din statele în
curs de dezvoltare. Printre acestea, amintim următoarele:
§ credite pe termen lung cu rata dobânzii fixă sau variabilă;
§ investiţii de portofoliu;
§ operaţiune de swap valutar;
§ acordarea de garanţii împotriva riscurilor aferente investiţiilor;
§ efectuarea de operaţiuni de intermediere financiară.
Pentru serviciile financiare efectuate, CFI percepe o rată a dobânzii de piaţă,
neacceptându-se garanţii guvernamentale.
Pentru a putea fi eligibile în vederea finanţării, CFI, proiectele trebuie să fie profitabile
pentru investitori, să aducă un anumit beneficiu ţării gazdă și să satisfacă normele ecologice și
sociale internaţionale. CFI finanţează proiecte din majoritatea sectorelor economice
importante: infrastructură, turism, industrie, sănătate, educaţie, servicii financiar – bancare.
În vederea asigurării participării investitorilo din sectorul privat la proiectele finanţate,
CFI își limitează cota parte de investiţie, în cadrul fiecărui proiect, la 20% - 50% din costurile
total previzionate. Creditele acordate de CFI au valori ăntre 1 mil. și 10 mil. dolari.
Datorită succesului înregistrat și a statutului de institiţie multilaterală a ONU, CFI
acţionează ca un catalizator al investiţiilor private, participarea sa la diferite proiecte
intensificând siguranţa și încrederea posibililor viitori investitori și acţionari.
CFI desfășoară o amplă activitate de consultanţă în domeniile restructurărilor
financiare, realizarea planurilor de afaceri, identificarea de pieţe și parteneri externi,
dezvoltarea de produse și tehnologii și mobilizarea de resurse financiare. De asemenea, CFI
furnizează contra cost, recomandări guvernelor din ţările în curs de dezvoltare cu pricire la
măsurile necesare pentru creearea unui mediu de afaceri concurenţial sănătos sau la
modalităţile de atragere a investiţiilor străine directe.
CFI transferă resurse în mod direct către ţările în curs de dezvoltare prin sindicalizarea
de împrumuturi cu alte bănci comerciale internaţionale sau fonduri de investiţie, având și o
amplă activitate de plasament a obligaţiunilor private.

4.5 Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale (AGIM)

Incertitudinile privind mediul economic și riscul politic conduc adeseori la încetinirea


procesului investițional și la orientarea investițiilor străine directe către un număr restrâns de
țări. Or, aceasta înseamnă că majoritatea statelor slab dezvoltate sunt ignorate de marii
investitori.
Agenția de Garantare a Investițiilor Multilaterale (AGIM) a fost înființată în anul 1988,
ca răspuns direct la criza datoriilor externe din anii 1980. La ora actuală, această instituție
poate fi considerată un catalizator important al investițiilor externe în țările în curs de
dezvoltare prin prisma garanțiilor, asistenței tehnice și serviciilor legislative acordate.

71
Calitatea de membru al AGIM (164 de state) poate fi dobândită de orice țară membră a
Băncii Mondiale.
Obiectivul AGIM constă în promovarea investițiilor din țările în curs de dezvoltare, în
vederea susținerii dezvoltării economice, a reducerii sărăciei și îmbunătățirii nivelului de trai a
populației. Fiind o instituție globală de garantare a investițiilor private, AGIM este dedicată
promovării proiectelor de dezvoltare cu important impact social, economic și ecologic, prin
următoarele modalități:
§ crearea sentimentului de siguranță a investitorilor privați care investesc în țările în
curs de dezvoltare;
§ concentrarea atenției asupra țărilor și sectoarelor de activitate în care suportul
AGIM poate juca un rol primordial în atragerea de investiții străine;
§ acordarea unei atenții sporite mediului economic post-conflictual și din țările
foarte sărace;
§ extinderea interferenței acțiunii companiilor de asigurări internaționale;
§ soluționarea disputelor investiționale dintre guverne și investitorii străini;
§ furnizarea noilor produse ce încurajează investițiile străine directe, în concordanță
cu necesitățile clienților externi;
§ estimarea și managementul riscului politic.
Rezultă că AGIM acționează precum un catalizator, în sensul că promovează
investițiile străine directe în țările slab dezvoltate – investiții care sunt o pre-condiție a
dezvoltării – prin serviciile sale de garantare, consultanță legislativă și asistență tehnică.
Serviciile de asistență tehnică joacă un rol primordial în catalizarea investițiilor străine
directe, prin încurajarea statelor în curs de dezvoltare în definirea și implementarea strategiilor
de promovare investițională.
De asemenea, AGIM dezvoltă și implementează intsrumente și tehnici de promovare a
oportunităților investiționale, furnizând servicii de informații on-line complementare
rapoartelor detaliate de țară.
În fine, agenția utilizează componențele pentru înlăturarea posibilelor bariere din calea
investițiilor, rezolvând diferendele dintre guverne și investitori prin intermediul programelor
de mediere diplomatică.

4.6 Centrul Internațional de Rezolvare a Litigiilor din Domeniul Investițiilor


(CIRCDI)

Prin natura activității sale, Banca Modială a fost nevoită de mai multe ori să se
constituie ca parte activă în negocierea sau rezolvarea litigiilor dintre diverse guverne și
investitori externi privați. Crearea, în anul 1966 a Centrului Internațional de Rezolvare a
Litigiilor din Domeniul Investițiilor (CIRCDI) – conform Convenției Internaționale de
soluționare a disputelor dintre state și nerezidenți, ratificată pe data de 14 octombrie 1966 – a
urmărit delegarea de autoritate de la Președintele Băncii Mondiale la un organism specializat
și, în modul acesta, promovarea îmbunătățirii fluxurilor internaționale de capital.
Organele administrative ale CIRCDI sunt Consiliul de Administrație – constituit din
reprezentanții tuturor statelor membre care au ratificat convenția menționată, prezidat de către
Președintele Băncii Mondiale și care se întrunește anual și un secretariat tehnic.
CIRCDI este o organizație internațională autonomă, chiar dacă are legături strânse cu
Banca Mondială, având în vedere că toate țările membre (134) sunt și membre ale acesteia din
urmă. Cutuma impune ca Guvernatorul desemnat de fiecare stat membru pentru Banca
Mondială să îndeplinească ex officio funcția de membru în Consiliul de Administrație al
CIDCDI.

72
CIRCDI asigură cadrul legislativ, de arbitraj și conciliere a disputelor dintre statele
membre și terții investitori străini, recursul la intervenția sa având însă un caracter voluntar.
Totuși, odată acceptată implicarea CIRCDI în negocieri, nici una dintre părțile în litigiu nu se
poate retrage unilateral; mai mult, toate statele membre, având sau nu calitatea de parte
implicată în arbitraj sunt obligate să recunoască și să aplice deciziile CIRCDI.
Cadrul juridic al arbitrajului se regăsește în contractele de investiții dintre guvernele
statelor membre și investitorii externi, în alte 20 de legi investiționale internaționale și peste
900 de convenții bilaterale, precum și în legiferarea arbitrajului prin Comisia pentru Dreptul
Comercial Internațional a Națiunilor Unite.
Pe lângă asigurarea cadrului general de arbitraj și reconciliere, CIRCDI se poate
implica începând cu anul 1978 și în situații ce impun recursul la o autoritate de arbitraj ad hic.
Numărul cazurilor judecate de CIRCDI a cunoscut o evoluție semnificativă în ultimii
ani, activitatea instituției reflectându-se și în cadrul cercetărilor și publicațiilor de specialitate.
CIRCDI colaborează cu celelalte unități ale Băncii Mondiale în vederea furnizării de
recomandări privind legislația investițională și a arbitrajului internațional.
Numărul spețelor arbitrajului CIRCDI este actualmente în creștere. Conform statutului
CIRCDI negocierile nu se desfășoară în mod obligatoriu la sediul central din Washington, ci
în cadrul diverselor instituții de arbitraj internațional agreate de CIRCDI, precum Curtea de
Arbitraj Permanent de la Haga, Centrul Asutralian pentru Arbitraj Comercial Internațional,
Centrul Internațional de Arbitraj din Singapore, Centrul Internațional de Arbitraj din Bahrain.

4.7 Grupul Băncii Mondiale în România

În România post – comunistă, activitatea Băncii mondiale a început în anul 1991. De


la acea dată, numărul operațiunilor Băncii Mondiale a crescut ajungând la 30 de programe și
la un total al sumelor angajate de peste 3 miliarde de dolari, din care circa 1 miliard reprezintă
volumul finanțării celor 21 de proiecte aflate în derulare în prezent. În plus, strategia de
asistență pentru România, concepută pentru perioada 2001 – 2004, a prevăzut inclusiv
acordarea unui sprijin financiar de până la 1,5 miliarde dolari, în funcție de capacitatea de
absorbție a economiei românești și de ritmul reformei și restructurării.
Programele finanțate de Banca Mondială urmăresc să ajute România să depășească
problemele cu care se confruntă prin:
§ creșterea investițiilor în sănătate, învățământ și dezvoltare rurală;
§ consolidarea mediului de afaceri;
§ sprijinirea reformelor structurale în sectorul financiar, al utilităților și al
întreprinderilor;
§ creșterea eficacității administrației publice și justiției;
§ dezvoltarea capacității de protecție a mediului.
În furnizarea de consultanță și finanțare, se acordă prioritate programelor legate de
integrarea europeană.
Un exemplu de proiect încheiat cu succes este Împrumutul de Ajustare a Sectorului
Privat (PSAL) care a sprijinit eforturile de stabilizare macroeconomică ale guvernului prin
cele patru componente principale ale sale: reforma și privatizarea sectorului financiar,
privatizarea întreprinderilor de stat; consolidarea mediului de afaceri din România;
dezvoltarea în continuare a programelor de protecție socială pentru lucrătorii disponibilizați.
Toate reformele importante prevăzute de PSAL au fost realizate integral și înainte de termen,
proiectul încheindu-se, de fapt, înainte de data stabilită (30 iunie 2000).
PSAL a ajutat guvernul român în procesul de închidere a celei mai mari bănci ce stat
aflate în dificultate (Bancorex), la găsirea agenților de privatizare pentru un număr de 62 de

73
întreprinderi de stat mari și la privatizarea a peste 1500 de întreprinderi de stat mici și mijlocii.
De asemenea, PSAL a ajutat guvernul în procesul de reducere a marilor pierderi ale unor
întreprinderi de stat, precum și la simplificarea și eficientizarea programului de protecție
socială.
PSAL I a fost urmat de PSAL II care a continuat și adâncit reformele începute.
Alte proiecte derulate de Banca Mondială în România se referă la aspectele prioritare
ale economiei românești: Proiectul pentru restructurarea sectorului minier și atenuarea
impactului social aferent (45 milioane de dolari), Proiectul de servicii pentru agricultură (11
milioane de dolari), Proiectul de facilitate a comerțului și transportului (17 milioane de dolari),
Proiectul de reformă a sectorului de sănătate (40 de milioane de dolari), Proiectul de finanțare
rurală (80 de milioane de dolari), Împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social, Proiectul
de reabilitare a sistemului de irigații, Proiectul pentru reducerea poluării în agricultură,
Proiectul de dezvoltare a sectorului silvic, Proiectul de dezvoltare rurală, Proiectul român
pentru eficiență energetică.
Recunoscând dificultățile cu care s-a confruntat societatea românească începând din
1990 în realizarea consensului asupra priorităților de dezvoltare pe termen mediu și lung,
autoritățile romîne au solicitat Băncii Mondiale includerea României în grupul – pilot al
țărilor participante la o inițiativă a Băncii Mondiale, cunoscută sub numele de Cadru General
de Dezvoltare (Comprehensive Development Framework – CDF).
Concepută ca o metodă participativă, CDF solicită informații și opinii unui mare
număr de grupuri de persoane, care manifestă interes față de viitorul țării respective. În cazul
României, asemenea consultări intensive s-au desfășurat în cursul lunilor mai-iulie 1999, în
cadrul unor reuniuni la care au participat mai bine de 500 de persoane (lideri sindicali,
industriali, universitari, religioși, reprezentanți ai mass media și ai altor segmente ai societății
civile, oficialități din administrația centrală și locală, membri ai partidelor politice aflate aunci
în opoziție). Acest larg dialog a contribuit la o mai mare continuitate a relațiilor Băncii
Mondiale cu România, înaintea, în timpul și după încheierea ciclului electoral. Partenerii
multilaterali și bilaterali ai României au fost și ei activ implicați în tot acest proces, astfel
încât acești parteneri pentru schimbare să își poată stabili mai bine strategia de sprijinire a
României în vederea atingerii obiectivelor sale de dezvoltare.

74
V. UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ EUROPEANĂ

Uniunea Economică și Monetară (UEM) cunoscută și sub denumirea de zona euro sau
Euroland a luat ființă la 1 ianuarie 1999, odată cu apariția monedei unice europene euro.
Această uniune este cea mai avansată formă de integrare economică, cunoscută până în
prezent în lume, realizată de țări independente din punct de vedere politic. Faptul că 12 țări
membre ale Uniunii Europene (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania) au renunțat la monedele lor naționale pentru
a adopta o monedă unică – euro – constituie cel mai important eveniment monetar petrecut în
zilele noastre.

5.1 Procesul de unificare monetară europeană

Crearea UEM este rezultatul unui proces îndelungat, început în anii ’70 în perioada de
criză a sistemului internațional de la Bretton Woods.
Astfel, prima propunere oficială de constituire a unei zone monetare europene a fost
făcută în anul 1969 (Consiliul European, La Haye). Un an mai târziu, a apărut Raportul
Werner care a recomandat, la rândul său, creearea a ceea ce s-a numit șarpele valutar.
În anul 1972 nouă țări europene – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Marea
Britanie, Irlanda și Danemarca – au decis să limiteze la ± 2,25% fluctuațiile cursurilor
reciproce ale monedelor lor, în condițiile flotării libere a acestora față de dolarul american.
Acest aranjament a fost cunoscut sub denumirea de șarpe valutar. În practică, a fost vorba
despre un acord între țările vest – europene, prin care s-a stabilit flotarea concertată (în bloc) a
monedelor respective față de dolarul american.
În anu, 1973, după cea de a doua devalorizare a dolarului american și în condițiile
șocului petrolier, mișcările speculative de capitaluri s-au amplificat foarte mult, provocând
oscilații ample și neprevăzute ale cursurilor valutare. Încercând să mențină totuși cursurile în
marjele de fluctuație prestabilite, băncile centrale europene și-au epuizat rapid rezervele
valutare. În aceste condiții, lipsa de coordonare și adoptarea unor politici monetare divergente
au determinat abolirea șarpelui valutar.
Astfel, RFG a reușit să mențină inflația sub control, prin aplicarea unei politici
monetare restrictive, caracterizate prin dobânzi reale pozitive ridicate. Celelalte țări europene
au eșuat însă în această încercare, fiind nevoite să părăsească rând pe rând șarpele valutar:
Italia, Marea Britanie (1973), Franța (1974, apoi din nou în 1976 după revenirea din 1975).
Până la urmă, în șarpele valutar au mai rămas doar marca vest – germană și câteva monede
strâns legate de aceasta, iar, ca urmare, acest mecanism a fost abandonat.
Conferința de la Kingston (Jamaica) a fost urmată, la rândul său, de o perioadă de
puternică instabilitate monetară, care a favorizat apariția unor ample mișcări speculative de
capitaluri.
În acest condiții, în anul 1978, șefii de stat s-au întâlnit la Copenhaga și au decis
crearea unei zone de stabilitate moentară în Europa.
Pe această bază, în 1979, s-a hotărât crearea unui Sistem Monetar European (SME).
După șocul petrolier din 1973 – 1974 și experiența nereușită a șarpelui valutar, care,
după cum am arătat nu a rezistat crizei internaționale de la sfârșitul anilor ’60 și începutul
anilor ’70, crearea SME a fost privită cu multe rezerve, atât în lumea academică, cât și în
cercurile de afaceri, puțini fiind cei care, în acea perioadă, au avut încredere în șansele sale de
a rezista în timp. Cu toate acestea, SME a funcționat până în anul 1999, când a fost introdus

75
euro. De fapt, el continuă să funcționeze și în prezent, într-o formă modificată, sub forma
Sistemului Monetar European bis (SME II).
Alți pași importanți în sensul constiturii UEM au fost adoptarea Actului Unic
European (1985), realizarea pieței unice, aprobarea Raportului Delors (1989) și încheierea
Tratatului de la Maastricht (1992).
Uniunea Economică și Monetară (UEM) s-a realizat pe baza prevederilor Tratatului de
la Maastricht, respectându-se cele trei faze stabilite în acest tratat. Trecerea la cea de a treia
fază a fost mai dificilă, deoarece, în perioada 1996 – 1997, s-a constatat că foarte puține țări
membre îndeplineau criteriile de la Maastricht. Ca urmare, numeroși economiști au încercat să
impună fie renunțarea la aceste criterii, fie modificarea lor, fiind convinși că, în caz contrar,
trecerea la cea de a treia fază ar fi imposibilă.
Fapt este că, deși a presupus eforturi foarte mari din partea țărilor membre ale Uniunii
Europene, trecerea la ce-a de a treia fază s-a făcut în concordanță cu prevederile Tratatului de
la Maastricht. Atsfel, moneda unică – euro – a fost adoptată la 1 ianuarie 1999 de 1 țări:
Asutria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Spania. La 1 ianuarie 2001, țărilor amintite li s-a adăugat Grecia. De la 1 ianuarie 2002, euro
există și sub formă de monedă efectivă (numerar: bancnote și monede).

5.1.1 Sistemul Monetar European

După cum am arătat, Sistemul Monetar European (SME) a fost creat în anul 1979.
Inițial, la SME au participat țările din șarpele valutar, cu excepția Angliei: Franța, Germania,
Italia, Luxemburg, Belgia, Olanda, Irlanda și Danemarca.
Caracteristicile principale ale SME au fost următoarele:
1. Uniunea monetară comună (ECU – European Currency Unit) definită pe baza unui
coș format din monedele tuturor țărilor participante.
2. Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, între monedele europene participante; aceste
cursuri au fost stabilite prin definirea și respectarea unui curs pivot al fiecărei
monede participante față de ECU; cursurile pivot puteau fi modificate cu acordul
celorlalte țări participante; marjele de variație acceptate ale cursurilor de schimb de
piață față de cursurile pivot erau de ± 2,25%.
3. Indicatorii de divergență pentru fiecare monedă participantă, care să reflecte
evoluția disparată a monedei respective față de celelalte monede participante
(pentru a cărei bănci centrale îi revine sarcina de a acționa pentru reechilibrarea
cursului de schimb).
4. Solidaritatea țărilor membre, manifestată prin crearea unei rezerve valutare
comune și acordarea de credite reciproce în cazul existenței unro dificultăți ale
balanței de plăți, precum și pentu finanțarea intervențiilor; în acest scop, a fost
creat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM).
În 1989, la SME a aderat și Spania, care a obținut pentru prima dată pentru moneda sa
(pesetas) o bandă de fluctuație extinsă ± 6%. În anul următor, Italia a extins și ea banda de
fluctuație a lirei italiene la ± 6%. De asemenea, în anul 1990, la SME a aderat Anglia, iar în
1992 Portugalia. În septembrie 1992, Anglia și Italia au părăsit SME; la rândul lor, pesetas –
ul spaniol și escudo-ul portughez sau devalorizat în repetate rânduri. Ca urmare, banda de
fluctuație a fost extinsă la ± 15%, doar marca vest – germană și guldenul olandez rămânând în
continuare în banda inițială (± 2,25%). Austria a aderat la SME ăn anul 1995, iar în anul 1996
a intrat Finlanda. În noiembrie 1996, lira italiană a revenit la rândul său în SME.
Principala cauză a acestor avataruri au fost fluctuațiile dolarului, care au determinat
apariția unei instabilități cronice a SME. Cu toate acestea, mecanismele de ajustare a

76
sistemului au reușit să restabilească echilibrul în interiorul economiilor europene și în relațiile
dintre acestea. Este adevărat că, în epocă, mai multe monede europene au fost devalorizate
(lira italiană, pesetas-ul spaniol) iar cursurile pivot ale monedelor participante au fost revizuite
în mai multe rânduri, însă, în general, s-au respectat regulile sistemului și nu au existat efecte
negative majore. Totodată, au existat și lungi perioade în care cursurile au rămas nemodificate.
În anul 1987 (prin acordurile de la Bâle – Nyborg) a fost eliminată posibilitatea de
realiniere a cursurilor, ceea ce a creat anumite tensiuni în cadrul SME, însă și acestea au fost
relativ ușor depășite, deoarece statele participante au fost dispuse să renunțe parțial la
autonomia politicii lor monetare și să urmeze politica impusă de Bundesbank, care se bucura
de un prestigiu deosebit, în urma performanțelor sale obținute în controlul inflației. Totuși,
deocamdată, această renunțare la o politică moentară națională independentă a fost doar
parțială, căci statele membre au păstrat încă o serie de mijloace de control asupra comerțului
lor exterior și asupra intrărilor de capital.
La începutul anilor ’90, mișcările de capital au fost complet liberalizate, ceea ce a
amenințat din nou, foarte serios, stabilitatea SME. Aceasta, deoarece, prin decizia amintită,
statele membre UE au ignorat în mod premeditat una dintre incompatibilitățile economice
fundamentale – cea între cursuri valutare fixe, mobilitatea perfectă a capitalului și politica
monetară autonomă – ceea ce a făcut ca criza SME să fie iminentă și inevitabilă. Și, într-
adevăr, criza SME, izbucnită în septembrie 1992, nu a făcut decât să confirme
incompatibilitatea – demonstrată teoretic – dintre cursurile valutare fixe, libera circulație a
capitalurilor și politica monetară independentă (triada incompatibilităților sau triunghiul
incompatibilităților).
Paradoxul este că această criză a SME a apărut exact în perioada în care s-a încheiat
Tratatul de la Maastricht, prin care statele europene își afirmau, în formă juridică, hotărârea
de a realiza o uniune economică și monetară și de a adopta o monedă unică.
Cauzele crizei SME nu au fost încă identificate și elucidate complet. Totuși, dintre
acestea pot fi amintite următoarele:
§ La 2 iunie 1992, Danemarca a respins, prin referendum, Tratatul de la Maastricht,
deși, probabil, rezultatul acestui referendum nu a fost decât un catalizator, mulți
economiști consideră că acest răspuns negativ al poporului danez a condus la
izbucnirea crizei SME, deoarece piața l-a interpretat ca o ezitare și ca un semnal că
UEM ar putea fi doar o himeră, care nu se va realiza niciodată, ceea ce a favorizat
atacurile speculative.
§ Unele țări participante la SME se confruntau, la acea dată, cu probleme de
competitivitate, din cauza inflației persistente și a creșterii costurilor cu forța de
muncă (de exemplu, cazul Italiei, a cărei monedă a fost și puternic atacată).
§ Existența unor anticipații privind schimbările inevitabile de politică moentare
cauzate de creșterea șomajului în unele țări europene, care au încurajat atacurile
speculative asupra monedelor statelor respective – orice modificare de politică
monetară corect anticipată fiind o oportunitate de câștig pentru speculatori.
§ Șocul macroeconomic puternic și, în orice caz, asimetric, reprezentat de unificarea
Germaniei, care a fost una dintre principalele cauze ale deteriorării situației
bugetare a statelor membre UE (privită prin prisma criteriilor de la Maastricht); ca
urmare, unificarea Germaniei și întârzierea revalorizării mărcii germane sunt
considerate de unii economiști drept cauze importante ale crizei SME.
§ Constatarea faptului că UE nu constituie o zonă monetară optimă, ceea ce a afectat
negativ anticipațiile de pe piață; într-adevăr, realizarea UEM nu era credibilă, în
contextul existenței unei puternice opoziții politice și a multor cereri de modificare
a criteriilor de la Maastricht, considerate a nu fi în concordanță cu teoria zonelor

77
monetare optime; în modul acesta, a apărut un cadru favorabil atacurilor
speculative.
Statele europene au au reacționat prompt pentru salvarea SME, demonstrând
determinarea lor de a continua procesul de unificare monetară. Astfel, s-a decis lărgirea benzii
de fluctuație la ± 15%, însă celelalte caracteristici ale sistemului au fost păstrate. În modul
acesta, SME a devenit ceea ce în teorie se numește zonă țintă, regime valutar ale cărui
mecanisme specifice au permis revenirea la stabilitate. Iar aceasta, cu atât mai mult cu cât
țările participante dețineau rezerve valutare suficiente pentru ca zona - țintă să fie sustenabilă
și credibilă.
O zonă țintă este un regim valutar de compromis între cursuri fixe și flexibile. În
cadrul unei zone - țintă, o țară sau un grup de țări stabilește limitele între care cursul valutar
poate fluctua. Atâta timp cât cursul valutar se menține în interiorul limitelor stabilite,
autoritățile nu intervin, iar ca urmare se pot concentra asupra altor obiective; când limitele
sunt atinse, banca centrală intervine pentru a reduce cursul în interiorul intervalului stabilit:
Zonele țintă au capacitatea de a stabiliza a priori cursul valutar: autoritățile permit
operațiunile speculative, dar le canalizează într-o manieră suplă și discretă. Pe de altă parte,
existența unui curs pivot polarizează anticipațiile.
În ciuda crizelor prin care a trecut, SME a consituit o experiență reușită, în special prin
performanțele obținute în materie de dezinflație (în perioada 1980 – 1987, rata medie a
inflației s-a redus de la 11,2% la 2,2% în țările participante).
Banda de ± 15% a fost menținută până la realizarea unificării monetare, fiind
considerată suficient de largă pentru a permite utilizarea cursurilor valutare ca mijloc de
apărare împotriva atacurilor speculative. Deoarece, această bandă a avut succes, în sensul că
statele membre UE au reușit să se mențină în interiorul ei pe o perioadă îndelungată, fără
intervenția băncii centrale, marja respectivă a fost menținută și pentru Sistemul Monetar
European II (SME II) – Exchange Rate Mechanism II – ERM II.

5.1.2 Uniunea Economică și Monetară (UEM)

Tratatul de la Maastricht, încheiat în anul 1992 și ratificat în anul 1993, a prevăzut


creearea unei Uniuni Economice și Monetare (UEM). În acest scop, statele membre UE
urmau să adopte o monedă unică și să renunțe la politica monetară națională, în favoarea unei
politici monetare unice, elaborată și implementată de o autoritate monetară comunitară numită
Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC).
Potrivit Tratatului, crearea UEM urma să se realizeze în trei faze:
1. În prima fază, în derulare deja la data semnării Tratatului urma să continue crearea
unei piețe unice, liberalizarea circulației capitalurilor și intensificarea coordonării
politicilor monetare.
2. În faza a doua, prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1994, urma să se intensifice
coordonarea politicilor economice și să se întărească disciplina bugetară. Tot în
această fază, trebuia să fie creat Institutul Monetar European (instituție care avea
să se transforme, la începutul celei de-a treia faze în Banca Centrală Europeană) și
să fie definitivat coșul pe baza căruia urma să fie definită moneda unică.
3. În faza a treia, prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1997 sau 1 ianuarie 1999 s-a
prevăzut fixarea ireversibilă a cursurilor de schimb, dispariția piețelor valutare,
elaborarea și aplicarea unei politici monetare unice și înlocuirea rapidă a
monedelor naționale cu moneda unică.
Renunțarea la politica moentară națională nu a fost considerată un cost major de către
fondatorii UEM. Într-adevăr, în conformitate cu teoria economică actuală, Tratatul de la

78
Maastricht precizează că singurul rol al politicii monetare trebuie să fie menținerea sub
control a inflației. Aceasta înseamnă că țările europene au căzut de acord că politica monetară
nu trebuie utilizată pentru atingerea altor obiective economice, de exemplu, pentru a încerca o
relansare economică. Această orientare este relevată de gradul mare de independență de care
se bucurau, deja, la data respectivă, băncile centrale naționale din țările membre UE.
Cu ocazia unificării economice și monetare s-a pus problema sustenabilității datoriei
publice. Soluția aleasă de semnatarii Tratatului de la Maastricht a fost nu federalism bugerat,
ci impunerea unei discipline bugetare riguroase statelor membre. Astfel, din prevederile
Tratatului, nu se stabilea o soluție pentru problemele datoriei publice, ci se încerca prevenirea
lor.
Procesul de unificare monetară realizat prin Tratatul de la Maastricht este definitiv și
ireversibil.
Ireversibilitatea procesului rezultă din modalitatea de trecere la faza a treia care este
condiționată de îndeplinirea unor criterii de convergență foarte precise, cunoscute și sub
denumirea de criteriile de la Maastricht, și anume:
§ rata inflației cu maxim 1,5% mai mare decât performanța în domeniul monetar a
celor mai bune trei economii din UE;
§ deficit bugetar de maxim 3% din PIB;
§ datorie publică de maxim 60% din PIB;
§ rata anuală a dobânzii la creditele pe termen lung cu maxim 2% mai mare decât
media celor trei state care au realizat cele mai bune performanțe în domeniul
monetar;
§ legislația națională compatibilă cu funcționarea SEBC;
§ participarea anterioară la SME (respectiv, începând cu 1999, la SME II), timp de
minim doi ani, fără tensiuni.
Periodic, la fiecare doi ani sau la cererea statelor membre UE, BCE realizează
Rapoarte de Convergență, în care se analizează gradul de îndeplinire a criteriilor de
convergență de către țările membre UE aflate în afara zonei euro.
Referitor la rata inflației, se are în vedere media celor trei țări care au avut cele mai
bune performanțe în domeniul stabilității prețurilor. Până acum, s-au considerat țările în care
rata inflației a fost cea mai scăzută, însă, în perspectiva în care în unele țări rata inflației va fi
negativă, se pune problema dacă deflația poate fi interpretată ca o performanță compatibilă cu
stabilitatea prețurilor.
Criteriul referitor la deficitul bugetar este considerat îndeplinit dacă statul nu este
subiect al unei evaluări a Consiliului UE prin care se stabilește existența unui deficit excesiv;
inexistența unui deficit excesiv înseamnă fie un deficit bugetar de maxim 3% din PIB, fie, în
cazul unui deficit mai mare, existența unei tendințe de reducere substanțială a acestuia (care
are ca rezultat apropierea deficitului de limita impusă), ori existența unei situații excepționale
și temporare (cauzate de cauze conjuncturale), nivelul deficitului fiind totuși apropiat de
limita de 3%. Această evaluare este completată de un Raport la Comisie Europene, în care se
exprimă opinia acesteia legată de existența sau inexistența unui risc de a înregistra un deficit
excesiv în statul în cauză. Comitetul Economic și Financiar (ECOFIN) se pronunță asupra
raportului Comisiei, iar Consiliul UE adoptă, cu majoritate calificată o decizie referitoare la
existența sau inexistența unui deficit excesiv în țara analizată.
În privința datoriei publice, sustenabilitatea poziției guvernului implică fie o datorie
publică de maxim 60% din PIB, fie o datorie publică superioară limitei de 60%, dar care a
înregistrat o tendință susținută de reducere și se apropie de valoarea limită într-un ritm destul
de rapid. Ultima prevedere lasă spațiu larg pentru interpretări – de exemplu, în Raportul de
Convergență elaborat de Comisia Europeană în anul 2000, s-a constatat că, în Grecia, datoria
publică în anul 1999 a fost de 104,4% din PIB, valoare ce depășea cu mult limita de 60%.

79
Totuși, Greciei i s-a permis adoptarea euro de la 1 ianuarie 2001, considerându-se că
îndeplinește criteriile de convergență de la Maastricht, inclusiv criteriul datoriei publice.
Acest lucru a fost posibil, deoarece analiza a evidențiat o tendință de scădere a ponderii
datoriei publice în PIB de la 111,3% în 1996 la 104,4% în 1999. În plus, din punct de vedere
al deficitului bugetar, situația finanțelor publice era sustenabilă, înregistrându-se un deficit
bugetar de 1,6% din PIB în anul 1999; deficitul a fost estimat pentru anul 2000 la un nivel de
1,2%, cu mult sub limita de 3%, aceste performanțe fiind remarcabile, ținând cont de faptul că
nivelul deficitului bugetar a fost de 15,9% din PIB în 1990. Analiza altor elemente (factori
care au condus la valorile înregistrate, componentele structurale ale datoriei) au permis
desprinderea concluziei că Grecia este capabilă să îndeplinească obiectivele pe termen mediu
prevăzute în Pactul de Creștere și Stabilitate, neexistând riscul ca situația finanțelor publice
din această țară să pericliteze obiectivele de dezvoltare ale UEM.
Criteriul de la Maastricht privind rata dobânzii a fost impus deoarace se consideră că
nivelul ratei dobânzii pe termen lung reflectă gradul de durabilitate a convergenței realizate de
statul membru. Protocolul privind criteriile de convergență mai precizează că rata dobânzii
avută în vedere se calculează ca medie a ratei nominale a dobânzii pe termen lung, pentru
titluri de stat, pe ultimlele 12 luni. Ca regulă generală, s-a stabilit că titlurile care pot fi avute
în vedere trebuie să fie emise de guvern, pentru o perioadă de aproximativ 10 ani și să fie
lichide (pentru a evita ca rata dobânzii să fie afectată de prima de lichiditate).
Criteriul privind stabilitatea cursului de schimb impune participarea la SME timp de
minim 2 ani, fără deprecieri ale cursului pivot, și fără intervenții ale băncii centrale.
Protocolul privind criteriile de convergență precizează că acest criteriu este consisderat
îndeplinit dacă fluctuațiile cursului valutar a țării analizate s-au încadrat în limitele normale de
fluctuație, fără a se înregistra tensiuni severe, timp de minim doi ani înainte de examinare (în
particular, deprecierea cursului central este exclusă). În cadrul procedurii de evaluare BCE
constată dacă statul respectiv a participat la SME timp de cel puțin doi ani înainte de
realizare ”Raportului de convergență”, apoi exprimă o părere oficială privind respectarea sau
nu a fluctuațiilor normale în cadrul SME; în final, se analizează tensiunile existente prin
prisma deviației cursului valutar de la cursul pivot, a diferențialului ratei dobânzii față de cele
trei țări considerate că au avut cele mai bune performanțe în domeniul monetar și a influenței
asupra comportamentului investitorilor străini. Limitele normale ale SME au fost inițial de ±
2,25%, o limită de ± 6% fiind prevăzută ca derogare, pentru unele țări; din august 1993,
limitele benzii de fluctuație au fost extinse la ± 15%.
Odată cu apariția euro, SME a fost înlocuit cu SME II, banda de fluctuație de ± 15%
fiind menținută. Conform declarațiilor instituțiilor comunitare, prin ”limite normale de
fluctuație” se înțeleg totuși limitele inițiale ale SME, de ± 2,25%. Însă, aderarea Greciei a
creat un precedent, arătând că aceste limite pot să nu fie respectate, în special în cazul în care
depășirea lor se face în sensul aprecierii monedei naționale în raport cu euro.
În anul 1996, s-a decis amânarea trecerii la cea de a treia fază a UEM, până la 1
ianuarie 1999, deoarece, la acea dată, erau foarte puține țări care îndeplineau criteriile de
convergență menționate. La 1 mai 1998, ”Consiliul European” a analizat situația țărilor
membre ale UE, care doreau să participe la ”Uniunea Economică și Monetară” și au hotărât
continuarea procesului de unificare monetară.
Ca urmare, la 1 ianuarie 1999, moneda unică – euro – a fost adoptată, în formă
scripturală de către un număr de 11 state membre ale UE (Austria, Belgia, Finlanda,
Franța,Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania). La 1 ianuarie
2001, euro a fost adoptat și de Grecia, care între timp, a reușit să îndeplinească și ea criteriile
de convergență. În fine, la 1 ianuarie 2002, euro a fost lansat sub formă de bancnote și monzi
metalice, monedele naționale fiind retrase din circulație (până la 28 februarie 2002).

80
Dintre țările membre UE care nu participă în prezent la UEM, două (Danemarca și
Anglia) au apelat la ceea ce se numește ”clauza de non – adoptare (opt – out), iar celelalte
(Suedia și cele zece state care au aderat la UE în 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria) nu îndeplinesc încă criteriile
de la Maastricht.
În cadrul UEM, există unica autoritatea monetară – ”Eurosistemul”, denumire folosită
pentru a desemna ansamblul format din Banca Centrală Europeană (BCE) și Băncile Centrale
Naționale (BCN) ale statelor membre ale UEM. Politica monetară unică este elaborată de
Eurosistem și este implementată, într-o manieră descentralizată, la nivelul Băncilor Centrale
Naționale.

5.1.3 Euro – moneda unică europeană

La aproape 25 de ani de la abandonarea sistemului monetar internațional de la Bretton


Woods, dolarul american continuă să fie principala monedă utilizată pe plan internațional.
Însă, prin crearea UEM, statele europene speră că euro va reuși să desființeze
monopolul dolarului american, afirmându-se ca o monedă puternică, capabilă să concureze
dolarul. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că euro este o monedă unică pentru un
teritoriu vast, în care există o piață financiară puternică și în expansiune, atât ca talie, cât și ca
lichiditate.
Denumirea monedei unice europene, prevăzută în Tratatul de la Maastricht, a fost
ECU. Pentru francezi, această denumire evoca anumite monede de argint sau de aur utilizate
în trecut pe teritoriul Franței, iar ca urmare era agreată. Germania dorea însă modificarea
denumirii, deoarece, în limba germană, expresia: ”un ECU (ein ECU) are o sonoritate
apropiată de expresia ”eine Kuhe” (o vacă). De aceea, Consiliul European, întrunit la Madrid,
în decembrie 1995 a stabilit ca denumirea oficială a monedei unice europene să fie euro.
Simbolul grafic utilizat pentru euro a fost creat de Comisia Europeană. S-a urmărit ca
acest simbol să îndeplineacă trei condiții: să fie ușor de recunoscut și de asociat cu Europa, să
fie ușor de scris cu mâna, să aibe un aspect estetic plăcut.
Simbolul ales seamănă cu litera E, tăiată cu două linii orizontale paralele. Acest
simbol este inspirat din litera grecească  care amintește de leagănul civilizației europene,
care a fost Elada, fiind și prima literă a cuvântului ”Europa”. Liniile paralele simbolizeză
stabilitatea euro. Prescurtarea oficială a euro este ”EUR”.
Începând cu 1 ianuarie 1999, euro a înlocuit monedele naționale ale țărilor membre
UEM, devenind unica monedă oficială a acestora. Adoptarea euro s-a făcut în trei faze,
prevăzute în principiu, în Tratatul de la Maastricht și detaliate la amintitul summit de la
Madrid (1995):
i) faza pregătitoare – a presupus desemnarea țărilor participante și începerea
funcționării ”Băncii Centrale Europene” (BCE);
ii) faza tranzitorie – începută la 1 ianuarie 1999 și care a durat 3 ani; în această
perioadă, euro a circulat paralel cu monedele naționale, sub formă de bani de cont;
de asemenea, în această fază, s-a trecut de la politicile monetare naționale la
politica monetară comunitară, elaborată de ”Sistemul European de Bănci Centrale”
(SEBC);
iii) faza de preschimbare – începând de la 1 ianuarie 2002 până la 28 aprilie 2002,
perioadă în care euro a început să circule sub formă de numerar, iar vechile
monede naționale au fost retrase din circulație.

81
Pentru determinarea ratelor de conversie a monedelor naționale în euro, au fost
folosite cursurile valutare bilaterale existente la momentul respectiv, efectuându-se trei
operațiuni:
§ stabilirea cursurilor de schimb dintre monedele europene și dolarul american, la
data de 31 decembrie 1998, ora 11.30 A.M. (C.E.T.);
§ calcularea cursului de schimb dintre ecu și dolarul american, exprimat în forma: 1
ECU = X USD, acest curs a fost obținut prin însumarea echivalentului în dolari al
cantităților de monedă națională care au alcătuit ”coșul” ECU;
§ calcularea cursului de schimb oficial dintre ECU și monedele naționale
participante la zona euro, exprimate cu șase zecimale exacte.
Lansarea euro sub formă de numerar a fost pregătită cu multă grijă, fiind însoțită de o
amplă campanie mediatică. Deși numerarul reprezintă doar 6 – 7% din masa monetară a
țărilor din zona euro, autoritățile au fost conștiente de faptul că bancnotele și monedele euro
constituie primul element concret și tangibil al unificării europene, care poate fi perceput la
nivelul fiecărui cetățean european. Până la moneda unică, elementele apartenenței la spațiul
european existente înainte de 2002 (cele patru libertăți fundamentale de circulație: a bunurilor,
serviciilor, capitalurilor și a persoanelor; cetățenia europeană etc.) erau, toate mai degrabă
abstracte.

Tabelul 1 – Paritățile fixe și termenele de preschimbare ale monedelor naționale din


zona euro

Moneda Rata fixă de Termenul limită de preschimbare Încetarea


schimb (la băncile din zona EURO) puterii
(1 EURO =) Bănci comerciale Bănci centrale circulatorii
Marca 1,95583 Cel puțin până la Bancnote: nelimitat 31.12.2001
germană DEM 28.02.2002 Monede: nelimitat
Șilingul 13,7603 ATS La latiturinea Bancnote: nelimitat 28.02.2002
austriac fiecărei bănci Monede: nelimitat
Francul 40,3399 BEF 31.12.2002 Bancnote: nelimitat 28.02.2002
belgian Monede: 31.12.2004
Peseta 166,386 ESP 30.06.2002 Bancnote: nelimitat 28.02.2002
spaniolă Monede: nelimitat
Marca 5,94573 FIM La latitudinea Bancnote: 10 ani 28.02.2002
finlandeză fiecărei bănci Monede: 10 ani
Francul 6,55957 FRF 30.06.2002 Bancnote: 10 ani 17.02.2002
francez Monede: 3 ani
Drahma 340,750 La latitudinea Bancnote: 10 ani 28.02.2002
grecească GRD fiecărei bănci Monede: 2 ani
Lira 0,787564 IEP La latitudinea Bancnote: nelimitat 28.02.2002
irlandeză fiecărei bănci Monede: nelimitat
Lira italiană 1936,27 ITL n.a. Bancnote: 10 ani 28.02.2002
Monede: 10 ani
Francul 40,3399 LUF 30.06.2002 Bancnote: nelimitat 28.02.2002
luxemburghez Monede: 31.12.2004
Gulden 2,20371 31.12.2002 Bancnote: 01.01.2032 27.01.2002
olandez NLG Monede: 01.01.2007
Escudo 200,482 PTE 30.06.2002 Bancnote: 20 de ani 28.02.2002
portighez Monede: 31.12.2002

Sursa: Banca Națională a României.

82
La 1 ianuarie 2002, au fost puse în circulație șapte tipuri de bancnote euro, cu
dimensiuni și culori diferite și cu valori (cupiuri) de 500, 200, 100, 50, 20, 10 și 5 euro. O față
a bancnotelor evocă spiritul de cooperare existent în Uniunea Europeană, iar cealaltă față
prezintă elemente specifice unui anumit stil arhitectual:
§ clasic – 5 euro;
§ roman – 10 euro;
§ renascentist – 50 euro;
§ baroc și rococo – 100 euro;
§ stilul arhirectural din secoulul XIX – 200 euro;
§ stilul arhitectural modern, caracteristic secolului XX – 500 euro.
Pe toate bancnotele apar următoarele elemente comune:
§ drapelul UE: albastru cu 12 steluțe aurii;
§ sigla BCE, în toate limbile țărilor membre UE;
§ semnătura președintelui BCE;
§ cele 12 steluțe europene;
§ uși sau ferestre, simbolizând spiritul de deschidere și cooperare al UE;
§ valoare bancnotei, urmată de denumirea sa – euro – scrisă în cele două alfabete
utilizate de țările membre UE: latin și grec;
§ seria și numărul bancnotei;
§ harta Europei, văzută din satelit;
§ poduri, simbolizând legăturile dintre țările membre UE, precum și dintre UE și
celelalte țări ale lumii.
Există și opt tipuri de monede euro, în valoare de 1 și 2 euro, precum și de 50, 20, 10,
5, 2 și 1 eurocent. Toate monedele auro au o față comună care conține simboluri europene:
harta Uniunii Europene, desenată pe un fond de linii transversale, de care sunt prinse steluțele
de pe drapelul comunitar. Fața a doua este decorată de fiecare stat în parte (inclusiv Monaco,
San Marino și Vaticanul au stabilit fețe naționale proprii). În ciuda diferențelor care apar,
astfel, între monedele euro, acestea pot fi utilizate și au aceeași valoare în orice țară membră,
indiferent ce simboluri naționale figurează pe revers.

5.2 Teoria spațiului monetar optim

În anul 1961, economistul canadian R. Mundell a pus sub semnul întrebării – pentru
prima dată – optimalitatea unui stat național ca spațiu pentru o monedă unică (prinj prisma
criteriilor economice). La acea dată, întrebarea concretă pusă de Mundell a fost următoarea:
dacă, din punct de vedere economic, nu ar fi mai potrivit ca diferite regiuni ale Canadei să
folosească monede diferite în relațiile dintre ele, monede pe care să le lase să floteze liber.
Articolul publicat de Mundell a constituit punctul de plecare al teoriei zonelor monetare
optime (ZMO).
În prezent, teoria ZMO este utilizată în principal pentru a stabilii măsura în care, în
cazul unui grup de țări aflate în proces de integrare economică, este de dorit sau nu să se
adopte o monedă unică.
Tradițional, teoria ZMO își propune stabilirea criteriilor pe care o anumită zonă
geografică trebuie să le îndeplinească pentru ca adoptarea unei monede unice să fie în
avantajul său. În cazul strict al unui grup de țări care vor să construiască o zonă monetară și
pentru care se pune problema de a ști dacă este de dorit sau nu adoptarea unei monede unice,
teeoria ZMO este utilizată, de obicei, într-o variantă de tip analiză cost – beneficiu.

83
5.2.1 Abordarea clasică: teoria zonelor monetare optime

Deși a fost elaborată încă din anul 1961, în următoarele două decenii, teoria zonelor
monetare optime nu s-a bucurat de prea mare interes din partea economiștilor. În anii ’90,
integrarea economică europeană a readus această teorie în atenția specialiștilor. În ultimii ani,
teoria a fost utilizată aproape exclusiv pentru a analiza zona euro și capacitatea acesteia de a
face față șocurilor asimetrice.
În articolul său din 1961, Mundell ajunge la concluzia că ”dacă lumea ar putea fi
împărțită în regiuni, în interiorul cărora factorii (de producție) sunt mobili și între care
factorii sunt imobili, atunci fiecare dintre aceste regiuni ar trebui să aibe o monedă distinctă,
care să fluctueze în raport cu toate celelalte monede”.
Doi ani mai târziu, R.I. McKinnon a publicat un articol în care dezvoltă teoria
fundamentată de Mundell, făcând referiri explicite la Comunitatea Economică Europeană
(CEE). Astfel, McKinnon dă o primă definiție clară și explicită noțiunii de zonă monetară
optimă: ”o zonă monetară în care o monedă unică și un curs valutar flexibil constituie cea
mai bună soluție pentru atingerea a trei obiective importante: ocuparea deplină, echilibrul
balanței de plăți și stabilitatea prețurilor interne”.
În prezent, se consideră că un grup de țări poate forma o zonă monetară optimă dacă
dezechilibrele care afectează balanțele de plăți bilaterale ale oricăror două țări din cadrul
grupului pot fi corectate fără a se modifica cursul valutar dintre monedele lor. Astfel, în
interiorul unei zone monetare optime, ajustarea în caz de șocuri asimetrice se realizează în
mod optim prin cursuri fixe, în timp ce, în relațiile cu exteriorul, ajustarea optimă necesită
cursuri valutare flexibile.
Printre aspectele cele mai des analizate referitor la zona monetară optimă sunt:
criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o regiune pentru a constitui o asemenea zonă;
mecanismele de ajustare care pot înlocui flexibilitatea cursurilor valutare în contracararea
șocurilor asimetrice.
Cele două aspecte menționate sunt interdependente, deoarec, pe de parte, o regiune
trebuie să aibe anumite caracteristici pentru a fi o zonă monetară optimă, iar pe de altă parte,
caracteristicile respective se află la baza mecanismelor de ajustare specifice.
Problema existenței altor mecanisme de ajustare decât cursurile valutare se pune doar
în cazul șocurilor asimetrice, deoarece politica monetară unică este un bun mecanism de
ajustare în cazul șocurilor asimetrice. Prin urmare, se poate spune că o uniune monetară are cu
atât mai mari șanse de reușită și este cu atît mai oportună, cu cât șocurile care afectează țările
participante sunt mai simetrice. Altfel spus, dacă o regiune nu se confruntă cu șocuri
asimetrice, unificarea sa monetară nu ridică mai probleme.
Principalele criterii de definire a unei zone monetare optime sunt:
§ mobilitatea ridicată a principalilor factori de producție în interiorul zonei respective;
§ integrarea financiară și fluiditatea capitalurilor;
§ diversitatea aparatului productiv;
§ integrarea fiscală – existența unui mecanism de transferuri fiscale;
§ convergența ratei inflației (reducerea diferențialului inflației);
§ manifestarea aceleiași preferințe în materie de politică economică: pentru stabilitatea
prețurilor sau pentru gradul de ocupare – ca primă prioritate.
Aplicarea unor criterii diferite duce le rezultate deosebite. Astfel, din anumite puncte
de vedere, un grup de state poate forma o zonă monetară optimă, în timp ce, prin prisma altor
criterii, aceleași state nu mai formează o astfel de zonă.

84
5.2.2 Abordarea modernă: analiza în termeni costuri – beneficii

Abordarea modernă a spațiului monetar optim se realizează cu ajutorul unei analize de


tip cost – beneficii. În esență, această analiză presupune identificarea beneficilor (avantajelor)
și a costurilor (dezavantajelor) construirii unei zone monetare optime pentru statele
participante, precum și cuantificarea elementelor respective. În cazul în care suma beneficiilor
este mai mare decât suma costurilor, decizia optimă pentru statele analizate este de a constitui
o zonă monetară. În caz contrar, adică atunci când costurile totale sunt mai mari decât
beneficiile totale, este preferabil ca statele respective să utilizeze monede diferite.
Dificultățile unei astfel de analize țin de faptul că multe avantaje și costuri sunt foarte
greu cuantificabile, iar importanța acordată fiecărui element depinde de situația concretă a
fiecărei țări, de obiectivele și de preferințele autorităților.
Principalele beneficii (avantaje) ale constituirii unei uniuni monetare sunt:
§ reducerea cheltuielilor de tranzacționare, de informare și de conversie a unei
monede în alta;
§ simplificarea contabilității și a gestiunii financiare a firmelor care operează în mai
multe țări;
§ consolidarea pieței unice, prin creșterea transparenței prețurilor și reducerea
posibilităților de discriminare prin preț;
§ reducerea incertitudinii provocate de volatilitatea cursurilor de schimb și în modul
acesta, încurajarea schimburilor internaționale și a investițiilor străine;
§ creșterea eficienței, determinată de comerț și de mișcarea capitalurilor;
§ existența unei monede unice mai puternice decât monedele naționale pe care le
înlocuiește;
§ obținerea unor câștiguri legate de gestionarea comună a rezervelor valutare
(dispariția soldurilor balanțelor de plăți din țările membre și a rezervelor valutare
necesare pentru a le acoperi).
Costurile (dezavantajele) implicate de apartenența unui stat la o uniune monetară sunt
în principal următoarele:
§ dispariția cursului valutar ca instrument de politică economică (ceea ce ridică
problema mecanismelor de ajustare disponibile în cazul unui șoc asimetric);
§ pierderea autonomiei politicii monetare și implicit, dispariția posibilității de
finanțare a datoriei publice prin emisiune monetară;
§ dispariția dreptului autorităților naționale de a obține seigniorage (taxă pe inflație);
§ costuri aferente tranziției la moneda unică, antrenate de totalitatea modificărilor ce
trebuie realizate.

5.2.3 Uniunea Economică și Monetară Europeană și teoria spațiului monetar


optim

Analizată prin prisma criteriilor de definire a unei zone monetare optime, UEM se
caracterizează printr-o mobilitate ridicată a capitalului (inclusiv un anumit grad de integrare
reală a piețelor de capital), o mare diversitate a producției, un grad ridicat de deschidere
comercială, însă o mobilitate redusă a forței de muncă.
Până în prezent, majoritatea șocurilor cu care s-a confruntat UE au fost simetrice
(excepție făcând unificarea Germaniei), însă adâncirea specializării, care este o consecință a
constituirii pieței unice, determină creșterea probabilității apariției în viitor, a șocurilor
asimetrice.

85
Prin prisma definiției lui Mundell, UE nu constituie o zonă monetară optimă, în
principal din cauza mobilității reduse a factorului ”forță de muncă”. Într-adevăr, comparativ
cu SUA sau cu Canada, mobilitatea acestui factor este mult mai redusă în UE, chiar și în
interiorul fiecărui stat membru. Cu toate acestea, creatorul spațiului monetar optim R.A.
Mundell este unul dintre marii susținători ai ideii unificării monetare europene.
În ansamblu, se poate aprecia că UE îndeplinește anumite criterii stabilite de teoria
ZMO, însă, în comparație cu SUA sau cu Canada, UE are mult mai puține premize pentru a
deveni pe deplin o asemenea zonă. În plus, lipsa federalismului bugetar în UE constituie un
pericol, deoarece transferurile bugetare sunt considerate unul din cele mai bune mecansime de
ajustare.
Referitor la criteriile utilizate de teoria ZMO, unii economiști (J.A. Frankel, A.K. Rose)
ridică problema caracterului endogen al acestor criterii ajungând la conlcuzia că ”este mai
probabil ca o țară să îndeplinească criterii de intrare într-o uniune monetară <ex post> decât
<ex ante>”.
Astfel, în cazul în care criteriile utilizate (grad de deschidere comercială, corelarea
ciclurilor economice, simetria șocurilor, mobilitatea forței de muncă, sistemul de transferuri
fiscale) sunt endogene, comparația UE făcută ex ante (adică înainte de unificarea monetară),
cu SUA sau cu Canada, considerate ex post (adică după unificarea monetară a acestor țări) nu
are sens. Rezultă că evaluarea șanselor de reușită a UE și a efectelor sale asupra țărilor
participante nu poate fi corect făcută pornind exclusiv de la situația din trecut a acestor țări.
Aceasta, deoarece structura acestor economii suferă schimbări importante prin însăși
participarea la UEM.
Teoretic, efectele integrării economice sunt ambigue: dezvoltarea comerțului între
părțile participante favorizează sincronizare ciclurilor economice, reducând, în modul acesta,
probabilitatea apariției șocurilor asimetrice, însă favorizează în același timp, adâncirea
specializării, ceea ce crește probabilitatea apariției unor șocuri asimetrice. Datele empirice
analizate de G.A. Frankel și A.K. Rose arată însă foarte clar, că odată cu creșterea gradului de
integrare economică, crește gradul de sincronizare a ciclurilor economice. Prin urmare, se
poate presupune că, prin participarea la UEM, țările membre UE vor realiza un grad și mai
ridicat de sincronizare a ciclurilor economice, reducând în modul acesta posibilitatea de
apariție a șocurilor asimetrice.
Alți autori (ca de exemplu B. Eichengreen) demonstrează că între integrarea
economică și integrarea monetară există o relație simbiotică, în sensul că țările pentru care
creerea pieței unice a determinat creșteri importante ale comerțului bilateral sunt și țările cel
mai bine pregătite pentru integrare monetară (participarea la UE). Se poate spune deci, că
integrarea economică a favorizat pregătirea țărilor europene pentru integrare monetară. În
sens invers, se știe că în general, stabilitatea cursurilor valutare încurajează dezvoltarea
comerțului internațional și că în cazul UE integrarea monetară realizată în forma SME a
favorizat într-adevăr realizarea integrării economice. Aceste constatări susțin ideea că UEM și
piața unică pot constitui un cerc virtuos, care să ducă la adâncirea integrării economice și
monetare în UE. Pe de altă parte, este adevărat că o monedă unică presupune pierderea
autonomiei politicii monetare naționale. De fapt, politica monetară națională dispare complet,
fiind înlocuită de o politică monetară comună. În cazul UE, pierderea suveranității monetare a
fost însă doar o consacrare a unei stări de fapt, creată deja de liberalizarea mișcărilor de
capital, produsă înainte de adoptarea monedei unice.
Pornind de la amintita ”triadă a incompatibilităților” (incompatibilitatea circulației
capitalurilor, cursuri valutare fixe și o politică monetară independentă), un alt autor, P.
Kauffmann analizează prin prisma acesteia situația UE arătând că pentru țările europene
dintre toate soluțiile posibile unificarea monetară este cea mai bună opțiunea.

86
Concluziile autorului citat se bazează pe următoarele constatări:
§ în UE exsistă din anul 1991, o perfectă mobilitate a capitalurilor la care
europenii nu vor să renunțe; (de exemplu, sugestria de introducere a unei ”taxe
Tobin” asupra investițiilor, care să descurajeze operațiunile speculative, a fost
primită cu mulytă ostilitate de țările membre UE);
§ în cazul țărilor membre ale UE se constată o preferință clară pentru stabilitatea
cursurilor valutare. Flotarea cursului valutar prezintă dezavantaje majore
pentru UE (risc valutar, incertitudine), care afectează negativ piața unică. Pe de
altă parte, principalul avanjat teoretic al flotării – asigurarea automată a
echilibrului extern – nu a fost confirmat de studiile empirice realizate până
acum; deopotrivă, practica a arătat că dezechilibrele se pot menține și în cazul
flotării cursurilor valutare, deoarece o monedă poate fi durabil supraevaluată
sau subevaluată.
Rezultă că uniunea monetară este cea mia bună soluție pentru UE, chiar și din punct
de vedere teoretic dintre cele trei elemente incompatibile a fost sacrificată autonomia politicii
monetare, la care statele europene renunțaseră deja, ”de facto”, și anume atunci când au decis
toate să urmeze politica Bundesbank. Adoptarea Euro a apărut astfel, ca o opțiune naturală,
intervenită în condițiile integrării piețelor financiare europene. În plus politica monetară unică
prezintă avantajul luăriii în considerare a intereselor tuturor statelor membre, spre deosebire
de imitarea, eventual, a politicii monetare naționale a uneia din țările UE.

5.3 Extinderea Uniunii Economice și Monetare Europene

O provocare importantă pentru UEM este extinderea sa, astfel încât să cuprindă toate
țările membre UE, inclusiv pe cele care vor adera în viitor la UE.
Un prim pas în această direcție a fost realizat prin aderarea Greciei la UEM, în anul
2001, la doi ani după lansarea euro. Evenimentul respectiv nu a ridicat probleme deosebite, ăn
sensul că nu au fost sesizate efecte negative ale intrării Greciei în zona euro.
Urmează ca și ceilalți membri ai UE care sunt în prezent în afara zonei euro (Anglia,
Danemarca și Suedia, dintre membri vechi, precum și cele 10 state nou intrate în UE în anul
2004) să adere la UEM. Într-o perspectivă mai îndepărtată, România și Bulgaria, a căror
aderare la UE a devenit iminentp, vor intra și ele în zona euro.

5.3.1 Etapele aderării la Uniunea Economică și Monetară

Orice stat care aderă la UE, trebuie să se pregătească ulterior și pentru a îndeplini
criteriile de la Maastricht, care să îi permită să adopte euro, și anume atunci când situația sa
economică va fi corespunzătoare.
În anul 2004, au aderat la UE următoarele țări: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Au mai depus cereri d
eaderare, și, deci, au statutul de state candidate: Bulgaria, România, Turcia și Croația. Situația
acestor țări este însă foarte diferită: în timp ce România și Bulgaria au încheiat negocierile de
aderare și au semnat, la data de 25 aprilie 2005 Acordul de aderare, intrând în UE la 1
ianuarie 2007, Turcia și Croația nu au început încă negocierile de aderare.
Procesul de intrare în zona euro a țărilor care au început procesul de aderare la UE
cuprinde trei etape:
§ perioada cuprinsă între momentul depunerii cererii de aderare și intrarea în UE,
care echivalează cu obținerea statutului de membru de derogare – adică de

87
membru care nu participă la UEM și care, deci, nu a adoptat moneda unică – etapa
de preaderare;
§ participarea la SME II, etapă în care țara în cauză se va concentra asupra
îndeplinirii criteriilor de la Maastricht, care să – i permită trecerea la etapa
următoare (în aecastă etapă, statul respectiv are calitatea de membru cu derogare).
§ adoptarea euro și intrarea în UEM (moment din care statul devine membru deplin
al UE).
Aderarea statelor canditate la UE, participarea lor la SME II și, ulterior, adoptarea
monedei unice depind de îndeplinirea unor criterii obiective și uniforme, în scopul pregătirii
economiilor lor pentru a face față forțelor concurențiale din spațiul european și aigurării unui
tratament nediscriminatoriu.
Criteriile care trebuie îndeplinite de țările candidate pentru a putea adera la UE au fost
stabilite la reuniunea Consiliului European de la Copenhaga, din iunie 1993, fiind cunoscute
sub denumirea de criteriile de la Copenhaga. Acestea sunt următoarele:
§ stabilirea instituțiilor care garantează democrația, autoritatea legii, respectarea
drepturilor omului, respectarea și protecția minorităților (criterii politice);
§ existența unei economii de piață funcționale, capabile să facă față presiunilor
concurențiale și forțelor pieței din UE (criterii economice);
§ capacitatea statului de a-și asuma obligațiile rezultate din calitatea sa de
membru, inclusiv aderarea la obiectivul de a înfăptui o uniune economică,
monetară și politică (criteriul acquis – ului comunitar).
1. Faza de preaderare presupune, la rândul său, parcurgerea mai multor pași. Deși nu
este prevăzut expres ca fiind necesar, primul pas efectuat de orice stat care a dorit
să adere la UE a fost încheierea unui Acord European de Asociere la UE și
obținerea, în modul acesta, a statutului de stat asociat la UE. Al doilea pas, a fost
adresarea unei cereri de aderare către Consiliul European. După acceptarea cererii
de aderare, mai rămân de parcurs următorii pași:
a. pregătirea negocierilor de aderare către instituțiile UE; în cazurile de până
acum, Comisia Europeană a dat un aviz fiecărui stat candidat, aviz însușit
de Consiliul European; în momentul în care avizul a fost favorabil și
acceptat de Consiliu, s-a putut trece la etapa următoare;
b. desfășurarea negocierilor de aderare, denumite și negocieri
interguvernamentale; încheierea cu succes a negocierilor de aderare cu un
stat candidat duce la redactarea unui Acord de Aderare, semnat de toate
statele membre UE și de statul candidat respectiv;
c. aprobarea Acordului de Aderare de către instituțiile UE (Consiliul de
Miniștri și Parlamentul European);
d. ratificarea Acordului de Aderare de către toate statele membre UE și de
către statul candidat în cauză; în urma ratificării, Acordul de Aderare intră
în vigoare, marcând intrarea statului candidat în UE, și, deci, schimbarea
statutului acestuia din stat candidat la aderare în stat membru;
2. Faza a doua presupune, după cum am arătat, participarea la UE, dar fără a
participa la UEM, corespunzător statutului de membru cu derogare. În această fază,
se continuă procesul de convergență nominală și reală, banca centrală națională a
noului stat devine membră a Sistemului European de Bănci Centrale (SEBC), iar –
în special politica monetară – este considerată acum o problemă de interes comun,
iar statul respectiv se supune prevederilor Pactului de Creștere și de Stabilitate.

88
De asemenea, în această fază, țara în cauză poate participa la SME II – în acest sens
fiind necesară formularea unei cereri de aderare; dacă cererea este aprobată, se stabilește un
curs central între moneda națională și euro, precum și marjele normale de fluctuație față de
acesta (în mod obișnuit ± 15%).
După cum am arătat, participarea la SME II timp de minim doi ani, fără tensiuni
majore, constituie unul dintre criteriile de convergență ce trebuie îndeplinite pentru a putea
adopta moneda unică (alături de celelalte criterii prevăzute de Tratatul de la Maastricht).
3. Faza a treia începe odată cu adoptarea euro și intrarea în UEM, moment în care
statul respectiv devine membru deplin al UE. Ca urmare, banca sa centrală face
parte din Eurosistem, iar Guvernatorul său devine membru cu drepturi depline în
Consiliul Guvernatorilor BCE, participând, în această calitate, la elaborarea
politicii monetare unice.
Statele care au devenit membre ale UE în mai 2004 se găsesc toate în stadiu de
membru cu derogare. Țările cu statut de țări candidate (inclusiv România) se găsesc în faza de
preaderare.
După cum se știe, România a aderat la UE, alături de Bulgaria la 1 ianuarie 2007.
negocierile de aderare au fost încheiate în decembrie 2004, Acordul de Aderare a fost semnat
la 25 aprilie 2005 și ratificat de Parlamentul României la 17 mai 2005, iar criteriile de la
Copenhaga trebuie îndeplinite până la 1 ianuarie 2007.
Pentru toate celelalte faze rămase ale procesului de aderare, nu au fost stabilite date -
ținte clare, dar se are în vedere, similar majorității statelor devenite membre ale UE în 2004,
aderarea la SME II după 3 – 4 ani de la intrarea în UE. Ca urmare, se poate presupune că
adoptarea monedei unice – euro - și intrarea României ca stat membru cu drepturi depline în
UE va avea loc în jurul anilor 2012 – 2013.

5.3.2 Perspectivele extinderii Uniunii Economice și Monetare

Dintre țările membre ale Uniunii Europene, dar care nu fac parte din zona euro, Anglia
și Danemarca beneficiază de clauza de non – aderare (opt – out), autoritățile naționale
respective urmând să decidă momentul aderării la UEM.
Suedia nu îndeplinește criteriile de la Maastricht și, deci, nu are dreptul de a adopta
euro.
Statele nou intrate în UE (Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta, Polonia, Republica
Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria) nu îndeplinesc încă criteriile de la Maastricht, dar și-au
fixat ca obiectiv intrarea în zona euro până în anul 2010.
După cum am arătat, pentru a sprijini statele membre ale UE aflate în afara zonei euro
și pentru a le proteja împotriva pericolului instabilității cursurilor valutare, a fost creat
Sistemul Monetar European II (SME II) Exchange Rate Mechanism II – ERM II, conceput
după modelul SME. Acest sistem are caracterul unei structuri de așteptare, în sensul că,
înainte de a putea adopta euro, orice stat membru UE trebuie să participe la SME II cel puțin
doi ani, fără tensiuni grave și fără modificarea cursului central (conform criteriilor de la
Maastricht).

89
Tabelul 2 – Obiectivele țărilor din Europa Centrală și de Est, membre ale UE, privind
participarea la SME II și intrarea în UEM

Țara Regimul de curs de Obiective referitoare la participarea la Data stabilită


schimb practicat la SME II ca obiectiv
începutul anului 2004 pentru
intrarea în
UEM
Estonia Consiliu monetar Intrare rapidă, menținând regimul de curs de 2007
(euro = valută ancoră) schimb (bandă de fluctuație 0)
Letonia Ancorare strictă la DST Menținerea unei benzi înguste de fluctuație, 2008
(înlocuirea DST cu de ± 1%
euro în ianuarie 2005)
Lituania Consiliu Monetar Intrare imediat după aderarea la UE, 2007
(euro = valuta ancoră) menținând regimul cursului de schimb
(bandă de fluctuație 0)
Polonia Flotare liberă Participare pentru o perioadă cât mai scurtă 2008-2009
(2 ani), cu o bandă standard de fluctuație
(± 15%)
Republica Flotare controlată Participare pentru o perioadă cât mai scurtă 2010
Cehă (2 ani), cu o bandă standard de fluctuație
(± 15%)
Slovacia Flotare controlată Participare pentru o perioadă cât mai scurtă 2009
(2 ani); posibilă aderare în 2005
Slovenia Flotare controlată Intrare rapidă (sfârșitul anului 2004) 2007
Ungaria Bandă de fluctuație de Intrare rapidă, urmată de o participare a 2010
± 15 % față de auro cărei durată va fi dependentă de viteza de
îndeplinire a criteriilor de convergență
(strategie în curs de reevaluare)

Sursa: BCE, băncile naționale ale țărilor ECE, Backe & Thimann (2004), portalul www.euractiv.com

SME II este foarte asemănător cu SME, principalele sale caracteristici fiind


următoarele:
§ participarea la SME II este voluntară (fiecare stat membru UE poate să decidă în mod
independent momentul aderării la SME II); pe termen lung, însă, participare ala SME II
este inevitabilă, deoarece s-a stabilit că orice stat membru al UE va adopta mai devreme
sau mai târziu euro;
§ euro este utilizat ca ancoră pentru stabilirea cursurilor valutare centrale, banda de
fluctuație prevăzută fiind de ± 15%;
§ este permisă restrângerea benzii de fluctuație a unei monede naționale față de euro, deși
instituțiile comunitare nu încurajează utilizarea acestei posibilități decât în cazul unor țări
cu un grad ridicat de dezvoltare foarte similar cu cel al țărilor din zona euro;
§ BCE se angajează să intervină pe piețele valutare internaționale, pentru a susține monedele
participante la SME II, atât timp cât o astfel de intervenție nu intră în conflict cu
principalul său obiectiv – stabilitatea prețurilor;
§ modificarea cursurilor valutare centrale trebuie făcută astfel încât să se evite tensiunile;
orice parte implicată poate iniția o procedură de realiniere a cursurilor valutare centrale,
inclusiv BCE.
Există și deosebiri între SME și SME II. Astfel, SME II este un sistem mai flexibil, deoarece
permite modificarea relativ rapidă a cursurilor valutare centrale, iar obligațiile de intervenție ale BCE
sunt mai reduse decât obligațiile similare ale băncilor centrale naționale în cadrul SME. De asemenea,
spre deosebire de predecesorul său, SME II a fost conceput ca un mecanism temporar, care să asigure

90
o tranziție lină spre o monedă unică. Este vorba, așadar, despre un fel de anticameră (sală de așteptare),
pentru a putea intra, ulterior, în UEM.

Tabelul 3 – Situația SME II după data de 1 mai 2005

Țara și moneda Cursul pivot și limitele de intervenție 1 EUR =


Danemarca – Limita superioară 7.62824
coroana daneză Cursul pivot 7.46038
(DKK) Limita inferioară 7.29252
Estonia – Limita superioară 17,9936
Coroana estoniană Cursul pivot 15,6466
(EEK) Limita inferioară 13,2996
Cipru – Limita superioară 0,673065
Lira cipriotă Cursul pivot 0,585274
(CYP) Limita inferioară 0,497483
Letonia – Limita superioară 0,808225
latsul leton Cursul pivot 0,702804
(LVL) Limita inferioară 0,597383
Lituania - Limita superioară 3,97072
Litasul lituanian Cursul pivot 3,45280
(LTL) Limita inferioară 2,93488
Malta – Limita superioară 0,493695
Lira malteză Cursul pivot 0,429300
(MTL) Limita inferioară 0,364905
Slovenia – Limita superioară 275,586
Tolarul sloven Cursul pivot 239,640
(SIT) Limita inferioară 203,694

Dintre vechii membri ai UE, care nu au adoptat încă moneda unică, doar Danemarca a
aderat la SME II, și anume cu o bandă de fluctuație restrânsă de ± 2,25%.
Din noii membrii, Estonia, Lituania și Slovenia participă la SME II din iunie 2004 (în
cazul acestor țări, banda de fluctuație agreată a fost de ± 15%; cele două țări baltice își mențin
însă regimul de Consiliu Monetar, sub forma unui angajament unilateral).
Din mai 2005, la SME II au mai aderat alte trei țări: Cipru, Malta și Letonia.

91
VI. INSTITUȚIILE MONETARE ȘI FINANCIARE INTERNAȚIONALE

Principalele instituții monetare și financiare europene sunt:


§ Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) – autoritatea mon etară a zonei euro,
responsabilă cu elaborarea și aplicarea politicii monetare în UE.
§ Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) – instituție de credot,
creată special pentru a ajuta fostele țări comuniste în procesul de tranziție către o
societate democratică și către o economie de piață.
§ Banca Europeană pentru Investiții (BEI) – instituție financiară a UE.

6.1 Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC)

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este format din Banca Centrală
Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, precum și din Băncile Centrale Naționale (BCN) ale
țărilor membre UE. Această instituție este autoritatea monetară responsabilă cu conceperea și
aplicarea politicii monetare în cadrul UE. Fundamentul juridic al organizării și funcționării
BCE și SEBC este Tratatul de la Maastricht.
Se știe că, din cele 25 de state membre UE, doar 12 au adoptat moneda unică – euro.
Ca urmare, BCE împreună cu BCN din cele 12 țări din zona euro formează Eurosistemul –
denumire aleasă de Consiliul Guvernatorilor pentru a desemna organismul menit să asigure
îndeplinirea obiectivelor SEBC în cadrul zonei euro. Eurosistemul este, așadar, autoritatea
monetară care elaborează și implementează politica monetară unică în cadrul UEM.
Rezultă că, atâta timp cât există state membre ale UE care nu au adoptat încă moneda
unică, trebuie făcută distincția între SEBC și Eurosistem, deoarece BCN din statele care nu au
adoptat euro nu participă la procesul de luare a deciziilor referitoare la politica monetară unică,
ci au o politică monetară proprie, independentă (ca urmare ele fac parte din SEBC, dar nu și
din Eurosistem).
Principalul obiectiv al Eurosistemului este asigurarea stabilității prețurilor în UEM,
prezervând astfel puterea de cumpărare a monedei unice. De asemenea, fără a prejudicia acest
obiectiv, Eurosistemul sprijină politicile economice generale ale UE, acționând, în acest scop,
conform principiilor economiei de piață și ale liberei concurențe, ceea ce favorizează alocarea
eficientă a resurselor.
Principalele atribuții ale Eurosistemului sunt:
§ elaborarea și implementarea politicii monetare unice în zona euro;
§ coordonarea operțiunilor valutare;
§ gestionarea rezervelor valutare oficiale ale acelor țări membre UEM;
§ emisiunea de monezi și bancnote în euro;
§ promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
În plus, Eurosistemul colectează informații statistice, urmărește evoluția sectorului
bancar și financiar, favorizează schimbul de informații între Eurosistem și autoritățile de
supraveghere bancară, acordă consultații.
Se știe că, până în prezent, la nivelul UE nu există un guvern politic operațional ceea
ce face ca SEBC să fie singurul organism european supranațional cu conpetențe decizionale
reale: conceperea și aplicarea politicii monetare comunitare, în scopul asigurării stabilității
prețurilor.

92
6.1.1 Organizarea Sistemului European de Bănci Centrale

Organele de conducere ale Sistemului European de Bănci Centrale (SEBC) sunt,


practic, organele care asigură conducerea Băncii Centrale Europene: Consiliul Guvernator,
Consiliul de Administrație și Consiliul General.
1. Consiliul Guvernator este organul suprem de decizie al BCE, fiind format din cei
6 membri ai Consiliului de Administrație și din cei 12 guvernatori ai băncilor
centrale din zona euro. Ședințele sale sunt conduse de către Președintele BCE.
Principala sarcină a Consiliului Guvernatorilor este elaborarea politicii monetare a
zonei euro. În consecință, printre atribuțiile sale se numără și stabilirea nivelului
ratei dobânzii la care băncile comerciale pot obține monedă primară de la banca
centrală – ceea ce influenzează ratele dobânzii practicate de băncile comerciale din
zona euro. Conform statutului BCE, Consiliul Guvernatorilor se reunește de cel
puțin 10 ori pe an.
2. Consiliul de Administrație este format din președintele BCE, vice-președintele
BCE și alți patru membri numiți de comun acord de către șefii de stat sau de
guvern din statele membre UEM. Principala sarcină a Consiliului de Administrație
este implementarea politicii monetare elaborate de către Consiliul Guvernatorilor.
De asemenea, acest organism este responsabil de gestionarea curentă a BCE și de
pregătirea reuniunilor Consiliului Guvernatorilor. Membri Consiliului de
Administrație au un mandat de opt ani, care nu poate fi reînnoit (mandatul
membrilor numiți în 1998, care și-au început activitatea la 1 ianuarie 1999 a fost
de 5,6,7 și respectiv 8 ani, pentru a asigura continuitatea activității BCE; primul
mandat al președintelui BCE a fost de 8 ani, iar cel al vice-președintelui de 4 ani.
3. Consiliul General este format din președintele și vice-președintele BCE, la care se
adaugă guvernatorii celor 15 bănci centrale naționale din statele membre ale UE.
acest organism are funcții consultative și de coordonare a activității BCE, precum
și atribuții de pregătire a extinderii zonei euro.
Personalul BCE este încadrat în direcții generale, direcții și divizii, coordonate de
membri ai Consiliului de Administrație.
Capitalul BCE a fost subscris și vărsat de BCN, cota-parte cu care a contribuit fiecare
dintre acestea fiind dimensionată în funcție de ponderea PIB-ului și a populației statelor
membre în PIB-ul și, respectiv, în populația comunitară.
În ceea ce privește băncile centrale naționale, Tratatul de la Maastricht prevede vcă
legislația națională a statelor membre trebuie să asigure independența băncii centrale, că
mandatul guvernatorului nu poate fi mai mic de 5 ani și că acesta nu poate fi înlocuit, decât
dacă nu mai îndeplinește condițiile pentru a ocupa funcția respectivă sau dacă a comis greșeli
grave.
În prezent, în majoritatea țărilor dezvoltate, băncile centrale se bucură de o putere
deosebită și de un grad mare de independență față de puterea politică și de celelalte instituții
ale statului. Unul dintre cei mai mari susținători ai ideii de a acorda și BCE aceeași putere și
acelați grad de independență față de instituțiile comunitare a fost încă de la început Germania.
Acest punct de vedere a fost acceptat până la urmă de toate statele europene, deși pentru unele
dintre ele ideea respectivă a reprezentat o concesie majoră.
Cu toate acestea, există și unele aspecte ale organizării și funcționării BCE, care pot fi
privite ca limitări ale independenței acesteia. Este vorba, de exemplu, despre dreptul unor
persoane membre ale altor instituții comunitare de a asista – fără drept de vot – la ședințele
Consiliului Guvernatorilor, de dreptul Consiliului de Miniștri de a formula orientările
generale referitoare la politica valutară, de obligația BCE de a prezenta rapoarte anuale asupra
activității sale.

93
În aceste condiții, se poate spune că, deși nu se bucură de aceeași autonomie ca și
Bundesbank-ul, statutul actual al BCE asigură acestei instituții un grad de independență
ridicat.
După cum se știe, în literatura economică recentă, independența băncii centrale este
considerată esențială pentru a asigura eficacitatea politicii monetare. Or, statutul BCE prevede
în mod expres că nici aceasta, nici vreo bancă centrală națională din Eurosistem și nici vreun
membru dintr-un organ de decizie din cadrul acestora nu poate solicita sau accepta
instrucțiuni de la o altă instituție. În ceea ce privește instituțiile și organele comunitare,
acestea sunt obligate, la rândul lor, să respecte același principiu și, deci, să nu încerce, în nici
un fel, să influențeze deciziile Eurosistemului. De asemenea, trebuie menționat că
Eurosistemul nu poate acorda credite organelor comunitare sau organismelor guvernamentale
naționale. În fine, BCE are propriul său buget, distinct de cel al UE, ceea ce creează o
demarcație clară între gestiunea BCE și interesele financiare comunitare.
Pentru a câștiga încrederea publicului și pentru a păstra credibilitatea, o bancă centrală
trebuie să asigure transparența operațiunilor desfășurate. În acest sens, BCE are obligația de a
prezenta Rapoarte periodice, în care analizează și previzionează evoluțiile economice,
financiare, și monetare din UE și din lume (situații financiare săptămânale, buletine lunare,
rapoarte de activitate trimestriale, rapoarte anuale).

6.1.2 Transparența monetară unică

Pentru a permite evaluarea succesului politicii monetare unice, BCE a definit foarte
exact obiectivul său principal, referitor la stabilitatea prețurilor: menținerea variației indicelui
prețurilor de consum în limita a 2%.
De fapt, Consiliul Guvernatorilor a optat pentru o strategie de politică monetară care
să asigure o cât mai mare continuitate politicilor monetare implementate de statele din zona
euro înainte de 1999. Astfel, în concordanță cu practica anterioară a majorității băncilor
centrale din țările membre, cea mai mare importanță este acordată controlului creșterii masei
monetare (M3), considerându-se că inflația este consecința excesului de monedă în raport cu
oferta de bunuri și servicii. Conceperea și evaluarea politicii monetare se bazează, însă, pe o
gamă mai largă de indicatori economici, care pot furniza informații despre evoluția viitoare a
prețurilor (salariu, curs valutar, ratele dobânzii pe termen lung, indicatori care reflectă politica
bugetară, indici de prețuri și de costuri, studii privind activitatea economică și deciziile
întreprinderilor și consumatorilor).
În acest context, trebuie precizat că cursul valutar al euro nu constituie un obiectiv al
politicii monetare unice, considerându-se că menținerea stabilității prețurilor asigură atât
prezervarea puterii de cumpărare a euro pe plan intern, cât și asigurarea stabilității valorii sale
externe.
Punerea în aplicare a politicii monetare unice se face într-o manieră descentralizată, în
sensul că deciziile sunt luate de BCE, dar majoritatea operațiunilor sunt efectuate de BCN.
Se consideră că, la ora actuală, Eurosistemul dispune de toate instrumentele și
competențele necesare pentru a duce o politică monetară eficace.
Instrumentele utilizate pentru implementarea politicii monetare unice sunt:
operațiunile de open market, facilitățile permanente, rezervele minime obligatorii.
1. Operațiunile de open market au un rol important în reglarea ratelor dobânzii și în
gestionarea lichidității existente pe piață, fiind în același timp, indicatori
semnificativi ai orientării politicii monetare. Cele mai importante sunt operațiunile
de cesionare temporară (reverse operations), acorduri de răscumpărare (repo) și
creditele garantate, însă Eurosistemul poate efectua și operațiuni de vânzare –

94
răscumpărare ferme (emisiuni de certificate de datorie, operațiuni de schimb
valutar).
Inițiativa operațiunilor de open market aparține BCE, care alege instrumentul cel mai
potrivit, precum și modalitatea de efectuare a operațiunilor (apel de ofertă noemală, rapidă sau
procedură bilaterală).
În funcție de frecvența lor și de procedurile utilizate, operațiunile de open market se
împart în patru categorii:
§ operațiunile de refinanțare propriu – zise sunt operațiunile de cesiune temporară de
titulari (reverse operations), menite să furnizeze sistemului bancar lichiditatea
necesară și să semnaleze orientarea generală a politicii monetare. Aceste
operațiuni sunt efectuate cu regularitate (frecvență săptămânală și scadență la două
săptămâni), constituind principalul canal de refinanțare a sectorului financiar.
procedura utilizată este apelul din oferta normală, anunțată după un calendar
prestabilit.
§ operațiunile de refinanțare pe termen mediu sunt tot operațiuni de cesiune
temporară (reverse operations), de natură să asigure furnizarea sau retragerea de
lichidități, însă au o frecvență lunară și o durată de trei luni. Procedura utilizată
este apelul de ofertă normală, după un calendar prestabilit. În principiu,
Eurosistemul nu utilizează aceste operațiuni pentru a emite pe piață semnale de
intenție, ci le efectuează mai degrabă ca reacție la semnalele și cererile primite.
§ operațiunile de reglaj fin sunt utilizate într-o manieră ad-hoc pentru gestionarea
lichidității pe piață, în sensul că, de obicei, sunt destinate atenuării impactului
fluctuațiilor neprevăzute ale lichidității asupra ratei dobânzii. De regulă, se
efectuează sub formă de cesiune temporară, însă pot fi realizate și sub formă de
operațiune fermă (operațiune de schimb valutar, retragere de lichidități în alb).
Procedura aplicată diferă în funcție de tipul operațiunii și de obiectivul specific
vizat de către BCE, cel mai adesea recurgându-se la apelul de ofertă rapidă și la
negocieri bilaterale. În anumite circumstanțe, Consiliul Guvernatorilor poate
decide efectuarea acestor operațiuni prin intermediari.
§ operațiunile structurale constau în emiterea de certificate de datorie. Pot fi
operațiuni de cesiune temporară sau operațiuni de vânzare – cumpărare fermă,
fiind utilizate în cazul în care BCE dorește modificarea poziției structurale
(deitoare sau creditoare) a Eurosistemului față de sectorul financiar. Operațiunile
respective pot avea o anumită regularitate, dar aceasta nu este neapărat necesară.
Procedura este apelul de ofertă normală, cu excepția operațiunilor ferme, pentru
care se utilizează proceduri bilaterale.
2. Facilități permanente sunt utilizate pentru a furniza sau pentru a retrage lichidități
pentru 24 de ore. Ratele dobânzii practicate pentru aceste facilități constituie
limitele între care evoluează rata dobânzii pe piață pentru creditele overnight (24
de ore), indicând orientarea generală a politicii monetare. Există două facilități
permanente, oferite de BCN:
a. facilitatea de creditare – permite băncilor comerciale obținerea de
lichidități de la BCN respectivă, contra unor active (titluri) eligibile. Rata
dobânzii pentru această facilitate constituie, practic, limita maximă a ratei
dobânzii pe piață;
b. facilitatea de constituire de depozite – permite băncilor comerciale
păstrarea unor fonduri în conturile lor deschise la BCN. Rata dobânzii
pentru această facilitate constituie limita minimă a ratei dobânzii pe piață.
3. Rezervele minime obligatorii au rolul de a stabiliza cererea de monedă primară,
permițând stabilizarea ratei dobânzii pe piața monetară și facilitând controlul

95
creșterii masei monetare. Rezervele obligatorii sunt remunerate cu o dobândă care
corespunde ratei medii a dobânzii practicate de Eurosistem pentru principalele
operațiuni d erefinanțare efectuate în perioada respectivă.
Sistemul de plăți (TARGET) (Trans – European Automated Real – time Gross
settlement Expres Transfer) este pivotul pieței monetare unice, permițând efectuarea de
transferuri interbancare foarte rapide în cadrul UE (de ordinul minutelor sau chiar al
secundelor). Fiind un mecanism sigur și fiabil și unul din principalele sisteme de plăți utilizate
pe plan internațional, TARGET facilitează buna funcționare și dezvoltarea pieței monetare
unice.

6.2 Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) a fost înființată la


inițiativa președintelui Franței, F. Mitterrand, inițiativă susținută de Consiliul European de la
Strassbourg din 9 decembrie 1989.
Prima întâlnire a potențialilor membri ai BERD a avut loc la Paris, în ianuarie 1990. În
mai 1990, s-a semnat acordul de înființare a BERD, obiectivul acestuia fiind sprijinirea
fostelor țări comuniste din Europa Centrală și de Est și a fostelor republici sovietice în
tranziția lor spre o societate democratică și spre o economie de piață.
Sediul principal al BERD este la Londra, fiind inaugurat în luna aprilie 1991; BERD
poate înființa agenții sau filiale pe teritoriul oricărui stat membru.
Conform statutului, pot fi membre BERD statele (europene și non – europene) care
sunt membre FMI, precum și Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Banca Europeană
pentru Investiții (BEI). În prezent, membrii BERD sunt un număr de 60 de țări și 2 instituții
interguvernamentale. România este membră BERD încă de la înființarea acesteia.
Pentru realizarea funcțiilor sale, BERD cooperează cu statele membre, cu FMI, cu
Banca Mondială, cu OCDE și cu agențiile specializate ale Națiunilor Unite.
Capitalul BERD provine de la membrii săi. Fiecare stat membru are un număr de
voturi proporțional cu capitalul subscris. Capitalul inițial a fost de 10 miliarde ECU. În
prezent, capitalul total subscris de țările membre este de 20 miliarde €, din care 5 miliarde €
reprezintă capitalul vărsat. Consiliul Guvernatorilor revizuiește capitalul BERD periodic, cel
puțin o dată la cinci ani.
Dimensiunea capitalului BERD, precum și politicile financiare solide și prudente ale
acestuia au determinat companiile internaționale de rating să îi acorde cel mai bun rating
posibil.

6.2.1 Organizarea Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare

Organele de conducere ale BERD sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de


Administrație, președintele, vice-președintele (sau vice-președinții), precum și alți angajați
împuterniciți în acest sens.
Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanții țărilor membre, fiecare țară
numind un membru plin și unul supleant, care poate vota doar în absența celui dintâi. La
fiecare întâlnire anuală, se alege președintele Consiliului Guvernatorilor care își păstrează
funcția până la următoarea întâlnire anuală. Guvernatorii și supleanții nu au statut de angajați
ai BERD și nu sunt remunerați de către acesta.
Atribuțiile BERD se exercită prin intermediul Consiliului Guvernatorilor care poate
delega aceste puteri Consiliului de Administrație (cu unele excepții: admiterea de noi membri,
stabilirea condițiilor de admitere a acestora, modificarea capitalului, suspendarea calității de

96
membru, autorizarea încheierii acordurilor generale de cooperare cu alte organizații
internaționale, alegerea membrilor Consiliului de Administrație și a președintelui BRRD,
stabilirea salariilor pentru aceștia, aprobarea bilanțului și a contului de profit și pierderi,
stabilirea rezervelor și distribuirea profitului net, modificarea statutului și decizia de încetare a
activității).
Consiliul de Administrație este format din 23 de membri, care nu fac parte din
Consiliul Guvernatorilor. Numărul membrilor Consiliului de Administrație poate fi modificat
în funcție de modificările apărute în numărul țărilor membre BERD. Fiecare membru al
Consiliului de Administrație numește un supleant, care poate participa la toate ședințele
Consiliului, dar poate vota doar în absența membrului plin care l-a numit. Membri Consiliului
de Administrație au un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.
În afară de atribuțiile delegat de Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de Administrație
răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului Guvernatorilor, de stabilirea politicilor BERD,
de luarea deciziilor privind operațiunile băncii, aprobarea bugetului BERD, remiterea spre
aprobare a situaților financiare auditate Consiliului Guvernatorilor.
Președintele BERD este ales de Consiliul Guvernatorilor. El nu poate fi nici membru
plin și nici supleant în Consiliul Guvernatorilor. Mandatul președintelui este de 4 ani și poate
fi reînnoit. Președintele nu are drept de vot, decât în cazul egalității de voturi. Poate participa
la ședințele Consiliului Guvernator și prezedează ședințele Consiliului de Administrație.
Președintele este reprezentantul legal al BERD. El este responsabil de recrutarea,
numirea și concedierea angajaților BERD,
Vice-președinții sunt numiți de Consiliul de Administrație, la recomandarea
președintelui. Mandatul vice-președinților, autoritatea și responsabilitățile lor, sunt stabilite de
Consiliul de Administrație. Pot participa la ședințele Consiliului de Administrație, dar nu au
drept de vot.
În cadrul BERD, funcționează mai multe departamente și birouri (bancar, financiar,
managementul riscului, resurse umane, audit intern, comunicare, secretariat general,
consultanță).
Pregătirea personalului BERD se realizează printr-o abordare managerială specifică,
prin cursuri și programe de mobilitate. Astfel, întreg personalul cu funcții de conducere a
urmat cel puțin un curs de management de înalt nivel. Strategia de recrutare a personalului
reflectă diversitatea și natura multinațională a BERD.

6.2.2 Activitatea Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare

Investițiile finanțate de BERD contribuie la creșterea încrederii celorlalți investitori și


la mobilizarea unor importante fluxuri de investiții străine directe înspre țările din Centrul și
Estul Europei și din Asia Centrală. Investițiile BERD sunt orientate, în special, spre proiecte
realizate de sectorul privat.
Orice investiție a BERD trebuie să aibe un impact asupra tranziției, în sensul de a
contribui la crearea sau consolidarea economiei de piață, să sprijine investitorii privați, fără a
înlocui însă investițiile făcute de aceștia și să aibă la bază principii bancare solide.
Prin investițiile sale, BERD sprijină țările în care operează în direcția implementării
reformelor economice sectoriale, necasare pentru finalizarea tranziției către o economie de
piață, inclusiv în domeniul demonopolizării, descentralizării și privatizării. Astfel, aceste
investiții promovează:
§ reformele structurale și sectoriale;
§ întărirea sectorului financiar și spiritul antreprenorial;
§ întărirea sectorului financiar și a sistemului judiciar;

97
§ dezvoltarea infrastructurii necesare pentru sprijinirea sectorului privat;
§ promovarea unui management responsabil (corporate governance), inclusiv cu
privire la mediul înconjurător.
Funcționând ca un catalizator al schimbării, BERD promovează co-finanțarea,
investițiile străine directe și mobilizarea capitalului intern, acordând, în același timp, asistență
tehnică. În ultimii ani, se pune un accent tot mai puternic pe respectul și protecția mediului
înconjurător.
Statutul BERD precizează că banca nu poate opera decât în țări care respectă
principiile democratice. Țările în care operează în prezent BERD sunt: Albania, Armenia,
Azerbaijan, Belarus, Bosnia – Herzegovina, Bulgaria, Croația, Estonia, Georgia, Kazakhstan,
Letonia, Lituania, Macedonia, Moldova, Polonia, Republica Cehă, Republica Kirkiză,
România, Rusia, Serbia și Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Tajikistan, Turkmenistan, Ucraina,
Ungaria și Uzbekistan.
BERD efectuează finanțări pe bază de proiecte, din fonduri pe care le împrumută de pe
piețele de capital (nu se utilizează capitalul subscris de membri pentru finanțarea operațiunilor
BERD). Împrumuturile se realizează în special prin emisiunea de obligațiuni sau alte titluri
similare; costurile acestor emisiuni sunt reduse, din cauza amintitului rating foarte bun de care
beneficiază emitentul. Finanțarea acordată de BERD nu acoperă integral valoarea investiției,
promovându-se co-finanțarea.
Peste 60% din proiectele finanțate de BERD sunt legate de sectorul financiar și de
infrastructură. Reformele legislației constituie și ele o prioritate. Majoritatea proiectelor
finanțate sunt realizate de sectorul privat.
Operațiunile BERD se împart în două categorii: operațiuni ordinare (finanțate din
fonduri ordinare) și operațiuni speciale (finanțate din fonduri speciale).
Principiile care stau la baza operațiunilor BERD sunt:
§ aplicarea unor reguli bancare solide pentru toate operațiunile realizate;
§ finanțarea unor proiecte specifice;
§ nefinanțarea proiectelor dintr-un anumit stat membru, dacă statul respectiv se
opune unei astfel de finanțări;
§ evitarea discriminărilor, în sensul că nu se poate aloca o cantitate disproporționată
din resursele BERD pentru favorizarea vreunuia din membrii săi;
§ menținerea unui grad relativ de diversificare a investițiilor realizate;
§ existența unei cereri de finanțare aprobate de Consiliul de Administrație al BERD,
pentru orice finanțare acordată;
§ neimplicarea BERD în cazurile în care membri pot obține singuri finanțare în
condiții avantajoase;
§ analiza capacității beneficiarului investiției (sau a garantului, acolo unde acesta
există) de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în contractul de finanțare;
§ în cazul împrumuturilor directe acordate de BERD, beneficiarul finanțării nu va
putea utiliza fondurile decât pentru a-și acoperi cheltuielile efective, în ritmul în
care acestea apar;
§ reîntregirea fondurilor BERD prin emiterea și vânzarea de titluri de pe piața
financiară internațională;
§ în cazul investițiilor realizate în întreprinderi private, condițiile finanțării vor fi
stabilite de BERD, în funcție de situația întreprinderii, riscul aferent și condițiile
de creditare existente pentru alte forme de finanțare disponibile întreprinderii în
cauză;
§ libertatea benecifiarului finanțării de a obține bunuri și servicii din orice țară
dorește;
§ utilizarea fondurilor doar în scopurile pentru care au fost acordate.

98
6.3 Banca Europeană pentru Investiții (BEI)

Banca Europeană pentru investiții (BEI) este instituția financiară a UE, fiind creată
prin Tratatul de la Roma (1958). Membri săi sunt statele membre ale UE. Fiind o instituție
comunitară, BEI își adaptează permanent acțiunile în funcție de evoluția politicilor
comunitare.
Capitalul BEI este format din cotele – părți subscrise de țările membre, din care doar o
parte (5%) sunt vărsate.
Sediul principal al BEI este la Luxemburg. Banca mai are birouri la Bruxelles, Roma,
Atena, Berlin, Lisabona, Londra, Madrid și Cairo.
Înzestrată cu personalitate juridică și beneficiind de autonomie financiară în cadrul
sistemului comunitar, BEI are ca misiune sprijinirea realizării obiectivelor UE, prin finanțarea
unor proiecte viabile și concrete pe termen lung, respectând principiile unei gestiuni bancare
riguroase. În modul acesta, BEI contribuie la construcția europeană, în special la adâncirea
integrării economice și la întărirea coeziunii economice și sociale.
Pe baza concluziilor Consiliului European de la Lisabona, din martie 2000, privind
sprijinul acordat IMM – urilor, Consiliul Guvernatorilor BEI a decis constituirea unui grup
BEI format din BEI și din Fondul European pentru Investiții (FEI). BEI a devenit astfel
acționarul majoritar al instituției create de UE pentru sprijinirea IMM – uirilor: Fondul
European pentru Investiții – FEI.
Grupul BEI urmărește creșterea competitivității industriei europene, prin sprijinirea
activităților IMM - urilor.
Principalele obiective ale BEI sunt:
§ dezvoltarea regională și coeziunea economică și socială în cadrul UE;
§ protecția mediului și îmbunătățirea calității vieții;
§ pregătirea aderării țărilor candidate;
§ implementarea Inițiativei Inovație 2000;
§ sprijinirea politicii comunitare de ajutor pentru dezvoltare și de cooperare cu țările
partenere din zona mediteraneană, din Balcani, din America Latină și din zona
Asia – Pacific.
În afara obiectivelor menționate, BEI urmărește sprijinirea dezvoltării sectorului IMM
– urilor, a rețelelor transeuropene de transport și de energie, precum și dezvoltarea capitalului
uman.

6.3.1 Organizarea Băncii Europene pentru Investiții

Organele de conducere ale BEI sunt Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de


Administrație și Comitetul de Conducere.
Consiliul Guvernatorilor este format din miniștrii desemnați de țările membre să le
reprezinte (de regulă miniștrii de finanțe). Consiliul Guvernatorilor stabilește politica de
creditare a BEI, autorizează activitățile băncii în afara UE, aprobă situațiile financiare ale
băncii, decide creșterea capitalului, numește membri Consiliului de Administrație ai
Comitetului de Conducere și ai Comitelului de Audit.
Consiliul de Administrație este format din 25 de membri și 13 supleanți numiți de
Consiliul Guvernatorilor. Statele membre numesc 24 de membri și 12 supleanți, iar Comisia
Europeană este reprezentată de un membru și un supleant.
Consiliul de Admministrație urmărește ca activitatea băncii să fie în concordanță cu
tratatele europene și cu statutul BEI, aprobă acordarea de credite, autorizează încheierea de

99
acorduri și împrumut și de garanție, recomandă Consiliului Guvernatorilor modificări ale
politicii de credit.
Consiliul de Admjinistrație este condus de Președintele băncii sau în absența acestuia
de unul din Vice-președinți.
Comitetul de Conducere supraveghează operațiunile cotidiene ale BEI. Este format din
Președinte și Vice-președinții băncii, membrii săi sunt numiți de Consiliul Guvernatorilor, la
propunerea Consiliului de Administrație, pentru o perioadă de șase ani.
Departamentele BEI (direcții generale sau departamente autonome) sunt formate din
echipe pluridisciplinare care pregătesc și execută deciziile conducerii băncii.
Angajații BEI au o înaltă calificare, au un fond cultural divers și provin din toate
statele membre UE.

6.3.2 Activitatea Băncii Europene pentru Investiții

În calitate de instituție financiară a UE, BEI își desfășoară activitatea de atragere și


utilizare a resurselor în cadrul stabilit de politicile economice ale UE. Nefiind finanțată de la
bugetul comunitar, banca beneficiază de autonomie de decizie. Organele sale de conducere și
control reflectă această autonomie.
În desfășurarea activităților sale, BEI cooperează cu băncile comerciale din UE, cu
celelalte instituții comunitare (Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Consiliul
European, Comisia Europeană, Comitetul Economic și Social, Curtea Europeană de Justiție,
Curtea Europeană de Audit) și cu alte bănci multilaterale de dezvoltare (Banca Mondială,
Banca Nordică pentru Investiții, Banca Europeană pen tru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca
Inter-Americană pentru Dezvoltare, Banca Africană pentru Dezvoltare, Banca Asiatică pentru
Dezvoltare).
Principalele activități ale BEI sunt:
§ evaluarea și finanțarea proiectelor viabile din cadrul UE;
§ obținerea resurselor necesare de pe piețele de capital;
§ evaluarea și gestionarea riscurilor aferente activităților desfășurate;
§ realizarea de studii economice și financiare necesare fundamentării deciziilor.
BEI acordă credite, îndeosebi pe baza surselor împrumutate de ea însăși de pe piețele
private de capital. Proiectele și programele care pot fi finanțate de BEI trebuie să fie viabile
din punct de vedere economic, tehnic, ecologic și financiar. Fiecare proiect finanțat este
urmărit cu atenție și evaluat permanent până la încheierea sa.
Pot beneficia de finanțare BEI întreprinderile private sau de stat și instituțiile dotate cu
personalitate juridică. În prezent, 85% din fondurile acordate de BEI sunt destinate finanțării
unor proiecte din UE. În afara UE, majoritatea operațiunilor BEI se concentrează în țările
candidate la aderare și în țările partenere din bazinul mediteranean și din Balcani. Pot fi
finanțate și proiectele din țările partenere ale UE (Africa, regiunea Asia-Pacific, Caraibe,
America Latină, Asia).
BEI finanțează în mod direct proiecte de mari dimensiuni. Proiectele de dimensiuni
mici (între 40.000 și 25 milioane €), precum și proiectele referitoare la IMM – uri sunt
sprijinite și finanțate în mod direct, prin credite globale.
Principalul avantaj al creditelor BEI este reprezentat de ratele dobânzii extrem de
scăzute. Rating –ul foarte bun obținut de BEI permite acesteia obținerea de fonduri cu costuri
foarte scăzute. Rata dobânzii pentru finanțările acordate se calculează pornind de la costul de
obținere a fondurilor, la care se adaugă o marjă foarte redusă, care are rolul de a acoperi
cheltuielile administrative și de funcționare ale BEI. Alte avantaje țin de faptul că BEI acordă

100
credite de valori foarte mari, pentru perioade foarte lungi (peste 20 de ani), în toate monedele
țărilor în care operează.
BEI finanțează maxim 50% din valoarea unui proiect, promovând co-finanțarea.
Pentru a putea obține finanțare de la BEI, un proiect trebuie să contribuie la realizarea
unui obiectiv economic al UE, la pregătirea țărilor candidate în vederea aderării sau la
implementarea politicilor europene de ajutor pentru dezvoltare și de parteneriat cu țările terțe/
Principalele activități finanțate de BEI sunt:
§ investiții realizate de IMM – uri, care sunt importante pentru crearea de noi locuri
de muncă;
§ construirea și modernizarea infrastructurii de transport și de distribuție a energiei,
precum și a amenajărilor care vizează utilizarea mai rațională a energiei sau
promovează sursele regenerabile ale energiei;
§ dezvoltarea infrastructurii de telecomunicații;
§ amenajări care au ca rezultat îmbunătățirea calității mediului natural sau a
mediului urban;
§ investiții în capitalul uman (școli, universități, laboratoare, centre de cercetare,
spitale);
§ proiecte industriale din industria prelucrătoare.
Dintre acestea, se bucură de prioritate proiectele care contribuie la întărirea coeziunii
economice și sociale în cadrul UE.

101
VII. PIAȚA VALUTARĂ

7.1 Organizarea și funcționarea pieței valutare

Prima schimbare concretă a realității internaționale este piața pa care se efectuează


schimbul unei monede naționale pe altă monedă națională. Într-adevăr, orice întreprindere
care exportă și/sau importă bunuri, orice persoană particulară care se deplasează în străinătate,
se confruntă imediat cu o problemă de schimb valutar. Această problemă de conversie
monetară provine, în mod evident, din faptul că internaționalismul comercial și financiar
coexistă cu naționalismul monetar.
Piața valutară este piața pe care se desfășoară comerțul cu monede străine. Această
piață asigură manifestarea cererii și ofertei de monede străine, precum și formarea prețului
acestora, exprimat în monedă națională.
Monedele străine sunt schimbate pe moneda națională în toate centrele financiare ale
lumii. Piața valutară nu este, deci, limitată din punct de vedere geografic: piața lirei sterline,
de exemplu, cuprinde nu numai tranzacțiile cu monede străine contra lire efectuate la Londra,
ci și tranzacțiile efectuate în lire sterline contra monedelor locale respective la New York,
Paris, Tokio și Singapore. După cum a spus odată un comentator inspirat, operațiunile de
schimb valutar urmează, prin intermediul sateliților de telecomunicații, răsăritul soarelui în
diverse locuri de pe glob.
A) Operatorii pieței valutare sunt băncile și celelalte instituții financiare, care
acționează în nume propriu sau al clienților. Acești operatori negociază direct între ei sau
recurg la intermediari.
1) Băncile, instituții financiare și filialele financiare ale grupurilor industriale
efectuează operațiuni de schimb valutar în nume propriu sau din ordinul clienților lor. Pentru
a facilita operațiunile respective, băncile autohtone își deschid conturi și constituie depozite la
băncile și instituțiile financiare din străinătate, care joacă, astfel, rolul de bănci corespondente.
Deși băncile sunt cei mai importanți operatori de pe piața valutară, un rol însemnat
joacă, de asemenea, filialele bancare sau financiare ale grupurilor industriale. De exemplu,
British Petroleum Internațional în Anglia, Renault Finance în Franța, sunt firme financiare
specializate, a căror misiune este efectuarea operațiunilor bancare și asigurarea expertizei
financiare pentru întregul grup industrial respectiv.
În principiu, operațiuni de schimb valutar efectuează, în mod obișnuit, toate băncile.
Cu toate acestea, în practică, numărul băncilor care acționează în permanență pe piață este
redus, majoritatea băncilor operând prin intermediul altor bănci sau al firmelor de
intermediere.
Teoretic, băncile au o politică de afaceri nespeculativă. În realitate, se constată adesea
că și băncile au un comportament speculativ. Acest tip de comportament este indicat de
poziția valutară neechilibrată (lungă sau scurtă) a băncii respective.
Prin definiție, poziția valutară este diferența – pozitivă sau negativă – între creanțele
și angajamentele în valută ale unei bănci (numerar în casă, disponibil în conturi la vedere în
străinătate, efecte comerciale libelate în valită (devize) emise, acceptate sau ananlizate,
credite în valută primite sau acordate).
Indicatorul respectiv se determină atât pe total, cât și pe fiecare valută în parte.
În cazul în care creanțele și angajamentele sunt egale, poziția valutară este numită
închisă (echilibrată); dacă creanțele sunt mai mari decât angajamentele, poziția valutară se
numește Lungă, în în cazul invers scurtă. O poziție valutară neechilibrată (lungă sau scurtă)
implică un anumit risc, iar asumarea acestuia reflectă, deci, un comportament speculativ, care
vizează obținerea unui câștig din creșterea sau scăderea cursului valutar respectiv.

102
Totuși, importanța speculației valutare induse de bănci este redusă, în comparație cu
speculația generată de clientela privată. În ceea ce le privește, băncile nu refuză totuși nici ele
acceptarea speculațiilor clienților, deoarece, pe de o parte, operațiunile dispuse de clientelă le
aduc profit, iar pe de altă parte, dacă ar refuza serviciile solicitate de unii clienți, aceștia ar
trece imediat la concurență.
Un operator important pe piața valutară este, de asemenea, banca centrală. Vânzările și
cumpărăile de valută efectuate de banca centrală umăresc, pe de o parte, stabilizarea cursului
monedei naționale, iar pe de altă parte, constituirea și gestionarea rezervei valutare.
2) A doua categorie importantă de participanți la piața valutară este clientela privată:
întreprinderile industriale și comerciale, instituțiile financiare neautorizate să efectueze
operațiuni valutare ca obiect de activitate și persoanele particulare. Clientela privată nu
participă însă direct la piață, ci prin intermediul băncilor și, eventual, a caselor de schimb
valutar.
3) În fine, a treia categorie importantă de operatori pe piața valutară – mai ales în țările
anglo – saxone – sunt firmele de brokeraj (dealeri). Funcția acestora este de intermediere și de
diseminare de informații, ceea ce face ca, în general, piețele valutare pe care există asemenea
intermediari să fie mai eficace și mai fluide.
B) Motivele care îi determină să acționeze pe operatorii pieței valutare sunt: motivul
tranzacțional, motivul remunerației și motivul speculației.
1) Astfel, un important volum de operații valutare sunt generate de necesitate
procurării monedei de plată prevăzute în contractele comerciale și de prestări de servicii
încheiate între rezidenți și nerezidenți. În acest caz, schimbul valutar nu este, așadar, un scop
în sine și nici nu constituie o ocupație permanentă (profesie) a agenților economici respectivi,
ci derivă din tranzacțiile cu bunuri și servicii efectuate de aceștia (motivul tranzacțional).
2) Alte operațiuni de conversie monetară sunt legate de decontarea tranzacțiilor
financiare (cumpărarea și vânzarea de acțiuni sau obligațiuni, acordarea sau rambursarea
creditelor, efectuarea de investiții directe), ori de variația ratelor dobânzii de pe diverse piețe
financiare. Într-adevăr, se constată că există un volum important de capitaluri disponibile pe
termen scurt, care migrează dintr-o țară în alta exclusiv în căutarea unor dobânzi mai mari
(motivul remunerației).
3) În fine, a treia categorie de operațiuni de schimb valutar sunt efectuate de diverși
agenți economici, persoane fizice, întreprinderi, bănci (inclusiv banca centrală), în funcție de
anticipațiile lor cu privire la evoluția viitoare a cursurilor de schimb. Aceste operațiuni
dobândesc uneori o amploare deosebită, mai ales atunci când o monedă sau alta trece printr-o
perioadă de criză, ceea ce îi incită pe operatori să încerce să obțină un câștig din împrejurarea
respectivă (motivul speculației).
Rezultă că nu toate operațiunile de schimb valutar sunt legate de acest gen tranzacțiile
comerciale; unele operațiuni de acest gen au ca obiect o pondere ridicată în balanța de plăți
externe a unei țări, generând anumite riscuri pentru țara respectivă.
C) Formele monetare tranzacționate pe piața valutară sunt: moneda scriprurală și
numerarul.
1) Moneda scripturală există, după cum se știe, sub formă de disponibilități în
conturile bancare la vedere. Aceste depozite bancare la vedere se transferă dintr-un cont în
altul prin diverse mijloace de comunicare la distanță (telegraf, telefon, telex, fax, internet),
cecuri, carduri.
De exemplu, transferul telegrafic al unui depozit bancar este un oridn adresat băncii,
dat de titularul unui cont deschis la banca respectivă, libelat în moneda A, transmis prin
telegraf, telex, de a debita acest cont și a credita un alt cont libelat în moneda B. Conturile
debitate și creditate pot aparține aceluiași client sau unor clienți diferiti. Principalul avantaj al
transferului telegrafic este rapiditatea execuției.

103
2) Numerarul este utilizat pe piața valutară pe scară mult mai redusă, comparativ cu
plățile fără numerar, din cauza dezavantajelor sale cunoscute. Cu toate acestea, turiștii sau alte
categorii de persoane care călătoresc în străinătate solicită adesea băncilor, caselor de schimb
valutar, preschimbarea anumitor sume în numerar.
Pe lângă moneda scripturală și numerar, se folosește uneori și un alt mijloc de plată, și
anume scrisoarea de schimb. De fapt, la începuturile comerțului internațional, scrisoarea de
schimb a fost mijlocul de plată cel mai utilizat. La ora actuală, importanța scrisorii de schimb
s-a redus însă foarte mult.
3) Scrisoarea de schimb este un ordin scris, dat de către vânzătorul unui bun, acceptat
de cumpărător (sau banca sa) și care obligă cumpărătorul respectiv (sau banca sa) să plătească
o anumită sumă într-o monedă străină, la o dată stabilită.
Se observă că scrisoarea de schimb este foarte asemănătoare cu cambia (polița), în
sensul că, la fel ca aceasta din urmă, asociază funcția de titlu de credit cu funcția de mijloc de
plată, cu singura particularitate ca efectuarea plății implică o oprațiune de schimb valutar.
În literatură și în vorbirea curentă se folosește adesea expresia piața neagră.
Piața neagră există exclusiv în țările în curs de dezvoltare, care, de regulă, practică
diverse forme de control valutar. După cum am arătat, controlul valutar este considerat uneori
o soluție la problemele pe care le creează o cerere de valută imposibil de satisfăcut.
Tranzacțiile valutare la negru apar ca o reacție spontană a societății la cererea de valută
excedentară, în condițiile în care restricțiile – legale sau administrative – impuse de autorități
operațiunilor de schimb valutar, împiedică ajustarea naturală a cererii și ofertei de valută. Este
vorba, însă, despre o soluție ilegală, de unde și denumirea de piață neagră.
În unele țări, piața neagră, deși ilegală, există în mod deschis, deoarece guvernul nu
aplică sau nu este capabil să aplice sancțiunile legale. În alte țări, piața neagră este reprimată
de autorități, iar ca urmare operațiunile de schimb valutar se efectuează în mod clandestin. În
ambele cazuri, piața neagră are un rol pozitiv, deoarece permite continuarea activității
economice normale, în pofida insuficienței cronice a ofertei de valută.
Unele guverne acceptă, în mod neoficial, foloasele pieței negre, deși nu recunosc în
mod deschis existența acesteia. Termenul utilizat pentru desemnarea acestei alternative,
tolerate de autorități, la piața valutară oficială este piața paralelă.
Principalele piețe valutare sunt localizate în Europa, America de Nord și Extremul
Orient. De fapt, piețele din aceste trei zone geografice sunt strâns legate, interacționând una
cu alta și formând ceea ce s-ar putea numi piața valutară globală.
Astfel, în Europa, piața se deschide la ora 9 – 10 și se închide în jurul orei 17. Când
piața europeană se închide, se deschide piața americană; tot așa, când operațiunile valutare
încetează pe coasta de vest a SUA, acestea încep în Extremul Orient, unde încetează în
momentul în care operațiunile reîncep la Zürich, Paris, Londra. În aceste condiții, piața
valutară mondială este continuă, funcționând, într-adevăr, 24 de ore din 24, după un program
adaptat fusului orar.
Deși nu mai au importanța de odinioară, centrele financiare europene rămân, în
continuare, piețe valutare foarte mari. Cele mai importante piețe valutare europene sunt
Londra, Frankfurt și Zürich, însă aceste centre sunt legate de altele, de mai mică importanță,
precum Amsterdam, Bruxelles, Copenhaga, Düsseldorf, Geneva, Hamburg, Luxemburg,
Madrid, Milano, Oslo, Paris, Roma, Stockholm.
Principala piață valutară nord – americană este cea de la New York, însă un volum
important de operațiuni de schimb valutar efectuează la Chicago, Boston, Philadelphia, San
Francisco, Los Angeles, Toronto, Montreal.
În Extremul Orient, principalele centre de comerț cu valute sunt: Tokyo, Hong – Kong
și Singapore.

104
Piața valutară are două componente: piața la vedere și piața la termen. În ultimul timp,
au apărut și s-au dezvoltat și alte compartimente, al căror rol este în creștere: piața futures și
piața opțiunilor.

7.2 Piața valutară la vedere (spot market)

Piața valutară la vedere este acea componentă a pieței valutare pe care se efectuează
vânzări și cumpărări de valută, care trebuiesc lichidate în maxim 48 de ore de la data
încheierii tranzacției. Prin lichidare se înțelege predarea și achitarea aecsteia în monedă
autohtonă.
Vânzări și cumpărări de valută la vedere se efectuează cu ambele forme monetare
menționate: numerarul și moneda scripturală. Din motivele deja arătate, volumul schimburilor
valutare scripturale este mult mai mare decât cel al schimburilor valutare manuale, iar ca
urmare cursul de schimb stabilit în operațiunile de schimb valutar scriptural este cursul cu
adevărat semnificativ pentru întreaga piață valutară.

7.2.1 Cursul valutar la vedere

În general, cursul de schimb valutar (cursul valutar) este prețul unei monede exprimat
în altă monedă.
Cursul valutar la vedere este cursul practicat în tranzacțiile valutare la termen, adică în
tranzacțiile care se lichidează în maximum 48 de ore de la încheierea acestora. Cu alte cuvinte,
dacă se consideră două monede, A și B, cursul la vedere al monedei A exprimă numărul de
unități monetare B care pot fi cumpărate la vedere cu o unitate monetară A. Tot așa, cursul la
vedere al monedei B exprimă numărul de unități monetare A care pot fi cumpărate la vedere
cu o unitate moentară B.
Operațiunea tehnică de stabilire a cursului valutar se numește cotație. Există două
tipuri de cotație: incertă și certă.
§ cotația incertă constă indicarea numărului variabil de unități monetare naționale
(cotă) care revin la o unitate (100 de unități) moentară străină (bază). De exemplu,
la București, la data de 19 iulie 2005, euro valora 3,5632 lei noi (35.632 lei vechi),
iar dolarul american valora 2,9711 lei noi (29.711 lei vechi). Această metodă de
cotație se folosește în majoritatea țărilor lumii.
§ cotație certă constă în indicarea numărului variabil de unități monetare străine
(cotă) care revin la o unitate (100 de unități) moentară națională (bază). Această
metodă de cotație se utilizează în Anglia, Irlanda, Noua Zeelandă, Australia.
Cele două modalități de exprimare a cursului valutar reflectă una și acceași realitate
(raportul dintre valoarea monedei străine și valoarea monedei naționale), iar ca urmare sunt
perfect simetrice: dacă sunt aplicate teoretic la una și aceeași monedă și în același moment,
produsul matematic al cifrelor exprimate prin cele două cotații este egal cu unitatea.
Cursurile formate pe piața la vedere sunt de două tipuri:
§ curs de cumpărare este cursul la care o bancă este dispusă să cumpere o anumită
valută;
§ cursul de vânzare este cursul la care o bancă este dispusă să vândă o anumită
valută.
Pentru separarea cursului de vânzare și a cursului de cumpărare, se utilizează o liniuță
sau o bară înclinată. După liniuță, se obișnuiește să se scrie doar cifrele care variază în raport
cu cursul de cumpărare. De exemplu, dacă dolarul este cotat 0,8340 – 45 euro, aceasta
înseamnă că banca este dispusă să cumpere dolarul cu 0,8340 euro și să îl vândă cu 0,8345

105
euro. Cotația dolarului în raport cu euro determină, așadar, apariția unei marje, care, în cazul
precedent, este de 5 puncte (100 puncte = 1%). A doua cifră după virgulă se numește figură (o
figură = 100 puncte), iar cea de-a patra zecimală se numește punct sau pip. În exemplul
anterior, în ipoteza că are loc o modificare a cursului de la 0,8340 euro la 0,8342 euro, se
spune că a avut loc o variație de 2 puncte.
Diferența dintre cursul de cumpărare și cursul de vânzare reprezintă marja de profit a
băncii. Această marjă variază destul de mult de la o bancă la alta, în funcție de factori cum ar
fi: agresivitatea mai mare sau mai mică a băncii în cauză, poziția sa valutară (lungă, închisă,
scurtă) în valuta respectivă, politica de afaceri, situația trezoreriei.
De regulă, pe o piață valutară funțională și eficientă, diferențele dintre cursurile de
cumpărarea și cursurile de vânzare sunt mici. Totuși, în cazurile în care piața nu funcționează
normal, este de talie mică, ori devine nervoasă, ecartul amintit poate crește sensibil.
Cursurile la vedere diferă uneori și în funcție de categoria de monedă utilizată:
§ Cursul valutar practicat în operațiunile de schimb valutar scripturale este, după
cum am arătat, cursul director, la care se analizează și cursul valutar utilizat în
operațiunile cu numerar.
§ Cursul valutar practicat în operațiunile cu numerar facturat, de exemplu, de bănci,
de casele de schimb valutar, în relațiile acestora cu populația, este, de obicei,
diferit de cursurile utilizate în transferurile de depozite bancare, publicate de presa
financiară. În principiu și dacă nu intervin alți factori (cereri speculative, piață
neagră), aecastă diferență este menită să acopere cheltuielile de trezorerie
implicate de deținerea de bancnote și monezi, care, în măsură sunt păstrate în
caseria proprie, nu aduc nici un fel de dobânzi, precum și a cheltuielile de
conversie a numerarului în disponibil la cont (sau invers) cum ar fi: transportul și
asigurarea bancnotelor și monezilor străine vehiculate între punctele de lucru,
comisioane plătite altor bănci pentru debitarea sau creditarea contului deschis la
acestea.
În teoria și practica economică, se fac adesea și o altă distincție extrem de
semnificativă, și anume între cursul valutar nominal și cursul valutar real.
i) cursul valutar nominal este cursul observat pe piață (de exemplu, cursul de
referință publicat de BNR, cursul afișat de o casă de schimb valutar);
ii) cursul valutar real este cursul nominal corectat cu raportul dintre indicii prețurilor
în țările respective. O apreciere în termeni reali a unei monede semnifică o creștere
a puterii de cumpărare a monedei în cauză, manifestate atât pe piața internă (față
de bunuri și servicii), cât și pe piața internațională (față de alte monede).
Deprecierea în termeni reali a nunei monede reflectă fenomenul invers. În cazul în
care o monedă se apreciază (depreciază), în termeni reali, mai mult (sau mai puțin)
decât se justifică prin diferențialul inflației dintre cele două țări, se consideră că
moneda respectivă este supraevaluată (subapreciată).

7.2.2. Caracteristicile pieței la vedere

Principalele piețe valutare sunt deschise în toate zilele lucrătoare ale săptămânii,
funcționând practic prin legăturile telefonice, telex, fax, internet, dintre participanții la piață.
Aceste legături sunt stabilite fie în mod direct, de la bancă la bancă, fie prin intermediul dealer
– ilor. Pe aceleași căi, se realizează și legăturile cu corespondența din străinătate. Piața
funcționează continuu, ceea ce înseamnă că un operator poate oricând cumpăra sau vinde
valută, între orele la care piața este deschisă.

106
Principala valută tranzacționată pe majoritatea piețelor lumii este dolarul american,
deoarece acesta este, în continuare, moneda – cheie a sistemului monetar internațional. Toate
monedele sunt cotate în dolari, deși unele dintre ele nu cotează neapărat una în alta, iar ca
urmare, uneori, este necesar ca o monedă să fie vândută inițial pe dolari, iar apoi cu dolarii
respectivi să se cumpere o altă monedă.
Tranzacțiile de pe piețele valutare sunt continue și delocalizate, însă în cazul unor
piețe există o procedură de timp fixing.
De asemenea, pe o serie de piețe există o formă sau alta de monitorizare a tranzacțiilor
și de calculare a unui curs valutar oficial.
Publicarea unei liste oficiale de cursuri valutare are avantajul că oferă clienților
băncilor certitudinea că nu sunt supuși unui tratament discriminatoriu. Într-adevăr, dacă o
bancă nu respectă cotația oficială, clientela o va părăsi, pentru a merge la concurență. Evident,
această regulă nu se aplică în cauzl în care banca are alte mijloace de a ține clientul captiv. Cu
toate acestea, după cum am mai menționat, multe piețe importante nu au cotații oficiale ale
valutelor.
Un mare număr de monede naționale au un rol redus în comerțul internațional, iar ca
urmare nu se tranzacționează pe toate piețele valutare. De regulă, monedele din această
categorie se tranzacționează pe piața lor națională, pe piețele unor țări vecine și, eventual, pe
unele piețe internaționale cu care țara în cauză are relații. Ca urmare, pentru a cumpăra sau a
vinde aceste monede de mai mică importanță, cei interesați se adresează principalelor bănci
autohtone sau, eventual, unor bănci străine specializate în relațiile cu țările în cauză și care, de
aceea, tranzacționează și monedele respective.
Executarea operațiunilor clientelei depinde de tipul ordinelor adresate de aceasta
(ordine cel mai bine și ordine la curs limitat), precum și de momentul în care ordinele
respective sunt primite.
§ ordinele cele mai bine – primite în cursul dimineții sunt executate, în general, la
cursurile de cumpărare și de vânzare ale zilei precedente. Ordinele primite ulterior
sunt executate la cursurile existente în momentul în care sunt primite, care pot fi
diferite de cele existente la începutul zilei. De asemenea, aceste cursuri, formate pe
parcursul zilei, sunt cele care se raportează pentru ziua următoare. Clienții care
efectuează tranzacții importante pot fi exceptați de la aceste reguli.
§ ordinele la curs limitat – se execută la cursuri care nu depășesc (în sus sau în jos –
după cum este vorba despre cumpărare sau despre vânzare) nivelul indicat de
client.

7.2.3 Operațiunile de arbitraj valutar

Principalele operațiuni efectuate pe piața valutară la vedere sunt operațiunile de


arbitraj valutar.
Arbitrajul valutar este operațiunea bancară de vânzare și cumpărare, de cele mai
multe ori simultană, de valută, pe piețele valutare, în scopul exclusiv al realizării unui câștig
din: diferența dintre cursurile aceleiași valute înregistrate concomitent pe două piețe diferite;
diferența dintre cursurile aceleiași valute pe aceiași piață la date diferite; diferența de curs
între două valute și două piețe diferite.
Deoarece diferitele piețe valutare comunică rapid una cu alta, există o tendință de
egalizare a cursurilor valutare. Ca urmare, posibilitatea obținerii unui câștig din diferențele de
curs valutar este redusă; din aceiași cauză, riscurile aferente operațiunii de arbitraj valutar sunt
foarte mici. În aceste condiții, câștigurile rezultă nu atât din diferențele de curs, cât din
mărimea sumelor tranzacționate.

107
Există mai multe tipuri de arbitraj, decelabile după diverse criterii:
§ arbitrajul direct: constă în vânzarea unei monede pe piața pe care cotează cel mai
bine și cumpărarea concomitentă a aceleiași monede pe piața pe care cotează cel
mai slab.
§ arbitrajul bilateral: operează pe două piețe și cu două valute;
§ arbitrajul multilateral: operează pe mai multe piețe și cu mai multe valute;
§ arbitrajul la termen: se caută să se obțină câștig din diferențele de curs valutar la
termen pe aceiași piață sau pe piețe diferite;
§ arbitrajul combinat (la vedere și la termen): caz în care se jonglează cu termenele
și piețele, vânzându-se la vedere pe o piață și cumpărându-se la termen pe aceiași
piață, ori vânzându-se la termen pe o altă piață.
Pentru a ilustra aceste multiple posibilități, să presupunem că o bancă canadiană este
însărcinată să vândă, la data de 19 iulie 2005, suma de 1 milion EURO, provenită dintr-un
export în Franța, efectuat de o întreprindere canadiană. Să mai presupunem că, în momentul în
care banca primește ordinul de vânzare menționat, cursurile de pe piața valutară sunt
următoarele:
1 CAD = 0,59 EUR la Paris;
1 USD = 1,45 CAD le New York;
1 USD = 0,82 EUR la New York și Paris.

Banca are două posibilităţi: să vândă direct suma de 1 milion de EUR pe dolari
canadieni sau să treacă printr-o valută terţă și anume dolarul american.
i) în primul caz, banca va obţine pentru clientul său suma de:

1.000.000 EUR
= 1.694.915,25CAD
0,59

ii) în cayul al doilea, suma obţinută va fi:

1.000.000 EUR
∗ 1,45 = 1.768.292,68CAD
0,82

Se observă că, în comparaţie cu vânzarea directă, trecerea printr-o valută terţă aduce
un câștig de 73.377,43 CAD. Din această sumă, trebuie scăyute, desigur, cheltuielile
administrative, telefon, fax. Presupunând că aceste cheltuieli sunt de 50 CAD, rezultă că, în
final, banca obţine un profit de 73.327,43 CAD.
Realizarea unui arbitraj triunghiular, de genul celui de mai sus, necesită o mare
prudenţă, deoarece cursurile variayă foarte rapid, iar arbitrajismul riscă să sufere pierderi.
Într-adevăr, dacă, în prima parte a operaţiunii de arbitraj exemplificate (vânzarea de
auro contra dolari americani), cursul de schimb între dolarul american și dolarul canadian se
modifică, devenind, să spunem: 1 USD = 1,38 CAD, banca înregistrează o pierdere (câștig
nerealizat) de 11.988,42 CAD (faţă de cazul în care ar fi vândut direct suma în euro pe dolari
canadieni); la aceasta se adaugă, desigur, spezele și comisioanele bancare de 50 CAD, ceea ce
face ce pierderea totală (câștig nerealizat + cheltuieli propriu - zise) să devină 12.038, 42
CAD. În această din urmă situaţie, arbitrajismul nu reușește, așadar, să finalizeze operaţiunea
cu profit, rămânând asupra sa cu dolarii americani depreciaţi. Pentru a se degaja de aceștia,
are două soluţii: cumpără imediat dolari canadieni, acceptând pierderea; încearcă să evite

108
pierderea, așteptând un timp în speranţa unei evoluţii favorabile a cursului de schimb dolar
american / dolar canadian. În cazul al doilea, arbitrajismul își asumă însă riscul ca pierderea să
se amplifice, în situaţia în care evoluţia cursului de schimb al celor două monede va fi
defavorabilă.
În exemplul de mai sus, s-a presupus că banca primește un ordin de la un client al său.
Este însă evident că banca poate efectua un asemenea arbitraj și din proprie iniţiativă, în cazul
în care întrezărește posibilitatea obţinerii unui profit. Aceste tranzacţii, iniţiate de înșiși
operatorii de pe piaţa valutară (bănci, dealeri), au o pondere importantă în totalul tranzacţiilor
valutare, deoarece, deși aduc profituri reduse, sunt remuneratoare pentru operatorii care pot
mobiliza sume foarte mari. Astfel, în exemplul anterior, în ipoteza că banca operează cu o
sumă nu de 1 milion EUR, ci de 10 milioane EUR, soldul operaţiunii va fi 733.774, 3 CAD,
în timp ce cheltuielile rămân 50 CAD, ceea înseamnă un profit net de 733.694,3 CAD.
Deoarece poziţia valutară iniţială a arbitrajismului era în euro, se poate presupune și
cazul că aceasta dorește să se regăsească în final într-o poziţie valutară în aceiași monedă. Cu
alte cuvinte, se poate presupune că operaţiunea este continuată, astfel încât suma de
1.768.292,68 CAD să fie transformată din nou în euro, la cursul 1 CAD = 0,59 EUR.
Rezultatul final al operaţiunii va fi, în acest caz, 1.043.292, 68 EUR; profitul brut de
43.292,68 EUR este, în mod evident, egal cu echivalentul în euro a sumei de 73.327, 43 CAD,
la cursul de schimb în vigoare în momentul arbitrajului (1 CAD = 0,59 EUR).
Operaţiunile de arbitraj direct și triunghiular tind să determine alinierea cursurilor de
schimb pe diverse pieţe, deoarece sporesc oferta unei monede pe piaţa pe care aceasta este
scumpă și măresc cererea faţă de aceiași monedă pe piaţa pe care aceasta este ieftină. Ca
urmare, în prezent, arbitrajiștii realizează cu greu profituri mari din asemenea combinaţii.
Totuși, după cum am arătat, operaţiunile de arbitraj rămân atractive în caz că se lucrează cu
sume mari.
În situaţia în care, ca urmare a operaţiunilor de arbitraj efectuate, cursurile de schimb
de pe diversele pieţe sunt în echilibru, și, deci, arbitrajiștii nu mai pot realiza un câștig din
diferenţele respective, apare posibilitatea calculării așa – zisului curs încrucișat (cross rate).
Cursul încrucișat (cross rate) este cursul de schimb dintre două monede, stabilit pe
baza cursurilor monedelor respective faţă de o terţă monedă.
Astfel, să presupunem că, la data de 15 februarie 2005, cursul leului faţă de dolarul
american este 1 USD = 33.910 ROL, iar cursul dolarului american faţă de dolarul canadian
este 1 USD = 1,37 CAD. Pornind de aici, se poate determina cursul încrucișat al leului faţă de
dolarul canadian.

33.910
1CAD = = 24.751,82 ROL
1,37

În fine, trebuie arătat că, pentru operaţiunile efectuate pe piaţa la vedere, băncile
percep comisioane. Aceste comisioane se încasează atât pentru operaţiunea propriu – zisă de
schimb valutar, cât și pentru operaţiunea de transfer a depozitelor rezultate în modul acesta; la
aceste cheltuieli, se adaugă, eventual, și alte genuri de speze bancare.

109
7.3 Piaţa valutară la termen (forward market)

Piața valutară la termen este acea componentă a pieței valutare pe care se efectuează
vânzări și cumpărări de valută, la un curs stabilit în momentul încheierii tranzacției, însă cu
remiterea valutei și cu plata acesteia la o dată ulterioară, fixată în momentul asumării
angajamentelor.

7.3.1 Cursul valutar la termen

Cursul valutar la termen este cursul utilizat în tranzacțiile la termen. Acest curs nu este
egal, decât din întâmplare, cu cursul valutar la vedere; de regulă, cursul la termen este mai
mare sau mai mic decât cursul la vedere. Pe de altă parte, cursurile la termen diferă în funcție
de scadență, însă nu sunt riguros proporționate cu mărimea termenului. Aceste anomalii se
explică prin considerațiuni tehnice sau financiare, precum și prin faptul că anumite scadențe
sunt, la un moment dat, mai căutate ca altele.
În cazul cotației și considerând două valute A și B, dacă cursul la termen al monedei A
permite cumpărarea unei cantități de monedă B mai mare decât cursul la vedere, se spune că
cursul la termen al monedei A face primă sau report (premium), față de cursul de vedere. În
mod similar, dacă cursul la termen al monedei A permite cumpărarea unei cantități de monedă
B mai mică, se spune că acesta face deport (discount). În cazul în care cursul la termen este
egal cu cursul la vedere, se spune că cele două monede cotează al pari. Termenul generic
folosit pentru a desemna cele două diferențe este diferențialul valutar.
În cazul cotației certe, rezultatele sunt inverse: aprecierea la termen a unei monede este
exprimată printr-un ecart negativ, iar deprecierea printr-un ecart pozitiv.
Reportul și deportul se exprimă adesea ca procent anual față de cursul la vedere. Astfel,
notând: Xo – cursul la vedere, Xt – cursul la termen, t – scadența, Rt – reportul la termenul t,
Dt – deportul la termenul t, relația va fi:

Xt − Xo 360 ∗ 100
Rt , Dt = ∗
Xo t

De exemplu, dacă cursul la vedere al dolarului este 0,8237 EUR, iar dolarul
înregistrează la termen de trei luni un report de 0,0063, acest report se exprimă în formă
procentuală (anuală) astfel:

0,0063 360 ∗ 100


∗ = 3,06%
0,8237 90

De regulă, ziarele importante publică atât mărimea absolută cât și mărimea


procentuală a diferențialului valutar.

7.3.2 Caracteristicile pieței la termen

Pe piața valutară tranzacțiile se efectuează la termene care merg de la 3-7 zile la


1,2,3,6,9,12,18 luni și 2,3,5 ani.
Cu ocazia negocierii unei operațiuni la termen, este preferabil să se rețină una dintre
scadențele menționate. Cu toate acestea, este posibil să se convină și alte scadențe, dar costul
va fi mai ridicat, deoarece, nefiind vorbe despre o scadență uzuală, banca – prin care se face

110
tranzacția – își acoperă mai greu propriul risc și, desigur, va repercuta aceste cheltuieli
suplimentare asupra clientului.
În principiu, toate monedele convertibile pot fi tranzacționate la termen. Astfel, pentru
scadențele cuprinse între 3 zile și 6 luni, este posibilă, de regulă, obținerea la termen a oricărei
monede utilizate în schimburile internaționale. Pentru scadențele cuprinse între 12 și 24 de
luni, este însă practic imposibil de tranzacționat valute de mai mică importanță. Pentru
scadențe peste 2 ani, pot fi tranzacționate la termen doar monedele de importanță majoră, cum
ar fi dolarul american, euro și lira sterlină.
Pentru a accepta efectuarea unei operațiuni de schimb valutar la termen, băncile
pretind, de regulă (cu excepția cazului în care lucrează una cu alta), constituirea unui depozit
de garantare (initial margin). Atunci când fluctuațiile cursurilor sunt importante, banca poate
cere chiar și o garanție suplimentară.
La fel ca operațiunile la vedere, operațiunile la termen se efecuează direct, de la bancă
la bancă, sau prin intermediul dealer-ilor. Aceste operațiuni nu sunt niciodată cotate la bursă,
iar ca urmare nu există cursuri la termen oficiale.
În perioade de stabilitate, tranzacțiile la termen sunt mai puțin importante decât cele la
vedere, iar situația pieței este asimetrică: monedele slabe nu au căutare la termen, iar monedle
puternice sunt puțin oferite la termen. Ca urmare, este dificil de găsit un partener pentru
asemenea operațiuni.
Tradițional, băncile centrale au o politică de neintervenție pe piața la termen, chiar și
pentru a lupta împotriva speculațiilor, căci, deminuând reporturile și deporturile, autoritățile ar
facilita jocul speculatorilor, permițându-le să opereze cu cursuri favorabile.
În aceste condiții, s-ar părea că variația cursurilor la termen ar trebui să fie, teoretic,
mai ample decât variațiile cursurilor la vedere. În realitate, între cursurile la termen și
cursurile la vedere există o anumită legătură, ceea ce limitează foarte mult oscilațiile
cursurilor la termen.

7.3.3 Tehnica operațiunilor la termen

Operațiunile la termen se efectuează prin intermediul aceleiași rețele bancare ca și


operațiunile la vedere. Într-un mod similar cu cel valabil în cazul pieței la vedere, participanții
la piață la termen își comunică unul altuia – prin telefon, telex, direct sau prin intermediul
dealer-ilor cursurile de vânzare și de cumpărare, referitor la o monedă sau alta, cursuri care
corespund însă aici nu numai unui anumit preț de vânzare sau cumpărare, ci și unei anumite
dobânzi, care diferă în funcție de scadența operațiunii respective.
Pe această bază se efectuează vânzările și cumpărările la termen, care îmbracă
următoarele forme mai importante: credote (sau depozite) în alb (negarantate); operațiunile
swap; tranzacțiile cu contracte la termen (futures); operațiunile opționale (opțiunile);
operațiuni cu alte produse ale pieței extrabursiere.
Creditele sau depozitele în alb (negarantate) sunt generate de executarea ordinelor de
cumpărare la termen adresate băncilor de către importatori și, respectiv, de executarea
ordinelor de vânzare la termen adresate de exportatori și de alte categorii de deținători de
valută.
De exemplu, dacă o bancă primește un ordin de a cumpăra la termen dolari în
schimbul unei anumite sume în euro, pentru a fi în măsură să execute acest ordin, banca poate
cumpăra ea însăși dolarii respectivi sau îi poate împrumuta de la o altă bancă. În ambele
cazuri, pentru a evita imobilizarea neproductivă a fondurilor respective – ceea ce ar implica
costuri suplimentare puse în sarcina clientului – banca va plasa dolarii respectivi până la data
scadenței contractului, pe piața monetară americană sau pe piața internațională (piața

111
eurovalutelor). În modul acesta, la scadență, fondurile vor redeveni disponibile și, deci, vor
putea fi puse la dispoziția clientului, care le va utiliza pentru stingerea datoriei sale externe
(provenite, să presupunem dintr-un import de mărfuri).
Pe perioada contractului, banca este, deci, debitoare în euro și creditoare în dolari.
Dacă, la scadență, rata dobânzii pe piața americană (respectiv, cursul dolarului) este mai mare
decât rata dobânzii din Euroland (respectiv cursul euro), tranzacția este benefică pentru bancă
și, deci, pentru întreprinderea care a dat ordinul de cumpărare la termen a dolarilor. Într-
adevăr, banca transferă o parte din câștigul clientului său, văzându-i la termen dolarii la un
curs inferior cursului de cumpărare la vedere: apare, deci, deportul, în favoarea
cumpărătorului la termen.
În cazul unui ordin de a vinde la termen dolari, mecanismul tranzacției este exact
invers. Banca începe prin a împrumuta acești dolari pe piața americană sau de pe piața
internațională, iar apoi va vinde imediat, la vedere, dolarii respectivi, pentru a se proteja în
modul acesta împotriva riscului variației cursului monedei americane. Această vânzare îi
procură băncii resurse în euro, pe care le va plasa pe piața europeană. La scadență, banca
utilizează dolarii rezultați din decontarea cu întreprinderea care a dat ordinul pentru a
rambursa împrumutul în dolari pe care l-a făcut la început. Pe durata contractului, banca este,
deci, debitoare în dolari și creditoare în euro. În funcție de câștigul sau pierderea pe care
această dublă operațiune le generează, cursul la termen al dolarului va fi mai mare sau mai
mic decât cursul său la vedere. În cazul în care banca realizează un câștig, aceasta va cumpăra
dolarii de la client la un curs la termen mai mare decât cursul la vedere: apare deci, un report
în favoarea vânzătorului la termen. În caz contrar, pierderea băncii este transferată asupra
clientului sub forma deportului.
Rezultă că vânzătorul la termen suportă deportul și beneficiază de un report, pe când
cumpărătorul la termen beneficiază de deport și suportă reportul. Ca urmare, cursul unei
valute la o scadenţă anumită depinde de cursul la vedere, existent în ziua încheierii
contractului la termen, precum și de report sau deport, care reflectă, în condiţii normale
diferenţa dintre ratele dobânzilor practicate la monedele care se preschimbă. Remuneraţia
operaţiunii, care constă, așadar, într-o anumită dobândă achitată creditorului de către debitor,
este convenită de părţi în momentul încheierii tranzacţiei și se plătește, la scadenţă, în moneda
în care a fost acordat creditul.
Până în anii ’60, constituirea unui depozit sau acordarea unui credit într-o anumită
monedă nu se putea face decât printr-o bancă din ţara în care moneda respectivă avea calitatea
de monedă naţională. De exemplu, o bancă franceză sau germană nu putea împrumuta dolari
decât de la o bancă americană, lire de la o bancă engleză. Apariţia și dezvoltarea pieţei
eurovalutelor a instituit însă o piaţă internaţională foarte flexibilă, care permite constituirea de
depozite (acordarea de credite și angajarea de împrumuturi) în toate monedele convertibile și
de către toate băncile de o anumită dimensiune, indiferent de localizarea lor geografică. De
exemplu, la ora actuală, dolarii pot fi depuși sau împrumutaţi nu numai de la o bancă
americană, ci și de la o bancă germană, franceză, engleză, românească.
Operaţiunile de tip swap sunt facilităţi de credit pe care părţile contractante și le
acordă în mod reciproc. De exemplu, dacă o bancă are nevoie de dolari pentru o perioadă de
trei luni, banca respectivă poate împrumuta acești dolari de la o altă bancă, constituind un gaj
în euro. La scadenţă, cele două bănci procedează invers: se rambursează împrumutul în dolari
și se răscumpără gajul în euro.
În aceste condiţii, pentru cele două bănci, tranzacţia swap cu dolari și euro poate
genera următoarele operaţiuni:
§ primirea temporară de dolari contra euro, realizată prin cumpărarea de dolari la
vedere și revânzarea lor simultană la termen;

112
§ cedarea temporară de dolari contra euro, realizată prin vânzarea la vedere de dolari
și răscumpărarea lor simultană la termen.
La fel ca acordarea de credite sau constituirea de depozite în alb și din aceeași cauză a
existenţei pieţei eurovalutelor, operaţiunile swap nu se practică numai între băncile din ţările
în care monedele tranzacţionate sunt monede naţionale. De exemplu, o operaţiune swap lire
sterline contra dolari poate fi efectuată de o bancă italiană, germană, franceză.
Remuneraţia unei operaţiuni swap se plătește, la scadenţă, sub forma majorării sumei
achitate de una din părţi. Această remuneraţie este suportată din partea contractantă care a
împrumutat moneda cu dobânda cea mai ridicată; din punct de vedere practic, remuneraţia
este egală cu diferenţa dintre ratele dobânzilor respective, practicate la creditele acordate în
cele două valute.
Tranzacţiile cu contracte la termen (futures) se efectuează pe piaţa bursieră, care în
modul acesta devine un înlocuitor și concurent al pieţei la termen interbancare.
Suportul acestor operaţiuni este reprezentat de contractele la termen standardizate, al
căror obiect sunt bunurile tranzacţionate la bursă, pentru care plata se face în valută.
După cum se știe, originalitatea pieţei contractelor futures, în general, constă în faptul
că permite două modalităţi de executare:
§ prima modalitate, a priori, și cea mia simplă, constă în îndeplinirea, la scadenţă, a
obligaţiilor celor două părţi prevăzute în contract, adică livrarea mărfii și achitarea
preţului acesteia în valută, convenit la data încheierii contractului. Este vorba,
așadar, despre modalitatea de executare obișnuită a tranzacţiilor la termen cu
mărfuri. Această modalitate de executare este, desigur, foarte importantă pentru
comerţul internaţional de mărfuri, iar faptul că există, ca posibilitate de ultimă
instanţă, permite, inter alia, crearea tipului derivativ de tranzacţii cu contracte
futures. Cu toate acestea, la ora actuală, doar circa 2% din contractele la termen se
execută prin această modalitate clasică, adică prin livrarea mărfurilor și plata în
valută a contravalorii acestora.
§ a doua modalitate de executare, utilizată în prezent în majoritatea cazurilor, constă
în inversarea operaţiunii iniţiale: cumpărătorul revinde contractul la termen, iar
vânzătorul cumpără din nou un contract la termen cu aceeași scadenţă. Această
modalitate de executare este, deci, tipică, constituind marea inovaţie apărută în
domeniul respectiv. Inovaţia a fost posibilă, deoarece casele de compensaţie, care
funcţionează pe lângă marile burse de mărfuri au început să cumpere și să vândă
ele însele asemenea contracte la termen, permiţând, în modul acesta, părţilor
contractante să se achite de obligaţiile lor, fără a mai trebui să se găsească una pe
cealaltă. În mod practic, fiecare din cele două părţi, care vând sau cumpără
contracte futures cu plata în valută achită casei de compensaţie doar diferenţa
dintre preţul de cumpărare și preţul de vânzare al contractului, respectiv încasează
de la casa de compensaţie această diferenţă. Această modalitate de executare
permite, deci, părţilor să se degaje de obligaţiile contractuale prin plata diferenţelor
de preţ, nu a preţurilor ca atare, ceea ce constituie un alt important avantaj, care
explică dezvoltarea recentă a acestui tip de tranzacţii la toate marile burse de
mărfuri din lume.
Tranzacţiile se efectuează pentru termenele standardizate (de regulă, sfârșitul lunilor
martie, iunie, septembrie și decembrie) iar limitele minimale ale variaţiei valorii contractelor
sunt cuprinse între 10 și 12,5 dolari.
Pentru efectuarea tranzacțiilor de acest gen, agenții de bursă pretind garanții sub forma
constituirii de depozite colaterale (initial margin). Mărimea acestor depozite prealabile variază
de la o perioadă la alta și de la o valută la alta, în funcție de situația mai mult sau mai puțin
speculativă a pieței și de evoluția mai mult sau mai puțin eratică a cursurilor valutare. În mod

113
normal, depozitele asiguratorii reprezintă doar circa 1-3% din valoarea contractului
tranzacționat, însă aceasta nu înseamnă că agenții de bursă nu pot pretinde depozite mai mari
pentru anumite valute sau pentru anumiți clienți.
Opțiunile sunt produse financiare recente, utilizate începând cu jumătatea anilor ’80.
Opțiunea este un drept de a cumpăra sau de a vinde un activ, la un preț convenit, numit preț de
exercitare, la o dată convenită. Există, după cum se știe, opțiuni derivate din tranzacțiile cu
acțiuni, valute, dobânzi, indici bursieri. Subliniem că opțiunea este un drept și nu o obligație;
acest drept va fi exercitat, dacă purtătorul opțiunii găsește că este în interesul său acest lucru,
însă poate și să nu fie exercitat. Există opțiuni de cumpărare, numite call și opțiuni de vânzare
numite put. De asemenea, există opțiuni de tip european și opțiuni de tip american; deosebirea
dintre acestea ține de modul de stabilire a scadenței. Astfel, în cazul opțiunilor de tip european,
scadența este stabilită la o dată calendaristică precisă, pe când în cazul opțiunilor de tip
american, scadența este decisă la data aleasă de purtătorul call, nu însă mai târziu de scadența
tranzacției la termene inițiale.
Cumpărătorul unei opțiuni (purtătorul unui call) are inițiativa operațiunilor. Acest
privilegiu este plătit printr-o primă (premium) plătită vânzătorului. Prima este, deci, prețul
dreptului de opțiune; aceasta este definitiv plătită vânzătorului, indiferent dacă cucmpărătorul
ăși exercită sau nu opțiunea.
Există patru combinații: cumpărarea unei opțiuni de cumpărare (cumpărarea unei
opțiuni call); vânzarea unei opțiuni de cumpărare (vânzarea unei opțiuni call); cumpărarea
unei opțiuni de vânzare (cumpărarea unei opțiuni put); vânzarea unei opțiuni de vânzare
(vânzarea unei opțiuni put).
Opțiunile cu valute se referă întotdeauna la două monede. Practica arată că cel mai
adesea una din aceste două monede este dolarul american, ceea ce a permis standardizarea
contractelor de acest tip tranzacționate pe principalele piețe financiare. Astfel, o opțiune
asupra euro se referă implicit la schimbul de euro contra dolari, însemnând un nivel precis,
propriu fiecărei piețe financiare, al prețului de exercitare, exprimat în dolari. Caracteristica
principală a unei opțiuni este că cumpărătorul său își asumă un risc de a pierde, limitat la
prima plătită, pe când câștigurile potențiale sunt nelimitate. Ca urmare a acestei caracteristici,
opțiunea este atât o operațiune speculativă, cât și un instrument de protecție împotriva riscului
foarte eficient.
Începând cu jumătatea anilor ’80, piața a cunoscut mutații nu numai în ceea ce privește
volumul, ci și structura tranzacțiilor. Una dintre aceste mutații constă în faptul că volumul
tranzacțiilor extrabursiere depășește volumul tranzacțiilor efectuate la bursă. Această evoluție
a fost posibilă ca urmare a utilizării generalizate a informaticii, care a permis ocolirea
intermediarilor și, deci, reducerea costurilor de tranzacționare.
Piața extrabursieră, numită piața OTC (over – the - counter), ocupă în prezent un loc
foarte important, volumul tranzacțiilor efectuate pe aceasta depășind de 2,5 ori volumul
tranzacțiilor efectuate pe piața bursieră. În aceste condiții, cea mai mare parte a opțiunilor
asupra valutelor se tranzacționează, la ora actuală, pe piața OTC.
Prețul opțiunilor depinde de trei factori: termenul, volatilitatea cursului valutei de
referință și rata dobânzii. Primul factor are o acțiune direct proporțională asupra prețului
opțiunii: prima plătită pentru o opțiune cu o scadență mai scurtă este mai mică decât prima
plătită pentru opțiune cu scadență mai lungă. Într-adevăr, unul dintre avantajele opțiunii este
libertatea de acțiune într-o anumită perioadă de timp; ca urmare, cu cât această perioadă este
mai mică, cu atât opțiunea este mai puțin atractivă. Al doilea factor are o acțiune similară:
dacă volatilitatea cursului valutei de referință este mare, cererea de opțiuni asupra valutei
respective crește, căci operatorii resimt nevoia de a se proteja împotriva riscului valutar; ca
urmare, nivelul primei crește. În fine, rata dobânzii are același tip de acțiune inversă, căci
funcționează ca un element de cost (al deciziei = oportunity cost).

114
A priori s-ar părea că cumpărarea unei opțiuni call este echivalentă cu vânzarea unei
acțiuni put, respectiv, s-ar putea crede că vânzarea unei opțiuni call este echivalentă cu
cumpărarea unei opțiuni put. Într-adevăr, în primul caz, operatorul este un cumpărător
potențial de titluri (valută), iar ca urmare, teoretic, este interesat de creșterea prețului acestora
(anticipează aprecierea valutei de referință). Ăn cazul al doilea, operatorul este vânzător
potențial și, deci, este interesat de scăderea prețului titlurilor respective (deprecierea valutei de
referință). În realitate, riscurile vânzătorului și cumpărătorului de opțiuni nu sunt identice, iar
ca urmare poziționarea call este diferită de poziționarea put. După cum rezultă din cele de mai
jos, prin cumpărarea unei opțiuni call, operatorul poate spera o creștere nelimitată a câștigului
în caz de apreciere a monedei de referință. Prin cumpărarea unei opțiuni put, speranța de
câștig rămâne limitat la nivelul primei încasate, pe când pierderea potențială este nelimitată, în
cazul în care cursul valutei de referință evoluează în sens contrar celui anticipat.
Această deosebire dintre opțiunea call și opțiunea put poate fi ilustrată cu ajutorul
următorului exemplu:
Să presupunem că o întreprindere franceză are de plătit o factură de 100.000 USD
peste 90 de zile. Întreprinderea crede că, în această perioadă, dolarul se va aprecia în raport cu
euro, iar ca urmare va cumpăra o opțiunea call pentru a se putea proteja împotriva riscului
respectiv. Să presupunem că în prezent cursul dolarului este 0,8255 EUR și că întreprinderea
cumpără o opțiune call cu scadența la trei luni. Procedând în modul acesta, întreprinderea
poate la scadență să-și procure dolarfii necesari, la cursul existent în prezent și totodată să
profite de eventuala apreciere a dolarului. Să presupunem că prețul de cumpărare al opțiunii
call (prima) este 0,0015 EUR și că prețul de exercitare este 0,8255 EUR (prețul de cumpărare
= 0,8270). Costul opțiunii este deci, 150 EUR.
La scadență, sunt posibile două cazuri:
§ cursul dolarului este mai mare decât 0,8255 EUR, întreprinderea își va exercita
opțiunea și va cumpăra dolari la cursul de 0,8255 EURO;
§ dacă cursul dolarului este mai mic decât 0,8255 EUR, întreprinderea va renunța la
opțiune (reamintim că prima rămâne definitiv achitată vânzătorului, chiar dacă
opțiunea nu este exercitată) și va cumpăra dolari la vedere. Prima plătită (în cazul
nostru, 150 EURO) apare ca un fel de primă de asigurare împotriva riscului
aprecierii dolarului.
În cazul unei opțiuni call, există, deci, următoarele posibilități:
Cazul nr. 1: Cumpărarea unei opțiuni call:
- Ipoteza 1 – cursul la termen al valutei, inclusiv prima, este mai mare decât cursul la
vedere – cumpărătorul opțiunii call renunță la opțiunea sa și cumpără valută de pe piață;
pierderea acestuia este limitată la nivelul primei plătite.
- Ipoteza 2 – cursul la vedere este mai mare decât cursul la termen, inclusiv prima –
cumpărătorul opțiunii call își exercită opțiunea; el cumpără valută la cursul pieței din ziua
scadenței care este mai mic; câștigul său poate fi nelimitat.
Cazul nr. 2: Vânzarea unei opțiuni call:
Ipoteza 1 – Cursul la termen al valutei, inclusiv prima, este mai mare decât cursul la
vedere – vânzătorul opțiunii call cumpără valută de pe piață; câștigul său este limitat la prima
încasată.
Ipoteza 2 – Cursul la vedere este mai mare decât cursul la termen, inclusiv prima –
vânzătorul înregistrează o pierdere, care poate fi nelimitată.
Opțiunile permit, deci, operarea cu patru tipuri de anticipații, prezentate în tabelul
următor:

115
Tabelul 1 Tipuri de anticipații și opțiuni alese

Natura anticipațiilor Opțiunea aleasă


Anticiparea unei aprecieri puternice a valutei Cumpărarea opțiunii de cumpărare (call)
Anticiparea unei deprecieri slabe a valutei Vânzarea unei opțiuni de cumpărare (call)
Anticiparea unei puternice deprecieri a Cumpărarea unei opțiuni de vânzare (put)
valutei
Anticiparea unei slabe aprecieri a valutei Vânzarea unei opțiuni de vânzare (put)

În funcție de sensul acestor anticipații și de măsura în care anticipațiile se confirmă, se


învederează avantajele opțiunilor ca mijloc de protecție împotriva riscului implicat de
tranzacțiile valutare la termen. Astfel, pentru cumpărător, riscul valutar este limitat la prima
plătită, pe când posibilitatea de câștig este nelimitată. pentru vânzător, situația este diferită
însă: vânzătorul este obligat să efectueze tranzacția, dacă situația îi este favorabilă, iar ca
urmare vânzătorul riscă să suporte pierderi importante, acest grad de risc mare este compensat
însă printr-o primă ridicată.
Alte produse ale pieței extrabursiere. Piața extrabursieră are avantajul că permite
tranzacționarea unro contracte nestandardizate, adică a unor contracte mai adaptate la nevoile
specifice ale operatorilor. Dezavantajul este riscul de faliment al partenerului. Unele piețe
OTC sunt foarte active, iar ca urmare găsirea unui partener este destul de ușoară, pe când alte
segmente ale pieței extrabursiere sunt mai puțin lichide, ceea ce face ca riscul amintit să fie
mare.
Astfel, pe lângă operaţiunile swap și opţiuni, pe piaţa extrabursieră (OTC) se mai
tranzacţionează și următoarele produse:
§ Termen contra termen (Forward / Forward). Această operaţiune constă în
angajamentul unei bănci, luat la momentul t0 de a acorda un credit (sau de a primi
un depozit) de o anumită valoare, într-o anumită valută și la un anumit curs de
schimb, stabilite în momentul t1. Scadenţa contractului este prevăyută în t2 (t0 < t1 <
t2). Operaţiunea asigură, așadar, o dublă garanţie pentru un eventual împrumut
viitor: una referitoare la obţinerea împrumutului ca atare (garantarea lichidităţii) și
alta referitoare la nivelul cursului de schimb.
§ Contractul de garantare a cursului valutar la termen (Future Rate Agreement)
este o variantă a tranzacţiei de tip „Forward / Forward”, în care garantarea
nivelului cursului și garantarea lichidităţii sunt disociate. Rata dobânzii este
stabilită în momentul to.
Apariţia noilor produse pe piaţa OTC a stimulat băncile și societăţile bursiere să
încerce, la rândul lor, să ofere clienţilor produse atractive. Ca urmare, la ora actuală, produsele
de genul celor menţionate mai sus, ori produse complexe, care îmbină trăsăturile produselor
respective, sunt oferite în prezent și de către bănci, ceea ce permite întreprinderilor mici și
mijlocii, care, de regulă, nu au acces pe piaţa OTC, să se protejeze împotriva riscului valutar.
În ceea ce privește bursele, acestea au înfiinţat și au dezvoltat, de asemenea,
compartimente specilizate în tranzacţii valutare la termen și în derivatele acestora. Printre cele
mai cunoscute centre de acest gen, sunt următoarele: International Monetary Market –
Chicago Stock Exchange, European Options Exchange – Amsterdam, Vancover Stock
Exchange, Philadeplphia Stock Exchange, London International Futures Exchange (LIFFE),
Chicago Board Options Exchange, Index and Options Market – Chicago Mercantile Exchange,
Sidney Futures Exchange.

116
7.4 Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară

Una din condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească piaţa valutară, pentru a
putea fi considerată piaţa perfectă (eficientă, pur-concurenţială), este neintervenţia
autorităţilor monetare. Aceasta implică absenţa controlului valutar, formarea liberă a
cursurilor valutare – în funcţie de cererea și ofertă – precum și neutralitatea politicii monetare
interne în raport cu mișcările internaţionale de capitaluri și, în general, cu relaţiile economice
externe.
În realitate, se constată că toate băncile centrale moderne intervin pe piaţa valutară, în
forme și în grade care pot afecta în diverse moduri mecanismul acestei pieţe cvasi – perfecte.
Explicaţia acestei practici rezidă în faptul că variaţiile cursului valutar afectează preţurile
bunurilor și serviciilor importate și exportate și, deci, situaţia balanţei de plăţi a ţării în cauză.
Banca centrală exercită o acţiune directă și o acţiune indirectă asupra pieţei valutare.
Acţiunea directă se manifestă, în primul rând, prin faptul că banca centrală este ea
însăși un operator major al pieţei valutare. Astfel, banca centrală vinde și cumpără valută
pentru a influenţa nivelul cursului valutar, în concordanţă cu obiectivele politicii sale
monetare, precum și pentru constituirea și gestiunea rezervelor valutare oficiale. De exemplu,
în cazul în acre moneda naţională suferă o depreciere excesivă, banca centrală vinde valută pe
piaţa valutară interbancară, valută prelevată din rezervele sale, ceea ce are ca efect creșterea
ofertei de valută și, deci, temperarea ritmului de creștere a preţului acesteia în monedă
autohtonă (încetinirea ritmului de depreciere a monedei autohtone). În cazul în care tendinţa
monedei naţionale este de apreciere excesivă, banca centrală va proceda invers: va cumpăra
valută și va oferi în schimb monedă autohtonă, ceea ce va duce la încetinirea procesului de
repreciere. Este evident că toate aceste operaţiuni influenţează nivelul rezervelor valutare ale
băncii centrale.
Scopul operaţiunilor valutare efectuate de banca centrală este, deci, aplicarea politicii
acesteia privind cursul valutar, precum și a politicii privind constituirea și administrarea
rezervelor internaţionale ale statului.
Acţiunea directă se manifestă, în al doilea rând, prin reglementarea pieţei valutare.
Astfel, în calitate de for de reglementare a pieţei valutare, banca centrală emite reglementări
prin care definește și aplică regimul valutar pe teritoriul ţării respective (conţinutul și formele
controlului valutar, procedura de elaborare a balanţei de plăţi, modul de calcul și de publicare
a cursurilor valutare, procedura de autorizare a băncilor și a altor categorii de agenţi
economici care pot efectua operaţiuni valutare, stabilirea de plafoane pentru îndatorarea
externă), precum și alte reglementări specifice, aplicabile în acest domeniu (monitorizarea și
supravegherea tranzacţiilor valutare, autorizarea transferurilor în străinătate, efectuarea de
tranzacţii pe piaţa valutară).
Acţiunea directă se manifestă, în al treilea rând, prin monitorizarea pieţei valutare. În
calitate de for de monitorizare a pieţei valutare, banca centrală are dreptul să solicite băncilor
comerciale și altor operatori raportări privind tranzacţiile valutare efectuate, prin documente
ale căror conţinut și formă se stabilesc de către autoritatea monetară.
Acţiunea indirectă se exercită prin instrumentele politicii monetare interne (taxe de
rescont, rezervele obligatorii, open market), care influenţează diverse elemente ale balanţei de
plăţi și, deci, cererea și oferta de valută. De exemplu, în cazul în care – din dorinţa de a
combate inflaţia, banca centrală practică o politică de dobânzi înalte, aceste dobânzi provoacă
intrări importante de capitaluri, care alimentează oferta de valută de pe piaţa valutară,
determinând, deci, o tendinţă de apreciere a monedei autohtone.
Eficacitatea acţiunii indirecte a băncii centrale depinde în principal de doi factori:
anticipaţiile agenţilor economici și gradul de concordanţă între obiectivele interne și externe
ale politicii monetare.

117
Anticipaţiile sunt previziunile pe care agenţii economici le fac cu privire la evoluţiile
economice viitoare. Efectele pozitive menţionate mai sus, se manifetă, în realitate, numai în
cazul în care agenţii economici anticipează că vor avea loc variaţii reduse ale cursului valutar.
În cazul în care agenţii economici anticipează că vor avea loc variaţii ample ale cursului
valutar, politica de dobânzi înalte ca mijloc de influenţare a pieţei valutare și, deci, a nivelului
cursului valutar, devine inoperantă, deoarece mobilul deţinătorilor de capitaluri nu mai este
remuneraţia ci speculaţia. Într-adevăr, în acest caz, investitorii urmăresc obţinerea unei
plusvalori în capital, legate de deprecierea sau reprecierea activelor libelate în monedă
autohtonă, nu a unei remuneraţii sub forma venitului rezultat dintr-un ecart între ratele
dobânzii.
Gradul de concordanţă între obiectivele interne și externe ale băncii centrale este cel
de al doilea factor important care influenţează eficacitatea politicii monetare. De exemplu,
decizia de creștere a ratei dobânzii – menită să majoreze costul creditului în perioadele de
inflaţie – tinde să atragă capitalui străine, a căror intrare amplifică creaţia monetară a băncii
centrale, alimentând, deci, inflaţia. Invers, scăderea ratei dobânzii, pentru a stimula investiţiile,
riscă să descurajeze intrările de capitaluri, cu tot ceea ce implică aceasta în ceea ce privește
situaţia pieţei valutare.

7.5 Piaţa valutară în România

În România, piaţa valutară funcţionează, în forma actuală, de la data de 1 august 1994.


Piaţa valutară din România este o piaţă valutară integrată și continuă, funcţionând similar cu
pieţele valutare cunoscute pe plan mondial.
România a acceptat – prin notificarea din 25 martie 1998 – obligaţiile stipulate în art.
VIII, secţiunile 2,3 și 4 din Statutul FMI, respectiv:
§ angajamentul autorităţilor de a elimina restricţiile privind operaţiunile de cont
curent;
§ neintroducerea altor restricţii în viitor;
§ crearea condiţiilor cât mai favorabile relansării reformei economice;
§ politica valutară să nu sufere modificări semnificative.
La ora actuală, strategia autorităţilor române este de accelerare moderată a liberlizării
operaţiunilor valutare de capital. Astfel, conform calendarului de liberalizare întocmit
împreună cu UE, până la sfârșitul anului 2003, au fost deja liberalizate fluxurile pe termen
lung, cu impact asupra economiei reale, urmând ca, până la data aderării la UE, să fie
liberalizate și operaţiunile valutare de capital pe termen scurt, cu impact direct asupra politicii
monetare.
În acest context, prevederile de bază ale Regulamentului privind regimul valutar în
vigoare se stabilesc drepturi largi pentru rezidenţi și nerezidenţi în materie valutară. Într-
adevăr, rezidenţii și nerezidenţii:
§ pot dobândi, deţine și utiliza orice active financiare exprimate în valută și în
monedă naţională – leu (full retention);
§ pot deschide și menţine conturi în valută și în monedă naţională în România, la
instituţii de credit autorizate;
§ pot efectua în mod liber și fără restricţii operaţiuni valutare curente și de capital
(cu excepţia celor care sunt supuse în continuare autorizătii de către Banca
Naţională a României);
§ nerezidenţii pot repatria și transfera activele financiare deţinute în România.

118
Accesul rezidenţilor și nerezidenţilor cu ordine de vânzare / cumpărare de valută este
liber pentru toate operaţiunile care pot fi desfășurate în condiţiile actualului Regulament
privind regimul valutar.
Convertibilitatea operaţiunilor de cont curent este asigurată atât penttu rezidenţi, cât și
pentru nerezidenţi.
Operaţiunile de vânzare/cumpărarea de valută se pot efectua numai prin intermediari
ai pieţei valutare. Cumpărarea /vânzarea de valută de către persoanele fizice rezidente prin
casele de schimb valutar și instituţii de credit este nelimitată.
Operaţiunile valutare de capital sunt supuse în continuare autorizării prealabile a
Băncii Naţionale a României, dacă acestea nu sunt de natura datoriei publice externe și anume:
§ operaţiuni cu instrumente financiare tranzacţionate în mod curent pe piaţa
monetară;
§ operaţiuni în conturi curente și de depozit deschise de rezidenţi în străinătate.
Fac excepţie de la prevederile de autorizare instituţiile de credit, pentru următoarele
operaţiuni de capital efectuate în nume și cont propriu:
§ tranzacţii privind achiziţionarea de instrumente financiare străine pe piaţa
monetară;
§ operaţiuni în conturi curente și de depozit în valută, deschise în străinătate.
În scopul evidenţei statistice, operaţiunile de capital din care rezultă obligaţii externe
derivând din angajamente cu termene mai mari de 1 an, altele decât cele de natura datoriei
publice externe, se înregistrează la BNR în Registrul datoriei private a României.
În aceste condiţii, încasările și plăţile între rezidenţi se pot efectua:
§ în monedă naţională (leu) și în valută – pentru operaţiunile care nu fac obiectul
comerţului cu bunuri și servicii;
§ în monedă naţională (leu) – pentru operaţiunile care fac obiectul comerţului cu
bunuri și servicii;
§ în valută, pentru operaţiunile care fac obiectul comerţului cu bunuri și servicii,
autorizate prin Regulamentul privind regimul valutar, astfel:
o persoanele juridice – pentru operaţiuni decurgând din contracte de comerţ
și prestări de servicii externe efectuate în comision, contracte de
subantrepriză în acţiuni de cooperare economică internaţională sau din
contracte de export a unor obiective complexe și a unor produse cu ciclu
lung de fabricaţie;
o persoanele fizice – pentru operaţiuni valutare între acestea, cu caracter
ocazional;
o persoanele fizice și juridice și alte entităţi – pentru operaţiuni stipulate de
prevederi legale exprese; pentru operaţiuni decurgând din organizarea
și/sau prestarea de servicii externe (transport, turism); pentru operaţiuni
decurgând din contracte externe de prelucrare în regim „lohn”; pentru
operaţiuni care decurg din acte de comerţ derulate în porturi, în zonele
libere din aeroporturi și punctele de trecere a frontierei de stat, în trenuri
internaţionale, aeronave și nave – pe parcurs extern; pentru operaţiuni
efectuate în străinătate.
Controlul valutar este în prezent practic desfiinţat, trebuind declarate la autorităţile
vamale doar instrumentele de plată în valută și în monedă naţională sub formă de numerar,
care sunt egale sau depășesc echivalentul a 10.000 EUR/persoană/călătorie.
Definirea operaţiunilor valutare curente și de capital, precum și nomenclatorul
acestora sunt armonizate cu directivele UE și cu prevederile art. XXX din Statutul FMI.
Operatorii principali ai pieţei valutare românești sunt: instituţiile de credit, care
efectuează operaţiuni de schimb valutar în nume propriu și în numele clienţilor; casele de

119
schimb valutar, care sunt specilizate în relaţiile cu populţia; persoanele juridice, care
efectuează plăţi și încasări nemijlocite, decurgând din export - importul de bunuri și servicii;
persoanele fizice, pentru operaţiuni efectuate între acestea în mod ocazional și pentru
operaţiuni efectuate în străinătate.
În ceea ce privește instituţiile de credit, acestea operează pe piaţa valutară interbancară.
Piaţa valutară interbancară este piaţa pe care se efectuează tranzacţii valutare de către
intermediari, precum și de BNR.
Intermediarii pe piaţa valutară interbancară sunt institiuţii de credit (băncile și
asimilatele acestora), autorizate să funcţioneze în România, care acţionează pe piaţa valutară
interbancară în limita obiectului lor de activitate, prevăzut în autorizaţia de funcţionare, cu
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în normele BNR.
Intermediarii pe piaţa valutară interbancară pot încheia tranzacţii valutare atât în nume
și cont propriu, cât și în nume propriu și contul clienţilor.
Condiţiile minime ce trebuie îndeplinite pentru participarea ca intermediar pe piaţa
valutară interbancară sunt următoarele:
§ existanţa unei structuri organizatorice distincte și a unui spaţiu specific, securizat,
pentru efectuarea tranzacţiilor;
§ delimitarea atribuţiilor și departajarea activităţilor de pe piaţa valutară pe
compartimente distincte, conform practicilor internaţionale (front office, back
office, cifru, corespondenţă bancară);
§ reglementarea, prin norme proprii, a unor elemente ca: procedurile de lucru cu
clienţii; procedurile de lucru pentru departamentul autorizat din cadrul băncii să
efectueze tranzacţii pe piaţa valutară interbancară;
§ desemnarea personalului implicat în efectuarea tranzacţiilor;
§ existenţa relaţiilor de corespondent stabilite prin conturi deschise în străinătate,
pentru cel puţin următoarele două valute convertibile: EUR și USD;
§ existenţa unui sistem operaţional, care să cuprindă echipament informaţional
specific de tip Reuters, Bloomberg, echipamente tehnice specifice pentru plăţi și
comunicaţii (linii telefonice interne și internaţionale, sistem de înregistrare a
convorbirilor telefonice, telex, SWIFT, fax).
Principiile de funcţionare a pieţei sunt următoarele:
§ piaţa valutară interbancară funcţionează în fiecare zi între orele 9,00 și 16,00;
§ intermediarii sunt obligaţi să afișeze, în timpul orelor de funcţionare a pieţei
valutare interbancare, cursurile de schimb valutar ale monedei naţionale (vânzare /
cumpărare), la vedere (spot) și la termen (forward), prin sisteme de difuzare a
informaţiei de tip Reuters, Bloomberg, pentru cel puţin următoarele valute: euro
(EUR) și dolarul american (USD).
§ cursul de schimb la termen trebuie cotat pentru cel puţin următoarele scadenţe: o
lună (1M); trei luni (3M); șase luni (6M); nouă luni (9M); douăsprezece luni
(12M);
§ cursurile de schimb cotate de instituţiile de credit pot fi diferite în funcţie de natura
operaţiunii (operaţiune în cont sau cu numerar), de raporturile cu clienţii, precum
și în concordanţă cu politica proprie de afaceri și trezorerie.
Tranzacţiile între intermediari se încheie în nume propriu, între arbitrajiști (telefonic,
telex, Reuters dealing, internet) și sunt confirmate SWIFT, telex, letric sau internet, codificate
corespunzător. Instrucţiunile de plată și decontare sunt transmise în cel mai scurt timp, de
regulă în aceeași zi. Tranzacţiile valutare încheiate se execută necondiţionat de către
intermediari și se confirmă clienţilor prin extras de cont.

120
Calcularea și publicarea cursurilor de schimb ale pieţei valutare din România de către
BNR se face în fiecare zi bancară, la ora 13, pe baza cotaţiilor afișate de intermediarii pe piaţa
valutară interbancară.
BNR poate arbitra litigiile apărute în legătură cu efectuarea tranzacţiilor valutare
interbancare, dar numai după ce părţile implicate dovedesc că au epuizat toate posibilităţile de
soluţionare pe cale amiabilă. În astfel de cazuri, părţile trebuie să recunoască, în prealabil, în
scris, principiul acceptării necondiţionate a deciziei de soluţionare a litigiului adoptate de
BNR.
În vederea bunei funcţionări a pieţei valutare interbancare și armonizării cu practicile
internaţionale, BNR recomandă utilizarea de către intermediarii pieţei valutare interbancare a
prevederilor Codului de conduită adoptat de ACI – Asociaţia Pieţelor Financiare.
Potrivit statutului său, BNR stabilește și urmărește aplicarea regimului valutar pe
teritoriul României. În mod concret, principalele sale atribuţii în acest domeniu sunt:
§ reglementarea modului de organizare și funcţionare a pieţei valutare;
§ elaborarea și aplicarea politicii de curs de schimb;
§ calcularea și publicarea cursurilor de schimb medii ale pieţei valutare în scop
statistic;
§ autorizarea persoanelor fizice și juridice pentru anumite tranzacţii valutare;
§ păstrarea și administrarea rezervelor valutare ale statului.

121