229

VII. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

1. Conceptul de sistem monetar internaţional

Noţiunea de „sistem” evocă ideea de organizare. Termenul de „sistem monetar” s-a referit
iniţial la organizarea relaţiilor monetare din interiorul unei ţări. În acest context, prin „sistem
monetar sau bănesc” (naţional - n. n.) se înţelege „ansamblul normelor legale şi instituţiilor ce
reglementează, organizează, respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.1
Principalele elemente ale unui „sistem monetar” naţional sunt reglementările referitoare la
formele de monedă aflate la dispoziţia agenţilor economici, căile prin care acestea sunt create,
modul de folosire a formelor monetare respective de către participanţii la viaţa economică etc. În
esenţă, aceste elemente privesc modul de exercitare a funcţiilor tradiţionale ale monedei.
După cum se ştie, principalele funcţii ale monedei sunt:
a) mijloc de măsură a valorii mărfurilor şi serviciilor susceptibile de a fi schimbate (tertium
comparationis; etalon de valoare; unitate de calcul);
b) mijloc de schimb şi de plată (tertium permutationis), adică mijloc de stingere a datoriilor
născute din schimbul de bunuri şi servicii, precum şi a altor genuri de datorii (fiscale, născute
din relaţiile de credit etc.); deoarece permite achiziţionarea bunurilor şi serviciilor, moneda este
putere de cumpărare;
c) mijloc de rezervă, căci schimbul monetar, spre deosebire de troc, este separat în timp;
moneda permite agenţilor economici să-şi amâne exercitarea puterii de cumpărare, fiind, deci,
rezervă de valoare.
Primele sisteme monetare au fost creaţii eminamente naţionale, la fel ca şi statele care le-au
instituit. Deşi, în cursul timpului, au existat numeroase propuneri de creare a unui sistem
monetar internaţional, bazat pe o moneda unică, emisă de un organism internaţional, aceste
proiecte nu au fost finalizate. Motivul principal este că, până în anul 1914, circulaţia monetară
internă din principalele ţări ale lumii s-a bazat pe etalonul aur. Or, sistemele monetare naţionale
de tip etalon aur erau în mod natural interconectate, şi anume prin însăşi substanţa monetară
comună pe care o foloseau (aurul). În aceste condiţii, situaţia respectivă s-a asemănat, în foarte
multe privinţe, cu un „sistem monetar internaţional”, iar aceasta fără a exista vreun tratat sau
acord expres între state, care să stabilească în mod explicit reguli internaţionale de conduită
monetară. Lucrurile s-au schimbat însă radical în ajunul şi în timpul celui de-al doilea război
mondial; spre sfârşitul acestuia, s-a văzut limpede că crearea unui veritabil „sistem monetar
internaţional” este o condiţie esenţiala pentru reconstrucţia economica a lumii postbelice. Ca
urmare, la conferinţa monetară internaţională care a avut loc în luna iulie 1944, la Bretton
Woods (SUA), la care au participat reprezentanţii statelor din coaliţia antihitleristă, s-a decis
crearea unui sistem monetar internaţional, cunoscut sub denumirea de „sistemul de la Bretton

1 - Kiriţescu C., Moneda. Mica enciclopedie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.278.
 230

Woods” - sistem ce subzistă, cu unele ameliorări, până în zilele noastre, constituind esenţa
cadrului organizatoric şi juridic mondial în care se realizează actualmente plăţile internaţionale.
Prin extensie, prin „sistem monetar internaţional” se înţelege: „reglementarea convenită,
coerentă, a raporturilor de plăti şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări, determinate de
schimburile comerciale, de mişcările de capital şi de creşterea economică”.1 Această reglementare,
împreună cu instituţiile corespunzătoare, trebuie să asigure îndeplinirea aceloraşi funcţii
cunoscute ale monedei, care, însă, la nivelul relaţiilor dintre ţări, dobândesc unele particularităţi.
Aceste particularităţii privesc mai ales funcţia de „mijloc de schimb şi de plată” şi funcţia de
„mijloc de rezervă”:
a) Funcţia de mijloc de schimb şi de plată se realizează la nivel internaţional într-o manieră
specifică, deoarece condiţiile comerţului internaţional se deosebesc în anumite privinţe de cele
ale comerţului interior. În primul rând, agenţii economici participanţi la schimburile
internaţionale sunt mult mai puţini: câteva zeci sau sute de mii, comparativ cu câteva zeci sau
sute de milioane de consumatori existenţi în unele ţări. În al doilea rând, mărimea sumelor
transferate este, de regulă mult mai mare, ceea ce face ca nivelul costului unitar al operaţiunii
respective să fie mult mai mic. În al treilea rând, agenţii economici care efectuează o tranzacţie
internaţională se află la mare distanţă unul de altul şi adeseori nu se întâlnesc niciodată. În
aceste condiţii, transferul numerarului este extrem de dificil; mult mai comod din punct de
vedere practic este ca exportatorii şi importatorii să ceară unei bănci să facă plata prin cont. Din
această cauză, încă din secolul al XIV-lea, în comerţul internaţional s-au utilizat mai ales ordine
de plată, cecuri, poliţe etc. Cu toate acestea, numerarul se utilizează şi în prezent în relaţiile
internaţionale: în micul trafic de frontieră, deoarece, în acest caz, distanţele sunt mici, ceea ce
permite realizarea unităţii spaţiale a schimbului; în turismul internaţional, din acelaşi motiv,
deşi răspândirea cecurilor de călătorie şi a cărţilor de credit permite din ce în ce mai mult
evitarea numerarului; în economia aşa-zis „subterană” (piaţa neagră), pe care se realizează
contrabanda cu mărfuri, traficul de arme şi de droguri, finanţarea terorismului etc., deoarece
utilizarea numerarului nu lasă urme. Existenţa acestor activităţi ilicite explică nu numai
menţinerea plăţilor internaţionale în numerar, în pofida dezavantajelor lor, comparativ cu
viramentele bancare, ci şi inventarea diverselor mijloace de „spălare a banilor”.
În general, în comerţul internaţional, plăţile se fac însă prin diverse modalităţi de plată fără
numerar. Utilizarea monedei scripturale simplifică şi accelerează plăţile, deoarece operaţiunile
de plată se realizează nu de agenţii economici, ci de băncile lor. Or, de obicei, băncile nu
efectuează fiecare plată în parte, ci compensează plăţile pe care le au de făcut unii dintre clienţii
lor cu încasările pe care le au de primit alţi clienţi, reglându-se una cu alta doar per sold. De fapt,
la ora actuală, nici nu mai este necesar ca băncile să-şi trimită una alteia ordinele de plata,
cecurile etc., provenite de la clienţi, ci este suficient să emită un mesaj, care, recepţionat la
celalalt capăt al pământului, face ca, în evidenţele contabile ale băncilor, contul plătitorului să fie

1 - Idem p.282.
 231

debitat, iar contul creditorului să fie creditat. Într-adevăr, progresele tehnologice de ultimă oră
permit transferul electronic de fonduri în timp real şi cu costuri reduse. De asemenea, pentru a
facilita operaţiunile dintre ele, băncile internaţionale îşi deschid reciproc conturi şi, ca urmare,
compensarea interbancară nu se mai realizează într-un moment şi într-un loc anume, ci se
efectuează în permanenţă: unul şi acelaşi cont poate fi debitat sau creditat de mai multe ori în
cursul unei zile. În aceste condiţii, unele bănci internaţionale efectuează în fiecare zi un volum
de operaţiuni pentru băncile corespondente şi clienţii lor din străinătate de câteva zeci de ori
mai mare decât volumul operaţiunilor efectuate pentru clienţii autohtoni.
b) Funcţia de mijloc de rezervă este esenţială în plan internaţional, deoarece tranzacţiile dintre
ţări sunt şi mai puţin regulate decât cele dintre agenţii economici autohtoni. Într-adevăr, o
întreprindere sau o familie trebuie să-şi limiteze plăţile la încasările pe care le realizează
(restricţia bugetară). Spre deosebire de aceasta, tranzacţiile cu exteriorul nu sunt sistematic
echilibrate, deoarece o întreprindere poate să exporte fără să importe - şi invers. În plus, aceste
tranzacţii cu exteriorul depind de preţuri şi de cantităţile de bunuri susceptibile a fi
comercializate, care pot varia foarte mult, precum şi de cursurile de schimb, care şi ele pot
fluctua puternic. De exemplu, o scădere a preţului cafelei, o creştere a preţului petrolului, un
contract privind zece avioane „Airbus” etc., pot avea consecinţe importante asupra exporturilor
sau importurilor unei ţări. În general, cu cât o ţară este mai deschisă spre exterior, cu atât ţara
respectivă este mai integrată în economia mondială şi mai nevoită să păstreze suficiente rezerve
valutare pentru a compensa nesincronizarea fluxurilor de încasări şi plăţi pe care le generează
comerţul său exterior. Se explică, astfel, îngrijorarea pe care o manifestă autorităţile din diverse
ţări atunci când constată că rezervele valutare ale ţării respective se reduc, apropiindu-se de o
limită considerată periculoasă, deoarece nu corespunde decât importurilor pe o lună sau două.
Funcţia de mijloc de rezervă este importantă şi dintr-un alt motiv. La scara economiei
mondiale, schimburile sunt întotdeauna echilibrate, deoarece o ţară poate importa anumite
bunuri numai dacă o altă ţară exportă bunurile respective. Însă, într-o perioadă de timp dată, o
anumită ţară poate exporta mai mult decât importă - şi invers. Soldurile neechilibrate vor fi
reglate, în acest caz, prin plăţi efectuate prin conturile bancare. Totuşi, poziţiile debitoare sau
creditoare ale diverselor ţări nu se compensează perfect în timp; dimpotrivă, se constată că, pe
măsură ce comerţul mondial se dezvoltă, cresc soldurile debitoare şi creditoare ale balanţelor de
plăţi externe. Or, ţările cu balanţă de plăţi deficitară nu pot să-şi finanţeze la infinit deficitul prin
recurs la rezervele lor valutare: mai devreme sau mai târziu, aceste rezerve se epuizează, iar
ţările în cauză trebuie să se împrumute de la alte ţări. La rândul lor, ţările cu balanţe de plăţi
excedentare acumulează rezerve valutare, pe care vor dori să le plaseze sub forma de credite
aducătoare de dobânzi. Ele pot acorda aceste credite ţărilor deficitare fie în mod direct, pe o bază
bilaterală, fie în mod indirect, prin intermediul instituţiilor interguvernamentale specializate sau
al băncilor internaţionale. Aceste creanţe sau titluri sunt ele însele mijloace de rezervă de bună
calitate. Volumul acestei componente a rezervelor valutare depinde, aşadar, de procesul de
finanţare a deficitului balanţelor de plăţi ale diverselor ţări.
 232

Funcţia de mijloc de schimb şi de plată (mijloc de circulaţie - cum era denumită în lucrările
mai vechi) este îndeplinită de formele de monedă cuprinse în agregatul M1 (masa monetară în
sens restrâns – numerarul - şi depozitele la vedere existente în conturile bancare – moneda
scripturală). Aceste funcţii au un accentuat caracter tehnic şi de deservire, corespunzând unei
anumite modalităţi de stingere a obligaţiilor. Funcţia de mijloc de rezervă este mai mult politică,
deoarece se bazează pe acumularea de creanţe şi datorii, care reprezintă, pentru ţările în cauză,
drepturi şi obligaţii. Această funcţie presupune o acumulare de lichidităţi internaţionale.
Date fiind particularităţile pe care funcţiile monedei le au în plan internaţional,
reglementările şi instituţiile care formează conţinutul conceptului de „sistem monetar
internaţional” trebuie să facă faţă următoarelor cerinţe:1
a) să asigure stabilitatea relativă a raporturilor valorice dintre monede, pentru a diminua
incertitudinea, a promova echitatea în tranzacţii şi a descuraja mişcările speculative de
capitaluri;
b) să furnizeze lichiditatea internaţională necesară pentru finanţarea deficitelor temporare ale
balanţelor de plăţi;
c) să conţină mecanisme de ajustare în cazul unor deficite durabile ale balanţelor de plăţi.
Problemele menţionate provin, în cea mai mare parte, din contradicţia dintre caracterul
internaţional al schimburilor economice şi caracterul naţional al mijloacelor de plată.
Regulile stabilite în legătură cu problemele de mai sus au fost formulate, în cursul timpului,
în mai multe moduri, ceea ce a dat naştere mai multor sisteme monetare:
a) sistemul etalon-aur, caracterizat prin faptul ca toate monedele naţionale sunt definite prin
raportare la aur şi sunt convertibile în metalul galben; în acest sistem, convertibilitatea este
totală, ceea ce asigură o stabilitate perfectă a cursurilor de schimb; mecanismele acestei stabilităţi
sunt, după cum vom vedea, automatice;
b) sistemul etalon aur-devize, care este un sistem în care convertibilitatea este limitată, iar, ca
urmare, stabilitatea cursurilor nu este totală; din cauza acestei reduceri a sferei de acţiune a
mecanismelor automate de ajustare, a fost necesară formularea unor reguli pentru a preciza
modul de rezolvare a amintitelor probleme cu care se confruntă orice sistem monetar
internaţional;
c) sistemul etalon-devize (etalon-dolar) caracterizat prin absenţa convertibilităţii în aur a
monedelor; în acest caz, stabilitatea este posibilă exclusiv prin adoptarea anumitor reguli de
conduită monetară a statelor.
Formularea unor reguli nu este însă suficientă, deoarece acestea trebuie şi aplicate, nu numai
enunţate. De aceea, unii autori fac deosebire între sistemele monetare de jure (sistemul etalon
aur-devize instituit la conferinţa monetară internaţională de la Geneva din anul 1922; sistemul
monetar internaţional creat la conferinţa de la Bretton Woods din anul 1944) şi sistemele
monetare de facto (sistemul monetar etalon-aur, sistemul monetar internaţional actual), care au

1 - Cf. Kiriţescu C., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1978, p.217.
 233

apărut în mod spontan, fără a se încheia vreun tratat internaţional. Oricum, aceasta diversitate
în ceea ce priveşte natura sistemelor monetare învederează că ordinea monetară nu este
imuabilă, ci, într-o anumita măsura, se adaptează de la sine la schimbările intervenite în
economia mondiala şi în relaţiile dintre state.

2. Sistemul monetar etalon-aur (Gold Standard)

2.1 Caracteristicile sistemului monetar etalon-aur

Sistemul monetar etalon-aur a fost instaurat în Anglia în anul 1816, Portugalia - 1856,
Germania – 1873, ţările scandinave – 1875, Franţa şi celelalte ţări din Uniunea Monetara Latină1 -
1876, Finlanda – 1878, Egipt – 1885, Austro-Ungaria – 1892, Rusia şi Japonia – 1897, SUA – 1900,
Canada – 1910 etc. În România, unde, în acea epocă, se manifesta o tendinţă de aliniere a
legislaţiei monetare naţionale la sistemul monetar francez, monometalismul-aur a fost adoptat în
anul 1890.
Rezultă că, spre sfârşitul secolului al XIX–lea (după 1880), majoritatea ţărilor lumii au
adoptat un sistem monetar bazat exclusiv pe aur.
Principalele trasaturi ale acestui sistem, cunoscut şi sub denumirea de „etalon aur-monede”
(Gold Specie Standard), au fost următoarele:
a) baterea liberă a monezilor din aur şi circulaţia lor efectivă în interiorul ţării;
b) circulaţia paralelă cu monezile din aur a monezilor divizionare, confecţionate din alte
metale, precum şi a bancnotelor convertibile nelimitat în aur;
c) circulaţia libera a aurului dintr-o ţară în alta.
Se observă că metalul galben era concomitent o monedă naţionala şi o monedă
internaţională, etalonul de măsura a valorii celorlalte mărfuri, precum şi un mijloc privilegiat de
tezaurizare. Rolul monetar al aurului era, aşadar, la apogeu.

2.2. Funcţionarea sistemului monetar etalon-aur

Modul de funcţionare a sistemului etalon-aur a fost analizat teoretic încă de economiştii

clasici: D. Hume, D. Ricardo, J. Stuart Mill etc. Potrivit analizelor respective, sistemul conţine
două mecanisme stabilizatoare esenţiale:
1) convertibilitatea bancnotelor – care asigură stabilitatea preţurilor interne;
2) punctele aurului (Gold Points) – care asigură stabilitatea cursurilor de schimb.

1 - Uniunea Monetară Latină (Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia) a fost creată în 1865, constituind prima încercare
de reglementare unitară la nivel internaţional a relaţiilor monetare. (Pentru o prezentare mai amplă a funcţionarii
Uniunii Monetare Latine, precum şi a situaţiei monetare a României în acea epocă, a se vedea: Kiriţescu C., Sistemul
bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p.156-162).
 234

Ambele mecanisme funcţionează într-o situaţie ideală perfect concurenţială şi, teoretic,
trebuie să ducă automat la o serie de echilibre interne şi externe, de natura să facă inutilă şi chiar
periculoasă intervenţia autorităţilor.
Astfel, pe plan intern, convertibilitatea în aur a bancnotelor impune băncilor centrale o
disciplină riguroasă în materie de emisiune monetară, limitând expansiunea masei monetare şi,
deci, creşterea preţurilor, ceea ce contribuie, la rândul sau, la formarea unui sentiment de
încredere, de care depinde buna funcţionare a oricărui sistem monetar. De exemplu, în cazul în
care, dintr-un motiv sau altul, cantitatea de bancnote creşte peste nevoile de mijloace de plata ale
economiei, apare o uşoară creştere a preţurilor, ceea ce duce la deprecierea bancnotelor. Pentru a
evita pierderile rezultate de aici, deţinătorii de bancnote le convertesc în aur, iar, ca urmare,
cantitatea de bancnote în circulaţie începe să scadă, adaptându-se la necesarul (mai mic) de
mijloace de plata al economiei. Pe de altă parte, convertirea în aur a bancnotelor face ca stocul de
aur al băncii centrale să se reducă, determinând-o să încerce să-şi diminueze noile emisiuni de
bancnote. În mod practic, acest obiectiv se realizează prin majorarea taxei de reescont, care are
ca efect reducerea volumului creditelor acordate de băncile comerciale economiei şi, deci,
diminuarea creaţiei lor monetare, cu tot ceea ce implică aceasta: reducerea cheltuielilor totale
efectuate de agenţii economici (reducerea cererii solvabile) şi scăderea preturilor.
În subsidiar, scăderea preţurilor produselor autohtone face ca produsele respective să devină
mai competitive pe pieţele externe, ducând la creşterea exporturilor şi, deci, a intrărilor de aur.
În modul acesta, stocul de aur al băncii centrale creşte şi întregul ciclu poate fi reiterat.
Teoretic, ajustarea stocului de aur al băncii centrale se poate face şi prin cumpărări sau
vânzări de aur pe piaţa internă, însă, în general, acest tip de operaţiuni a avut o pondere redusă,
principalele cauze ale creşterii sau reducerii cantităţii de aur deţinute de băncile centrale fiind, în
epocă, intrările şi ieşirile de aur din ţară determinate de importuri şi exporturi.
Criticile aduse în cursul timpului sistemului etalon-aur au avut în vedere, pe de o parte,
legăturile dintre diverse elemente ale procesului de ajustare internă şi externă a economiilor
naţionale şi, deci, coerenţa logică a descrierilor teoretice, iar pe de alta parte, existenţa în realitate
a condiţiilor presupuse în analizele respective.
Astfel, în ceea ce priveşte primul aspect, criticile au evidenţiat faptul că unele legături
autoreglatoare de genul celor evidenţiate de analiza teoretică a sistemului fie nu există, fie au o
intensitate redusă (de exemplu, legăturile dintre variaţiile stocului de aur, pe de o parte, şi
evoluţia nivelului general al preţurilor). Din acest punct de vedere, criticile se înscriu, aşadar, în
contestarea generala a teoriei cantitative clasice, care constituie suportul doctrinar al descrierilor
teoretice tradiţionale ale modului de funcţionare a sistemului etalon-aur.
Criticile referitoare la condiţiile de funcţionare au evidenţiat fie dezavantajele sistemului
pentru diverse ţări, fie faptul că aceste condiţii nu pot fi îndeplinite. Într-adevăr, modul de
ajustare, prezentat mai sus, constă, de fapt, în crearea unei situaţii de dezinflaţie, ceea ce are
dezavantajul major că provoacă şomaj şi împiedică dezvoltarea economică. În plus, din punct de
vedere istoric, etalonul-aur a favorizat economia industrială dominantă în epocă, şi anume
economia engleză: sistemul a constrâns ţările care importau produse industriale din Anglia şi
 235

care, din cauza producţiei lor preponderent agricole, nu puteau să-şi acopere importurile prin
exporturi, rămânând, deci, debitoare faţă de Anglia, să ducă o politică de scădere a preţurilor
(dezinflaţie), de care a beneficiat economia engleză pentru importurile sale de materii prime din
ţările respective.
În al doilea rând, sistemul a presupus existenţa unei serii întregi de condiţii, care nu au fost
niciodată îndeplinite, şi anume:
a) caracterul perfect concurenţial al pieţelor naţionale şi al pieţei internaţionale;
b) pasivitatea băncilor centrale, care nu încearcă în nici un mod să anuleze fluctuaţiile masei
monetare provocate de ciclul economic sau de factorii externi;
c) libertatea totală a transferurilor de capitaluri dintr-o ţară în alta etc.
Adevărul este că, prin stabilitatea durabilă a preţurilor pe care a generat-o, sistemul etalon-
aur a facilitat dezvoltarea economică a ţărilor care l-au adoptat la sfârşitul secolului al XIX–lea.
Triumful deplin al sistemului monetar etalon-aur a fost însă de scurtă durată, căci, odată cu
izbucnirea, în anul 1914, a primului război mondial, unele din principiile sale esenţiale au
încetat să mai fie aplicate.
Astfel, pentru a face fata cheltuielilor implicate de război, statele beligerante aveau nevoie de
resurse considerabile, pe care nu le puteau procura în totalitate prin impozite şi împrumuturi
publice. Guvernele trebuiau, deci, să recurgă la împrumuturi de la băncile centrale, însă acestea
din urmă, obligate fiind prin lege să asigure convertibilitatea în aur a bancnotelor emise, nu
puteau crea întreaga cantitate de monedă necesară pentru acoperirea cheltuielilor statelor. Ca
urmare, în majoritatea ţărilor, s-au adoptat legi prin care bancnotele au fost investite cu un curs
forţat, iar banca centrala a fost scutită de obligaţia de a asigura convertibilitatea în aur a
bancnotelor emise. În modul acesta, legătura tradiţională dintre bancnote şi aur a fost
desfiinţata, iar cele două tipuri de monedă (din aur şi din hârtie) au devenit separate şi supuse
unor evaluări distincte, ceea ce a declanşat acţiunea legii lui Gresham.1
Desigur, moneda cea mai bine apreciată a fost moneda din aur şi, în consecinţă, aceasta a fost
cea tezaurizată pe scară largă. Totuşi, guvernele au lansat ample campanii împotriva acestui
fenomen şi, făcând apel la patriotismul cetăţenilor, au reuşit să-i determine pe mulţi dintre
aceştia să aducă o cantitate apreciabilă de aur la casieriile publice şi să-l preschimbe pe bilete de
hârtie. În modul acesta, guvernele au reuşit, treptat, să retragă suficient aur din circulaţie, ceea
ce a creat o situaţie asemănătoare cu cea de astăzi, în sensul că piesele de aur care se mai aflau
asupra populaţiei au încetat să mai fie utilizate în tranzacţiile curente, fiind înlocuite cu bilete de
hârtie şi cu viramente între conturile bancare.

1- „Legea lui Gresham” – numită aşa după numele descoperitorului său (Th. Gresham, 1519-1579) – poate fi
formulată, din perspectivă actuală, după cum urmează: „dacă, pe un teritoriu dat, circulă concomitent două
categorii de monedă, iar una din acestea este, dintr-un motiv sau altul, mai bine apreciată decât cealaltă, astfel încât
raportul de conversiune a celor două categorii de monedă nu mai este de unu la unu, moneda considerată <bună>
tinde să dispară din circulaţie, în timp ce moneda mai puţin apreciată, considerată „rea”, rămâne singură să
deservească circulaţia”. Pe scurt, „moneda proastă alungă din circulaţie moneda bună”.
 236

Cu toate acestea, pentru moment, aurul nu şi-a pierdut toate funcţiile monetare. Căci, deşi a
încetat să mai deservească circulaţia activă, metalul galben a continuat să fie utilizat pe scară
larg de populaţie ca mijloc de rezervă. De asemenea, aurul a continuat să îndeplinească funcţia
de mijloc de plată internaţional: în cazul în care nu reuşeau să obţină credite externe suficiente,
guvernele exportau aur pentru a-şi finanţa deficitele balanţelor lor de plăţi cu străinătatea, ceea
ce a făcut ca, încă din perioada respectivă, o mare parte din aurul lumii să se concentreze în
SUA.
Desfiinţarea legăturii dintre bancnote şi aur a permis băncilor centrale să sporească volumul
creditelor acordate statelor, însă bancnotele emise în modul acesta au fost utilizate de guverne
pentru efectuarea cheltuielilor militare, ceea ce a determinat o creştere însemnată a cererii
solvabile interne. Conjugată cu scăderea producţiei provocată de război, aceasta creştere a
cererii solvabile a dus la creşterea generală a preţurilor şi, deci, la o inflaţie de mari proporţii.
Mecanismele stabilizatoare amintite – convertibilitatea bancnotelor şi punctele aurului – au
avut şi alte importante efecte, şi anume:
a) adaptarea producţiei totale de aur a lumii la nevoile mondiale: ieşirea aurului din unele
ţări şi, deci, insuficienţa sa este de natura să provoace scăderea preţului bunurilor şi serviciilor;
ca urmare, creşte puterea de cumpărare a aurului şi, deci, este stimulată producţia sa;
b) repartizarea automată a aurului între naţiunile lumii: intrările de aur într-o anumită ţară
determină creşterea cantităţii acestuia şi, ca urmare, creşterea preturilor; în consecinţă, produsele
autohtone devin mai scumpe pentru străinătate, ceea ce duce la apariţia unui deficit al balanţei
de plăţi externe şi, deci, la ieşirea de aur; procesul continuă până în momentul în care nivelul
preturilor şi al ratei dobânzii din diverse ţări se egalizează;
c) egalizarea preţurilor mondiale (exprimate în aur): amintitele modificări ale preţurilor,
provocate de mişcările de aur dintre ţări, tind să elimine diferenţele dintre preţurile formate în
diverse ţări, ceea ce determină, la rândul sau, atenuarea diferenţelor dintre costurile naţionale şi,
deci, a diferenţelor dintre productivitatea muncii din diferite ţări; se realizează, astfel, în mod
concomitent, atât echilibrul extern al diverselor economii naţionale, cât şi echilibrul global al
economiei mondiale, singura cerinţă în acest sens fiind ca preţurile să ajungă la nivelul adecvat,
cerinţă care este îndeplinită de la sine mai devreme sau mai târziu.
În aceste condiţii, este de înţeles că omenirea nu a resimţit prea puternic nevoia unor tratate
internaţionale, care să impună statelor lumii reguli de conduită monetara convenţionale, adică
un sistem monetar internaţional sau o moneda unică. Prin asigurarea unui cadru stabil plăţilor
internaţionale şi alimentarea economiei mondiale cu lichidităţi internaţionale într-o formă
compatibilă cu caracteristicile generale ale epocii (aur), sistemul a permis o anumită organizare
economică şi monetară internaţională a ţărilor dezvoltate din acea perioada.
Într-adevăr, până în anul 1914, complexul economic format din Europa şi America de Nord a
funcţionat ca un ansamblu economic unificat, în care pieţele naţionale comunicau între ele, iar
cursurile de schimb erau stabile. Ca urmare, dezechilibrele care trebuiau corectate erau mici şi se
puteau resorbi de la sine. În plus, băncile centrale nu au intervenit prea mult, respectând
"regulile jocului": între anii 1815 şi 1914, de exemplu, în lumea rasei albe au fost devalorizate
 237

doar două monede (talerul austriac şi dolarul american – acesta din urmă după războiul de
secesiune din SUA). Cu alte cuvinte, în decurs de un întreg secol, parităţile metalice şi, deci,
cursurile de schimb de piaţă, nu s-au modificat, ceea ce a permis o cooperare economică şi
monetară de facto, fără nici o înţelegere expresă între state. Totuşi, nu se poate ignora faptul ca
sistemul a facilitat exploatarea ţărilor subdezvoltate din acea perioada, pe care le-a constrâns să
procedeze la devalorizări repetate (de exemplu, o serie de ţări din America Latina, China, India
etc.).
Motivul pentru care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primul deceniu şi
jumătate al secolului al XX-lea, sistemul etalon-aur şi, în cadrul acestuia, cursurile de schimb
fixe, au funcţionat satisfăcător este că, în epoca respectivă, mişcările de capitaluri de la o ţară la
alta, deşi complet libere, erau reduse ca volum, iar mijloacele de informare şi de transfer de
fonduri erau mult mai puţin eficace decât cele de astăzi.
Cu toate acestea, chiar şi înainte de abandonarea de facto a sistemului etalon-aur (în condiţiile
declanşării primului război mondial), disciplina impusă de convertibilitatea integrală în aur a
bancnotelor a început să fie erodată de înlocuirea aurului în tranzacţiile internaţionale şi în
rezervele băncilor centrale cu aşa-zisele „monede de rezervă” sau „monede forte”, cum s-au
numit în epocă.
„Monedele de rezervă” (forte) erau, de fapt, monedele unor ţări puternice din punct de
vedere economic şi financiar (Anglia şi, într-o măsura ceva mai mica, Franţa), ale căror balanţe
de plăţi curente erau cronic deficitare. Monedele respective, mai precis devizele libelate1 în lire
sterline sau franci francezi (trate, bilete la ordin, cecuri etc.), ajunse prin plata importurilor
Angliei şi Franţei în posesia unor deţinători din alte ţări, erau însă admise, datorită încrederii de
care se bucurau, în plăţile dintre ţările terţe. Ca urmare, băncile centrale din alte ţări au început
să deţină, în rezervele lor, pe lângă aur, lire sterline şi franci francezi. De asemenea, deoarece
utilizarea în plăţile internaţionale a bancnotelor, reprezentând lire sterline sau franci francezi,
respectiv a devizelor libelate în lire sau franci, era, în general, mai avantajoasă din punct de
vedere practic decât utilizarea în acelaşi scop a aurului, monedele (devizele) respective au
început să fie deţinute în portofoliile lor de nerezidenţii ţărilor emitente. În modul acesta,
sistemul etalon-aur a devenit, de fapt, un "sistem etalon-liră sterlină".
Faptul ca pe baza aceleiaşi cantităţi de aur erau emise bancnote de mai multe ori (odată în
Anglia şi Franţa, iar apoi în ţările care deţineau în rezerva băncii lor centrale lire şi franci) a făcut
ca între cantitatea de bancnote emise în lume, pe de o parte, şi cantitatea de aur a lumii, pe de
altă parte, să apară un mare hiatus, care, dacă ar fi fost cunoscut de marele public, ar fi dus,
probabil, la pierderea încrederii în sistem şi, deci, la năruirea încă de pe atunci a acestuia.
În epoca, evenimentul însă nu s-a produs, dar aceasta nu pentru ca nu ar fi fost întrunite
condiţiile necesare, ci pur şi simplu pentru ca nu existau statistici ale agregatelor monetare şi ale
balanţelor de plăţi şi nici televiziuni care să mediatizeze fenomenul.

1 - Libelate = exprimate şi plătibile în aceste monede.

 238

După cum am arătat, începând cu 1914, finanţarea cheltuielilor de război prin credite imense
acordate de băncile centrale guvernelor statelor beligerante a determinat amplificarea şi mai
mult a acestui ecart şi desfiinţarea, de fapt, a convertibilităţii în aur a monedelor lumii. Inflaţia a
erodat, însă, în mod diferit, puterea de cumpărare internă a diverselor monede naţionale, iar ca
urmare, cursurile de schimb ale acestora, formate pe pieţele internaţionale, au înregistrat ample
oscilaţii, de natură să împiedice comerţul dintre ţările lumii şi totodată să genereze importante
operaţiuni speculative. Cum, la acea data, guvernele nu exercitau încă nici un control asupra
acestor cursuri, în primii ani de pace, s-a impus restabilirea unei anumite legături între bancnote
şi aur.

2.2 Stabilitatea cursurilor de schimb (punctele aurului; Gold Points)

Din punct de vedere al relaţiilor cu exteriorul, sistemul etalon-aur a conţinut un mecanism

specific de asigurare a stabilităţii cursurilor de schimb. Într-adevăr, aceste cursuri rezultau din
raportul dintre conţinuturile metalice respective ale diverselor unităţi monetare naţionale
(parităţi metalice, mai precis parităţi-aur), care nu se modificau decât la perioade de timp relativ
lungi. În plus, cursurilor de schimb de piaţă nu se puteau abate de la parităţile metalice
respective decât în limite foarte strânse, definite de aşa-zisele „puncte ale aurului” (Gold Points).
De exemplu, în epoca respectivă, francul francez (FF) era definit ca reprezentând 322,5 mg
aur, în circulaţie existând efectiv piese de aur de 20 franci, care cântăreau 6,45 g. În aceeaşi
epocă, în Anglia existau în circulaţie piese de aur de 1 liră sterlină (£), care cântăreau 3,225 g. Ca
urmare a faptului ca lira sterlină avea un conţinut în aur de zece ori mai mare decât francul
francez, cursul de schimb al celor doua monede se stabilea în mod natural la raportul 10 FF/1 £
sau 1£/10 FF. Acest curs de schimb, stabilit pe baza conţinutului în aur al celor doua monede
naţionale, s-a numit „paritate metalică”, respectiv „paritate aur” şi este clar că el nu se modifica
decât atunci când se majora sau se diminua conţinutul în aur a uneia dintre monedele
respective.1 Desigur, forţa obişnuinţei făcea şi atunci ca francezii şi englezii să prefere să
utilizeze fiecare propriile lor piese monetare, însă oricine era liber să deţină moneda naţională
franceză sau engleză, să transporte aceste monede de la Paris la Londra – sau invers, să le
preschimbe unele în altele sau pe bancnote ş.a.m.d.
În aceste condiţii, un importator francez, care avea de achitat partenerului său englez o sumă
de, să spunem, 1.000 £ , putea proceda în două moduri:
a) să depună o sumă de 10.000 FF în bancnote la banca sa şi să-i ceară acesteia din urmă să
achite în numele sau, prin intermediul bancherului corespondent de la Londra, suma de 1.000£,
datorată exportatorului englez, suportând comisionul bancar respectiv, de exemplu, 150 FF
(adică în total 10.150 FF);

1 - Reducerea legală a conţinutului de aur al monedei naţionale se numeşte "devalorizare", iar majorarea
conţinutului legal de aur se numeşte "revalorizare".
 239

b) să cumpere cu suma de 10.000 FF în bancnote o cantitate de 500 de piese de aur de 20

franci (eventual, trei lingouri de aur, cântărind fiecare 1 kg, plus 35 de piese de 20 franci) şi să
expedieze acest aur în Anglia, suportând, desigur, cheltuielile de transport respective, de
exemplu, 400 FF (adică în total 10.400 FF).
Este evident că importatorul francez va prefera prima variantă, şi anume atât timp cât
aceasta este mai ieftină. Căci, preţul lirei în franci (cursul de schimb al celor două monede) poate
varia, ceea ce modifică termenii deciziei importatorului. Astfel, dacă, în Franţa, există mai mulţi
importatori doritori să cumpere lire sterline decât exportatori care deţin lire sterline şi sunt
dispuşi să le vândă (altfel spus, balanţa comerciala a Franţei este dezechilibrată, în sensul ca
importurile din Anglia sunt mai mari decât exporturile francezilor în Anglia), cursul de piaţă al
lirei sterline creşte (lira se apreciază, iar francul se depreciază), devenind, să spunem, 10,15 FF/1
£ (nu 10 FF/1 £, cum rezultă din paritatea metalică). Or, dacă acest curs continuă să crească,
depăşind pragul de 10,25 FF/1 £ - la care cele două soluţii sunt echivalente – devenind, să
spunem, 10,30 FF/1 £, ori 10,35 FF/1 £ etc., importatorul francez va prefera a doua soluţie: el va
cumpăra aur sau va converti în aur bancnotele sale în valoare de 10.000 FF şi va expedia acest
aur în Anglia. Cursul de 10,25 FF/1 £ reprezintă, aşadar, un nivel maxim, peste care cursul lirei
în franci nu poate creşte (reciproc, cursul francului faţă de liră nu poate scade), deoarece, dincolo
de acest prag, importatorii francezi vor prefera să plătească în aur mărfurile cumpărate din
străinătate. Acest nivel al cursului de schimb este cunoscut sub denumirea de „punct de ieşire a
aurului” (din Franţa).
În mod simetric, să presupunem că un importator englez are de plătit partenerului său
francez o sumă de 10.000 FF. Transferul bancar îl va costa 1.015 £, iar transportul aurului din
Anglia în Franţa îl va costa 1.040 £. El va fi interesat să procure şi să trimită aur în Franţa din
momentul în care cumpărarea sumei de 10.000 FF pe piaţa Londrei va costa 1.025 £ (sau, luând
în considerare comisionul bancar, 1.040 £). Această situaţie în care exportatorul francez va fi
plătit cu aur apare şi se va menţine atâta vreme cât cursul lirei este mai mic sau egal cu 1 £/9,756
FF (10.000 FF : 1.025 £ = 9,756 FF/1 £). Nivelul respectiv al cursului lirei faţă de franc (reciproc,
nivelul maxim al cursului francului faţă de liră) reprezintă ceea ce s-a numit „punctul de intrare
al aurului” (în Franţa).
Toate aceste operaţiuni (convertirea bancnotelor franceze şi engleze în aur; cumpărarea de
aur de pe piaţă; constituirea de depozite bancare prin depunerea bancnotelor sau a monezilor de
aur la bănci; cumpărarea - pe piaţa locală sau din străinătate - a bancnotelor şi devizelor (trate,
bilete la ordin, cecuri etc.), provenite dintr-o altă ţară; exportul şi importul de aur sub forma de
monezi sau lingouri etc.) erau o practică curentă în sistemul etalon-aur şi se desfăşurau într-un
regim complet liber. Efectul lor final era faptul ca cursurile care legau francul de lira şi, în mod
similar, cursurile tuturor monedelor naţionale, erau esenţialmente fixe, nu numai în sensul că
parităţile metalice nu se modificau decât la intervale de timp lungi, ci şi în sensul că, pe piaţă,
cursurile de schimb nu se îndepărta de parităţile metalice decât într-o foarte mică măsura (în
funcţie de cheltuielile de transport al aurului, de mărimea comisioanelor bancare, a cheltuielilor
de topire a lingourilor, de turnare din nou a acestora etc., care, însă, reprezentau, în general,
 240

sume modice în raport cu valoarea tranzacţiilor), în cadrul unei marje definite de „punctele
aurului” (de ieşire şi de intrare), după a căror depăşire, aurul se deplasa automat dintr-o tara în
alta, în direcţia corespunzătoare.
În modul acesta, în condiţiile etalonului-aur, toate ţările care au adoptat acest sistem aveau
cursuri de schimb eminamente stabile, formate în mod spontan pe baza conţinutului în aur a
diverselor monede naţionale şi a parităţilor-aur rezultate de aici şi oscilând în jurul acestor
parităţi în limitele foarte strânse reprezentate de „punctele aurului”.

2.4. Perspective moderne asupra sistemului monetar etalon-aur

2.4.1. Credibilitatea şi regimul cursului de schimb

Regimul cursului de schimb caracteristic sistemului monetar etalon-aur este adesea analizat
în contextul dezbaterii moderne cu privire la credibilitatea politicii monetare. După cum am
arătat, problema credibilităţii apare din cauza incoerenţei temporale.1 Astfel, o bancă centrală,
care anunţă iniţial că va duce o politică de reducere a inflaţiei, poate provoca ulterior inflaţie
surpriză pentru a reduce şomajul. Or, dacă agenţii economici anticipează acest lucru, politica
antiinflaţionistă anunţată de autorităţi nu este credibilă, anticipaţiile inflaţioniste nu se
atenuează, iar combinaţia inflaţie-şomaj rămâne nefavorabilă. Istoria arată că o modalitate de
eliminare a incoerenţei temporale este instituirea unor reguli de conduită credibile, care să
împiedice banca centrală să ducă o politica monetara discreţionara. Un asemenea set de reguli
este sistemul monetar etalon aur.
Un alt punct de vedere modern este că regimul cursului de schimb existent în cadrul
sistemului etalon-aur poate fi interpretat în contextul dezbaterii actuale "reguli versus politica
monetară discreţionară".2 În literatură, termenul „regulă” desemnează o reglementare impusă
din exterior băncii centrale prin acte normative (de obicei, prin legea să de organizare şi
funcţionare), menită să limiteze autonomia decizională a acestei instituţii.
Astfel, după cum arata A. Giovannini3, cursul de schimb fix este "natural", deoarece
constituie o regulă de politică monetară care stabilizează anticipaţiile inflaţioniste mult mai
eficient decât alte reguli de politică monetară, cum ar fi, de exemplu, stabilirea anticipată a ratei
de creştere a masei monetare (ţintirea agregatelor monetare; monetary targeting4). Avantajul
cursului de schimb fix este că face ca politica monetară să fie transparentă, ceea ce permite
publicului să înţeleagă dacă regula anunţată de banca centrală este respectată sau nu; spre
deosebire de aceasta, ţintirea agregatelor monetare, de exemplu, este opacă, deoarece publicul

1 - A se vedea cap. V§3 supra

2 - A se vedea: Cerna S., Politica monetară, ....., p. ....Cap. VI
3 - Giovannini A., Bretton Woods and Its Precursors: Rules versus Discretion in the History of International System, în:

Bordo M., Eichengreen B., (eds.), A Retrospective on the Bretton Woods System, Chicago: University of Chicago Press,
1993, p. 234-246.
4 - A se vedea: Cerna S., Politica monetară, ....., p. ....Cap. VIII§3
 241

larg nu poate înţelege prea uşor ce este acela un agregat monetar, care anume este agregatul
monetar controlat, în ce măsură obiectivul stabilit în legătură cu agregatul respectiv a fost atins
ş.a.m.d.
De regulă, cursurile de schimb fixe au fost abandonate în urma unor şocuri puternice -
războaiele napoleoneene, primul război mondial, marea criză economică interbelică, războiul
din Vietnam etc. -, care au determinat creşterea excesivă a costurilor menţinerii acestui regim. În
lumina acestor evenimente, cursurile de schimb flexibile apar ca un regim intermediar - ca o
"clauză de salvgardare" utilizată în caz de necesitate. Însă, după cum subliniază C. Wyplosz1, nu
este clar dacă cursul de schimb fix constituie "regula", iar cursul de schimb flotant, "politica
discreţionară". Căci, flotarea cursurilor de schimb este însoţită şi ea de unele reguli, cum ar fi
cele referitoare la deficitul bugetar sau la evoluţia agregatelor monetare. Pe de altă parte, fixarea
cursului de schimb conţine şi ea anumite elemente discreţionare (de exemplu, stabilirea
conţinutului în aur al monedelor naţionale, în funcţie de care se calculează parităţile metalice).
În epoca sistemului monetar etalon aur (1875-1914), băncile centrale au cumpărat şi vândut
aurul la un preţ fix. Acest preţ s-a stabilit în mod indirect prin definirea conţinutului în aur a
monedei naţionale. Însă, dat fiind faptul că tranzacţiile internaţionale implică un anumit cost
(transportul aurului, dobânzi, comisioane etc.), cursurile de schimb de piaţă se abăteau de la
paritatea metalica în cadrul limitelor definite de punctele aurului.2 Cu alte cuvinte, preţul
aurului oscila şi el, dar în cadrul anumitor limite foarte strânse. Similar, în celelalte sisteme
monetare bazate pe cursuri de schimb fixe (sistemul de la Bretton Woods, Sistemul Monetar
European), variaţiile cursurilor monedelor participante erau circumscrise anumitor marje de
variaţie.
Existenţa unor marje de variaţie, chiar şi foarte limitate, conferă politicii monetare un anumit
caracter discreţionar: dacă rata de depreciere a monedei se încadrează în banda de fluctuaţie
stabilită, este posibilă o anumită creştere a masei monetare. Într-adevăr, cercetările efectuate de
unii autori (B. Eichengreen, M. Watson, R. Grossman3; C. Goodhard4) au arătat că, în mai multe
perioade în care s-a angajat să menţină fixitatea cursului de schimb, Banca Angliei a dus, de fapt,
o politică monetară discreţionară. De aceea, sistemul monetar etalon-aur nu poate fi considerat
un sistem "automat", în sensul că modificările masei monetare (cantităţii de aur) şi ale ratei
dobânzii ar fi determinate exclusiv de situaţia balanţei de plăţi a ţării respective. S-ar putea
spune, mai degrabă, că este vorba despre o regulă de politică monetară ce conferă autorităţilor o
autonomie limitată.
Calificarea regimului cursului de schimb fix ca "regulă de politică monetară cu autonomie
limitată" ridică problema credibilităţii angajamentului autorităţilor de a menţine fixitatea

1 - Wyplosz C., Comment, în: Bordo M., Eichengreen B., (eds.), A Retrospective on the Bretton Woods System, ed.
cit., p. 150-152.
2 - A se vedea §2.2 supra

3 - Eichengreen B., Watson M., Grossman R., Bank Rate Policy Under the Inter-war Gold Standard: A Dynamic

Probit Model, Economic Journal, 95, 1985, p. 725-745.

4 - Goodhard C., The Business of Banking, 1891-1914, Aldershot: Gover, 1972.
 242

cursului de schimb. Căci, oricât de limitată ar fi ea, o politică monetară activă, subordonată
anumitor obiective interne (stabilitatea preţurilor, creşterea economica, reducerea şomajului etc.)
este incompatibilă cu fixitatea cursului de schimb. Astfel, dacă, pentru putea face faţă şocurilor,
autorităţile adoptă o bandă de variaţie a cursului de schimb, aceasta bandă poate fi prea mare,
provocând deprecierea monedei. Pe de altă parte, dacă adoptă o politică monetară discreţionară,
susceptibilă să permită atingerea unora din obiectivele menţionate, angajamentul ferm al
autorităţilor de a menţine cursul de schimb fix nu mai constituie o politică temporal coerentă.
Această situaţie a apărut, de exemplu, în ultimele decenii, în mai multe ţări din America Latină,
care au încercat să utilizeze cursul de schimb fix ca ancoră de stabilizare a anticipaţiilor cu
privire la inflaţie înainte de a-şi reduce deficitul fiscal.
Analizând coerenţa temporală a politicii monetare ce poate fi dusă în condiţiile sistemului
monetar etalon-aur, M. Bordo şi F. Kydland1 au ajuns la concluzia că simpla adeziune a
autorităţilor la "regulile jocului" constituie totuşi un angajament credibil de a nu produce
inflaţie. Aceasta concluzie este contrazisă însă de faptul că, în epocă, unele guverne au emis
titluri de stat cu prime de risc ridicate, ceea ce arată că în anticipaţiile lor cu privire la inflaţie
creditorii nu au considerat că politica monetara a guvernelor respective este credibilă. Un
exemplu analizat pe larg în literatură, deoarece este relevant prin prisma posibilităţii pierderii
credibilităţii politicii monetare chiar şi în condiţiile etalonului aur, este cel al guvernului
american la sfârşitul secolului XIX.2

2.4.2. Poziţia lirei sterline în sistemul monetar etalon-aur

Un subiect amplu discutat în literatura modernă este problema factorilor care au determinat
succesul relativ al sistemului monetar etalon-aur. Astfel, analizând această problemă, G.
Gallarotti3 arată că unul din factorii care au contribuit la buna funcţionare a sistemului etalon-
aur este filozofia economica liberală, dominantă în epocă, după care piaţa trebuie lăsată să
"lucreze", deficitele fiscale trebuiesc evitate, iar disciplina monetară trebuie respectată. Această
filozofie liberală era dominantă în Anglia - cea mai mare putere economică şi financiară a lumii
în acea perioadă -, care, respectând concepţia respectivă, a acţionat în favoarea sistemului
monetar internaţional. După cum explică P. Lindert4, fiind prima ţară din lume care s-a
industrializat, Marea Britanie a avut tot timpul o balanţă comercială excedentară, ceea ce i-a

1 - Bordo M., Kydland F., The Gold Standard as a Rule, Federal Reserve Bank of Cleveland, Working Paper, 9.205,
1992.
2 - Friedman M., Schwartz A., A Monetary History of the United States, 1867-1960, New Jersey: Princeton
University Press, 1963; Schwartz A., Money in Historical Perspective, Chicago: University of Chicago Press, 1987;
Hallwood P., MacDonald R., Marsh I., Did Impending War in Europe Help Destroy the Gold Bloc in 1936? An Internal
Inconsistency Hypothesis, Working Papers, 23, 2007, University of Connecticut, Department of Economics.
3 - Gallarotti G., The Anatomy of an Internaţional Monetary Regime: The Classical Gold Standard, 1880-1914, Oxford:

Oxford University Press, 1995.

4 - Lindert P., Key Currencies and Gold 1900-1913, Princeton Studies in Internaţional Finance, 24, 1969.
 243

permis să acorde credite pe termen lung altor ţări şi să impună debitorilor propriile sale reguli.
Or, pentru că Marea Britanie a practicat comerţul liber, celelalte ţări au putut să-şi achite
datoriile externe mai degrabă cu mărfuri, decât cu aur. Ca urmare, Marea Britanie nu a drenat
aurul naţiunilor debitoare, ci, mai degrabă, a promovat reintroducerea lui în circuitele financiare
internaţionale.1 Această împrejurare contrastează cu situaţia din perioada dintre cele doua
războaie mondiale, când atât SUA, cât şi Franţa au drenat aurul celorlalte ţări participante la
sistem.
Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai sistemului monetar etalon-aur a fost
economistul suedez G. Cassel (1866 – 1945).2 Conform acestuia, etalonul-aur a avut succes,
deoarece, în perioada premergătoare primului război mondial, a devenit, de fapt, un "sistem
monetar etalon-liră sterlină". Poziţia lirei sterline se explică prin faptul că, în epocă, Londra a
fost principalul centru financiar al lumii. Astfel, decontarea tranzacţiilor internaţionale cu
ajutorul lirei sterline a permis reducerea utilizării aurului în plăţile internaţionale şi finanţarea
unei mari părţi a comerţului internaţional prin poliţe trase asupra băncilor engleze. Analizând
acest fenomen, P. Linderd3 arată că rezervele constituite în lire sterline şi, într-o anumită măsură,
în franci francezi şi mărci germane, au reprezentat, în 1913, 19% din rezervele valutare totale
(aur plus valute), faţă de 10% în 1880. În modul acesta, "sistemul monetar etalon-aur" (Gold
Standard) a devenit, de fapt, un "sistem etalon-aur devize" (Gold Exchange Standard), în care lira
sterlină a jucat rolul de monedă cheie.
Cu toate acestea, Londra nu şi-a asumat rolul de administrator oficial al sistemului monetar
internaţional, care ar fi implicat stabilirea de către Banca Angliei a ratei dobânzii internaţionale.
După cum arata B. Eichengreen şi M. Flandreau4, în acea perioadă, a existat un sistem
multipolar, în care Londra, Parisul şi Berlinul aveau fiecare sfera sa de influenţă. Totuşi, unii
autori, cum ar fi, G. Tullio şi J. Wolters5, D. McCloskey şi J. Zecher6 etc., arată că taxa de reescont
practicată de Banca Angliei a influenţat într-o anumita măsură taxa de reescont din Germania şi
Franţa. O acţiune internaţionala similară a avut taxa de reescont aplicată în SUA în perioada
1929-1933, ceea ce îi face pe autorii menţionaţi să afirme că marea criza economică interbelică a
avut şi unele cauze internaţionale.
Principalul factor care a determinat succesul sistemului etalon-aur clasic a fost credibilitatea
acestuia. Într-adevăr, pieţele financiare erau convinse că lira sterlină, francul şi marca nu se vor

1 - Morgan-Webb C., The Rise and Fall of the Gold Standard, New York: Macmillan, 1934.
2 - Cassel G., The Theory of Social Economy, New York: Augustus M. Kelley, 1967.
3 - Lindert P., Key Currencies and Gold 1900-1913, ed. cit.

4 - Eichengreen B., Flandreau M., Blocs, Zones and Bands: Internaţional Monetary History in Light of Recent

Theoretical Developments, Scottish Journal of Political Economy, 43(4), 1996, p. 398-418.

5 - Tullio G., Wolters J., Was London the Conductor of the Internaţional Orchestra or Just the Triangle Player? An

Empirical Analysis of Asymmetries in Interest Rate Behaviour During the Classical Gold Standard, 1876-1913, Scottish
Journal of Political Economy, 43(4), 1996, p. 419-443.
6 - McCloskey D., Zecher J., How the Gold Standard Worked, 1880-1913, în: Frenkel J., Johnson H., (eds.), The

Monetary Approach to the Balance of Payment, Toronto: University of Toronto Press, 1976, p. 357-385.
 244

devaloriza, iar această credinţă a creat un cerc "virtuos": credibilitatea stabilităţii cursurilor de
schimb a promovat stabilitatea fluxurilor de capital pe termen scurt, ceea ce, la rândul său, a
contribuit la stabilizarea cursurilor de schimb. Înseamnă că nu mărimea rezervelor de aur ale
Băncii Angliei a constituit factorul esenţial care a asigurat încrederea în moneda cheie, ci
dexteritatea acestei bănci centrale de a manevra rata dobânzii de pe piaţa interbancară. După
cum arata A. Bloomfield1 şi Goodhart2, rata dobânzii de piaţa interbancară londoneză a fost
gestionată adesea în manieră prociclică, în scopul reducerii ieşirilor de capital pe termen lung -
politică devenită necesară pe măsură ce excedentul contului curent s-a diminuat ca urmare a
industrializării altor ţări.

2.4.3. Fluxurile de capital pe termen lung în sistemul monetar etalon aur

În condiţiile sistemului monetar etalon aur, fluxurile de capital pe termen lung (credite pe
termen lung, investiţii directe şi de portofoliu) erau orientate dinspre lumea veche (în special
Anglia, Franţa şi Germania) spre lumea nouă (mai ales SUA, Canada şi Argentina), în timp ce
transferurile de resurse reale, realizate prin comerţul cu bunuri, erau orientat în sens invers:
ţările din prima categorie înregistrau excedente ale balanţei lor comerciale, iar cele din a doua,
deficite. Au existat mai multe mecanisme care au produs transferuri reale de resurse: cursul de
schimb real, preţul relativ al bunurilor care fac obiectul comerţului exterior (traded goods) şi al
bunurilor care nu fac obiectul comerţului exterior (non-traded goods) şi raportul de schimb.3 După
cum am arătat, aceste mecanisme sunt strâns legate între ele, deoarece cursul de schimb real este
egal cu raportul dintre preţurile bunurilor care fac obiectul comerţului exterior (traded goods) şi
preţul bunurilor care nu fac obiectul comerţului exterior (non-traded goods) şi, în anumite
condiţii, cu inversul raportului de schimb.
Analizând modul de funcţionare a sistemului monetar etalon-aur, D. McCloskey şi J. Zecher4
arată că, în cadrul acestui sistem, preţurile relative nu influenţează procesul de ajustare a
balanţei de plăţi. Acest lucru este valabil mai ales în cazul ţărilor mici, şi anume în cazul în care
cursurile de schimb sunt fixe, iar toate bunurile care există fac obiectul comerţului exterior
(traded goods). În acest caz, toate preţurile sunt mărimi date şi, deci, nu se modifică din cauza
schimbării preferinţelor străinătăţii. Creşterea ratei de economisire în ţara exportatoare de
capital sporeşte volumul resurselor disponibile pentru a fi transferate în ţările importatoare de
capital, ceea ce face ca balanţa comercială a primei ţări să înregistreze un excedent, iar contul său
de capital, un deficit. Însă, modificarea incipientă a ratei dobânzii din ambele categorii de ţări va
determina modificarea corespunzătoare a viitoarelor fluxuri de capital pe termen lung.

1- Bloomfield A., Monetary Policy Under the Internaţional Gold Standard: 1880-1914, New York : Federal Reserve
Bank of New York, 1959.
2 - Goodhard C., The Business of Banking, 1891-1914, ed. cit.

3 - Taussing F., Internaţional Trade, New York: MacMillan, 1927.

4 - McCloskey D., Zecher J., How the Gold Standard Worked, 1880-1913, ed. cit.
 245

În cazul în care ţările exportatoare de capital sunt ţări mari, care au un important sector
producător de bunuri care nu fac obiectul comerţului exterior (non-traded goods), ajustarea
preţurilor relative joacă un rol major în procesul de transfer al resurselor reale.
În figura nr. 1, este reprezentat procesul de realizare a echilibrului intern şi extern într-o ţară
exportatoare şi una importatoare de capital. Această figură se bazează pe modelul prezentat în
cap. III§2 supra.

Ţara exportatoare de capital Ţara importatoare de capital

Fig. nr. 1: Ajustarea preturilor relative şi fluxurile de capital pe termen lung

În figura de mai sus, dreapta RR reprezintă structura producţiei ţării de referinţă prin prisma
raportului dintre bunurile care fac obiectul comerţului exterior (traded goods), T, şi bunurile care
nu fac obiectul comerţului exterior (non-traded goods), NT. Deprecierea reală a monedei
determină creşterea profitabilităţii sectorului care produce bunuri destinate exportului, ceea ce
duce la modificarea structurii producţiei în sensul creşterii raportului T/NT. Dreapta CC
reprezintă structura consumului intern prin prisma raportului T/NT; această dreaptă are pantă
negativă, deoarece aprecierea monedei determină creşterea preţurilor relative ale bunurilor
importate. În punctul N, în care dreptele RR şi CC se intersectează, soldul balanţei comerciale
este egal cu zero. Dreapta II reprezintă echilibrul intern; această dreaptă are pantă negativă,
deoarece aprecierea reală a monedei diminuează cererea străinătăţii faţă de bunurile autohtone,
ceea ce duce la creşterea absorbţiei interne. Dreapta EE reprezintă echilibrul extern - creşterea
absorbţiei determină creşterea importurilor, ceea ce duce la deprecierea monedei. Această
dreaptă este trasată pentru un anumit nivel durabil al fluxurilor de capital, care, în momentul
 246

iniţial, sunt considerate egale cu zero. Iniţial, ambele economii sunt în echilibru intern (punctele
M1 şi N1).
Pentru a afecta transferul real de resurse, exportul de capital necesită apariţia unui surplus
comercial, ceea ce implică deprecierea monedei, de exemplu, la nivelul Q2. Ca urmare, are loc
deplasarea resurselor spre sectorul producător de bunuri care fac obiectul comerţului exterior
(traded goods) şi orientarea consumului spre bunuri care nu fac obiectul comerţului exterior (non-
traded goods). Surplusul comercial este reprezentat de segmentul AB. Deoarece acest excedent dă
naştere unor ieşiri de capital durabile, dreapta EE se deplasează în poziţia E1E1 , astfel încât
absorbţia aferentă cursului de schimb real respectiv se reduce.
Se precizează ca rata economisirii creşte în ţara exportatoare de capital, deoarece absorbţia
acestei ţări se reduce de la nivelul A1 la A2.
În ţara importatoare de capital, intrările de capital determină creşterea absorbţiei interne şi
deplasarea dreptei EE în poziţia E1E1. Pentru ca economia să ajungă în noul punct de echilibru,
N2, moneda se apreciază, absorbţia creşte şi apare un deficit comercial.
Rezultă că aşa-numita "problemă a transferului" provine din creşterea exogenă a înclinaţiei
spre economisire în ţara exportatoare de capital: reducerea corespunzătoare a absorbţiei interne
din această ţară antrenează ieşiri de capital pe termen lung durabile (deplasarea spre dreapta a
curbei EE). Totodată, creşterea economisirii determină reducerea incipientă a ratei dobânzii
comparativ cu ţările importatoare de capital.
Deprecierea reală a monedei ţării exportatoare de capital joacă un rol esenţial în antrenarea
unei realocări a resurselor dinspre sectorul producător de bunuri care nu fac obiectul comerţului
exterior (non-traded goods) spre sectorul producător de bunuri care fac obiectul comerţului
exterior (traded goods). Astfel, în faza următoare, creşterea cererii de capital în ţara importatoare de
capital determină creşterea ratei dobânzii comparativ cu rata dobânzii din ţara exportatoare de
capital. Deoarece, în ţara importatoare de capital, intrările de capital durabile cresc, curba EE se
deplasează spre dreapta, pe când, în ţara exportatoare de capital, curba EE s-a deplasat spre
stânga. Moneda ţării importatoare de capital se apreciază în termeni reali, iar moneda ţării
exportatoare se depreciază.
După cum am arătat, sistemul monetar etalon-aur are şi alte efecte benefice.1 Aceste efecte
ţin, în esenţă, de legăturile în dublu sens care există între balanţa de plăţi şi oferta de monedă.
Astfel, în cazul unui şoc monetar, variaţiile balanţei de plăţi, B, şi ale ofertei de monedă, M, sunt
invers proporţionale. O creştere autonomă a ofertei de monedă, M, (de exemplu, ca urmare a
descoperirii unor noi zăcăminte aurifere) determină apariţia unor dezechilibre ale contului
curent şi/sau contului de capital: creşterea importurilor determină reducerea ratei dobânzii
interne, ieşiri de capital şi pierderea aurului pe care l-a descoperit naţiunea respectivă.
În cazul unui şoc nemonetar, variaţiile balanţei de plăţi, B, şi ale ofertei de monedă, M, sunt
direct proporţionale. De exemplu, creşterea preferinţei consumatorilor pentru bunurile din
import determină creşterea deficitului balanţei de plăţi, B, şi reducerea masei monetare, M. Însă,

1 - A se vedea §2.2 supra

 247

reducerea ofertei de monedă determină, pe de altă parte, creşterea ratei dobânzii, ceea ce îi face
pe rezidenţi să vândă titlurile pe care le deţin în portofoliu pentru a-şi procura moneda de care
au nevoie (devenită mai rară şi mai scumpă). Creşterea ratei dobânzii, i, atrage intrări de capital,
care atenuează efectul şocului nemonetar (real) asupra balanţei de plăţi (suma soldului negativ
al contului curent şi soldului pozitiv al contului de capital) şi asupra ofertei de monedă interne.
În mod practic, ţara respectivă se împrumută în străinătate pentru a-şi finanţa consumul sporit
de bunuri din import.
Un alt exemplu de şoc nemonetar este scăderea producţiei naţionale, determinată de
catastrofe naturale, războaie, revoluţii etc., care duce la creşterea importurilor şi reducerea
exporturilor. Ca urmare, poziţia balanţei de plăţi, B, se înrăutăţeşte, masa monetară, M, se
reduce, iar rata dobânzii, i, creşte. Aceste evoluţii antrenează intrări de capital, care reprezintă
împrumuturi contractate de ţara respectivă în străinătate, susceptibile să atenueze efectele
negative ale scăderii producţiei asupra consumului real.

3. Sistemul monetar etalon aur-devize (Gold Excange Standard)

3.1. Caracteristicile sistemului monetar etalon aur-devize

După terminarea primului război mondial, majoritatea ţărilor au încercat să stopeze inflaţia
prin restabilirea legăturii dintre bancnote şi aur şi, în general, prin reinstaurarea principiilor
sistemului etalon-aur. Spre sfârşitul anilor ‘20, situaţia economică a ţărilor europene a început să
se îmbunătăţească, iar guvernele respective au încetat să mai facă apel la împrumuturi de la
băncile centrale pentru a-şi acoperi cheltuielile, ceea ce a dus la încetarea creşterii artificiale a
cererii solvabile interne. Pe de altă parte, întoarcerea la lucru a muncitorilor şi ţăranilor
demobilizaţi şi reconstruirea fabricilor şi uzinelor au determinat creşterea producţiei şi
asigurarea treptată a concordanţei dintre cerere şi ofertă. Toate acestea au dus la încetarea
creşterii inflaţioniste a preţurilor, la sporirea exporturilor şi reducerea importurilor, la
diminuarea ieşirilor de capital şi la echilibrarea treptată a balanţelor de plăţi.
În aceste condiţii, în anul 1925, Anglia a restabilit convertibilitatea în aur a monedei sale, fără
a devaloriza însă lira sterlină în concordanţă cu deprecierea suferită de această monedă în
timpul războiului. Or, dată fiind reducerea drastică a stocului de aur al Băncii Angliei, măsura
respectivă ar fi implicat, conform regulilor de emisiune specifice etalonului-aur, reducerea
considerabilă a masei monetare interne (dezinflaţie) şi, implicit, reducerea masei mijloacelor de
plată internaţionale (reprezentate în mod preponderent de moneda engleză, în condiţiile în care,
după cum am arătat, sistemul etalon-aur se transformase deja de facto într-un "sistem etalon-liră
sterlină", ceea ce nici economia engleză şi nici economia mondială nu puteau suporta. Ca
urmare, până la urmă (1931), Anglia a fost nevoită să devalorizeze lira sterlină, ceea ce, în pofida
diverselor măsuri de stabilizare luate cu această ocazie, a perturbat grav plăţile internaţionale.
Autorităţile franceze, mai realiste, au procedat mai întâi la o devalorizare a francului, iar apoi
la restabilirea convertibilităţii în aur a acestuia (1931). Deşi această convertibilitate a fost serios
 248

amputată, în sensul că era permisă numai pentru sume foarte mari (prevedere care a
transformat sistemul etalon aur-monede în ceea ce, în epocă, s-a numit „sistemul etalon aur-
lingouri” (Gold Bullion Standard), principiul respectiv nu a putut fi menţinut. În perioada
interbelică, Franţa a cunoscut, într-adevăr, o cascadă de devalorizări (1936, 1937, 1939), care au
făcut ca, în epocă, francul să fie o monedă instabilă.
Paralel cu aceste eforturi depuse pe plan intern, ţările europene au încercat să realizeze o
anumită cooperare monetară internaţională prin adoptarea unui set de principii monetare
comune. Aceste principii, formulate la conferinţa monetară internaţională de la Genova, din
1922, vizau, în esenţă, oficializarea practicii deja existente de folosire a monedelor naţionale
convertibile în aur (în principal a lirei sterline) ca monede de rezervă internaţionale.1 În modul
aceasta, au fost puse bazele unui nou sistem monetar, cunoscut sub denumirea de „etalon aur-
devize”(Gold Exchange Standard), care, deşi a rămas eminamente naţional, a fost adoptat de toate
ţările europene în forme asemănătoare, ceea ce, din punct de vedere funcţional, a însemnat un
pas important în direcţia uniformizării mecanismelor monetare. În România, acest sistem a fost
introdus cu ocazia stabilizării monetare din anul 1929 (combinat cu sistemul etalon aur-
lingouri).
Principalele trăsături ale sistemului monetar etalon aur-devize au fost următoarele:
a) definirea monedei naţionale prin raportarea la o cantitate convenţională de aur sau la o
altă monedă (mai puternică), convertibilă ea însăşi în aur;
b) retragerea aurului din circulaţia monetară internă, care rămâne astfel să fie deservită
exclusiv de bancnote, monezi divizionare (confecţionate din metal obişnuit), monedă de cont
etc.;
c) convertibilitatea bancnotelor – la alegerea băncii centrale emitente – în aur sau valute-aur,
respectiv în devize-aur, adică în mijloace de plată ale altor ţări, în care moneda naţională este
convertibilă în aur; această convertire a bancnotelor se face la un curs oficial fix; în practică,
majoritatea băncilor centrale au optat pentru a doua posibilitate;
d) constituirea rezervei de mijloace de plată internaţionale în aur, valute-aur şi devize-aur,
numite, de aceea, valute sau devize „de rezervă” (forte), precum şi, eventual, în alte active; ca
urmare, a apărut o deosebire între monedele diverselor ţări: unele au devenit „monede de
rezervă” (forte), iar altele nu; cu alte cuvinte, unele monede naţionale (lira sterlină, francul
francez, iar apoi dolarul american) au devenit monede internaţionale, în timp ce alte monede
naţionale (de exemplu, leul românesc) au rămas doar de importanţă locală;
e) transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a capitalurilor băneşti dintr-o ţară în alta.
Sistemul etalon aur-devize s-a caracterizat, aşadar, în esenţă, prin excluderea aurului din
circulaţia monetară internă şi prin existenţa unei legături indirecte între bancnote şi aur:
deţinătorii de bancnote nu mai puteau cere în schimbul lor aur băncii centrale, însă puteau
obţine de la aceasta sau de pe piaţă valute sau devize convertibile în aur.

1 - Această practică a apărut încă la sfârşitul secolului al XIX-lea în China şi în unele ţări din America de Sud. Ea
s-a extins la scară mondială prin transformarea sistemului etalon-aur în sistem etalon-liră sterlină.
 249

3.2. Funcţionarea sistemului etalon aur-devize

Funcţionarea sistemului etalon aur-devize a fost studiată din punct de vedere teoretic de unii
economişti importanţi ai epocii (G. Cassel, J. M. Keynes), care au evidenţiat avantajele acestuia:
a) suplinirea lipsei de aur, resimţită atât la nivelul unor ţări, cât şi la nivelul economiei
mondiale în ansamblu; de aici, posibilitatea restabilirii convertibilităţii bancnotelor, fără a
recurge în acest scop la procedeul dureros al dezinflaţiei;
b) elasticizarea disciplinei excesive impuse emisiunii monetare de regulile etalonului-aur;
această nouă disciplină, mai laxă, a permis intervenţia statului în economie, fenomen care, în
epocă, începuse deja să se manifeste destul de frecvent;
c) concentrarea aurului şi, deci, a bazei creditului internaţional pe câteva mari pieţe, de unde
posibilitatea creării unui mecanism de decontare la scară mondială, bazat pe un sistem de
clearing (compensare) multilateral.
În practică, sistemul etalon aur-devize s-a confruntat cu o serie de dificultăţi, provocate în
principal de faptul că a permis multiplicarea abuzivă a creditului şi a masei monetare globale.
De asemenea, aplicarea principiilor acestui sistem a provocat perturbarea mecanismelor
autoreglatoare ale sistemului etalon-aur, ceea ce, conjugat cu evoluţiile înregistrate în perioada
1920-1936 în volumul, structura şi orientarea fluxurilor financiare mondiale, au făcut ca
funcţionarea efectivă a sistemului etalon aur-devize să se deosebească radical nu numai de
etalonul-aur de dinainte de primul război mondial, ci şi de schema teoretică imaginată la
Conferinţa de la Geneva (1922).
Astfel, conform principiilor sistemului aur-devize, cursurile de schimb valutar erau, în
continuare, cursuri fixe, formate pe baza parităţilor metalice şi reglate automat de mecanismul
punctelor aurului, la fel ca în sistemul etalon-aur din perioada antebelică. Însă, datorită
dispariţiei aurului din circulaţia monetară internă, mecanismul punctelor aurului acţiona acum
la nivelul băncilor centrale, nu al importatorilor şi exportatorilor individuali. Ca urmare, pentru
a menţine cursul monedei naţionale în limitele punctelor aurului şi a nu pierde, deci, aur, banca
centrală a unei ţări aflate în acest regim trebuia să dispună de o rezervă valutară suficientă, pe
care o constituia cumpărând de pe piaţă valute şi devize „de rezervă” (forte), pe care le plătea cu
propria sa monedă naţională. Or, procedând în modul acesta, banca centrală provoca, în
interiorul ţării respective, creşterea masei monetare, amplificarea volumului creditului, sporirea
cererii solvabile şi, deci, creşterea preţurilor (inflaţie).
Achiziţionarea de valute şi devize „de rezervă” (forte) nu însemna, însă, un transfer real de
resurse de la ţările emitente la cele deţinătoare, căci, cel mai adesea, acestea din urmă îşi plasau
rezerva valutară sub formă de depozite în cont tot la băncile din prima categorie de ţări. Ca
urmare, depozitele (la vedere) existente în sistemele bancare ale ţărilor emitente de valute şi
devize „de rezervă” (îndeosebi Anglia şi SUA), pe baza cărora sistemele bancare respective
creau moneda în care se constituiau rezervele valutare ale celorlalte ţări, nu se diminuau ca
volum, ci îşi schimbau doar deţinătorul: în loc ca titularul acestor depozite să fie un client din
 250

ţara emitentă, titular era banca centrală a unei alte ţări. În consecinţă, deşi masa monetară din
circulaţia internă a ţării cumpărătoare de valute şi devize “de rezervă” creştea, masa monetară
din ţara emitentă nu se reducea, ceea ce a amplificat şi mai mult inflaţia.1
În principiu, ambele categorii de ţări (emitente şi deţinătoare de monede „de rezervă”) pot
adopta diverse măsuri de limitare a creşterii masei monetare (manevrarea taxei de rescont,
operaţiunile open market, regimul rezervelor obligatorii etc.), însă aplicarea unei asemenea
politici monetare restrictive necesită o anumită cooperare internaţională, care, în epocă, nu s-a
produs neapărat. Dimpotrivă, în condiţiile economice, sociale şi politice existente pe plan
internaţional între cele două războaie mondiale, fenomenul de multiplicare a masei monetare şi
a creditului - descris mai sus - a luat, spre sfârşitul anilor ‘30, o mare amploare, ceea ce a
alimentat afluxul de valute şi devize, considerate apte de a îndeplini funcţia de „mijloc de
rezervă”, spre ghişeele băncilor centrale din alte ţări, fără ca autorităţile din ţările emitente să ia
măsuri de reducere a creaţiei monetare. Ca urmare, într-o serie de ţări, inflaţia a scăpat de sub
control (de exemplu, în Germania, în perioada cunoscută sub denumirea de „Republica de la
Weimar”).
Deficienţele arătate ale mecanismului de constituire a contrapartidelor (acoperirii) creaţiei
monetare interne s-au conjugat cu efectele schimbărilor produse în perioada interbelică în
volumul, structura şi orientarea fluxurilor financiare internaţionale. În esenţă, aceste schimbări
au fost determinate de doi factori:
1) dispariţia monopolului Londrei, ca centru financiar al lumii;
2) marea criza economică din 1929-1933.
1) Ca urmare a dezvoltării economice a SUA, pe lângă centrele financiare mondiale vechi
(Londra şi Paris), a apărut un nou centru financiar mondial (New York), ceea ce a dus la
intensificarea concurenţei între centrele financiare respective şi, deci, la creşterea volumului
lichidităţii internaţionale.
Astfel, concurenţa dintre Londra şi New York a provocat creşterea creditelor acordate de
băncile engleze şi americane, ceea ce a determinat apariţia unor importante lichidităţi
speculative. Însă, în condiţiile în care Anglia nu mai era singura putere industrială a lumii,
această ţară a început să acumuleze o importantă datorie externă, ceea ce a subminat încrederea
în lira sterlină ca monedă „de rezervă”. Pentru a stopa acest fenomen, Anglia a adoptat, în 1925,
amintita măsură de restabilire a convertibilităţii în aur a lirei sterline, în conformitate cu
principiile sistemului etalon aur-monede de dinainte de război. Însă, după cum am arătat,
măsura respectivă a implicat o politică monetară dezinflaţionistă, care a provocat stagnare
economica.

1- Descrierea de mai sus arată că, în condiţiile sistemului etalon aur-devize, fenomenul multiplicării masei
monetare şi a creditului a început să se manifeste la nivel internaţional. Astfel, sistemele bancare din ţările emitente
de monedă „de rezervă” (Anglia şi SUA) funcţionau ca un fel de „bănci centrale” ale lumii, creând fiecare o monedă
„primară” (monedele naţionale ale ţărilor respective: lira şi dolarul), care erau apoi multiplicate de sistemele
bancare ale celorlalte ţări.
 251

La rândul său, concurenţa dintre Londra şi Paris s-a accentuat mai ales după relativa
stabilizare a francului din perioada 1926-1928 (francul Poincaré), când Parisul a devenit
principalul centru mondial al comerţului cu aur. În condiţiile favorabile create de acest fenomen
şi pentru a asigura, în sfârşit, convertibilitatea în aur a francului (devalorizat în mai multe
rânduri), Franţa a decis să convertească în aur lirele sterline pe care le deţinea şi să nu mai
accepte decât aur pentru creanţele sale externe. Or, în modul acesta Franţa a contribuit şi ea la
dezorganizarea sistemului etalon aur-devize şi la creşterea neîncrederii în acesta.
2) Marea criză economică din 1929-1933 a provocat, la rândul său, importante dezechilibre
ale pieţelor de bunuri şi servicii, recesiune, şomaj, puternice şi persistente presiuni inflaţioniste,
blocarea pieţelor financiare, dezechilibre ale balanţelor de plăţi etc. Toate acestea au făcut
imposibilă nu numai restabilirea mecanismelor autoreglatoare ale etalonului-aur, cu regimul său
valutar foarte asemănător cu cel al unei uniuni monetare internaţionale, ci chiar şi respectarea
regulilor mai puţin drastice ale etalonului aur-devize.
În aceste condiţii, sistemul etalon aur-devize, în varianta sa iniţială de „etalon aur-liră
sterlină”, a încetat să mai funcţioneze; la rândul său, încercarea Franţei de a crea o anumită
solidaritate între câteva ţări europene participante la ceea ce în epocă s-a numit „blocul aurului”
a eşuat şi aceasta destul de rapid.
Confruntate cu dificultăţile generate de criza economică şi monetară şi de atmosfera politică
internaţională ostilă, creată de ascensiunea totalitarismelor de dreapta şi de stânga, statele lumii
au încercat să se apere nu prin noi acorduri între ele, ci fiecare pe cont propriu, şi anume prin
devalorizări repetate ale monedelor internaţionale şi prin limitarea convertibilităţii acestora nu
numai în aur, ci şi una în alta (interconvertibilitate). Astfel, în majoritatea ţărilor a fost introdus
controlul valutar al statului - regim al cărui efect a fost interzicerea deţinerii de mijloace de plată
străine de către rezidenţi şi desfiinţarea posibilităţii acestora de a converti liber moneda lor
naţională în moneda altui stat.1 În măsura în care, prin excepţie, operaţiunea de schimb valutar
a mai fost permisă, aceasta se realiza într-o manieră strict controlată de autorităţi şi doar faţă de
monedele care păreau să îndeplinească relativ satisfăcător funcţia de mijloc de rezervă
internaţional, deoarece se dovedeau ceva mai stabile în raport cu aurul. Însă, spre deosebire de
trecut, în această funcţie de mijloc de rezervă internaţional s-a impus rapid nu o monedă
europeană, ci dolarul american, care, după devalorizarea sa din 1934 – intervenită în contextul
New Deal promovat de preşedintele Roosevelt – şi-a regăsit rapid stabilitatea.
În aceste condiţii, în anii ’30, au apărut ceea ce în epocă s-au numit „zonele” sau „blocurile
monetare”.
O zonă monetară (bloc monetar) era un grup de ţări, de regulă dominate economic de una din ele, în
cadrul căruia monedele erau convertibile una în alta la cursuri de schimb fixe, mişcările de capitaluri erau

1 În România, primele forme de control valutar au fost introduse în anul 1932. Acest regim valutar s-a
menţinut aproape intact până în a doua jumătate a anilor '90, când au fost liberalizate operaţiunile de schimb
valutar aferente tranzacţiilor curente cu străinătatea (convertibilitatea de cont curent).
 252

libere, iar rezervele valutare (formate din aur şi valute şi devize convertibile în aur) erau administrate în
comun.
Astfel, în 1931, după devalorizarea lirei sterline a apărut „zona lirei sterline”; de asemenea, s-
a constituit „zona francului” şi „zona dolarului”. Conceptul de „zonă monetară” va fi reluat
după cel de-al doilea război mondial, ca variantă a reconstrucţiei monetare internaţionale, însă
fără succes. Acest concept va dobândi însă o nouă semnificaţie teoretică şi practică - deosebit de
fertilă - în contextul procesului unificării monetare europene, relansat la începutul anilor ’90.1

3.3. Analize moderne ale sistemului monetar etalon-aur devize

La fel ca sistemul monetar etalon-aur clasic, sistemul etalon-aur devize existent în perioada
interbelică face obiectul a numeroase analize moderne. Aceste analize abordează în principal
următoarele probleme:
1) credibilitatea angajamentului autorităţilor de a menţine fixitatea cursurilor de schimb fixe
şi respectarea de către acestea a "regulilor jocului";
2) legătura dintre sistemul etalon-aur devize şi criza mondială din anii '29-'33;
3) factorii care au determinat dizolvarea blocului aurului.

3.3.1. Credibilitatea şi respectarea regulilor jocului

Deşi sistemul monetar etalon-aur devize instituit în perioada interbelică este adesea criticat,
cursurile de schimb ale unor monede europene importante au fost atunci mai stabile decât în
cadrul Sistemului Monetar European din anii '70-'80. De aceea, unul din aspectele importante
analizate în literatura modernă este măsura în care anticipaţiile cu privire la efectuarea unor
modificări ale cursurilor de schimb au afectat credibilitatea angajamentului autorităţilor de a
menţine nivelul cursurilor de schimb stabilite în conformitate cu principiile acestui sistem.
Astfel, L. Officer2 a calculat punctele aurului pentru cursul de schimb liră sterlină-dolar,
ajungând la concluzia că aceste limite nu au fost niciodată depăşite. De asemenea, P. Hallwood ,
R. MacDonald R. şi I. Marsh3 au reconstituit anticipaţiile efectuate în acea perioadă cu privire la
evoluţia cursului de schimb liră sterlină-dolar. Aceşti autori arată că, din vara anului 1931 şi
până la desfiinţarea convertibilităţii în aur a lirei sterline în toamna aceluiaşi an, anticipaţiile
respective au fost exclusiv în sensul că se va produce devalorizarea lirei. De aici, ei trag
concluzia că pieţele financiare au considerat că adeziunea Angliei la sistemul etalon-aur
constituie un angajament credibil şi că mişcările de capital speculative nu vor destabiliza cursul
de schimb liră-dolar.

1 A se vedea .......
2 - Officer L., Gold Point Arbitrage and Uncovered Interest Arbitrage Under the 1925-31 Dollar-Sterling Gold Points,
Cambridge: Cambridge University Press, 1993.
3 - Hallwood P., MacDonald R., Marsh I., Did Impending War in Europe Help Destroy the Gold Bloc in 1936? An

Internal Inconsistency Hypothesis, ed. cit.

 253

În realitate, atât Marea Britanie, cât şi SUA au suspendat convertibilitatea în aur a monedelor
lor. După suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului (martie 1933), singura monedă
importantă care a mai rămas convertibilă în aur a fost francul francez. Reconstituind anticipaţiile
cu privire la cursul de schimb franc-dolar, autorii citaţi arată că deşi pieţele financiare au
anticipat că va avea loc o devalorizare a dolarului, credibilitatea angajamentului faţă de aur al
SUA s-a păstrat. Cu toate acestea, guvernul american a infirmat această credinţă.
În acest context, s-a pus problema măsurii în care băncile centrale ale principalelor bănci ale
lumii au respectat "regulile jocului" şi a modului în care această conduită a contribuit la
credibilitatea adeziunii autorităţilor la principiile sistemului etalon-devize. Analizând politica
dusă în epocă de Banca Angliei, B. Eichengreen, M. Watson şi R. Grossman1 au ajuns la
concluzia că aceasta nu a respectat "regulile jocului", rata dobânzii de pe piaţa interbancară
londoneză fiind perturbată adesea de condiţiile economice interne. De asemenea, P. Hallwood ,
R. MacDonald R. şi I. Marsh2 au măsurat econometric intensitatea legăturii dintre anticipaţiile cu
privire la modificarea cursului de schimb liră-dolar, pe de o parte, şi variabilele macroeconomice
cheie, pe de altă parte, ajungând la concluzia că acestea din urmă au fost foarte sensibile la
orientarea politicii monetare. În ceea ce priveşte anticipaţiile cu privire la modificările de cursuri
nu au fost niciodată în sensul devalorizării lirei sterline.
Explicaţia acestui aparent paradox rezidă în faptul că posibilitatea variaţiei cursului de
schimb în banda de fluctuaţie stabilită conferă politicii monetare o anumită marjă de manevră.
Şi, de fapt, tocmai acest lucru va fi avut în vedere la conferinţa de la Bretton Woods, când marja
de variaţie a cursurilor de schimb a fost extinsă ( ± 1%).3
Concluzia care se desprinde din aceste investigaţii empirice este că deşi pieţele financiare au
considerat că cursul de schimb liră-dolar este credibil, Banca Angliei nu a respectat "regulile
jocului", ceea ce a subminat sistemul monetar etalon aur-devize.

3.3.2. Sistemul monetar şi criza economică din anii '30

O altă problemă analizată în literatura modernă este cea a legăturii dintre sistemul monetar
etalon aur-devize şi declanşarea şi prelungirea crizei mondiale din perioada interbelică. Mai
precis, s-a pus problema dacă în epocă a existat realmente o insuficienţă cantitativă a aurului şi
dacă această deflaţie este cauza care a provocat marea criză economică din anii '29-'33.

1 - Eichengreen B., Watson M., Grossman R., Bank Rate Policy Under the Inter-war Gold Standard: A Dynamic
Probit Model, ed. cit.
2 - Hallwood P., MacDonald R., Marsh I., Did Impending War in Europe Help Destroy the Gold Bloc in 1936?
An Internal Inconsistency Hypothesis, ed. cit.
3 - A se vedea §.....infra
 254

Abordând această problemă, S. Sumner1 arată că în acea epocă nu a existat o contracţie

monetară absolută, ci una relativă, în sensul că cererea de aur monetar a lumii a crescut mai
repede decât stocul de aur mondial.
Cererea reală de aur a fost determinată de doi factori:
a) creşterea rezervelor pe care băncile comerciale erau obligate să le constituie în aur,
măsură care a fost adoptată de mai multe bănci centrale importante în efortul lor de a combate
inflaţia;
b) creşterea cererii reale de monedă, determinată de creşterea economică.
Dintre aceşti doi factori, cel mai mare impact a avut primul, ceea ce înseamnă că creşterea
preţului aurului (devalorizarea monedelor naţionale) a fost determinată în mare măsură de
politica monetară deflaţionistă dusă de autorităţi. Acest orientare deflaţionistă a fost
determinată de faptul că politica monetară a rămas restrictivă, deşi cererea de aur a publicului a
crescut ca urmare a dezvoltării activităţii economice.
Autorul citat analizează, de asemenea, contribuţia individuală a diverselor ţări la creşterea
cererii mondiale de aur. Astfel, SUA, Marea Britanie, Franţa şi celelalte ţări din blocul aurului au
decis creşterea ratei rezervelor obligatorii în primul an după izbucnirea crizei. Ulterior, SUA şi
Marea Britanie şi-au relaxat politica monetară, însă, mai ales în cazul primei ţări amintite, nu în
suficientă măsură pentru a compensa creşterea cererii de monedă. Totuşi, chiar şi în apogeul
crizei, Franţa şi celelalte ţări din blocul aurului au continuat să aplice o politică monetară
restrictivă, menţinând nivele ridicate ale ratei rezervelor obligatorii. Astfel, în perioada
decembrie 1926-decembrie 1932, preţul internaţional al aurului a crescut cu 37%, iar Franţa
singură a contribuit cu mai mult de jumătate la această creştere.
Cu toate că poziţia generală a economiştilor contemporani este că mecanismele rigide ale
sistemului etalon aur în varianta sa interbelică reprezentată de sistemul etalon aur-devize sunt
puternic implicate în declanşarea crizei mondiale, unii autori prestigioşi, dintre care cei mai
cunoscuţi sunt M. Friedman şi A. Schwartz2, agumentează că, în SUA, criza a fost provocată de
politica greşită dusă de Fed, nu de etalonul aur-devize.
Alţi autori, cum ar fi W. Brown3, C. Kindleberger4, P. Temin5, B. Eichengreen6 etc., susţin
contrariul, însă datele pe care le prezintă nu sunt concludente.
Încercând să depăşească această situaţie neclară prin folosirea unor metode moderne de
stabilire a cauzalităţii (teste de cauzalitate Granger şi vectori de autoregresie), P. Hallwood, R.

1 - Sumner S., The Equilibrium Approach to Discretionary Monetary Policy under an International Gold
Standard, Manchester School, 59(4), 1991, p. 378-394.
2 - Friedman M., Schwartz A., A Monetary History of the United States, 1867-1960, ed.cit.
3 - Brown W., The International Gold Standard Reinterpreted 1914-34, NBER, 1940.
4 - Kindleberger C., The World in Depression 1929-39, Berkeley, CA: University of California Press, 1986.
5 - Temin P., The Lessons from the Great Depression, Cambridge, MA: MIT Press, 1989.
6 - Eichengreen B., Golden Fetters: The Gold Standard and the Great Depression, 1919-1939, Oxford and New York:

Oxford University Press, 1992.

 255

MacDonald R. şi I. Marsh1 arată că politica monetară dusă de Fed în anii '30 a fost impusă de
considerente internaţionale. După aceşti autori, deşi caracterul restrictiv al politicii monetare
aplicate de Fed a provocat falimentul a numeroase bănci americane, aşa cum arată M. Friedman
şi A. Schwartz, această politică a fost necesară din cauza fragilităţii dolarului pe piaţa valutară.
Cu alte cuvinte, interacţiunile cu un mediu internaţional ostil au afectat băncile americane, care,
dând faliment în număr mare, au declanşat panica şi criza la nivel mondial. În plus, ieşirile de
aur din SUA au alimentat anticipaţiile că va avea loc devalorizarea dolarului, ceea ce, de
asemenea, a obligat Fed să ducă o politică monetară restrictivă.
Din aceste analize, rezultă că, în perioada respectivă, Fed s-a aflat într-o dilemă: creşterea
bazei monetare pentru a "salva" băncile, ori nerespectarea "regulilor jocului". Alegând să
respecte regulile, chiar cu riscul ca numeroase bănci să dea faliment, Fed a pus o nouă presiune
asupra dolarului, ceea ce a precipitat declanşarea crizei. În aceste condiţii, adeziunea SUA la
principiile sistemului etalon-aur devize nu a mai putut fi susţinută.

3.3.2. Desfinţarea blocului aurului

Blocul aurului a fost pus în pericol pentru prima dată în martie 1933, când SUA au suspendat
convertibilitatea în aur a dolarului. Ca urmare, în acest "bloc" au mai rămas Franţa, Belgia,
Olanda, Elveţia şi alte câteva ţări periferice.
O problemă interesantă referitoare la blocul aurului este cea a factorilor care au determinat în
cele din urmă desfiinţarea sa. După părerea unor autori, cum ar fi, de exemplu, B. Eichengreen2
şi R. Hogg3, principala cauză a disoluţiei blocului aurului a fost menţinerea cursurilor de schimb
fixe. Deoarece monedele ţărilor participante erau supraevaluate în raport cu dolarul şi lira, ţările
respective au avut balanţe de plăţi deficitare şi, în consecinţă, au cunoscut importante ieşiri de
aur. Pentru a-şi proteja rezervele de aur, aceste ţări au trebuit să ducă o politică monetară
restrictivă, de natură să ducă la scăderea nivelului general al preţurilor, ceea ce a provocat
creşterea ratei şomajului. De aceea, la fel ca Marea Britanie cu o cinci ani mai înainte, ţările din
blocul aurului au trebuit să abandoneze, la rândul lor, etalonul-aur. În plus, faptul că, după ce a
devalorizat francul cu 28% în martie 1935, Belgia s-a confruntat cu o criză bancară majoră, din
cauza înrăutăţirii condiţiilor economice, face ca în cazul acestei ţări situaţia să fie asemănătoare
cu împrejurările care au determinat SUA să suspende etalonul-aur.
Cu toate aceste similitudini, tabloul politic european s-a schimbat radical după 1937,
îndeosebi ca urmare a ascensiunii celui de-al Treilea Reich. Prin prismă politică, este de notat că
sistemul etalon-aur clasic a funcţionat în Europa în perioada în care a existat un echilibru de
forţe şi că acest sistem a fost abandonat în 1914, când echilibrul s-a rupt. Tot aşa, în perioada

1 - Hallwood P., MacDonald R., Marsh I., Did Impending War in Europe Help Destroy the Gold Bloc in 1936?
An Internal Inconsistency Hypothesis, ed. cit.
2 - Eichengreen B., Golden Fetters: The Gold Standard and the Great Depression, 1919-1939, ed. cit.

3 - Hogg R., Belgium, France, Switzerland and the End of the Gold Standar, în: Griffiths R., (ed.), (1987), The

Netherlands and the Gold Standard, 1931-36, Amsterdam: Neha, 1987.

 256

interbelică, atâta timp cât echilibrul de forţe european a fost stabil, Franţa fiind aliată cu Marea
Britanie şi SUA pentru a face faţă unei eventuale revanşe a Germaniei, iar tratatele de alianţă ale
Franţei cu diverse ţări est-europene (printre care şi România) includeau ţările respective în
sistemul occidental de securitate colectivă, sistemul etalon aur-devize a funcţionat satisfăcător.
Ţările din Europa Centrală şi de Est, coloniile etc., îşi completau rezervele de aur relativ reduse
pe care le aveau cu franci francezi, lire şi dolari, ceea ce constituia principalul avantaj al
sistemului.
Un eveniment politico-militar important s-a produs în martie 1935, când Germania a anunţat
reintroducerea serviciului militar obligatoriu - interzis de tratatul de la Versailles şi de pactul de
la Locarno; în octombrie 1935, Italia a ocupat Abisinia (ceea ce a invalidat principiul securităţii
colective pe care Franţa l-a impus prin Liga Naţiunilor); în martie 1936, Germania a ocupat zona
demilitarizată renană, ceea ce a întrerupt accesul direct al Franţei la aliaţii săi est-europeni. Cu
toate acestea, izbucnirea celui de-al doilea război mondial prin atacarea de către Germania a
Poloniei a luat prin surprindere Franţa şi aliaţii săi occidentali; se ştie acum că au existat
numeroase semnale cu mult înainte ca acest eveniment să se producă şi că guvernele occidentale
şi cel sovietic nu au reacţionat.
Evoluţiile politico-militare menţionate au fost însoţite de o serie de evenimente financiare
care au avut loc în Franţa: căderea guvernului conservator Laval, după invadarea Abisiniei;
refugierea băncilor din partea de nord şi de nord-est a Franţei, în martie 1936; transferul aurului
de către investitorii francezi în băncile engleze, considerate mai sigure; creşterea cheltuielilor
militare ale Franţei, care au ajuns la o treime din rezervele de aur franceze. În aceste condiţii,
Franţa a abandonat în 1936 aurul, exemplul său fiind urmat în câteva ore de Olanda şi Elveţia.

4. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Analizând sistemul etalon-aur, mulţi economişti au fost de părere că acest sistem monetar
impune economiei o disciplină financiară foarte rigidă, ceea ce face ca creşterea economică şi
ocuparea mâinii de lucru să fie adesea sacrificate pentru realizarea echilibrului extern. Această
concepţie, împreună cu experienţele nefericite cu cursuri de schimb flexibile din anii '20, au
constituit principalele motive pentru care, după cel de-al doilea război mondial, s-a încercat
crearea unui nou sistem monetar internaţional, dar care să fie totuşi legat de aur pentru a
asigura stabilitatea preţurilor şi totodată să păstreze regimul cursurilor fixe. Sarcina gestionării
sistemului a fost încredinţată unei instituţii nou înfiinţate - Fondul Monetar Internaţional (FMI) -
care trebuia să realizeze ajustarea ordonată a parităţilor metalice ale monedelor ţărilor
participante şi să acorde credite statelor membre. Acest sistem - cunoscut sub denumirea de
"sistemul de la Bretton Woods", după numele localităţii balneare de pe coasta de est a SUA unde
s-a semnat acordul - reprezintă o etapă importantă în procesul istoric de demonetizare a aurului.
Sistemul de la Bretton Woods a evoluat într-un mod neprevăzut de artizanii săi. Astfel,
aceştia au considerat că prevederile statutare care permit gestionarea discreţionară a sistemului
nu se vor aplica decât în mod excepţional, că parităţile metalice (cursurile oficiale) se vor
 257

modifica foarte rar şi că cererea de mijloace de rezervă internaţionale va fi satisfăcută nu prin

credite acordate de FMI sau, eventual, prin aurul nou extras, ci prin deţinerea pe scară largă de
dolari americani. Contrar acestor previziuni, în anii '70, economia mondială a fost inundată cu
dolari - care nu mai puteau fi convertiţi în aur, deoarece rezervele de aur ale SUA au devenit
insuficiente -, ceea ce a dus la neîncredere în moneda americană şi la o serie de crize care au
subminat sistemul.
Încercarea de a depăşi aceste turbulenţe a dat naştere actualului sistem monetar
internaţional, caracterizat prin cursuri flexibile, demonetizarea completă a aurului şi utilizarea
dolarului ca monedă cheie.
Excluderea aurului din sistemul monetar internaţional a slăbit disciplina monetară, ceea ce a
dus la inflaţia mondială fără precedent din anii '70 şi '80. Pe de altă parte, nici experienţa
cursurilor flexibile nu este complet satisfăcătoare. Cursurile de schimb nominale au fluctuat
uneori atât de mult încât au distorsionat cursurile de schimb reale şi activitatea economică;
evoluţiile lor viitoare au fost adesea complet neprevăzute; proprietatea cursurilor de schimb
flexibile de a proteja economia de şocurile internaţionale s-a dovedit a fi iluzorie; lipsa de
disciplină în relaţiile monetare internaţionale a avut o contribuţie majoră la criza datoriei
externe; etc.
Din cauza acestor fenomene, ale căror efecte negative au fost amplificate de actuala criză
mondială, în prezent se discută iarăşi intens despre necesitatea reformării actualului sistem
monetar internaţional.1

4.1. Caracteristicile sistemului de la Bretton Woods

Primul sistem monetar internaţional propriu-zis a fost creat prin acordurile convenite la
conferinţa monetară internaţională care a avut loc în 1944 în localitatea Bretton Woods (New
Hampshire, SUA). La această conferinţă, la care au participat reprezentanţii principalelor state
din coaliţia antihitleristă2, s-au luat în discuţie două proiecte importante de reconstrucţie
monetară postbelică (planul White şi planul Keynes), ambele bazate pe o concepţie economică
liberală.
Planul american (planul White3) prevedea crearea lichidităţilor internaţionale prin constituirea
reciprocă de depozite (monedă scripturală) la băncile din ţările membre (în principal la băncile
americane), precum şi recursul limitat, proporţional cu mărimea contribuţiei, la un fond de

1 - A se vedea .....infra
2 - Cu excepţia URSS şi a Chinei, care deşi au participat la negocieri, nu au semnat documentele finale, precum
şi a celorlalte ţări comuniste, dintre care unele au semnat tratatul, dar ulterior, în condiţiile războiului rece, s-au
retras (Polonia, Cehoslovacia). În schimb, au aderat la sistem unele state învinse în cel de-al doilea război mondial,
dintre care cazul cel mai remarcabil este cel al RFG şi al Japoniei, precum şi majoritatea ţărilor din lumea a treia.
România a devenit membră a sistemului din 1972, însă, în a doua parte a anilor 1980, a îngheţat complet relaţiile
cu acesta. Reactivarea apartenenţei ţării noastre la sistem s-a produs abia după 1989.
3 - H.B. White era în perioada aceea secretarul Trezoreriei SUA (ministru de finanţe).
 258

stabilizare comun, format prin aportul statelor participante. Ceea ce se urmărea în acest mod
era eliminarea restricţiilor cu privire la deţinerea de monede străine existente în diverse ţări
(controlul valutar), facilitarea schimburilor internaţionale şi ajustarea balanţelor de plăţi.
Planul englez (planul Keynes1) se baza pe premisa că mecanismele stabilizatoare ale economiei
au eficacitate redusă şi că este necesară, în primul rând, menţinerea ocupării depline a forţei de
muncă în interiorul ţărilor participante şi, numai în al doilea rând, asigurarea echilibrului
balanţelor lor de plăţi cu exteriorul. Potrivit acestei concepţii, urma să fie creată o bancă
mondială unică, la care să fie transferată întreaga cantitate de aur deţinută de băncile centrale ale
ţărilor participante; această bancă ar fi emis o monedă unică (bancor), şi anume prin acordarea
de credite în moneda respectivă ţărilor membre. Emisiunea monetară la nivel mondial, menită
să alimenteze ţările membre cu mijloace de plată necesare pentru efectuarea tranzacţiilor lor
externe, s-ar fi realizat, aşadar, nu pe baza aurului, ci prin credite acordate proporţional cu
volumul comerţului exterior, adică printr-un mecanism similar cu cel prin care, pe plan intern,
banca centrală a unui stat emite moneda naţională. Moneda internaţională creată şi difuzată în
acest mod urma să fie folosită pentru decontarea multilaterală a schimburilor internaţionale în
cadrul unui sistem de clearing multilateral (Uniunea Internaţională de Compensaţie),
administrat în comun de ţările participante.
În final, a fost adoptat planul american, cu unele corecţii menite să satisfacă cerinţele
britanice. Planul englez a fost respins nu numai datorită poziţiei proeminente a SUA în cadrul
negocierilor, ci şi pentru că, bazându-se pe emisiunea monetară realizată prin creditele acordate
de o instituţie internaţională, părea susceptibil să provoace declanşarea unei inflaţii la scară
mondială. De fapt, se poate spune că planul englez corespundea intereselor naţiunilor
debitoare, aşa cum devenise Anglia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în timp ce
planul american a corespuns intereselor naţiunilor creditoare, în special ale SUA, care, între
timp, deveniseră cel mai mare creditor al lumii.
Caracteristicile sistemului monetar internaţional postbelic au rezultat atât din acordul
multilateral fundamental semnat la Bretton Woods, cât şi dintr-o serie de decizii naţionale
ulterioare, precum şi din reluarea unor practici monetare caracteristice sistemului etalon aur-
devize din perioada interbelică.
Principalele trăsături ale sistemului monetar internaţional creat la Bretton Woods au fost
următoarele:
a) definirea monedelor naţionale prin raportarea la aur sau la dolarul american, definit el însuşi în
aur; conform acestei reguli, fiecare stat membru îşi defineşte moneda naţională prin raportarea la
o cantitate convenţională de aur, considerat ca denominator comun, ori prin referire la dolarul
american, cu conţinutul său metalic existent la acea dată (0,888671 g sau 1 uncie de aur = 34,92
dolari); referirea la dolar nu era, aşadar, decât o manieră indirectă de raportare la aur, care
rămânea singurul mijloc de plată internaţional incontestabil (moneda internaţională de ultimă
instanţă);

1 - J. M. Keynes a fost şeful delegaţiei britanice la Conferinţa de la Bretton Woods.

 259

b) fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor de schimb, ceea ce presupune:

- calcularea cursurilor de schimb oficiale pe baza parităţilor metalice (stabilite, la rândul lor,
în funcţie de conţinuturilor în aur) şi menţinerea acestor parităţi şi cursuri nemodificate o
perioadă de timp îndelungată;
- menţinerea cursurilor de schimb formate pe piaţă în limite de variaţie strânse în jurul
cursurilor oficiale: ±1%;
- revizuirea cursurilor oficiale (parităţilor metalice) prin devalorizări sau revalorizări
efectuate prin proceduri prestabilite, şi anume:
- până la 10%, cu singura condiţie de a notifica măsura respectivă conducerii FMI,
- peste 10%, cu condiţia ca măsura să fie impusă de un dezechilibru fundamental al
balanţei de plăţi, care nu poate fi eliminat pe altă cale;
c) unicitatea cursurilor de schimb (atât pentru tranzacţii curente, cât şi pentru cele de capital,
atât pentru rezidenţi, cât şi pentru nerezidenţi etc.)
d) libera convertibilitate a monedelor, concretizată prin următoarele reguli:
- fiecare stat participant se obligă să răscumpere propria sa monedă deţinută de un alt
stat membru, cedând în schimb fie moneda statului deţinător, fie aur;
- angajamentul de conversiune menţionat mai sus este valabil numai în măsura în care
priveşte plăţile curente, nu şi mişcările de capitaluri (convertibilitate de cont curent);
- mişcările de capitaluri pot fi limitate de statele interesate, inclusiv prin interzicerea
convertibilităţii pentru acest tip de tranzacţii (control valutar).
În materie de convertibilitate, au intervenit, ulterior, unele decizii naţionale importante, care
au modificat sensibil conţinutul acestui concept, iar aceasta atât în raport cu sensul său
tradiţional, cât şi cu prevederile iniţiale ale acordului de la Bretton Woods.
Astfel, încă înainte ca noul sistem să intre în vigoare, SUA – care de mai mult timp cumpăra
orice cantitate de aur oferită de celelalte ţări, furnizând în schimb acestora din urmă dolarii de
care aveau nevoie, şi anume la amintitul curs de 35 dolari uncia, rezultat din definiţia oficială în
aur a dolarului (0,888671 g) – au anunţat că sunt dispuse să şi vândă aur în schimbul dolarilor
deţinuţi de o bancă centrală a altui stat, şi anume la acelaşi curs de 35 de dolari uncia. În acest
mod, SUA au restabilit convertibilitatea externă în aur a dolarului (nu însă şi convertibilitatea
internă ).
În ceea ce priveşte celelalte ţări participante, cele dezvoltate (ţările vest-europene) au asigurat
convertibilitatea monedelor lor nu în aur, ci una în alta şi, desigur, în dolarul american
(interconvertibilitate). Dar, chiar şi această formă modificată de convertibilitate a fost introdusă de
ţările respective abia în anul 1958, după încheierea - inclusiv cu ajutor american (Planul
Marshall) - , a procesului de reconstrucţie economică postbelică. De fapt, multe ţări membre se
află şi în prezent în regim de tranziţie, în sensul că monedele lor sunt neconvertibile (ţările
respective impun restricţii la schimbul valutar).
Rezultă că, prin deciziile ulterioare amintite, s-a realizat, de fapt, o convertibilitate diferenţiată,
şi anume:
 260

- pentru dolarul american, convertibilitate externă (nu pentru rezidenţii SUA) şi oficială
(numai pentru băncile centrale ale statelor participante) în aur;
- pentru principalele monede europene: interconvertibilitate.
În aceste condiţii, se poate spune că sistemul monetar internaţional, creat în anul 1944 la
Bretton Woods, s-a caracterizat, în esenţă, prin cursuri fixe, dar ajustabile.
Acordurile amintite au creat şi două noi instituţii menite să gestioneze şi să sprijine
funcţionarea noului sistem:
Fondul Monetar Internaţional (FMI) cu sediul la Washington, care este un organism
interguvernamental cu rol de consultare şi coordonare în domeniul monetar. De asemenea, FMI
acordă statelor membre diverse genuri de credite pe termen scurt şi mediu (3 – 5 ani);
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), cu sediul la Washington, care are
ca scop facilitarea reconstrucţiei, dezvoltării şi restructurării economiei ţărilor membre. Între
timp, BIRD a înfiinţat două filiale: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) şi Asociaţia
Internaţională pentru Dezvoltare (AID), formând împreună cu acestea ceea ce în prezent se
numeşte „Banca Mondială” (BM).
La acestea, s-a adăugat Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), cu sediul la Basel, în Elveţia.
Aceasta a fost creată în anul 1930, pentru a facilita plata despăgubirilor de război impuse
Germaniei după primul război mondial, iar conform acordurilor de la Bretton Woods, BRI ar fi
urmat să dispară. În realitate, însă, instituţia a supravieţuit şi s-a integrat în sistemul monetar
internaţional, devenind un important forum de concepere şi aplicare a diverselor proiecte de
cooperare monetară între băncile centrale.
La început, sistemul monetar internaţional rezultat din acordurile de la Bretton Woods, din
interpretarea dată acestor acorduri de către autorităţile monetare naţionale şi internaţionale,
precum şi din modificările aduse prevederilor respective pe parcursul aplicării lor, a funcţionat,
în linii mari, satisfăcător: în cadrul acestui sistem, comerţul şi celelalte tranzacţii internaţionale
au cunoscut creşteri importante. Desigur, această dezvoltare a economiei mondiale din perioada
postbelică nu a fost determinată exclusiv de cadrul monetar internaţional, însă, alături de alţi
factori, stabilitatea monetară asigurată de sistemul de la Bretton Woods a contribuit în mare
măsură la amplificarea relaţiilor economice internaţionale.
În forma sa iniţială, sistemul a funcţionat până în jurul anului 1960, adică o perioadă de cca.
15 ani. În anii ‘60 – ‘70, sistemul de la Bretton Woods a suferit însă o dezorganizare progresivă,
care a dus la o criză majoră şi la înlocuirea sa cu actualul sistem monetar internaţional (1974 –
1976).

4.2. Rolul iniţial al Fondului Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional (FMI) a luat fiinţă în iulie 1945, când reprezentanţii celor 43 de
ţări participante au semnat un acord prin care s-a instituit un cadru legal de cooperare
economică, menit să evite repetarea politicilor economice dezastruoase care au condus la
recesiunea mondială din anii 1930. Activitatea operaţională a FMI a început la 1 martie 1947.
 261

Atribuţiile FMI sunt prevăzute în „Statutul”1 său. Din decembrie 1945, data ratificării sale,
acest statut a fost modificat de patru ori. Cu toate acestea, obiectivele statutare ale FMI sunt şi în
prezent identice cu cele stabilite la înfiinţarea sa, şi anume:
- promovarea cooperării monetare internaţionale, prin intermediul unei instituţii cu caracter
permanent, care să asigure cadrul legal în vederea consultării şi colaborării în domeniul
relaţiilor monetare internaţionale;
- susţinerea creşterii volumului comerţului internaţional, contribuind astfel la menţinerea unui
nivel scăzut al şomajului, creşterea venitului naţional şi dezvoltarea capacităţilor de producţie
ale statelor membre;
- asigurarea stabilităţii cursurilor valutare, în vederea evitării deprecierii premeditate, cu
caracter concurenţial, a monedelor statelor membre;
- acordarea de asistenţă în vederea implementării unui sistem de decontare multilaterală a
tranzacţiilor curente dintre statele membre şi a eliminării tuturor restricţiilor privind cursurile
de schimb, ce pot afecta evoluţia comerţului internaţional;
- susţinerea ţărilor membre prin resursele generale ale Fondului, acordate cu condiţia îndeplinirii
unor criterii de performanţă;
- limitarea duratei şi intensităţii dezechilibrelor balanţelor de plăţi ale statelor membre, în
conformitate cu cele enunţate anterior.2
În deceniile ce au urmat înfiinţării FMI, au avut loc transformări majore în economia
mondială, care au condus atât la creşterea rolului Fondului, cât şi la necesitatea adaptării
acestuia la realităţile şi cerinţele vremii. Astfel, dezvoltarea rapidă a tehnologiilor si
telecomunicaţiilor a contribuit la integrarea internaţională a pieţelor şi la o cooperare mai
intensă a statelor în domeniul economic. Globalizarea a impus, astfel, o mai amplă cooperare
internaţională, care, la rândul său, a generat o mai mare responsabilitate a instituţiilor
coordonatoare implicate, cum este FMI.
Importanţa Fondului a sporit odată cu creşterea numărului statelor membre, ca urmare a
câştigării independenţei de către ţările în curs de dezvoltare şi, mai recent, a colapsului Uniunii
Sovietice şi a consecinţelor acestui eveniment asupra ţărilor vecine.
La ora actuală, obiectivele FMI pot fi sintetizate astfel:
a) asigurarea stabilităţii cursurilor valutare;
b) evitarea deprecierilor monetare cu caracter pur concurenţial;
c) corectarea disfuncţionalităţilor balanţelor de plăţi ale statelor membre.
În vederea satisfacerii acestor obiective, FMI desfăşoară activităţi specifice:
1) Monitorizează evoluţiile şi politicile financiare şi monetare ale ţărilor membre şi la nivel
global, formulând recomandări bazate pe vasta sa experienţă, acumulată în mai mult de 50 de
ani de activitate. De exemplu, FMI a criticat, în anul 2000, politica economică pasivă a

1 - Articles of Agreement of the International Monetary Fund, http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm).

2-Art.1, Statutul FMI (Articles of Agreement of the International Monetary Fund),
http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm).
 262

autorităţilor mexicane, exprimându-şi îngrijorarea faţă de subcapitalizarea sistemului bancar din

această ţară şi recomandând totodată implementarea strategiei de politică monetară cunoscută
sub denumirea de „ţintirea directă a inflaţiei”. De asemenea, în anul 2001, FMI a sugerat
guvernului japonez stimularea creşterii economice prin menţinerea unor dobânzi mici,
încurajând restructurarea bancară şi celelalte măsuri luate de autorităţile nipone pentru
promovarea concurenţei şi a dereglementării. În cazul României, Fondul a recomandat
reducerea constantă a deficitului fiscal prin reforma cheltuielilor publice, permiţând în acelaşi
timp majorarea investiţiilor.
2) Acordă credite ţărilor membre, care înregistrează un deficit temporar al balanţelor lor de
plăţi, în scopul susţinerii politicilor de reformă, elaborate în vederea ajustării deficitelor apărute.
3) Acordă asistenţă tehnică guvernelor şi băncilor centrale ale statelor membre în domeniile
sale de competenţă. De exemplu, ca urmare a colapsului Uniunii Sovietice, FMI a oferit
consultanţă ţărilor foste comuniste, statelor baltice, Rusiei şi altor state ex-sovietice, în vederea
construirii unei bănci centrale şi a unui sistem financiar independent, ca parte a procesului de
tranziţie de la o economie planificată către una de piaţă.
Evoluţia permanentă a sistemului economic şi financiar internaţional creează necesitatea
adaptării Fondului la noile realităţi.
Operaţiunile financiare ale FMI au început la 1 martie 1947. Primele trageri au fost realizate
în anii 1947 – 1948, preocuparea Fondului în acea perioadă fiind realizarea unui cadru legislativ
coerent pentru aceste operaţiuni. Ulterior, FMI a implementat o varietate de „facilităţi” şi politici
de finanţare, care să vină în întâmpinarea diverselor cerinţe ale statelor membre şi totodată să
corespundă evoluţiei sistemului financiar mondial.
Astfel, prima concretizare a eforturilor depuse în acest scop a fost crearea, în anul 1952, a
„Acordurilor stand-by”, care au fost apoi modificate (1956) şi revizuite periodic. Acordurile
„stand-by” constituie o procedură de tragere1 asupra resurselor financiare ale FMI, într-o
manieră condiţionată de îndeplinirea unor programe de ajustare structurală, elaborate de ţara
membră, care beneficiază de credit, împreună cu experţii Fondului. Acordurile „stand-by” au
devenit, în cursul timpului, surse de inspiraţie pentru conceperea altor procedee de finanţare de
către FMI a statelor membre aflate în dificultate.
La mijlocul anilor 1970, FMI a fost pus în situaţia de a acorda un volum de credite mult mai
mare decât s-a prevăzut iniţial. Capacitatea Fondului de a satisface necesităţile statelor membre
a fost demonstrată în anii 1973 – 1974, când „Organizaţia ţărilor în producătoare de petrol” –
(OPEC) a majorat de patru ori preţul barilului de ţiţei brut, preţ care apoi a crescut din nou, în
anii 1979 – 1980, conducând la distorsiuni fundamentale în cadrul fluxurilor internaţionale de
capital şi la creşterea exponenţială a rezervelor monetare ale statelor OPEC. Concomitent, ţările
industrializate au suferit de pe urma presiunilor inflaţioniste puternice, determinate de creşterea
ratelor dobânzii şi reducerea importurilor. Efectele imediate ale acestor fenomene au fost
apariţia unor importante deficite ale balanţelor de plăţi ale statelor membre, obligate să

1 - Contractare a unui împrumut.

 263

plătească sume mult mai mari pentru petrolul brut importat, precum şi pentru rata dobânzii
ridicată, aferentă creditelor externe contractate – toate acestea în condiţiile reducerii nivelului
general al exporturilor.
Ca răspuns la această situaţie, FMI a creat, în anul 1974, „Facilitatea petrolieră”, extinsă apoi,
în 1975, în scopul ajutorării tuturor membrilor săi confruntaţi cu dificultăţi ale balanţei de plăţi.
Adiţional, a fost înfiinţat „Contul de subsidii pentru facilitatea petrolieră”, în vederea sprijinirii
ţărilor sărace în eforturile lor de a contracta împrumuturi în cadrul „facilităţii” respective.
În acea perioadă, deşi cele două şocuri petroliere au condus la dificultăţi ale balanţelor de
plăţi şi au obligat multe ţări în curs de dezvoltare să contracteze împrumuturi nu numai de la
FMI, ci şi de la instituţiile de credit private, ale căror rezerve de petrodolari au crescut foarte
mult, s-a crezut că criza datoriei externe va fi rapid depăşită. Izbucnirea crizei financiare
mexicane, în anul 1982, când această ţară s-a aflat în incapacitate de plată externă, a arătat însă
gravitatea şi urgenţa situaţiei. Ca urmare, pe parcursul anilor ‘80, FMI şi-a asumat un rol sporit,
care a inclus, pe lângă funcţia de creditor de ultimă instanţă, şi pe cea de mediator între ţările
debitoare şi cele creditoare sau băncile private.

4.3. Funcţionarea sistemului de la Bretton Woods

Regulile de conduită monetară adoptate la Bretton Woods au corespuns situaţiei economice

şi politice internaţionale existente la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În deceniile
următoare, raporturile de forţe pe plan mondial s-a modificat însă rapid, ceea ce a făcut ca
ordinea monetară internaţională creată la Bretton Woods să nu mai corespundă noilor realităţi
economice şi politice.
Astfel, în anul 1944, când a fost conceput sistemul, nici una din principalele monede ale lumii
nu mai era convertibilă în aur. Monedele naţionale erau în general definite legal prin raportare
la o anumită cantitate convenţională de aur, însă, înainte chiar de izbucnirea celui de-al doilea
război mondial, toate statele din lume au abolit dreptul deţinătorilor de bancnote de a le
preschimba în aur la ghişeele băncii centrale. În unele ţări (nu în toate), posesorii de bancnote
aveau totuşi posibilitatea de a preschimba, la cursuri fixe, stabilite de stat, biletele respective în
bancnote ale altui stat, de obicei, în dolari SUA, însă această operaţiune de conversie era posibilă
doar pe piaţa valutară, nu la birourile băncii centrale. Pentru a menţine fixitatea acestor cursuri,
băncile centrale interveneau pe piaţă, vânzând sau cumpărând propria lor monedă, contra
monedă străină, influenţând în acest mod cererea şi oferta. În ceea ce priveşte SUA, autorităţile
din această ţară cumpărau încă din 1934 întreaga cantitate de aur care le era oferită la preţul
oficial de 34,92 dolari uncia, ceea ce făcea ca preţul de piaţă al aurului să nu poată scădea sub
acest nivel. După semnarea acordurilor de la Bretton Woods, SUA s-au angajat inclusiv că vor
vinde aur celorlalte state interesate, la acelaşi preţ oficial de 34,92 dolari uncia, însă, în realitate,
preţul de piaţă al aurului a început în curând să crească, ceea ce a făcut ca autorităţile americane
să se achite din ce în ce mai greu de această obligaţie.
 264

În aceste condiţii, sistemul de la Bretton Woods care a fost, iniţial, un sistem de tip etalon
aur-devize (Gold Exchange Standard), a devenit, de fapt, un "sistem etalon-dolar".
Într-adevăr, deşi elementul de bază al sistemului, adică etalonul cu ajutorul căruia erau
evaluate toate celelalte active, a fost, teoretic, aurul, singura monedă convertibilă în aur era
dolarul SUA. Ca urmare, în practică, rolul de etalon a fost îndeplinit de moneda americană. Însă,
legătura dintre dolarul american şi aur, deşi reală, a fost ea însăşi elasticizată, din moment ce
dolarii puteau fi oficial convertiţi în aur numai în anumite condiţii (exclusiv de către băncile
centrale ale statelor membre), iar preschimbarea dolarilor în aur pe piaţă se făcea la un preţ real
de piaţă, care putea să se modifice (de fapt, să crească) zilnic, în funcţie de oscilaţiile cererii şi
ofertei.
O primă modificare importantă a acordurilor de la Bretton Woods a intervenit în februarie
1961, când, confruntate cu fenomenul creşterii preţului de piaţă al aurului, băncile centrale din
primele zece state industrializate ale lumii au înfiinţat ceea ce în epocă s-a numit „pool (cartelul)
aurului”.
Creşterea preţului de piaţă al aurului a fost determinată, în principal, de inflaţia internă din
SUA (alimentată, printre altele, de războiul din Vietnam), la care s-a adăugat amplificarea
deficitului balanţei de plăţi a SUA, agravată de speculaţiile împotriva dolarului, cauzate de
incertitudinile privind politica economică a noii administraţii americane (Kenedy). Confruntate
cu acest fenomen, SUA ar fi trebuit să procedeze la devalorizarea dolarului, însă, după o
perioadă de ezitări, autorităţile americane au respins categoric această soluţie, propunând, în
schimb, principalelor ţări dezvoltate (Belgia, Italia, Olanda, RFG şi Marea Britanie) să-şi pună o
parte din rezervele lor de aur într-un fond comun, din care să se finanţeze intervenţiile pe piaţa
liberă pentru susţinerea preţului dolarului faţă de aur. În modul acesta, preţul de piaţă al
aurului a încetat să se mai formeze liber, băncile centrale ale statelor membre ale pool-ului
intervenind pentru a-l menţine la nivelul oficial de 35 dolari uncia. Aurul necesar pentru aceste
intervenţii era furnizat, aşadar, de către băncile centrale ale tuturor statelor participante la pool,
nu numai de către Sistemul Rezervelor Federale (banca centrală a SUA), aşa cum prevedeau
acordurile de la Bretton Woods, deşi SUA au continuat să deţină cea mai mare pondere în
aprovizionarea cu aur a pieţei libere.
În pofida acestei măsuri, preţul aurului a continuat să crească, obligând băncile centrale să
pună pe piaţă, prin intermediul pool-ului, mari cantităţi de aur, pentru a împiedica, în modul
acesta, creşterea preţului aurului peste nivelul de 35 dolari uncia, şi, implicit, devalorizarea
dolarului. Ca urmare, rezervele oficiale de aur au început să se diminueze îngrijorător, iar în
anul 1967, unele state (de exemplu Franţa) s-au retras discret din pool, în timp ce altele au cerut
să fie scutite de obligaţia de a furniza aurul necesar intervenţiilor.
Reuniţi de urgenţă la Washington (17 martie 1968), guvernatorii băncilor centrale care au mai
rămas în pool au hotărât să desfiinţeze acest aranjament şi să creeze ceea ce s-a numit „dubla
piaţă a aurului”. Conform hotărârii respective, piaţa aurului era scindată în două componente:
a) piaţa oficială a aurului, cuprinzând aurul aşa-zis „monetar”, adică aurul existent în
momentul respectiv în tezaurele băncilor centrale, şi care, evaluat la preţul de 35,20 dolari uncia,
 265

continua să circule de la o ţară la alta pentru acoperirea deficitelor balanţelor de plăţi, alături de
celelalte mijloace de plată internaţionale existente (valutele şi devizele convertibile una în alta);
b) piaţa liberă a aurului, cuprinzând aurul aşa-zis „industrial”, adică aurul existent în afara
rezervelor oficiale ale statelor; cantitatea acestuia era dependentă de producţia exploatărilor
aurifere, iar circulaţia aurului respectiv de la o ţară la alta se realiza la un preţ liber, format în
funcţie de cerere şi ofertă.
Reprezentanţii statelor din vechiul pool s-au mai angajat să nu utilizeze aurul obţinut din
SUA prin operaţiuni specifice pieţei oficiale pentru a-l revinde persoanelor particulare şi, de
asemenea, să nu mai aprovizioneze cu aur piaţa liberă.
S-a considerat că, în aceste condiţii, stocurile de aur aflate la dispoziţia băncilor centrale –
destinate de aici înainte exclusiv utilizărilor de natură „monetară” – vor fi suficiente. În
consecinţă, s-a anunţat că autorităţile nu vor mai cumpăra aur nou extras de la producători.
Rezultă că, în această fază a evoluţiei sistemului monetar internaţional, elementul de bază al
acestuia a devenit, teoretic şi practic, dolarul american. Aurul a continuat să fie un activ de
rezervă şi un mijloc de acoperire a deficitului balanţelor de plăţi, însă, spre deosebire de trecut,
nu întreaga cantitate de aur a lumii îndeplinea aceste funcţii, ci numai aurul zis „monetar”, a
cărui cantitate şi al cărui preţ au fost îngheţate. În ceea ce priveşte aurul zis „industrial”, acesta a
fost exclus din sistemul monetar internaţional.
O nouă modificare importantă a acordurilor de la Bretton Woods, în sensul restrângerii
rolului monetar al aurului, a intervenit la scurt timp, prin crearea, în anul 1969, a „Drepturilor
Speciale de Tragere” (DST), menite încă de la început să complinească şi apoi să înlocuiască
treptat aurul.
DST este un activ de rezervă şi un mijloc de plată internaţional, creat de Fondul Monetar
Internaţional şi pus la dispoziţia statelor membre în cantităţi determinate şi pentru timp
nelimitat. Definit iniţial în aur, iar apoi pe baza unui „coş valutar” (ca medie ponderată a
cursurilor în dolari ale monedelor incluse în „coş”), DST este mai stabil decât monedele de
referinţă şi decât celelalte monede convertibile care servesc în prezent ca mijloace de plată
internaţionale. De asemenea, DST se bucură de garanţii speciale din partea Fondului Monetar
Internaţional şi a statelor membre, prezentând şi alte avantaje, care-l fac să fie un activ
internaţional de rezervă atrăgător şi suplu.1
În concluzie, rolul monetar internaţional al aurului s-a diminuat în mod treptat, deoarece, pe
de o parte, numai aurul „monetar” a mai continuat să joace acest rol, însă aceasta la un preţ
artificial de 35,20 $ / uncia, în timp ce preţurile tuturor celorlalte mărfuri au crescut foarte mult.
Pe de altă parte, a fost creat un nou instrument – Drepturile Speciale de Tragere (DST) – care,
înlocuind o parte din aurul existent în rezervele băncilor centrale, a permis creşterea acestor
rezerve în concordanţă cu creşterea volumului tranzacţiilor internaţionale şi a preţurilor
mărfurilor tranzacţionate. Corelativ acestui fenomen de reducere a rolului monetar internaţional
al aurului, a crescut rolul monetar internaţional al dolarului american, pur şi simplu, deoarece,

1 - A se vedea §5.1.5 infra

 266

în lipsă de altceva mai bun, statele lumii au continuat să utilizeze această monedă naţională
pentru efectuarea tranzacţiilor lor cu exteriorul.

4.4. Criza sistemului de la Bretton Woods

Modificările pe care sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods le-a suferit chiar şi
în perioada în care a funcţionat relativ satisfăcător nu au împiedicat antrenarea sa într-o
profundă criză, care va duce, în final, la reformarea radicală a acestui sistem. Cauzele crizei sunt
multiple şi au fost analizate pe larg de economiştii epocii, care au evidenţiat atât contradicţiile
iniţiale ale sistemului, cât şi problemele apărute pe parcurs, ca urmare a faptului că noile
realităţi manifestate în economia mondială în perioada postbelică au făcut imposibilă aplicarea
principiilor adoptate în 1944 la Brettton Woods.
Astfel, economistul belgian R. Triffin1 a demonstrat, încă la începutul anilor ’60, că sistemul
nu este viabil din două motive şi că unul din acestea apare în mod inevitabil:
a) fie că SUA nu creează suficienţi dolari, ceea ce împiedică dezvoltarea comerţului mondial
(dezinflaţie la scara mondială);
b) fie că SUA creează dolarii care se cer pe piaţă, ceea ce permite manifestarea şi amplificarea
tensiunilor inflaţioniste şi, în modul acesta, slăbirea legăturii dintre dolar şi aur.
Ambele fenomene - cunoscute în literatură sub denumirea de „paradoxul lui Triffin” - s-au
manifestat în diverse faze ale evoluţiei sistemului de la Bretton Woods, confirmând valabilitatea
analizelor respective.
Astfel, primul caz a apărut în perioada 1945 – 1958, când în lume s-a manifestat o „foame de
dolari”. Într-adevăr, în perioada respectivă, SUA au înregistrat excedente comerciale
importante, ceea ce a făcut ca dolarul – singurul mijloc internaţional de plată – să devină tot mai
rar.
Al doilea caz s-a manifestat în deceniile următoare, când balanţa de plăţi a SUA a început să
înregistreze mari deficite cronice, ceea ce a alimentat lumea cu o pletoră de dolari, provocând, în
modul acesta, creşterea preţului de piaţă al aurului (exprimat în $), deprecierea dolarului şi
„fuga de dolari”. S-a învederat astfel că, aşa cum a fost conceput, sistemul de la Bretton Woods
are tendinţa de a eluda orice constrângere impusă pentru crearea de lichidităţi internaţionale şi
de a desfiinţa orice posibilitate a autorităţilor naţionale americane de a controla masa monetară
internă. Or, această lipsă de disciplină alimentează inflaţia, provocând epuizarea rezervelor de
aur a SUA şi pierderea încrederii în moneda americană. Cauza este faptul că sistemul permite
statului care emite moneda-cheie (SUA) să abuzeze de poziţia sa dominantă şi să neglijeze
efectele politicii sale asupra restului lumii (atitudine calificată drept benign neglect = neglijare
benignă).
Astfel, în cazul în care o ţară oarecare, alta decât SUA, înregistrează un deficit în balanţa sa
de plăţi, în conformitate cu principiile sistemului de la Bretton Woods, ţara respectivă este

1 - Triffin R., L'or et la crise du dollar, PUF, Paris, 1962.

 267

nevoită să recurgă pentru acoperirea deficitului la rezerva sa valutară (aur, valute şi devize). În
cazul în care deficitul se menţine, iar rezerva valutară este pe cale de epuizare, dar ţara în cauză
apreciază că deficitul este temporar, aceasta poate solicita ajutorul Fondului Monetar
Internaţional. Ajutorul constă în credite, care sunt acordate cu condiţia ca ţara respectivă să
adopte şi să aplice măsuri de natură să ducă la restabilirea echilibrului balanţei sale de plăţi. În
cazul în care, în pofida acestor măsuri, dezechilibrul se menţine, adică se învederează a fi unul
„fundamental”, nu temporar, ţara respectivă, confruntată cu pericolul epuizării rezervei
valutare şi a imposibilităţii accesului la credite externe, este nevoită ca, mai devreme sau mai
târziu, cu acordul Fondului Monetar Internaţional, să devalorizeze moneda sa naţională, acţiune
de natură să ducă la reechilibrarea balanţei sale de plăţi.
Aceste reguli disciplinatoare, valabile pentru toate ţările participante la sistem, nu se aplică
însă în cazul SUA – ţara emitentă a monedei cheie a sistemului. În cazul în care balanţa de plăţi a
SUA este deficitară, iar guvernul american nu este dispus – dintr-un motiv sau altul – să recurgă
la rezerva sa valutară (aur şi monede străine convertibile), este suficient să emită dolarii de care
are nevoie, „punând în funcţiune maşina de tipărit hârtie” (mai precis, dolarii sunt creaţi prin
creditele acordate de băncile americane clienţilor lor din străinătate, credite care alimentează, la
rândul lor, depozitele în dolari existente în conturile deschise clienţilor respectivi la băncile
americane). Aceşti dolari (depozite în dolari la băncile americane = monedă scripturală) nou
emişi sunt, în primul rând, monedă internă a SUA, însă sunt totodată, fără nici o modificare de
formă, monedă internaţională, capabilă să îndeplinească funcţia de mijloc de rezervă şi mijloc de
plată internaţional. Ca urmare, deţinătorii iniţiali ai acestor dolari, care au obţinut dolarii
respectivi prin împrumuturi contractate de la băncile americane, prin export de mărfuri în SUA,
prin încasarea unor creanţe asupra cetăţenilor americani ş.a.m.d., pot ulterior să vândă dolarii
pe piaţa valutară internaţională altor persoane interesate. În modul acesta, dolarii nou emişi
pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi a SUA alimentează în permanenţă oferta de dolari
de pe piaţa valutară internaţională, ceea ce este de natură să determine scăderea preţului
dolarului exprimat în alte monede naţionale (deprecierea dolarului). Însă, conform acordurilor
de la Bretton Woods, SUA nu au avut nici o obligaţie să susţină cursul dolarului, ci băncile
centrale ale celorlalte state participante trebuiau să intervină pe piaţă pentru a menţine cursurile
monedelor lor faţă de dolar în limitele de variaţie de ±1% faţă de cursurile oficiale (parităţile
metalice). Intervenţiile respective constau în cumpărarea de dolari depreciaţi (ceea ce măreşte
cererea de dolari) şi vânzarea de monedă naţională repreciată (ceea ce măreşte oferta de monedă
naţională, căutată pe piaţă), ducând, astfel, la reîncadrarea cursurilor în marjele de variaţie
admise (±1%), dar şi la creşterea rezervelor în dolari ale băncilor centrale respective. De fapt,
aceşti dolari nu erau ţinuţi inactivi în rezervele valutare oficiale, căci, fiind interesate să încaseze
dobânzi la disponibilităţile lor în dolari, băncile centrale ale statelor membre plasau aceşti
dolari, la rândul lor, la băncile comerciale americane sau la alte bănci care operează pe piaţa
valutară internaţională, generând, în modul acesta, un proces de multiplicare de tipul „creditele
fac depozitele şi depozitele fac creditele”, al cărui efect este creşterea excesivă a ofertei de dolari
(capitaluri disponibile pe termen scurt) de pe piaţa valutară internaţională.
 268

Aceşti dolari au fost numiţi „eurodolari”. Prin definiţie, „eurodolarii” sunt depozite la vedere în
dolari, deţinute de persoane fizice sau juridice la bănci comerciale din afara SUA şi care circulă în
exteriorul statului emitent (SUA). „Eurodolarii” sunt, aşadar, o monedă care îmbracă exclusiv
forma de monedă scripturală1 şi care este deţinută şi utilizată în afara SUA. În mod similar pot
exista şi alte eurovalute, în condiţiile în care se constituie şi se utilizează depozite la vedere într-
o altă monedă naţională, în afara statului emitent. Există, deci, o extraneitate a locurilor de
deţinere şi de gestionare, ceea ce face ca piaţa eurovalutelor să nu fie controlată nici de către
autoritatea monetară din ţara emitentă şi nici de autorităţile monetare din ţările-gazdă.
Pentru SUA, procedeul de alimentare a lichidităţii internaţionale descris mai sus prezintă
evidente avantaje, deoarece, în caz de deficit al balanţei lor de plăţi, nu sunt obligate, ca alte ţări,
să adopte măsurile de însănătoşire a economiei, care ar implica, eventual, sacrificarea unor
obiective interne ale politicii economice (realizarea unui anumit ritm de creştere economică, a
unui anumit nivel al ocupării mâinii de lucru, a unui anumit nivel al şomajului etc.). De
asemenea, fiind în măsură să suporte timp îndelungat un deficit important al balanţei lor de
plăţi, SUA pot să-şi întărească poziţiile economice şi politice în lume, achiziţionând acţiuni ale
firmelor din alte ţări, înfiinţând noi întreprinderi în străinătate, cumpărând terenuri, acordând
ajutoare economice guvernelor aliate ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, deşi puternic inserată în economia
mondială, economia americană nu suportă, la fel ca alte economii deschise, constrângerea
externă, care, în cazul cursurilor fixe, este una foarte rigidă.
În termeni cu totul generali, se poate totuşi spune – cum au făcut-o adesea purtătorii de
cuvânt ai guvernului american – că, chiar şi în condiţii de benign neglect, SUA prestează un
serviciu util comunităţii internaţionale lipsite de o monedă unică, deoarece, punând în circulaţie
o cantitate suplimentară de dolari, asigură creşterea lichidităţii internaţionale în concordanţă cu
dezvoltarea comerţului internaţional. Însă – iar acest aspect este trecut cu vederea în declaraţiile
respective – mecanismul de alimentare cu lichidităţi a economiei mondiale, prezentat mai sus,
funcţionează satisfăcător, dacă şi numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Şi, de fapt, acest
mecanism a funcţionat satisfăcător numai atâta vreme cât nu s-a manifestat „paradoxul lui
Triffin”, iar condiţiile necesare au fost, în linii mari, respectate.
În primul rând, mecanismul presupune ca guvernul american – conştient de avantajele sale –
să nu încerce să abuzeze de acestea, lansându-se într-o politică monetară inflaţionistă, care, deşi
susceptibilă să stimuleze creşterea economică în SUA, determină, pe de altă parte, reducerea
puterii de cumpărare a dolarului şi, deci, deprecierea sa faţă de alte monede.
În al doilea rând, acest mecanism presupune ca deficitul balanţei de plăţi a SUA să se
menţină sub limita de la care creează o pletoră de dolari difuzaţi în lume, de natură să
submineze încrederea în moneda americană, să compromită dorinţa celorlalte bănci centrale de
a păstra dolarii în rezervele lor valutare, respectiv să alimenteze piaţa – prin intermediul
procesului de automultiplicare de pe piaţa eurodolarilor – cu o masă excesivă de capitaluri
flotante, aflate în permanentă mişcare de la o ţară la alta în căutare de câştiguri speculative.

1 - După cum s-a exprimat inspirat un autor, „nimeni nu a ţinut vreodată în mână eurodolari”.
 269

Or, începând cu anii ‘60, economia mondială a evoluat rapid într-o direcţie care nu a mai
permis respectarea acestor condiţii. Astfel, mult timp stabile, preţurile interne din SUA au
crescut sensibil, iar ca urmare dolarul şi-a pierdut o bună parte din puterea sa de cumpărare.
Aceasta, deoarece guvernul american s-a lansat concomitent într-un război foarte costisitor
(Vietnam) şi în aplicarea unor programe interne ambiţioase, fără să impună populaţiei eforturile
fiscale necesare (impozite), ci recurgând la împrumuturi de la banca centrală (inflaţie). Pe lângă
aceasta – dar este evident că cele două fenomene sunt strâns legate – s-a produs o reorientare
radicală a fluxurilor internaţionale de capitaluri. Astfel, dacă în trecut se înregistrau, de obicei,
importante intrări spontane de capitaluri în SUA, ceea ce a permis acestei ţări ca, în pofida
volumului mare al investiţiilor efectuate în străinătate, al ajutoarelor economice, politice şi
militare acordate unor guverne străine ş.a.m.d., să înregistreze excedente în balanţa sa de plăţi
externe, spre sfârşitul anilor ‘60 şi la începutul anilor ‘70, o masă importantă de capitaluri au
început să părăsească SUA şi să se îndrepte spre Europa Occidentală şi Japonia, provocând un
deficit important în balanţa de plăţi americană. Iniţial, această reorientare a fluxurilor de
capitaluri a fost determinată de faptul că, pentru a combate inflaţia din propriile lor ţări,
guvernul vest-german şi guvernul japonez au promovat o politică monetară restrictivă,
caracterizată prin dobânzi înalte. Ulterior, ieşirile de capitaluri din SUA au fost întreţinute şi
amplificate - pe lângă amintita diferenţă de dobânzi - de speculaţiile generate de perspectiva
învederată ca marca vest-germană şi, respectiv, yenul japonez să fie revalorizate. Ca urmare,
fluctuaţiile cursurilor în dolari ale acestor monede susceptibile de revalorizare s-au accentuat şi
mai mult.
În aceste condiţii, dolarul american nu era şi nu mai putea fi un bun mijloc de rezervă, iar
principiile convenite la Brettton Woods nu au mai putut fi aplicate. Băncile centrale, în loc să
privească cu satisfacţie faptul că rezervele lor valutare în dolari cresc, au început să se
neliniştească de acest fenomen şi să încerce să-l limiteze prin adoptarea unor măsuri de
descurajare a intrărilor de capitaluri flotante în dolari. Astfel, unele bănci centrale au interzis
băncilor comerciale autohtone să mai plătească dobânzi la depozitele la vedere ale
nerezidenţilor (eurodolari), altele au instituit „dobânzi negative” (taxe) asupra acestor depozite,
iar altele – cele mai multe – au decis majorarea coeficientului (ratei) rezervelor obligatorii,
imobilizând, astfel, o parte din fondurile aflate la dispoziţia sistemului bancar comercial. De
asemenea, unele bănci centrale (de ex., Banca Franţei şi Banca Naţională a Elveţiei) au cerut
convertirea în aur a dolarilor pe care îi deţineau, în conformitate cu acordurile de la Bretton
Woods. După numeroase tergiversări, SUA au satisfăcut unele din aceste cereri de convertire,
iar ca urmare rezervele americane de aur au scăzut îngrijorător către nivelul de 10 mld dolari,
considerat de guvern ca stoc intangibil pentru caz de război.
Consecinţa acestor fenomene a fost că, în primele luni ale anului 1971, dolarul şi-a pierdut
practic calitatea de monedă cheie a sistemului monetar internaţional, băncile centrale ale statelor
participante făcând tot posibilul pentru a evita intrarea monedei americane în rezervele lor
valutare. Dacă unele bănci centrale au continuat totuşi să accepte creşterea rezervelor lor
valutare în dolari, au făcut aceasta fie pentru că nu puteau proceda altfel, constrânse fiind de
 270

presiunile politice exercitate de guvernul american, fie pur şi simplu pentru că nu a existat un alt
activ de rezervă internaţional. Anumite bănci centrale au făcut însă uz de dreptul lor de a cere
convertirea dolarilor în aur, ceea ce a dus la epuizarea rezervei de aur a SUA Cu toate acestea, în
lume continua să existe o enormă cantitate de dolari, reprezentând capitaluri flotante
(plasamente pe termen scurt, uşor recuperabile) în căutare de câştiguri speculative şi afluind
îndeosebi spre ţările cele mai prospere din punct de vedere economic (RFG şi Japonia). Toate
condiţiile unei crize de mari proporţii erau, aşadar, întrunite.
Principalele momente ale acestei crize au fost următoarele:
- instituirea cursului flotant al mărcii vest-germane (10 mai 1971);
- desfiinţarea convertibilităţii în aur a dolarului, chiar şi pentru băncile centrale ale celorlalte
state participante (15 august 1971).
Prima măsură amintită a însemnat abandonarea unui principiu esenţial al sistemului de la
Bretton Woods, iar a doua a echivalat, practic, cu lichidarea acestui sistem.
Instituirea cursului flotant al mărcii vest-germane a fost urmată, la scurt timp, de decizii
similare luate de alte ţări (Olanda, Austria, Elveţia etc.), confruntate şi ele cu un aflux enorm de
dolari. Cu toate acestea, criza dolarului a continuat să se agraveze, ceea ce a determinat amintita
decizie a guvernului american de a desfiinţa convertibilitatea dolarului în aur.
Abolirea convertibilităţii în aur a dolarului a fost însoţită şi de alte măsuri, dintre care cele
mai importante au fost următoarele:
- instituirea unei suprataxe de 10% asupra importurilor efectuate de rezidenţii americani;
- adoptarea unui program de accelerare a relansării economiei americane şi de atenuare a
tendinţelor inflaţioniste din cadrul acesteia.
Scopul principal urmărit de guvernul american prin aceste măsuri a fost creşterea
competitivităţii externe a economiei SUA, fără a recurge însă pentru aceasta la devalorizarea
explicită a dolarului. Autorităţile americane au înţeles, aşadar, să se folosească de avantajul
conferit de acordurile de la Bretton Woods, care obligau celelalte ţări ca, în măsura în care
înregistrează un excedent al balanţei de plăţi, să-şi revalorizeze propriile monede. Totuşi,
deoarece ţările respective fie au refuzat să revalorizeze, fie că au făcut-o într-o proporţie
insuficientă, guvernul SUA a instituit amintita suprataxă de import de 10%, ceea ce a echivalat
cu devalorizarea cu 10% a dolarului şi, implicit, revalorizarea cu 10% a monedelor celorlalte ţări.
În modul acesta, competitivitatea externă a economiei americane a fost ameliorată, însă
consecinţa imediată a acestor măsuri a fost desfiinţarea sistemului monetar internaţional de la
Bretton Woods, care fusese deja grav perturbat prin adoptarea, de unele ţări, a regimului
cursurilor flotante.
Confruntate brusc cu aceasta nouă stare de lucruri, guvernele principalelor ţări
industrializate au adoptat şi ele anumite măsuri de urgenţă pentru a se proteja împotriva
afluxurilor masive de dolari depreciaţi. În general, s-a recurs la doua soluţii:
- unele ţări, puţine la număr, au urmat exemplul vest-german, în sensul că au lăsat moneda
lor naţională să floteze mai mult sau mai puţin liber (flotare "impură");
 271

- alte ţări, cele mai multe, au reintrodus controlul valutar asupra mişcărilor de capital
(tranzacţiile financiare cu străinătatea), însă au menţinut regimul cursurilor fixe pentru
operaţiunile curente; în modul acesta, ţările respective au scindat piaţa financiară, creând o piaţă
valutară dublă: una pentru tranzacţiile curente şi alta pentru tranzacţiile financiare (operaţiunile
de capital).
Totodată, statele lumii au încercat, acţionând pe plan mondial sau regional (european), să
creeze un nou sistem monetar internaţional, bazat, la fel ca cel anterior, pe existenţa Fondului
Monetar Internaţional, dar care să conţină şi unele reglementări noi, menite să corecteze
deficienţele care au provocat criza sistemului de la Bretton Woods. Eforturile respective, depuse
în perioada 1971 – 1973, s-au concretizat printr-o serie de studii şi proiecte de reformă şi, în cele
din urmă, au dus la crearea unui nou sistem monetar internaţional. Acest nou sistem - cel actual
- continuă să se bazeze pe anumite principii şi instituţii ale sistemului de la Bretton Woods, însă,
în anumite privinţe, este complet diferit de primul sistem monetar internaţional postbelic.

4.5. Analize ale sistemului de la Bretton Woods

La fel ca sistemul etalon aur clasic şi, respectiv sistemul etalon aur-devize interbelic, sistemul
de la Bretton Woods făcut obiectul a numeroase analize teoretice şi econometrice, care i-au
evidenţiat pe larg avantajele şi dezavantajele.
O analiză fundamentală este reprezentată de amintita lucrare a lui R. Triffin1, care evidenţiat
modul paradoxal în care sistemul asigură furnizarea lichidităţii internaţionale. Concluziile acestui
autor nu au rămas fără consecinţe practice, căci, pentru soluţionarea acestei probleme, FMI a
încheiat, în 1962, "Acordul general de împrumut" cu ţările membre care aveau excedente ale
balanţei lor de plăţi. Prin acest acord ţările respective au convenit să pună la dispoziţia Fondului
un volum important de resurse necesare pentru finanţarea creditelor acordate ţărilor cu deficite.
Mecanismul respectiv a contribuit însă la acutizarea problemei ajustării. Într-adevăr, deoarece
au beneficiat de un volum suplimentar de credite, ţările cu balanţă de plăţi cronic deficitară au
amânat ajustarea cursurilor de schimb - ceea ce a agravat problema încrederii - încrederea pieţelor
în capacitatea băncilor centrale de a menţine cursurile de schimb ale monedelor aflate în anii '60
într-un constant proces de depreciere. Or, antrenând fluxuri de capital speculative, lipsa
încrederii a contribuit la deteriorarea situaţiei balanţelor de plăţi.
Analizând aceste fenomene, E. Brett2 arată că "Acordul general de împrumut" a avut totuşi
două efecte semnificative. În primul rând, aranjamentul respectiv a constituit o cale importantă
de sporire a resurselor Fondului, de natură să permită acestuia să acorde ţărilor membre un
volum de credite mai mare; această modalitate va fi urmată apoi de alte mecanisme similare:
"facilităţile" (1974-1976) şi "facilitatea de finanţare suplimentară" (1979). În al doilea rând,

1 - Triffin R., L'or et la crise du dollar, ed.cit.

2 - Brett E., International Money and Capitalist Crises, London: Heineman, 1983.
 272

"Acordul..." a avut o importantă dimensiune politică, manifestată prin promovarea consultărilor

între ţările G10, care influenţează în mod hotărâtor politica Fondului.
Turbulenţele apărute în anii 197-1973 au făcut ca dezbaterile să se concentreze asupra rolului
FMI în crearea unui nou sistem monetar internaţional. Un element al acestei reforme a fost
crearea în 1969 a Drepturilor Speciale de Tragere (DST), ale căror caracteristici, avantaje şi
dezavantaje au constituit obiectul a numeroase discuţii contradictorii, desfăşurate în literatură,
dar şi în cadrul unor organisme oficiale, cum ar fi, "Comitetul celor 20 pentru reforma sistemului
monetar internaţional" (1972).
Sintetizând aceste dezbateri, J. Williamson1 arată că ele au reflectat trei puncte de vedere.
Astfel, principala preocupare a reprezentanţilor SUA a fost realizarea unei simetrii între
obligaţiile de ajustare ale ţărilor cu balanţe de plăţi excedentare şi deficitare prin introducerea
unui "criteriu de declanşare a ajustării".2 Ţările vest-europene şi Japonia au urmărit obţinerea
unor avantaje de genul pe care le aveau SUA în calitate de ţară emitentă a monedei cheie a
sistemului: seniorajul şi posibilitatea de a evita ajustarea balanţei de plăţi. Ţările în curs de
dezvoltare au solicitat legarea mecanismului de alocare a DST de transferul de resurse reale
utilizabile pentru finanţarea dezvoltării. În absenţa unui acord în legătură cu aceste probleme,
şocul petrolului din 1973 şi turbulenţele financiare internaţionale cărora acesta le-a dat naştere
au făcut ca sistemul de la Bretton Woods să fie până la urmă abandonat.
O altă problemă amplu discutată în epocă a fost cea a rolului dolarului ca monedă cheie a
sistemului. Abordând printre primii această problemă, economistul francez J. Rueff3 a arătat că
transformarea dolarului în principala monedă a lumii nu este rezultatul acordurilor de la
Bretton Woods, ci un fenomen spontan, apărut ca urmare a faptului că principalii parteneri ai
SUA conferă monedei americane un rol proeminent. În raport cu acest fenomen, faptul că
dolarul este convertibil în aur este incidental şi nerelevant. La fel ca R. Triffin şi ca alţi
economişti vest-europeni, J. Rueff a criticat avantajele unilaterale care rezultă de aici pentru
SUA.
Faptul că modul de creare a mijloacelor de rezervă internaţionale a depăşit planurile
participanţilor la conferinţa de la Bretton Woods a fost analizat de numeroşi alţi autori, care au
arătat că de facto aurul a fost demonetizat, iar sistemul s-a transformat într-un "sistem etalon
dolar". Astfel, C. Kindleberger4, Lindert5, E. Despres, C. Kindleberger şi W. Salant6 etc., au
argumentat că, prin crearea de active de rezervă libelate în dolari, SUA joacă rolul unui

1 - Williamson J., The Failure of World Monetary Reform, 1971-74, New York: New York University Press, 1977.
2 - În mod practic, SUA au urmărit să promoveze realizarea unor ajustări mai frecvente ale cursurilor de schimb
de către ţările cu balanţă excedentară.
3 - Rueff J., La réforme du système monétaire international, Plon, Paris, 1973.

4 - Kindleberger C., Balance of Payments Deficits and the International Market for Liquidity, Princeton University,

Essays in International Finance, 46, 1965.

5 - Lindert P., Key Currencies and Gold 1900-1913, ed. cit.

6 - Despres E., Kindleberger C., Salant W., The Dollar and World Liquidity - A Monority View, The Economist, 5

February 1966.
 273

intermediar financiar internaţional, care oferă forme de plasament atractive investitorilor europeni
şi băncilor centrale. În această calitate, sistemul financiar american prestează servicii utile
întregii lumi, deoarece măreşte gradul de disponibilitate a capitalurilor şi transformă activele
europene în active libelate în dolari, susceptibile a fi achiziţionate de investitori din alte
continente.
Totuşi, G. Halm1 şi H. Aubrey2 au argumentat că sistemul monetar internaţional rămâne
instabil, din cauză că SUA sunt supuse "riscului falimentului", deoarece rezervele de aur ale
acestei ţări sunt foarte mici în raport cu lichidităţile internaţionale pe care le creează (datoriile
externe exigibile ale SUA). Aceasta, deoarece cantitatea de dolari deţinuţi ca activ de rezervă
depinde nu numai de procesul de intermediere financiară, ci şi de alţi factori.
Astfel, S. Magee şi R. Rao3, A. Chrystal4, S. Black5 etc., au arătat că cererea de dolari este
amplificată de rolul lor de monedă vehicol. După aceşti autori, utilizarea dolarului în schimburile
internaţionale reduce comisioanele bancare, deoarece băncile prin care se realizează decontarea
exporturilor şi importurilor au relaţii de corespondent doar cu băncile americane şi nu trebuie să
deţină un mare număr de monede. Dolarul are, de asemenea, avantaje faţă de alte monede ca
numerar, deoarece numeroase mărfuri au preţuri internaţionale exprimate în dolari. În definitiv,
atâta vreme cât nivelul preţurilor în SUA rămâne relativ stabil, aşa cum s-a întâmplat în anii '50
şi '60, dolarul îndeplineşte în bune condiţiuni funcţia de mijloc de rezervă.
Concepţia că SUA joacă rolul de intermediar financiar presupune că oferta de dolari este
determinată nu numai de cererea de dolari internă din SUA, ci şi de cererea de dolari a celorlalte
ţări ale lumii. Existenţa acestei legături între oferta de dolari şi cererea de dolari globală
constituie un argument major în favoarea sistemului etalon-dolar, deoarece exclude posibilitatea
apariţiei unui deficit de lichidităţi. Într-adevăr, pentru ca acest mecanism să funcţioneze, este
necesar şi suficient ca SUA să ducă o politică de "neglijare benignă" (benign neglect), lăsând pur şi
simplu celelalte ţări să determine situaţia balanţei de plăţi americane. Aceasta, desigur, cu
condiţia ca SUA să aplice o politică monetară de natură să asigure stabilitatea preţurilor.
Pentru a analiza modul în care se formează oferta de dolari în sistemul etalon-dolar, H.
Genberg şi A. Swoboda6 au elaborat un model al relaţiilor dintre SUA şi restul lumii bazat pe

1 - Halm G., International Financial Intermediation: Deficits Bening and Malignant, Princeton University, Essays in
International Finance, 68, 1968.
2 - Aubrey H., Behind the Veil of International Money, Princeton University, Essays in International Finance, 71,

1969.
3 - Magee S., Rao R., Vehicle and Non-Vehicle Currencies in International Trade, American Economic Review, 70,

1980, p. 368-373.
4 - Chrystal A., On the Theory of International Money, în: Black J., Dorrance G., Problems of International Finance,

(eds.), New York: St. Martin's Press. 1984.

5 - Black S., Transactions Costs and Vehicle Currencies, IMF, Working Papers, WP/89/96.

6 - Genberg H., Swoboda A., The Provision of Liquidity in the Bretton Woods System, în: Bordo M., Eichengreen B.,

(eds.), A Retrospective on the Bretton Woods System, ed. cit.

 274

abordarea monetară a balanţei de plăţi. Cu ajutorul acestui model, ei ajung la următoarele

concluzii:
1) Modalitatea de creştere a volumului rezervelor valutare ale celorlalte ţări este amplificarea
deficitului balanţei de plăţi a SUA. Mărimea acestui deficit este determinată în mod endogen de
preferinţa pentru lichiditate sub formă de dolari a celorlalte ţări din G10.
În perioada 1960-1967, cererea de dolari nu a exercitat o presiune puternică asupra ofertei, iar
rata rezervelor internaţionale a crescut moderat. Următorii doi ani au constituit o etapă
tranzitorie, însă, în perioada 1969-1971, presiunile exercitate asupra dolarului de cererea şi
oferta mondială de dolari au devenit foarte puternice.
2) Celelalte ţări din G10 au avut un control slab asupra propriei lor oferte de monedă, ceea ce
a alimentat inflaţia din aceste ţări şi cererea lor de dolari.
3) Ca urmare a reacţiei SUA la această cerere, inflaţia mondială s-a accelerat.
Este însă de notat că unii autori, cum ar fi, de exemplu, H. Heller1, contestă caracterul endogen
al creării de mijloace de rezervă internaţionale în sistemul etalon-dolar şi, deci, validitatea
acestor concluzii. După acest autor, oferta de dolari este determinată în mare măsură în mod
exogen de Fed, în funcţie de obiectivele sale de politică monetară internă.
O altă analiză importantă a mecanismului de creare a mijloacelor de rezervă internaţionale în
sistemul etalon-dolar este cea a lui R. McKinnon2, care a investigat legătura dintre a acest proces,
pe de o parte, şi nivelul preţurilor din SUA şi al preţurilor internaţionale, pe de altă parte.
Conform acestui autor, nivelul preţurilor internaţionale este strâns legat de nivelul preţurilor
din SUA. În sistemul de la Bretton Woods, această legătură s-a explicat prin faptul că toate
monedele au avut curs fix faţă de dolarul american. În mare măsură, legătura respectivă se
manifestă însă şi în prezent, având în vedere că multe ţări continuă să practice diverse variante
de curs fix faţă de dolar.
Un alt mecanism de legătură dintre preţurile internaţionale şi preţurile interne din SUA ţin
de faptul că această ţară este cel mai mare exportator sau importator de anumite mărfuri, ceea ce
face ca preţurile americane să influenţeze preţurile din celelalte ţări.
De asemenea, nivelul preţurilor din SUA influenţează preţurile mondiale prin faptul că
determină oferta de lichidităţi internaţionale.
În aceste condiţii, faptul că preţurile din SUA sunt stabile, iar monedele celorlalte ţări sunt
legate de dolar prin cursuri fixe face ca aceste ţări să nu-şi poată spori competitivitatea externă.
Aceste ţări vor înregistra, eventual, deficite ale balanţelor lor de plăţi şi scăderi ale volumului
rezervelor lor valutare. Ca urmare, mai devreme sau mai târziu, guvernele din celelalte ţări vor
fi nevoite să adopte politici economice antiinflaţioniste. De aceea, nivelul preţurilor
internaţionale nu pot creşte prea mult faţă de cel din SUA.

1- Heller H., International Reserves and Worldwide Inflation, IMF Staff Papers, 1976, p. 61-87.
2 - McKinnon R., Private and Official International Money: The Case for the Dollar, Princeton University, Essays in
International Finance, 74, 1969.
 275

Invers, dacă nivelul preţurilor internaţionale creşte mai puţin decât în SUA, vor apare
excedente ale balanţelor de plăţi ale principalelor ţărilor ale lumii şi acumularea de dolari în
rezervele lor valutare. Creşterea rezervelor valutare determină creşterea ofertei de monedă a
ţărilor respective, reducerea ratei dobânzii, sporirea cheltuielilor (creşterea cererii), majorarea
ratei de creştere economică şi creşterea preţurilor. Cu alte cuvinte, dacă nivelul preţurilor din
SUA este stabil, nivelul preţurilor internaţionale nu poate scădea prea mult.
Rezultă că, în condiţiile cursurilor fixe, existente în sistemul etalon-dolar până în primăvara
anului 1973, stabilitatea preţurilor mondiale a depins de stabilitatea puterii de cumpărare
interne a dolarului.
Stabilitatea nivelului preţurilor din SUA este determinată de interacţiunea dintre sfera reală
şi sfera monetară a economiei americane şi mai puţin de cantitatea de aur deţinută de această
ţară. Ca urmare, atâta timp cât nivelul preţurilor din SUA a fost stabil, toate preţurile
internaţionale ale bunurilor şi serviciilor importate şi exportate de ţara respectivă au fost şi ele
stabile. Însă, după 1969, în SUA a avut loc o accelerare a creşterii economice, ceea ce, împreună
cu alţi factori, a determinat creşterea preţurilor din această ţară şi augmentarea rezervelor
valutare ale celorlalte ţări din G10. De aceea, acestea din urmă au trebuit să aleagă între
amplificarea inflaţiei interne sau aprecierea monedei lor faţă de dolarul american.
În acest context, după cum a arătat, printre alţii, G. Haberler1, cea mai mare şi mai necesară
contribuţie a SUA la buna funcţionare a sistemului monetar internaţional este stoparea inflaţiei
interne. Însă, SUA nu şi-au asumat costurile sociale implicate de o asemenea politică, ceea ce a
făcut ca sistemul să se prăbuşească.

5. Sistemul monetar internaţional actual

Sistemul internaţional actual a fost creat prin deciziile adoptate la conferinţa monetară
internaţională de la Kingston (Jamaica) din anul 1976. Acest sistem nu marchează o ruptură
totală cu sistemul monetar internaţional anterior (Bretton Woods), deşi principiul fixităţii
cursurilor valutare a fost abandonat şi înlocuit cu principiul flotării cursurilor valutare, mai
precis cu principiul posibilităţii ţărilor membre de a opta pentru cursuri flotante. Într-adevăr,
sistemul monetar internaţional actual funcţionează în cadrul instituţional-organizatoric existent
anterior, creat prin acordurile de la Bretton Woods, care nu au fost abolite, ci doar ameliorate.
Astfel, Fondul Monetar Internaţional – ca principală autoritate însărcinată cu gestionarea
sistemului – nu a dispărut, ci i-au fost aduse unele modificări statutare, de natură să-i sporească
rolul în supravegherea tendinţelor financiar-monetare din economia mondială şi a politicilor
economice şi monetare ale statelor membre.
De altfel, nici chiar în ceea ce priveşte regimul cursurilor valutare, sistemul actual nu exclude
complet unele practici existente în cadrul sistemului de la Bretton Woods. Deşi, de jure statele
participante au posibilitatea să lase cursurile monedelor lor să se formeze liber pe piaţă, în

1 - Haberler G., Prospects for the Dolar Standard, Lloyds Bank Review, 105, 1972, p. 1-17.
 276

funcţie de cerere şi ofertă, de facto băncile centrale continuă să intervină pe piaţă, influenţând,
astfel, nivelul cursurilor monedelor lor. De asemenea, există numeroase tipuri de aranjamente -
bi sau multilaterale - prin care moneda unui anumit stat este legată mai mult sau mai puţin rigid
de moneda sau monedele altor state.
În aceste condiţii, principalele trăsături specifice sistemului monetar internaţional actual, care
îl deosebesc mai mult sau mai puţin net de sistemul de la Bretton Woods, se referă la
următoarele elemente:
1) regimul cursurilor valutare;
2) rolul de supraveghere al FMI;
3) demonetizarea aurului;
4) rolul Drepturilor Speciale de Tragere (DST).

5.1. Flotarea cursurilor de schimb

Actualul statut al FMI legalizează, pe de o parte, practica flotării cursurilor de schimb,

apărută, după cum am arătat, în perioada de criză a sistemului de la Bretton Woods, iar pe de
altă parte, creează statelor membre largi posibilităţi de a opta pentru un regim sau altul de
cursuri valutare considerat convenabil.1
De asemenea, statutul actual permite revenirea în viitor la un regim general de cursuri fixe,
dar ajustabile2, însă, în contextul condiţiilor economice internaţionale actuale, acest fapt pare
extrem de improbabil.
Astfel, conform statutului actual, fiecare stat este obligat să colaboreze cu FMI şi cu celelalte
state membre pentru a asigura menţinerea unor regimuri valutare ordonate şi a promova un
sistem stabil de cursuri de schimb. În principal, fiecare stat membru se angajează :
a) să-şi orienteze politica economică şi financiară în vederea unei creşteri economice
ordonate, în condiţii de stabilitate a preţurilor, având în vedere situaţia specifică în care se află;
b) să încerce să promoveze stabilitatea economică prin favorizarea unor condiţii de bază
economice şi financiare ordonate şi a unui sistem monetar care să nu fie sursă de perturbaţii;
c) să evite manipularea cursurilor de schimb sau a sistemului monetar internaţional în
scopul ajustării efective a balanţelor de plăţi sau al asigurării unor avantaje concurenţiale
inechitabile faţă de alte state membre;
d) să urmeze politici valutare compatibile cu angajamentele de mai sus.
Cu toate acestea, statele membre sunt libere să aleagă căile şi mijloacele de îndeplinire a
acestor angajamente, cu singura obligaţie de a notifica FMI regimul valutar pe care îl adoptă şi
oricare modificare adusă regimului adoptat.

1 - Art.IV, sect.2, Statutul FMI.

2 - Art.IV, sect.4, Statutul FMI.
 277

În mod practic, pentru a exprima cursul valutar, statele membre pot opta pentru una sau alta
din următoarele trei soluţii de principiu:
a) definirea monedei naţionale prin raportarea sa la DST sau la un alt denominator, cu
excepţia aurului – excepţie expres menţionată;
b) definirea monedei naţionale prin raportarea la moneda sau la monedele altor state, în
cadrul unor mecanisme de cooperare (de exemplu, Sistemul Monetar European II– SME II, ERM
II);
c) alte regimuri valutare.
În aceste condiţii, se constată că, la data de 31 aprilie 2008, de exemplu, statele membre şi-au
exercitat dreptul de a alege regimul valutar pe care îl consideră adecvat după cum urmează:1
a) 10 de ţări nu au o monedă oficială distinctă, ci folosesc o altă monedă cu curs legal –
Exchange Arrangements with No-Separate Legal Tender.;
b) 13 ţări au adoptat „Consiliul Monetar” (Curency Board sau casă de emisiune);
c) 68 de ţări stabilesc cursul monedei lor în mod convenţional, prin raportarea la o altă
monedă (dolar, euro etc.)– Other Conventional Fixed Peg Arrangements;
d) 3 ţări menţin cursul monedei lor într-o bandă de variaţie orizontală, faţă de euro (1 ţară)
sau faţă de un "coş" de monede (2 ţări) – Pegged Exchange Rates Within Horizontal Bands;
e) 8 ţări au sisteme de parităţi mobile (glisante) faţă de dolar (6 ţări) sau faţă de un "coş" de
monede (2 ţări) – Crawling Pegs;
f) 2 ţări au sisteme de benzi de fluctuaţii mobile (glisante) faţă de dolar (1 ţară) sau faţă de
un "coş" de monede (1 ţară) – Exchange Rates within Crawling Bands;
g) 44 de ţări (printre care şi România) au un regim de flotare controlată, fără anunţarea
prealabilă a traiectoriei cursului de schimb – Managed Floating with No-Preannounced Path for the
Exchange Rate;
h) 40 de ţări lasă moneda lor să floteze autonom (liber) – Independently Floating.
La prima vedere, s-ar părea că cea mai mare parte a lumii trăieşte încă în regim de cursuri
fixe. În realitate, în categoria ţărilor care lasă moneda lor să floteze liber se numără principalele
state industrializate (Canada, Anglia, Japonia, SUA, zona euro), care au o pondere de peste 80%
din comerţul internaţional total. Ca urmare, se poate spune că ceea ce predomină în comerţul
internaţional sunt tranzacţiile efectuate cu monede care flotează mai mult sau mai puţin liber
(dolarul american, euro, lira sterlină şi yenul japonez).
Pentru a ţine seama de evoluţia sistemului monetar internaţional, FMI poate edicta
reglementări generale în materie de regimuri valutare, fără a limita însă dreptul statelor membre
de a alege regimul valutar pe care îl doresc, atâta timp cât acesta este compatibil cu obiectivele
FMI şi cu obligaţiile care decurg din articolul IV.
De asemenea, FMI controlează modul în care statele membre se achită de obligaţiile
acumulate în materie de regim valutar. În acest scop, FMI exercită o supraveghere a politicilor

1 - De Facto Classification of Exchange Rate Regimes and Monetary Policy Frameworks,

http://www.imf.org/external/np/mfd/er/index.asp
 278

valutare ale statelor membre şi adoptă principii specifice de natură să ghideze statele membre în
conceperea şi aplicarea acestor politici. Statele membre sunt obligate să furnizeze FMI
informaţiile necesare supravegherii şi - la cererea acestuia - să se consulte cu Fondul cu privire la
politicile respective.1
Principiile adoptate de FMI au fost astfel concepute încât să fie compatibile cu mecanismele
de cooperare prin care statele membre menţin un curs fix al monedei lor faţă de moneda sau de
monedele altor state membre, precum şi cu celelalte regimuri valutare alese de diferite state
membre, cu condiţia, evident, ca aceste regimuri să fie compatibile, la rândul lor, cu obiectivele
Fondului şi cu prevederile articolului IV. În general, aceste principii respectă orientările sociale
şi politica internă a statelor membre şi, de regulă, FMI ţine seama, în aplicarea lor, de situaţia
particulară în care se află fiecare ţară membră.
Pentru viitor, FMI poate decide, cu o majoritate de 85% din totalul voturilor, că există
condiţiile economice internaţionale de natură să permită instituirea unui regim valutar bazat pe
cursuri fixe, dar ajustabile. O asemenea decizie ar urma să fie luată pe baza stabilităţii
subdiacente a economiei mondiale, iar pentru aprecierea acestei situaţii trebuie să se ţină seama
de evoluţia preţurilor şi de rata de creştere economică a statelor membre. De asemenea, decizia
ar urma să fie adoptată prin prisma evoluţiei sistemului monetar internaţional, în particular, a
dinamicii surselor de lichidităţi şi a balanţelor de plăţi. Având în vedere caracterul restrictiv al
condiţiilor amintite, mulţi autori consideră că este puţin probabil ca acestea să fie îndeplinite şi
că, deci, evoluţia istorică prin care s-a ajuns la practica flotării monedelor este ireversibilă.

5.2. Rolul de supraveghere al Fondului Monetar Internaţional

Instituţia însărcinată cu asigurarea funcţionării efective a sistemului monetar internaţional

este în continuare Fondul Monetar Internaţional, căruia nu i s-a modificat organizarea, ci i s-a
mărit rolul şi i-au fost mărite resursele.
Într-adevăr, una din prerogativele esenţiale ale FMI este menţinerea unui dialog permanent
cu ţările membre referitor la consecinţele pe care politicile lor economice şi financiare le pot avea
la nivel naţional şi internaţional. Acest proces de urmărire şi consultare reprezintă ceea ce se
numeşte „supravegherea” exercitată de FMI, termen care implică o transparenţă totală a
deciziilor de politică economică ale statelor membre. Şi, de fapt, în ultimii ani, activităţile de
supraveghere ale FMI au dobândit un caracter public din ce în ce mai accentuat.
Importanţa supravegherii rezidă în caracterul integrat al lumii contemporane. Într-adevăr, în
condiţiile actuale, politicile economice şi financiare ale unei ţări pot afecta numeroase alte ţări,
iar, ca urmare, este esenţial să existe o instanţă care să poată supraveghea evoluţia conjuncturii
economice la scară planetară. Având 187 de ţări membre, FMI este o instituţie cu caracter
universal, care poate îndeplini în bune condiţii acest rol. Rolul unei supravegheri eficace a fost
evidenţiată de recentele crize financiare (criza ţărilor din Sud-Estul Asiei, criza ţărilor din

1 - A se vedea §5.1.3 infra

 279

America Latină, criza rusească, criza mondială actuală etc.), care, în unele cazuri, s-au propagat
şi în alte ţări sau regiuni. Ca răspuns la aceste crize, FMI a luat mai multe măsuri de natură să
întărească propria sa aptitudine de a decela rapid vulnerabilităţile şi riscurile.
Iniţial, problema supravegherii a fost reglementată prin articolul IV al statutului FMI,
conform căruia Fondul are sarcina să „exercite o supraveghere fermă a politicilor valutare ale ţărilor
membre, în scopul asigurării bunei funcţionări a sistemului monetar internaţional”. Cu alte cuvinte, în
această fază, supravegherea a fost concepută mai ales ca un mijloc de limitare a libertăţii statelor
membre de a alege regimul de curs valutar pe care îl consideră adecvat.
Ulterior, sfera şi rolul supravegherii au fost amplificate, aceasta devenind o modalitate de
ajutare a ţărilor membre să atingă două obiective majore: stabilitate financiară şi creştere economică
durabilă.
Astfel, perspectivele, obiectivele şi principiile supravegherii au fost definite pe larg într-o
rezoluţie adoptată de FMI în anul 1977, în care se precizează că obiectivul final al supravegherii
este „de a ajuta ţările membre să atingă stabilitatea financiară şi creşterea economică durabilă ” şi că
„evaluarea de către FMI a politicilor valutare ale statelor membre necesită o analiză aprofundată atât a
politicilor duse de fiecare ţară membră, cât şi a situaţiei economice globale”.
De la adoptarea acestui document, obiectivele şi principiile supravegherii nu s-au modificat,
însă cadrul în care aceasta se exercită a evoluat considerabil. Această evoluţie a fost deosebit de
rapidă în ultimii zece ani, când FMI a fost confruntat cu provocările mondializării, mai ales cu
creşterea fără precedent a mişcărilor internaţionale de capitaluri.
În prezent, activităţile de supraveghere au ca obiect o gamă largă de politici economice, a
căror importanţă relativă diferă în funcţie de situaţia individuală a ţării în cauză:
1) Regimurile valutare şi politicile monetare şi fiscale constituie elementul central al misiunilor de
supraveghere ale FMI. Economiştii Fondului oferă consultanţă ţărilor membre, punându-le la
dispoziţie recomandări de politică economică, de natură să permită alegerea unui regim valutar
adecvat, precum şi asigurarea coerenţei politicii valutare cu orientarea politicii fiscale şi
monetare.
2) Politicile structurale au fost încorporate în programul de supraveghere al FMI în anii 1980,
când, în multe ţări industrializate, a avut loc o încetinire a ritmului creşterii economice ca
urmare a celui de al doilea şoc petrolier. Necesitatea efectuării unor reforme structurale într-o
serie de ţări a fost accentuată de criza datoriei externe a ţărilor din lumea a treia şi de căderea
comunismului. În prezent, dialogul de politică economică pe care FMI îl întreţine cu ţările
membre se referă inclusiv la probleme de ordin structural, în măsura în care acestea au
consecinţe importante asupra rezultatelor macroeconomice. Sunt abordate, de asemenea, teme
ca: guvernanţa corporatistă, piaţa muncii, comerţul exterior etc.
3) Problemele legate de sectorul financiar au intrat în câmpul supravegherii FMI în anii '90, ca
urmare a unei serii de crize care au lovit atât sectorul bancar al ţărilor industrializate, cât şi
sectorul bancar al ţărilor în curs de dezvoltare. În anul 1999, FMI şi Banca Mondială au hotărât
să aplice împreună un „Program de evaluare a sectorului financiar”, special conceput pentru a
 280

permite evaluarea solidităţii şi vulnerabilităţilor sectorului financiar al ţărilor membre.

Rezultatele acestor evaluări sunt utilizate intensiv pentru exercitarea supravegherii.
4) Problemele instituţionale – cum ar fi independenţa băncii centrale, reglementarea sectorului
financiar, guvernanţa corporatistă, transparenţa politicii economice, etica şi responsabilitatea în
afaceri etc. – ocupă un loc din ce în ce mai important în activităţile de supraveghere ale FMI, în
condiţiile apariţiei unor crize financiare şi în contextul procesului de tranziţie de la o economie
planificată spre o economie de piaţă, în care sunt angajate anumite ţări membre. În ultimii ani,
FMI şi Banca Mondială au jucat un rol central în formularea, aplicarea şi evaluarea normelor şi
codurilor recunoscute pe plan internaţional în domeniile primordiale pentru funcţionarea eficace
a unei economii moderne.
5) Evaluarea riscurilor şi a vulnerabilităţilor. Prevenirea crizelor a constituit întotdeauna un
obiectiv esenţial al supravegherii exercitate de FMI. În ultimii ani, acţiunea preventivă a depăşit
limitele tradiţionale ale situaţiei balanţei plăţilor curente şi a sustenabilităţii datoriei externe,
luând în considerare inclusiv riscurile şi vulnerabilităţile aferente volumului şi instabilităţii
mişcărilor de capitaluri.
Din punct de vedere practic, supravegherea se realizează în principal sub forma
„consultărilor cu statele membre în baza prevederilor articolului IV”. Aceste consultări bilaterale
au loc, în mod normal, odată pe an şi se desfăşoară atât în ţările membre, cât şi la sediul FMI de
la Washington. Astfel, economiştii FMI se deplasează în ţările membre pentru a culege date şi a
discuta cu autorităţile şi înalţii funcţionari ai băncii centrale, cu reprezentanţii sectorului privat,
ai societăţii civile şi ai sindicatelor, cu membri parlamentului etc. La întoarcerea la Washington,
misiunea întocmeşte un „Raport”, pe care îl supune spre discutare şi aprobare Consiliului de
Administraţie al FMI. Hotărârea Consiliului de Administraţie este transmisă apoi autorităţilor
naţionale ale ţării în cauză.
Pe lângă supravegherea bilaterală, FMI realizează şi o supravegherea multilaterală şi regională, al
cărui obiect este reprezentat de tendinţele şi evoluţia economiei mondiale. Rezultatele acestui
proces se concretizează într-un amplu studiu, publicat semestrial, intitulat: „World Economic
Outlook”, care examinează perspectivele economiei mondiale şi analizează aprofundat anumite
probleme specifice. De asemenea, FMI publică, de două ori pe an, un voluminos raport cu
privire la stabilitatea financiară în lume, intitulat: ”Global Financial Stability Raport”, care
analizează situaţia pieţelor financiare internaţionale şi identifică vulnerabilităţile potenţiale,
susceptibile de a genera crize. Aceste două publicaţii sunt deosebit de folositoare, atât pentru
exercitarea supravegherii de către FMI însuşi, cât şi pentru autorităţile din ţările membre şi
pentru analiştii economici.
În fine, FMI trece regulat în revistă evoluţia economică şi politicile urmate în cadrul
diverselor acorduri regionale, cum ar fi zona euro (Euroland) sau „Uniunea Economică şi
Monetară Vest-Africană” (UEMOA).
În ceea ce priveşte operaţiunile de creditare ale FMI, aceste au cunoscut, la mijlocul anilor
‘80, o creştere fără precedent. Deoarece acordurile „stand-by” sunt aferente, de regulă, unei
perioade de 1 – 3 ani, FMI s-a aflat, datorită amplificării crizei datoriei externe, în faţa necesităţii
 281

implementării unor noi programe de ajustare, întinse pe o perioadă de timp mai mare. Acestea
sunt cunoscute sub denumirea de „Acorduri extinse” şi, împreună cu alte programe pe termen
mediu, pot fi considerate părţi componente ale aşa-zisei „Facilităţi de Ajustare Structurală” şi,
respectiv, a „Facilităţii de Ajustare Structurală Intensivă”.
Termenul de „programe de ajustare structurală” (programe de stabilizare) desemnează
programe cu finanţare condiţionată de îndeplinirea unor obiective şi respectarea unor plafoane
referitoare la împrumuturile externe, rezervele valutare oficiale, volumul creditelor bancare,
deficitul bugetar etc.
Condiţionalitatea practicată de FMI a fost pusă în discuţie la sfârşitul anilor ‘80, când s-a
constatat imposibilitatea respectării condiţiilor contractuale de către tot mai multe ţări în curs de
dezvoltare, care au adoptat programe de ajustare structurală. În epocă, filozofia FMI a fost
criticată pe motivul că este bazată exclusiv pe cazul economiilor industrializate şi că, deci, nu
ţine seama de realităţile economiilor ţărilor în curs de dezvoltare. Ca urmare, la sfârşitul anilor
‘80, au fost implementate mai multe planuri de reducere a datoriei externe şi a serviciului
datoriei externe ale statelor mari debitoare, planuri ce implicau – pe lângă FMI – ţările creditoare
şi băncile comerciale internaţionale.
După anul 1989, FMI a fost un factor activ în tranziţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est, a
ţărilor baltice, a Rusiei şi a altor republici exsovietice de la economia centralizată la economia de
piaţă. Astfel, FMI a creat parteneriate cu aceste state în vederea stabilizării şi restructurării
sistemice a economiilor lor – incluzând aici iniţierea creării cadrului legislativ şi instituţional al
economiei de piaţă. Asigurarea posibilităţilor de finanţare a eforturilor implicate de reformă în
fazele sale incipiente a fost posibilă prin crearea, în anul 1993, a „Facilităţii pentru Transformare
Sistemică” şi a „Facilităţii pentru Transformare Sistemică Intensivă”; aceste forme de creditare
au fost valabile până în anul 1995, respectiv, 1999.
În anul 1996, FMI, în colaborare cu Banca Mondială, au lansat „Iniţiativa pentru Ţările Sărace
şi Puternic Îndatorate” (Heavely Indebted Poor Countries - HIPC), având drept obiectiv reducerea
datoriei externe a celor mai sărace ţări ale lumii, până la un nivel sustenabil, într-o perioadă de
timp relativ scurtă. HIPC a intrat în vigoare în anul 1999, FMI înlocuind, concomitent,
„Facilitatea pentru Transformare Sistemică Intensivă” cu „Facilitatea pentru Reducerea Sărăciei
şi pentru Dezvoltare”. De asemenea, în anul 1999, FMI a introdus „Liniile de Credit Preventive”,
care au rolul de a preveni şi reduce vulnerabilitatea economiilor de piaţă emergente şi de a
menţine încrederea investitorilor străini în ţările respective.
În anul 2000, după o analiză amănunţită a facilităţilor şi politicilor de finanţare practicate
până atunci, s-a produs o schimbare majoră în poziţia Fondului, în sensul că acesta a hotărât să
încurajeze adoptarea unor programe economice eficiente, ca fiind cel mai bun mijloc de
prevenire a situaţiilor de criză şi de evitare a utilizării neadecvate a resurselor existente.
În fine, este de notat că FMI dispune de o procedură de urgenţă de natură să permită
acordarea unor credite pe termen scurt în situaţii de criză. La acest mecanism poate face apel un
stat membru care se află într-o situaţie excepţională de natură să-i ameninţe stabilitatea
financiară şi în care se impune o reacţie rapidă pentru a atenua efectele nefaste asupra ţării
 282

respective sau asupra sistemului monetar internaţional. Mecanismul finanţării de urgenţă a fost
utilizat în 1997, în timpul crizei asiatice, în 2001 de Turcia, iar în 2008-2009 de Armenia, Georgia,
Ungaria, Islanda, Pakistan şi Ucraina.

5.3 Demonetizarea aurului

În perioada crizei sistemului de la Bretton Woods, guvernul american a exercitat o puternică

presiune pentru reducerea rolului monetar internaţional al aurului şi, în final, demonetizarea
completă a metalului galben. Administraţia americană s-a confruntat cu rezistenţa guvernelor
europene, rezistenţă foarte vizibilă din partea unor state, ca Franţa şi Elveţia, ori mai puţin
afirmată, dar la fel de reală, din partea altor ţări.
La ora actuală, în sistemul monetar instituit prin acordurile de la Kingston, obiectivul SUA a
fost în mare parte atins, în sensul că rolul monetar al aurului a fost de jure desfiinţat. Astfel,
statutul FMI în vigoare nu mai conţine nici o referire la aur ca etalon de măsură a valorii sau ca
mijloc efectiv de plată internaţional, conferind aceste funcţii DST. Ca urmare, cursurile valutare
nu se mai exprimă în aur, conturile FMI se ţin în DST, indicatorii pe care acesta îi calculează sunt
exprimaţi în DST, operaţiunile pe care FMI le efectuează sunt realizate în DST ş.a.m.d.
În aceste condiţii, ponderea aurului în rezervele valutare mondiale s-a redus foarte mult.
Conform unei statistici recente a "Comitetului mondial al aurului"1, cantitatea de aur deţinută de
sectorul oficial era în iunie 2010 de 30.462,8 t, echivalentă cu 970,8 mld $ (la preţul de
$1.179,25/uncia). Din această cantitate, cca. 29.000 27.069 t se află în posesia băncilor centrale sau
autorităţilor monetare ale statelor, restul aparţinând instituţiilor internaţionale. Ca pondere în
totalul rezervelor internaţionale, aurul reprezenta cca. 10.7% faţă de 90% în 1970 şi 50% 1986;
această pondere este mai mare în cazul ţărilor din zona euro, respectiv 58,9%.
Paralel cu diminuarea ponderii aurului în rezervele valutare ale statelor, a avut loc
dezvoltarea pieţei private a aurului. Cu toate acestea, din cauza conservatorismului
participanţilor, piaţa privată a aurului s-a dezvoltat mai lent decât piaţa financiară
internaţională, care este supusă influenţei globalizării şi inovării din domeniul financiar şi al
tehnologiei informatice şi comunicaţiilor. De asemenea, politica antiinflaţionistă eficientă a
autorităţilor din principalele ţări dezvoltate a determinat reducerea în continuare a rolului
tradiţional al aurului ca mijloc de tezaurizare şi, deci, scăderea cererii de aur de pe piaţa privată.
În acest context, opţiunile băncilor centrale se limitează la reducerea treptată - prin vânzări -
a stocului de aur pe care îl deţin, iar pentru cantităţile rămase în portofoliu, la utilizarea unor
instrumente de gestionare compatibile cu legile pieţei şi susceptibile să maximizeze venitul.
De fapt, la ora actuală, nu mai există nici un fel de motive obiective pentru care o bancă
centrală ar trebui să deţină rezerve de aur. Acesta este mai puţin lichid decât alte active,
randamentul său potenţial este scăzut, iar expunerea la riscul volatilităţii preţului este mare. De

1 - World Official Gold Holdings, June, 2010.

 283

aceea, autorităţile monetare din diverse ţări au continuat să vândă aur pe piaţa privată, unele
dintre ele lichidând aproape complet, în ultimul timp, stocul lor de aur.
Cu toate aceste evoluţii, care învederează reducerea treptată a rolului aurului ca activ de
rezervă, nu numai de jure, ci şi de facto, există încă unele ţări – printre care şi România – care, din
motive specifice (producţie autohtonă de aur mare, tradiţie, percepţie politico-istorică etc.),
păstrează încă în rezervele lor internaţionale cantităţi considerabile de aur. De exemplu, la 31
august 2010, rezerva de aur a Băncii Naţionale a României a fost de 103,7 (3.244 milioane euro).1
Uneori, are loc chiar o creştere a stocurilor de aur ale băncilor centrale din unele ţări: în
perioadele de turbulenţe economice şi politice; după evenimente neaşteptate, ca cele din 11
septembrie 2001; în perioade de inflaţie şi de corecţii majore ale preţurilor activelor externe, când
importanţa aurului creşte sensibil, fiind considerat un element de stabilitate şi de siguranţă etc.
Rezultă că aurul îşi păstrează, în continuare, un caracter ambivalent (marfă şi activ financiar),
poziţia sa fiind supusă presiunilor atât din partea autorităţilor monetare, care doresc să-şi
îmbunătăţească gradul de fructificare a rezervelor de aur pe care le mai deţin, cât şi din partea
producătorilor, care îşi văd ameninţate profiturile.
Prin urmare, perspectivele metalului galben rămân greu de estimat. Deşi nu mai constituie,
ca în trecut, elementul central al sistemului monetar internaţional, aurul este încă un bun activ
de rezervă, căutat de toată lumea, mai ales în perioade critice. Este adevărat că apariţia unor noi
active de rezervă, cum ar fi DST-ul creat de FMI, ori adoptarea unor monede unice, cum este
euro, creat de „Sistemul European de Bănci Centrale”, tinde să reducă treptat şi acest rol de
mijloc de rezervă al aurului, însă, deocamdată, moneda-cheie a sistemului monetar internaţional
continuă să fie cea care a avut acest rol şi în cadrul sistemului de la Bretton Woods: dolarul
american.

5.4. Rolul Drepturilor Speciale de Tragere

„Drepturile Speciale de Tragere”(DST) (Special Drawing Right – SDR) sunt anterioare

sistemului monetar internaţional actual, fiind create în cadrul sistemului de la Bretton Woods
(1969), ca un instrument de rezervă internaţional de natură să completeze rezervele valutare ale
ţărilor membre (constituite, la acea dată, din aur, valute convertibile şi poziţii de rezervă la FMI).
După cum am arătat, principiul cursurilor fixe - pe care s-a bazat sistemul de la Bretton
Woods - a fost pus în cauză începând cu anii ‘60, deoarece, în condiţiile epocii, menţinerea unor
cursuri fixe a implicat intervenţii costisitoare din partea ţărilor membre. În perioada respectivă,
principalele active de rezervă erau aurul şi dolarul american, însă, deoarece producţia de aur a
încetat să mai fie o sursă de active de rezervă suficientă şi fiabilă, iar creşterea continuă a
rezervelor valutare constituite în dolari impunea perpetuarea deficitului balanţei de plăţi

1 - http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=4452
 284

americane – fenomen care provoca, la rândul său, deprecierea dolarului -, s-a decis crearea unui
nou activ de rezervă internaţional, sub auspiciile FMI, si anume DST.
La puţin timp după crearea DST, sistemul de la Bretton Woods s-a dezorganizat, iar marile
ţări ale lumii au adoptat regimul cursurilor flotante. Conjugată cu dezvoltarea pieţelor de
capitaluri internaţionale, care a permis guvernelor solvabile să se împrumute cu uşurinţă pe
pieţele private, această evoluţie a permis atenuarea nevoii de DST.
În aceste condiţii, rolul DST ca activ de rezervă este, la ora actuală, destul de limitat:
rezervele internaţionale constituite în DST reprezezintă doar 4% din totalul rezervelor valutare
ale ţărilor membre.1 Deşi unele instrumente financiare private sunt libelate în DST, eforturile
depuse pentru promovarea utilizării acestuia pe pieţele private nu au cunoscut decât un succes
limitat. Ca urmare, la ora actuală, DST-ul serveşte, în primul rând, ca unitate de cont pentru FMI şi
pentru alte câteva organisme internaţionale şi, din această cauză, este rezervat exclusiv
operaţiunilor FMI cu ţările sale membre.
Natura DST nu este nici cea a unei monede şi nici cea a unei creanţe asupra FMI. Prin prisma
unei definiţii instituţionale, se poate spune că DST este o creanţă virtuală asupra monedelor liber
utilizabile ale ţărilor membre ale FMI, în sensul că deţinătorii de DST pot obţine, în schimbul DST,
amintitele monede.
Funcţiile monetare ale DST se bazează pe angajamentele asumate de ţările membre de a
deţine şi de a accepta DST, respectiv de a onora anumite obligaţii legate de operaţiunile
sistemului în DST.
FMI are două mijloace de a asigura onorarea obligaţiilor pe care sistemul DST le creează faţă
de monedele liber-utilizabile:
a) organizarea, pe bază de acorduri voluntare, a schimbului DST/monedă liber-utilizabilă
între statele membre participante;
b) desemnarea ţărilor membre a căror poziţie externă este puternică pentru a cumpăra DST
de la ţările membre a căror poziţie externă este slabă;
Valoarea DST a fost stabilită iniţial în aur, şi anume aceeaşi cantitate de aur ca şi dolarul
american (0,888671 g). În perioada de dezorganizare a sistemului de la Bretton Woods, definirea
DST în raport cu aurul şi-a pierdut raţiunea de a fi, iar ca urmare, în anul 1974, s-a hotărât
redefinirea valorii DST pe baza unui „coş” de monede. În prezent, acest „coş” cuprinde dolarul
american, euro, lira sterlină şi yenul japonez.
„Coşul” pe baza căruia este definit DST-ul se revizuieşte periodic (din cinci în cinci ani), astfel
încât monedele pe care le cuprinde să fie reprezentative pentru tranzacţiile internaţionale, iar
ponderile acestora să reflecte importanţa lor relativă în schimburile şi operaţiunile financiare
internaţionale. Ultima revizuire a componenţei „coşului” a avut loc în 2005, pe baza valorii
exporturilor de bunuri şi servicii şi a volumului rezervelor valutare libelate în fiecare monedă
care sunt deţinute de alte ţări.

1 - Reserve Accumulation and International Monetary Stability, IMF, April 13, 2010, p. 22.
 285

FMI calculează în fiecare zi valoarea DST în raport cu dolarul american, adunând valoarea în
dolari a următoarelor cantităţi de monede incluse în „coş”:
- dolarul american 0,6320
- euro 0,4100
- lira sterlină 0,0903,
- yenul japonez 18,4000
Valoarea monedelor respective se stabileşte pe baza cursurilor de schimb cotate la amiază pe
piaţa Londrei.
Valoarea DST este cotată zilnic pe pagina web a FMI. De exemplu, la data de 1 septembrie
2010, această cotaţie a fost următoarea:
1DST = 1,51472 USD,
1USD = 0,660186 DST.
Cursul unei monede oarecare faţă de DST se determină pe baza cursului de piaţă al monedei
respective faţă de dolarul american şi a cursului dolarului faţă de DST.
Rata dobânzii aferentă DST serveşte ca bază de calcul pentru rata dobânzii percepute de FMI
la finanţările ordinare (neconcesionale) pe care le acordă statelor membre, precum şi pentru rata
dobânzii plătite de FMI ţărilor membre creditoare (de la care s-a împrumutat).
Rata dobânzii la DST este stabilită săptămânal, pe baza mediei ponderate a ratelor dobânzii
reprezentative pentru anumite genuri de titluri emise pe piaţa monetară a ţărilor ale căror
monede intră în „coş”. Astfel, ratele dobânzii reprezentative pentru dolarul american şi pentru
lira sterlină sunt ratele randamentului bonurilor de tezaur emise de guvernul american şi,
respectiv, de guvernul englez; rata reprezentativă pentru euro este „Euribor” la trei luni (rata
dobânzilor interbancare active = rata dobânzilor plătite de băncile comerciale la creditele în euro
angajate de la alte bănci comerciale), iar rata reprezentativă pentru yen este rata bonurilor de
tezaur, cu o anumită scadenţă, emise de statul japonez.
Alocarea DST se face în funcţie de cota parte de capital subscrisă şi vărsată la FMI de fiecare
ţară membră. În modul acesta, o anumită ţară membră obţine pe gratis un activ pentru care nu
percepe şi nu plăteşte nici o remuneraţie. Totuşi, în cazul în care deţinerile de DST ale unei ţări
depăşesc nivelul alocărilor de care aceasta a beneficiat, ţara respectivă încasează o dobândă
pentru excedent; dimpotrivă, în cazul în care o ţară deţine o cantitatea de DST mai mică decât
nivelul alocat, plăteşte o dobândă pentru diferenţa respectivă.
Statutul FMI permite, de asemenea, anularea unor DST, însă, până acum, această prevedere
nu a fost niciodată aplicată. Precizăm că FMI nu-şi poate aloca DST sie însuşi.
Există două feluri de alocaţii:
a) Alocaţii generale. Decizia de a proceda la o alocare generală de DST se bazează pe
aprecierea FMI că există o nevoie globală şi pe termen lung de a completa rezervele valutare
existente. O asemenea decizie se referă la o anumită perioadă, numită „perioadă de bază” de
cinci ani.
Până în prezent, alocaţii generale au fost efectuate de trei ori. Prima alocaţie generală (9,3
mld. DST) a fost eşalonată în perioada 1970-1972 în tranşe anuale cvasi-egale. A doua (12,1 mld.
 286

DST) s-a realizat în perioada 1979-1981 în tranşe anuale. A treia alocaţie generală a fost aprobată
la 7 august 2009 pentru un volum de 161,2 mld. DST şi a intrat în vigoare la 28 august 2009.
Această din urmă alocaţie a avut ca efect creşterea rezervelor valutare ale statelor membre şi
alocaţiile lor cumulative de DST la cca. 74,13% din cotele-părţi de capital subscrise de ele la FMI.
b) Alocaţii speciale. Au fost decise în 1997, în scopul remedierii faptului că un mare număr de
ţări, care au aderat ulterior la FMI, nu au beneficiat niciodată de alocări de DST.1 O asemenea
operaţiune a fost efectuată în anul 2003 şi a avut ca efect dublarea totalului alocaţiilor, care au
ajuns la suma de 42,87 mld DST. O altă alocaţie specială a intrat în vigoare la 9 septembrie 2009;
ea a augmentat alocaţiile cumulative ale ţărilor membre cu 21,5 mld. DST, fiind repartizată în
funcţie de o rată de referinţă definită de cel de-al patrulea amendament la statutul FMI.
În legătură cu natura şi rolul DST, s-au purtat şi se poartă încă numeroase discuţii în literatură
şi la seminariile internaţionale. În cadrul acestor dezbateri, s-au formulat o serie de propuneri de
modificare a criteriului de alocare a DST (cotele-părţi de capital, care favorizează marile puteri),
ori de redistribuire a sumelor în DST deja alocate.
În general, aceste propuneri sunt de două tipuri:
1) Propuneri care urmăresc completarea resurselor FMI. Aceste propuneri tind spre reorientarea
DST alocate dinspre ţările membre industrializate spre ţările a căror nevoie de lichidităţi
internaţionale este acută. În măsura în care aceste propuneri implică utilizarea alocărilor de DST
pentru finanţarea balanţei de plăţi, fără a se ţine seama de cerinţele pe care FMI le practică în
mod obişnuit, alocările respective ar echivala cu o creştere a cotelor-părţi de capital ale ţărilor
beneficiare şi, deci, cu o creştere a creditelor acordate acestora de FMI.
2) Propuneri în favoarea finanţării dezvoltării. Aceste propuneri urmăresc legarea alocărilor de
DST de finanţarea dezvoltării şi de alte obiective specifice. Deocamdată, propunerile respective
nu pot fi puse în aplicare, deoarece implică modificarea statutului FMI. Nu este însă mai puţin
adevărat că DST-urile deţinute de un stat pot fi folosite şi în prezent pentru finanţarea
dezvoltării, şi anume prin utilizarea lor pentru cumpărarea de valută convertibilă de la alte ţări
sau organisme agreate.
Concluzia este că deşi nu toate problemele legate de alocarea şi utilizarea DST sunt rezolvate,
modul de definire şi rolul acestuia s-au modificat în cursul timpului, tendinţa fiind de a
transforma acest activ într-un element central al sistemului monetar internaţional. Măsura în
care acest obiectiv va fi atins depinde însă de modul în care sistemul monetar internaţional
însuşi va evolua.

1 Este vorba de cca.20% din numărul ţărilor membre.

287