UNIVERSITATEA DE STAT „B.

PHASDEU” DIN CAHUL

FACULTATEA DE ECONOMIE, INGINERIE ȘI ȘTIINȚE APLICATE
DEPARTAMENT BUSINESS ȘI ADMINISTRARE

Referat
Oferta de monedă, procesele economice
prin care diferite bănci oferă moneda.
Experiența Republicii Moldova în acest
domeniu.

La disciplina Teorie economică

Conducător ştiinţific: Gârneț V.

Autor: Volcov Nelea

Grupa academică: BA 2102

Cahul 2021
 Cuprins:
1. Oferta de monedă noțiuni generale- pag3- pag5
2. Oferta de monedă centralizată – pag5
3. Oferta exogenă de monedă – pag5- pag7
4. Oferta de monedă endogenă – pag7- pag9
5. Oferta de monedă concurențială – pag9- pag11
6. Principalele instrumente de politică monetară – pag11- pag13

7. Experiența Republicii Moldova în acest domeniu – pag13- pag14

8. Bibliografia – pag15

2
 Noțiuni generale

Oferta de monedă, exprimă punerea în circulație de monedă nouă de către instituții monetare
specializate. Oferta își manifestă existența atunci când resursele monetare ies din depozitele
băncii de emisiune și ale altor instituții emitente și încetează să existe atunci când resursele revin
în depozitele emitentului.

În sistemele monetare moderne, ofertanții de masă monetară sunt banca centrală și băncile
comerciale. Banca centrală oferă numerarul și baza monetară, băncile comerciale creează
moneda scripturală și diverse instrumente monetarfinanciare. De regulă, eferta de masă monatară
este legată de o operațiune de creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei creante bancare.
Cauzele care determină creșterea ofertei de monedă sunt: sporirea cantității, în expresie valorică,
a bunurilor economice supuse vânzării; acoperirea dificitului bugetului de stat pe calea
intervenției băncii centrale, la sesizarea trezoreriei, care reprezintă casierul staului; scăderea
vitezei de rotație a banilor; convertibilitatea monedelor străine în moneda națională; reținerea din
circulație a unei cantități de monedă de către anumiți agenți economici sau populație. Față de
asemenea cauze care generează oferta de monedă se folosesc diverse metode pentru creșterea
masei monetare în circulație, cum sunt: acordarea de credite de către orice bancă; emisiunea
monetară realizată de banca centrală; reducerea rezervei obligatorii instituite de banca centrală;
realizarea schimbului valutar al monedelor străine convertibile pe moneda națională.

Banca centrală este instituția care controlează sistematic oferta de monedă, din următoarele
motive:

 Banca centrală controlează oferta totală de numerar, în timp ce băncile comerciale pot
crea bani de cont în funcție de numerarul de care dispun;
 Băncile comerciale pot crea dau distruge depozitele numai în aria relației dintre numerar
și depozite. Băncile comerciale creează bani atunci când oferă cu împrumut, însă
concomitent se distruge o cantitate egală de bani de cont când un împrumut se restituie
băncii, adică se revine la situația anterioară creării depozitului.

Pe termen scurt oferta de monedă este perfect inelastică. Atunci când cantitatea de
monedă oferită (M) crește, rata dobânzii (d')scade și invers, relație ce are relevanță pentru
sporirea sau diminuarea ofertei pe o perioadă sau la un moment dat. Multiplicatorul monetar
sau al băncilor reprezintă coeficientul care arată câtă monedă se creează de băncile
3
comerciale pentru fiecare u.m. numerar. El relevă că moneda creată de băncile comerciale
este un efect multiplu al rezervei lor inițiale sau al bazei monetare. Aceasta se mai numește și
multiplicator al monedei scripturale sau multiplicator al creditului. Cu ajutorul lui se mărește
oferta de bani, astfel că fiecare unitate monetară introdusă în sistemul monetar permite
sistemului să amplifice cantitatea de monedă aflată în conturile de depozite bancare la
vedere. În esența, aceasta este un aranjament monetar fundamental pe un lanț de datorii care
îi face pe indivizi să se comporte ca și cum ar exista mai mulți bani. Deși sub acest aspect
material nu s-a creat nici un ban în plus, realitatea se desfășoară ca și când ar fi mai mulți
bani- numerar. Acest proces se încadrează în creația monetară în care sunt implicate băncile
comerciale sau, în contextul mai larg, instituțiile de credit, pe de o parte Banca Centrală, pe
de o parte, folosind mecanismul creditelor. Banca Centrală exercită controlul asupra acestui
proces, deținând monopolul prin moneda centrală, denumită și „moneda de prim rang”, în
care se includ: suma bancnotelor aflate în circulație și activele ce aparțin băncilor și
trezoreriei și care se regăsesc în pasivul bilanțului Băncii Centrale.[1]

Spre deosebire de cererea de monedă, oferta de monedă este un concept simplu, care
desemnează cantitatea de monedă pusă la dispoziția indivizilor de către autoritatea monetară.
Datorită acestui aspect, cantitatea de semne monetare oferită este exprimată în termeni
nominali, spre deosebire de cererea de monedă, care este exprimată în termeni reali, întrucât
ofertantul mu are posibilitatea exercitării unui control direct asupra prețurilor. Măsurarea
ofertei de monedă este simplă, în comparație cu cea a cererii de monedă, în funcție de
explicația care este aleasă pentru cantitatea de monedă emisă.

Responsabilitățile în care cererea monedei și circulația acesteia, revin în prezent,

sistemelor bancare și financiare, însă, neexistând două sisteme naționale identice, rezultă că
oferta de monedă poate lua forme diferite în funcție de natura instituțiilor, evoluția istorică și
situarea geografică. Astfel, pentru înțelegerea ofertei de monedă, aceasta trebuie completată
cu analize generale, care să furnizeze o viziune mai cuprinzătoare asupra fenomenelor.
Analiza ofertei de monedă prezintă și o dimensiune normativă, prin care se caută
determinarea unor sisteme de emisiune mai eficientă și cărora, economiștii le acordă o atenție
particulară. Deși cadrele instituționale ale ofertei de monedă nu sunt întotdeauna identice,
totuși mecanismele și componentele determinate ale ofertei de monedă sunt suficient de
„tipice” pentru a da loc unei analize cu caracter general. Reflexiile asupra ofertei de monedă
au deținut înainde de secolul al XX-lea, locul principal în cadrul analizei monetare, după care
prioritatea a fost acordată cererii de monedă. După anii '60 ca urmare a unor evenimente
monetare majore, analiza ofertei de monedă a redobândit importanța cuvenită, iar aspectul
4
normativ a regăsit accente deosebite. După cum se prezintă în literatura de specialitate oferta
de monedă, poate fi realizată la nivel centralizat, în cadrul sistemelor bancare ierarhizate și la
nivelul băncilor libere, emitente de monede concurențiale (după cum oferă modelul Bănci
Libere, din secolul XVII-XVIII)[2]

Oferta de monedă centralizată

Moneda emisă de autoritățile monetare dintr-o țară este desemnată cu termenii: moneda
centrală, moneda cu înaltă putere, moneda fiduciară sau monada de bază. Dreptul de
batere a monedei de căte seniorii feudali și ulterior , de către instituțiile monetare centrale
este desemnat, în prezent, cu termenul seigneuriage. Moneda rezultată din această operațiune
reprezintă doar o parte din oferta totală de monedă, datorită existenței băncilor comerciale, de
rang secundar și datorită aptitudinii lor de a produce moneda scripturală sau moneda de bază.
Dat fiind faptul că moneda de bancă are acoperire în moneda de bază, rezultă că oferta de
monedă se reduce la moneda de bază, dacă acoperirea monedei de bancă este de 100%. În
sistemele bancare contemporane, moneda de bancă este acoperită, doar printr-o fracțiune d
moneda de bază, iar băncile dispun de un seigneuriage bancar respectiv, de puterea de a crea
moneda.

Analiza ofertei de monedă centralizată conduce la stabilirea unei distincții între caracterul
exogen și cel endrogen al ofertei, după cum se consideră ca Banca Centrală deține sau nu
controlul asupra cantității de monedă. Astfel, oferta este exogenă, în măsură în care Banca
Centrală deține puterea de a regla nivelul cantității de monedă, injectând într-o manieră
discreționară, moneda de bază. Corelația dintre moneda de bază și moneda de bancă este
posibil de realizat prin multiplicatorul creditului, care asigură trecerea de la un niveldat al
monedei de bază la cantitatea totală de monedă. Caracterul exogen al ofertei de monedă este
frecvent în analizele de tip monetarist. Dacă se consideră că Banca Centrală nu poate acționa
de manieră

Discreționară, atunci oferta de monedă este considerată endogenă, respectiv este

determinată de comportamentul economic al diverselor agenți ai băncilor. După cum oferta
de monedă este considerată ca o variabilă exogenă sau endogenă, mijloacele utilizate și
rezultatele scontate în domeniul politicii monetare sunt diferite.[2]

Oferta exogenă de monedă

Cazul cel mai simplu al ofertei exogene de monedă este acela în care moneda de bancă este
integral acoperită de moneda de bază. Un asemenea sistem, curezerva 100%mu a existat

5
niciodată, dar este preconizat de anumiți autori, chiar în cadrul unui sistem centralizat. Pentru
Fisher 1935 sau pentru Maurice Allais 1993 obiectivul unei monede este de a asigura un
control total al autorității minetare asupra ofertei de monedă, cu scopul eliminării
instabilității datoare băncilor de rang secundar. Astfel, inflația și deflația, ciclurile economice
și riscurile de panică bancară ar fi, în opinia autorilor, mai bine gestionate și chiar
eliminate.Un sistem de 100% este o concepție „angelică” asupra băncii centrale, care, însă nu
garantează calitatea acțiunilor sale. În varianta unei rezerve diferite de 100%, rezultă că
băncile pot crea, pornind de la o monedă de bază, moneda de bancă, potrivit
principiului„ loans makes deposits” (împrumuturile fac depozitele), care conduce la un
proces de multiplicare a creditului, analizat pentru prima dată în anul 1920 de către Chester
Phillips.

Multiplicatorul creditului și moneda de bancă

Pentr a demonstra mecanismul de multuplicare al creditului se consideră ca sistem bancar

este ierarhizat, iar creația monetară este controlată de banca cantrală. Se consideră, astfel, un
depozit inițial D(format din moneda de bază) constituit de o bancă oarecare „i” din sistemul
bancar. Dacă această practică o rată de acoperire, respectiv reține în casă α% din depozitul
inițial, rezultă că poate acorda sub formă de credit un împrumut D(1-α). Împrumuturile
acordate se vor regăsi în sistemul bancar în depozitele ale altor bănci, care, de asemenea, vor
conserva sub formă de numerar coeficientul α din depozitele constituite și se va acorda un
împrumut la nivelu (l-α)D.

Analiza multiplicatorului creditului permite a se pune în evidență condițiile necesare unui

control centralizat al ofertei de monedă. Pentru aceasta e necesar ca nivelul coeficientului K
să fie determinat, iar cantitatea de monedă de bază, D, să fie gestionată și administrată. În
ceea ce privește determinarea multiplicatorului K, analizele monetare propun două variante:
valoarea constantă sau nivel variabil, în fucție de evoluția economiei.

Un nivel constant al coeficientului K admite o stabilitate a comportamentului băncilor în

materie de reținere a numerarului, ca și al publicului în domeniul utilizării biletelor de bancă
(B). În asemenea condiții, determinarea coeficientului K este o problemă empirică, dar cu
dificultăți de interpretare. Lucrările economice ale autorilor Friedman și Schwartz și cele ale
economiștilor Băncii Federale din St. Louis, au evidențiat pe cazul SUA o mare stabilitate a
multiplicatorului pentru perioada anilor 60-70. În schimb, pentru cazul Franței, diverși autori
au ajuns la concluzii diferite: preferința publicului pentru bancnote este stabilă, în decursul

6
 unei perioade scurte, iar multiplicatorul este instabil, pe termen scurt, ca urmare a
instabilității parametrilor care intră în formula de calcul.

Referitor la gestionarea bazei monetare, dificultățile pot proveni din relațiile cu exteriorul
sau din conflictele care se manifestă între obiectivele formultate de autoritățile monetare.
Sursele de creație ale monedei de bază, care sunt reprezentate de contrapartidele masei
monetare, sunt, în mod inegal, gestionate de banca centrală. Abordarea monetară a balanței e
plăți externr și a cursului de schimb antrenează dificultăți ale băncii centrale în ceea ce
privește controlul masei monetare, de unde rezultă că numai un sistem de rate flotante
permite absorbirea fluctuațiilor din relațiile cu străinătatea. În condițiile unei oferte de
monedă exogenă, problemele monetare par a se rezolva mai ușor, iar analiza monetară este
simplificată, întrucât poate fi identificată cererea de monedă.[2]

Oferta de monedă endogenă

Oferta centralizată de monedă este endogenă atunci când se consideră că autoritățile

monetare nu decid, la modul discreționar asupra cantității de monedă existentă. O asemenea
situație este posibilă, atunci când datorită unor cauze proprii sistemelor bancare ierarhizate,
legătura dintre moneda de bază și oferta totală de monedă nu este stabilă, ceea ce conduce la
respingerea logicii multiplicatorului monetar. Endogenitatea ofertei de monedă a fost
explicată la un mod diferit, de următoarele curente de analiză:

 Curentul de inspirație neo-keynesiana numit „New Wiew”

 Curentul numit„oferta de monedă și de credit” cu aplicare în Franța
 Curentul de analiză economică a deciziilor publice aplicate băncii centrale „Public
Choise”

Punctul comun al acestor curente este acela că privilegiază analizele bazate pe

comportamentul rațional al agenților și fundamentează microeconomic oferta centralizată de
monedă.

Curentul „New Wiew”

Aceasta desemnează o concepție asupra fenomenelor monetare și financiare elaborată la

sfârșitul anilor '50 și acordă prioritate următoarelor elemente principale:

 Lichiditatea în raport cu moneda;

 Rolul intermediarilor financiari comparativ cu băncile;
 Rolul ratei de dobândă în comparație cu baza monetară.
7
 Ideile ce pot fi reținute în cadrul acestei analize sunt următoarele:

 Sistemul bancar nu poate crea moneda decât dacă publicul dorește să o dețină;
 Ca și publicul, instituțiile financiare și bancare prezintă comportamentele de „alegere a
portofoliilor”, care condiționează oferta șor de credite sau depozite;
 Arbitrajul între activele financiare și cele monetare se realizează în funcție de rata
dobânzii;
 Multiplicatorul creditului depinde de nivelul ratei de dobândă, dar acesta chiar flexibil,
nu permite luarea în considerare a comportamentului tuturor instituțiilor;
 Autoritățile monetare ar trebui să acționeze, mai degrabă, asupra nivelului ratei de
dobândă, decât asupra monedei de bază, ceea ce ar permite controlul asupra ansamblului
instituțiilor financiare.

Curentul „Oferta de monedă și de credit”

În cadrul acestui curent se susține că oferta de monedă este endogenă, întrucât depinde de o
ofertă de credit decisă fr băncile de rang secundar, ceea ce semnifică faptul că moneda de bancă
nu poate fi determinată mecanic prin baza monetară, ci prin intermediul creditelor distribuite.
Dacă C este nivelul creditelor și , reprezintă diferența dibtre moneda de bancă și moneda de
bază, atunci se poate scrie:

C = (1-α)Mb, respectiv

Mb =

iar din ecuatia ofertei totale de moneda rezulta M=(1+β)Mb de unde rezulta ca M= C

Astfel, oferta de credit evidențiază un comportament de maximizare a profitului băncilor, ale

căror decizii se impun unei bănci centrale „pasive” în ceea ce privește emisiunea de monedă de
bază. O asemenea funcționare, inversă, în raport cu multiplicatorul creditului este caracteristica
economiilor de „îndatorare” cum a fost în cazul economiei franceze până în anii '90.

Demonstrarea caracterului endogen al ofertei de monedă a fost realizată de către J.R.Hicks

1974 care a demonstrat că în cadrul unei companii pot fi distins două sectoare diferite: un
autosector care își satisface nevoile de lichiditate ca urmare a deținerilor de active lichidw și un
sector de îndatorare, numit și over-draft sector, ca urmare a posibilităților de împrumut. Î funcție
8
de aceste diferențieri este posibilă și diferențierea între sistemele financiare și bancare existând o
relație de cauzalitate între moneda de bază și moneda de bancă. De asemenea există și sisteme în
care rolul băncii este pasiv, iar relația de cauzalitate dintre moneda de bază și moneda de bancă
se scrie sub forma divizorului creditului.

D = (α+β) M

Curentul „Public Choise”

Comportamentul birocratic al băncii centrale antrenează efecte asupra nivelului ofertei de

monedă, care sunt, la rândul lor controversate. S-a putut demonstra că maximizarea bugetului
discreționar conduce la restrângerea ofertei de monedă, întrucât adoptarea unei politici restrictive
este însoțită de creșterea produselor financiare ale băncii. De asemenea, comportamentul
birocratic al băncii conduce la creșterea ofertei de monedă. Pentru a-și justifica cheltuielile
generale sporite, banca majorează volumul refinanțărilor și sporește nivelul activității.
Comportamentul birocratic al băncii centrale necesită și analiza modului de formulare al
obiectivelor de politică- monetară și al independenței față de factorul politic, ideea reținută fiind
aceea ca un compromis între guvern și autoritățile monetare din punct de vedere al formulării
obiectivelor, generează o dublă pierdere pentru bancă.[2]

Oferta de monedă concurențială

În favoarea unui sistem al ofertei de monedă controlat de Banca Centrală, care deține
monopolul asupra producției de monedă, stau mai multe argumente, astfel: producția de monedă
nu poate fi lăsată în grija pieței, întrucât aceasta nu are capacitatea de a furniza un sistem stabil al
ofertei de monedă; sistemul concurențial de monedă, existent în perioada sec XVIII-XIX,
cunoscut sun denumirea Banca Liberă, nu mai poate fi adoptat, în prezent datorită următoarelor
cauze:

 Moneda emisă este rezultatul unui monopol natural

 Băncile sunt generatoarele permanente ale riscului lipsei de lichidități
 Piața nu poate face față panicilor bancare.

Conceptul de monopol- natural explică situația în care costurile marginale de producție sunt
descrescătoare atunci când producția crește. În plan monetar, această abordare semnifică două
aspecte: nivelul scăzut al costurilor de producție a monedei și costurilor de gestionare a

9
rezervelor. Din punct de vedere al costurilor de producție a monedei trebuie precizat caracterul
limitat al acestora: cheltuielile de tipărire și de gestionare a monedei scriptuale precum și
cheltuielile fixe(amortizarea materialelor) astfel încât costurile marginale se dovedesc a fi
descrescătoare.

Gestiunea încrederii necesită în ptimul rând un contract între bancă și particulari, prin care să se
precizeze angajamentele băncii cu privire la calitatea produsului și în al doilea rând, necesită un
capital pe care banca trebuie să il constituie. În cazul producției centralizate de monedă, nu este
necesar capitalul de încredere, întrucât statul și încrederea sunt sinonime. Costurile de gestionare
a rezervelor sunt incluse în costul de producție al monedei, întrucât este cazul unor lichidități
imobilizate. Cererea de rezerve la nivel unei bănci centrale prezintă două componente: o cerere
medie de rezerve, care corespunde nivelului anticipat de bancă, pentru a face față operațiunilor
obișnuite și de compensare interbancară, și o cerere de rezervă de precauție pentru acoperirea
unor erori de anticipare a cererii medii. Cererea optimă de rezerve, poate fi determinată prin
aplicarea legii rădăcinii patrate, potrivit căreia „cererea de rezerve evoluează în funcție de
rădăcina patrată din volumul fondurilor schimbate îm timpul compensării”. Teoria implică ideea
că o bancă mare prezintă un avantaj competitiv în raport cu cele de mică dimensiune, și de
asemenea probează ca băncile trebuie să atingă o dimensiune critică în raport cu piața, în scopul
minimizării costurilor de gestionare a rezervelor. În scopul justficării monopolului natural al
monedei centrale s-au utilizat argumentele de mai sus, și analiza poate fi completată și cu
aspectele ce țin de fragilitatea sistemului bancar.

În contextul unei instabilități accentuate a sistemului bancar, Banca Centrală trebuie să

îndeplinească rolul de supraveghere și control asigurând refinanțarea băncilor. Un aport esențial
în analiza riscurilor cu care se confruntă băncile, ca și cauză a monopolului asupra monedei al
Băncii Centrale, îl au analizele din cadrul noii teorii financiare. Potrivit acesteia, asimetria
informației pe piața financiară antrenează o serie de efecte asupra creditelor cât și asupra
debitelor. Asimetria informației este inerentă activelor financiare, întrucât prețurile pe piața
financiară nu reflectă totalitatea informațiilor și îl vizează în special pe creditor, care nu deține
toate informațiile asupra atitudinii viitoare a debitului. Astfel, asimetria îi conduce pe agenți să
acționeze, fie pentru a beneficia prin comportamente oportuniste, fie pentru limitarea efectelor
neașteptate. Aceste reacții sunt luate în considerare de teoria de agent și teoria semnalelor:

 Potrivit primei teorii, relațiiler „principal-agent! Permit reducerea costurilor de

tranzacționare, dar necesită punerea în aplicare a unui mecanism de supraveghere din
partea agentului;
10
  Teoria semnalelor explică mijloacele pe care le utilizează agenții pentru a se diferenția
de alți agenți cu componente mai puțin benefice.

În acest context banca este specială, întrucât acționează ca un producător de informații, motiv
pentru care dispune de un avantaj în colectarea informațiilor și în supraveghere, ceea ce se
constituie într-un alt argument în favoarea unei oferte de monedă la nivelul Băncii Centrale.

Oferta de monedă nu trebuie lăsată la îndemâna sistemului bancar și datorită crizelor produse
de panicile bancare. Teoretic , panica bancară este explicată prin: teoria bulelor speculative,
teoria informației incomplete, teoria reglementărilor. Pentru teoria bulelor speculative, starea de
panică bancară este provocată prin observațiile fiecărui agent asupra comportamentului altora, în
schimb teoria informației incomplete, demonstrează că panica bancară își are originea într-o
insuficientă informare asupra comportamentului băncilor. Ultima teorie, cea a reglementărilor
abordează aspectele din punct de vedere istoric și sugerează că panicile bancare sunt datorate
efectelor negative ale unui control excesiv. Această teorie susține, în esență, că stabilitatea
monetară se poate obține, mai degrabă, în condiții de libertate bancară decât în condiții de
control.[2]

Principalele instrumente de politică monetară

Principalele instrumente de politică monetară folosite de majoritatea băncilor centrale sunt:

instrumente directe, indirecte, alte instrumente de conducere a politicii monetare.

Instrumentele indirecte sunt:

a) Facilitățile de refinanțare și de depozit sunt instrumentele prin care băncile comerciale

au acces la resursele de finanțare sle băncii centrale, respectiv au posibilitatatea de a plasa
la banca centrală resursele bănești disponibile. Ratele dobânzilor la aceste facilități
crează, de regulă, coridorul dobânzilor pieței monetare. Aceste operațiuni sunt demarate
de băncile comerciale.
b) Operațiunile de piață sunt instrumentul predilect în economiile dezvoltate incluzând:
operațiuni de refinanțare; operațiuni de vânzare cumpărare de active eligibile însoțite de
contracte de răscumpărare, când proprietarul inițial al titlurilor de stat revine,după
derularea tranzacției, în posesia acestor operațiuni de vânzare cumpărare definitivă în
care dreptul de proprietate asupra titlurilor de stat tranzacționate se schimbă în urma
efectuării operațiunii etc. Operațiunile open market sunt inițiate de banca centrală.

11
c) Rezervele minime obligatorii sunt în esența disponibilității băncilor, în moneda
națională sau în valută pe care acestea le păstrează în cont la banca centrală. Astfel banca
centrală contolează oferta de bani prin injectarea sau absorbția de lichidități din sistemul
bancar

Instrumente directe sunt controlul direct al volumului creditului; controlul direct al ratelor
debânzilor

Alte elemente de conducere a politicii monetare sunt manevrarea dobânzilor directoare ale
băncii centrale; modificarea cursului de schimb al monedei naționale; modificarea nivelului
rezervelor internaționale; persuasiunea adică instrumentele prin care banca centrală își
folosește autoritatea pentru a convinge băncile și celelalte instituții financiare de necesitatea
modificării nivelului dobânzilor practicate, a structurii acestora sau a marjelor dintre ele și în
privința politicii de creditare a clienților.

Rezultă că piața monetară implică mai multe segmente ca: piața scontului, piața
interbancară, piața certificatelor de depozit, piața efectelor de comerț, piața eurovalutelor.
Realitatea monetară are deci o mare complexitate astfel că ea este urmărită sistematic prin
instituțiile bancare specializate care reglează masa monetară operând asupra cererii și ofertei
de monedă în relația cu circulația bunurilor pe piață. Astfel se urmărește echilibru piețe
monetare.

Echilibru pieței monetare este influențat de mai mulți factori , între care rata dobânzii
deține o pondere însemnată. La o anumită dimensiune a ratei dobânzii, presupunând celelalte
condiții neschimbate, mișcarea cererii și mișcarea ofertei de monedă tind spre obținerea
echilibrului pieței monetare.Starea de echilibru a pieței monetare se realizează atunci când, la
o anumită mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu cerea de monedă, ambele
fiind egale cu cantitatea masei monetare de echilibru.

Oferta de monedă infuențează echilibru pieței monetare asftel: mărirea ofertei de minedă
determină diminuarea ratei dobânzii și sporirea masei monetare tranzacționate pe piață;
cantitatea de monedă suplimentară nu poate fi absorbită decât dacă se reduce rata dobânzii
care la rândul ei duce la creșterea cererii de monedă. Reducerea ofertei de monedă determină
creștrea ratei dobânziiși scăderea cantității de monedă tranzacționată pe piață. De asemenea,
mărirea ratei dobânzii este generată de lipsa acută de monedă care să se vehiculeze cu o rată
redusă a dobânzii, lipsa ce infuențează tot mai puternic în direcția sporirii ratei dobânzii.

12
 Echilibru pieței monetare este complex și dinamic tocmai datoriotă specificității
mecanismului în care se corelează cerea și ofert ade monedă, prin sistem bancaraa, care
manevrează rata dobânzii, în funcție de interesele proprii ca și de solicitările clienților. Iată
de ce pentru aprecierea echilibrului pieței monetare trebuie să se aibă în vedere și
următoarele aspecte: intresele agenților economici de a poseda moneda și a o utiloiza în
tranzacții protejate de risc; urmărirea cu prioritae de către agenții economici a puterii de
cumpărare a încasărilor în raport cu expresia nominală a acestora, ceea ce înseamnă că
cererea de monedă reprezintă o cerere de încasări reale; costul oportunității deținerii banilor
lichizi în raport cu plasamentul acestora cu o anumită dobândă; încasarea monetară ca
funcție crescătoare e venit și funcție descescătoara de mărime a ratei dobânzii, adică
elasticitatea pe termen lung a cererii de monedă, în raport de venit și de rata dobânzii; relația
dintre stocul de masa monetară, viteza de roatație a monedei și creșterea prețurilor. Echilibrul
pieței monetare are un rol însemnat ce decurge din semnificația tot mai mare pe care o
dobîndește moneda în economia contemporană..[1]

Experiența Republicii Moldova în acest domeniu

Sistemul monetar este o formă de organizare monetară, organizată de stat. Banii de circulație
și de credit reprezintă fundamentul oricărui sistem financiar funcțional. Așadar sistemul monetar
al Republicii Moldova include următoarele elemente:

 Moneda națională este leul moldovenesc și este afișat de scara prețurilor;

 Bancnotele – sunt monedele și bancnotele aflate în circulație;
 Metodele de organzare a circulației monetare;
 Legislația de reglementare a circulației monetare.

În Moldova ca și în alte țări bancnotele nu au proria lor valoare. Ele își păstrează rezistența prin
realizarea funcției de mijloc de circulație, măsurii a unor valori, mijloc de plată și economie.

Caracteristicile generale ale sistemului monetar din Republica Moldova.

Moneda națională este stabilită prin legislația monetară. Cu ajutorul ei sunt exprimate prețurile
bunurilor și serviciilor realizate în țară. Unitatea monetară a Republicii Moldova este leul
mondovenesc și este îmărțit în unități mai mici: 1 leu conține 100 de bani. Acest lucru definește
sistemul zecimal de diviziune în cadrul sistemului economic al Moldovei . La rândul său mineda
este necesară pentru exprimarea scării prețurilor.
13
Scara prețurilor reprezintă o măsură prin care este exprimată în unități monetare valoarea
anumitor bunuri și servicii. De asemenea, cu ajutorul prețului se manifestă puterea de cumpărare
a populație din Moldova, precum și funcția banilor în măsurarea valorii mărfurilor și serviciilor
prestate.

Tipurile de bani ca mijlocul legal de plată sunt evaluate prin monedele afltae în prezent în
circulație. Ele sunt emise de către Banca Națională a Moldovei. Totodată această instituție
prezintă mostrele și denumirile bancnotelor noi aprobate. În sistemele economice moderne sunt
utilizati:

 Banii de credit, banii de hârtie și de schimb;

 Banii fără numerar: nominalele din conturile bancare.

Tipurile și natura fondurilor din sistemul monetar al Republicii Moldova sunt afectate de gradul
de dezvoltare a politicii creditare și a relațiilor economice în interiorul statului. Până în prezent
volumul banilor fără numerar în sistemul monetar din Moldova variază de la 80-95% din totalul
fondurilor.

Emisia și circulația bancnotelor se efectuiază în conformitate cu normativele stabilite de

Legislația în vigoare. Deprul de executare a operațiunilor de eliberare și retragere din circulație a
banilor este oferit Băncii Naționale a Moldovei și organului executiv, reprezentat de către
Trezoreria de stat.

În Republica Moldova se folosesc următoarele reguli de reglementare a circulației monetare:

 Banca Națională a Moldovei este dotată cu dreptul monopilistic de emisie și organizare a

circulației numerarului;
 Organizarea plăților fără numerar de asemenea este efectuată de către Banca Națională
prin implememtarea sistemelor de reglare, ordonare și de decontare a licențelor. De
asemenea de această institție financiară sunt stabiliți termenii și standardele de
reglementare a plăților fără numerar.

Astfel, sarcina principală a autorităților financiare este controlul inflației și reglementarea

circulației monetarea. Stabilitatea monedei naționale se realizează datorită politicii fiscale
eficiente urmărite de către Banca Națională a Moldovei, precum și monitorizării riguroase a
ratelor de creditare și a ofertelor de numerar.[3]

14
 Bibliografie
1. https://www.creeaza.com/afaceri/economie/Cererea-si-oferta-de-moneda794.php
2. https://ru.scribd.com/doc/24231372/Cererea-Si-Oferta-de-Moneda
3. https://banci.org/article/harakteristiki-moldavskoj-denezhnoj-sistemy-271

15