ECHILIBRUL MONETAR ÎN TEORIA ȘI POLITICA

MONETARA

PROFESOR COORDONATOR: STUDENT:

ZĂPODEANU DANIELA DOROFTEI GABRIEL
 ECHILIBRUL MONETAR

Echilibrul monetar este atunci când există echilibru în reinvestiții și economii, specifice
pieței de bunuri și servicii, iar a doua expresie a echilibrului monetar, care rezultă din
confruntarea dintre cererea și oferta de monedă.
 CEREREA SI OFERTA DE MONEDA

Cererea de monedă reprezintă cantitatea totală de bani necesară agenților economici și

determinată de utilitățile acesteia, respectiv nevoia de numerar pentru schimburile curente
(care la rândul lor depind de mărimea venitului și perioada de timp între încasare și cheltuirea
acestuia), necesitatea unor plăți neprevăzute în situații neașteptate, modificarea ratei dobânzii.
Oferta de monedă cuprinde cantitatea de monedă pusă la dispoziția populației, agențiilor
economici de către sistemul bancar(Banca Centrală și celelalte banci). Oferta de monedă nouă
este de obicei legată de o operațiune de creditare iar inversul acesteia, adică rambursare a unui
efect de comerț sau a unei datorii oarecare în favoarea unei bănci, echivalează cu o reducere a
masei monetare.
CARACTERISTICILE CERERII ȘI OFERTEI DE MONEDĂ

• Analiza clasică a cererii de monedă - se bazează pe teoria cantitativă a cererii de

moneda.Acesta are ca punct de plecare ecuația schimburilor lui Fisher, care a permis,
ulterior, construcția ecuației Scolii de la Cambridge.
• Analiza Keynesiană a cererii de monedă - Analiza cererii de monedă propusă de către
Keynes pune accentul pe rolul monedei ca rezervă a valorii și distinge o cerere de
monedă ” Speculativă’’ și o cerere de monedă în vederea realizării tranzacțiilor.
 ANALIZA CONTEMPORANĂ A CERERII DE
MONEDĂ
Gestiunea portofoliilor – analiza care se bazează pe gestiunea portofoliilor este legată,
în mod direct, de analiza lui Keynes și într-o asemenea abordare moneda reprezintă un activ
precum toate celelalte tipuri de active, lipsită de calități specifice,riscând, astfel, de a fi
discreditată în calitatea de instrument al politicii monetare.
 TEORIA LUI MILTON FRIEDMAN

Funcția de cerere a monedei este tratată de către Milton Friedman ca o problemă de alegerea
activelor.Punctul de pornire al analizei sale îl constituie definiția pe care o dă partimoniul sau
bogăției.Patrimoniul agenților economici compus din active financiare reale precum și din active
umane dă naștere unui flux de venituri din muncă. Pentru Friedman, variabila care furnizează cel
mai bine un indice al bogăției umane și nonumane, este venitul permanent. Accentuând rolul
banilor și acordând o mai mare credibilitate forțelor de autoechilibrare a pietei, teoria monetaristă a
lui Milton Friedman detronează modelul keynesist al echilibrului și propune un model nou, în
cadrul căruia variațiile masei monetare reglează ritmurile activității economice. Acest model
dorește să demonstreze importanța primordială a cantității de monedă asupra activitații economice.
 POLITICA ECONOMICA

Prin Politica Economică se înțelege influențarea economiei prin măsuri politice, prin
intermediul statului, respectiv al puterii legislative. Trecerea de la teoria economică la
cercetarea economiei ar trebui să se desfășoare fără probleme, în practică se observă totuși o
diviziune spre o teorie de sine stătătoare. O deosebire aproximativă ar putea fi găsită în
politica ordinii și politica procesuală. Prima are ca scop condițiile în care subiecții iau anumite
decizii, cea de-a doua subliniază faptul că statul apare sau singur pe piață sau schimbă în mod
direct variabilele endogene. Constitutive pentru politica economică sunt conflictele de scopuri
(Trade-offs), pentru care pătratul magic este un exemplu. Știința politicii economice se ocupă
cu principiile organizatorice ale sistemelor economice și cu procesele economice.
 POLITICA MONETARA

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca centrală, trezoreria etc.)
influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți
indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a
activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.).
• creșterea economică durabilă
• ocuparea deplină a forței de muncă
• stabilitatea prețurilor
• stabilitatea ratelor dobânzii
• stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea balanței de plăți)
• stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare
 INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE

Operațiuni pe piață deschisă (open-market) - Operațiunile pe piață deschisă

reprezintă activitatea băncii centrale pe vânzare și cumpărare de titluri ale pieței monetare.
Prin intermediul acestor operațiuni autoritățile monetare modifică rezervele băncilor și
indirect influențează cantitatea de monedă în circulație. Atunci când banca centrală vinde
titluri, ea retrage o parte din lichiditățile băncilor și micșorează oferta de monedă în
circulație. În cazul invers, al cumpărării de titluri, banca centrală „injectează” lichiditate
suplimentară, majorând masa monetară.
 Rata rezervelor obligatorii – Sistemul rezervelor obligatorii presupune obligația băncilor
de a păstra depozite la banca centrală. Mărimea acestor depozite (rezerve) se stabilește în
dependență de suma mijloacelor bănești atrase de la agenți economici și de rata de rezervare.
Rata dobânzii poate, de asemenea, să depindă de cererea de bani prin intermediul unei baze
monetare sau prin direcționarea diferențelor de bani reali. Atunci când autoritatea monetară
mărește rata de rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve suplimentare, micșorându-
se astfel potențialul de creditare a economiei și de creare de depozite noi. În cazul invers, al
micșorării ratei rezervelor obligatorii, băncile au posibilitatea de extindere a activităților de
creditare. Unele țări (Canada, Elveția, Australia) au renunțat la sistemul rezervelor obligatorii.
 Ratele dobânzii - Cantitatea de monedă aflată în circulație poate fi influențată și prin
modificarea ratei de bază (ratei dobânzii percepute pentru creditele băncii centrale) sau a ratei de
rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate de bănci). Atunci când autoritatea
monetară coboară rata sa de bază, ea stimulează interesul băncilor pentru refinanțare, respectiv
solicitarea mai multor împrumuturi. Acestea se folosesc pentru creditarea economiei naționale și
provoacă majorarea masei monetare. În cazul invers, al creșterii ratei de bază, banca centrală
„scumpește” creditul său, descurajând practica de refinanțare și micșorând potențialul băncilor de
a credita economia. Teoriile formulate privind cererea de moneda s-au extins in mod firesc asupra
echilibrului monetar, care a devenit in secolul XX componenta de baza a teoriei monetare.
VA MULȚUMESC PENTRU ATENȚIA ACORDATĂ