PIAŢA MONETARĂ

Banii, conform dicţionarului economic, reprezintă „un activ special, care, în baza unei convenţii general
acceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului şi de măsură a activităţii economice; denumirea
generică pentru toate tipurile de monedă şi semne ale valorii”.
Definirea noţiunii de „monedă” reprezintă un subiect de dezbatere pentru mulţi teoreticieni. Se poate spune
că moneda, în sens larg, reprezintă totalitatea bancnotelor, monedelor metalice şi banilor de cont dintr-o
economie, moneda fiind o parte a masei băneşti. Banii însă cuprind toate mijloacele de schimb aici incluzând şi
moneda. Moneda presupune existenţa unei autorităţi monetare (de regulă banca centrală) care să o emită.
Oricare ar fi forma pe care o îmbracă banii, aceştia îndeplinesc trei funcţii primare:
1. Funcţia de mijloc de schimb – banii sunt cei ce intervin în circulaţia bunurilor şi serviciilor şi folosesc
la plata acestora. Pentru a înţelege mai bine utilitatea acestei funcţii vom lua exemplul barter-ului (schimb de
bunuri şi servicii între agenţii economici fără să se transfere mijloace băneşti efective). Un producător de
cereale doreşte să achiziţioneze o maşină. Acesta va trebui să găsească acel producător care să-i ofere maşina
dorită în schimbul a câteva tone de cereale. Ce avantaje ar aduce în această situaţie introducerea banilor?
Folosirea banilor ca mijloc de schimb într-o astfel de situaţie ar duce la creşterea eficienţei economice prin
minimizarea timpului de schimb al bunurilor şi serviciilor cât şi la specializarea agenţilor economici în ceea ce
ştiu ei să facă mai bine. În exemplul dat, dacă introducem banii, producătorul de cereale ar vinde cerealele
celor ce au nevoie şi ar obţine bani. Cu banii obţinuţi ar merge la producătorul de maşini, iar contra unei sume
de bani ar cumpăra maşina dorită.
2. funcţia de etalon pentru măsurarea valorii tuturor bunurilor şi serviciilor supuse schimbului. Suma
rezultată în urma evaluării unui bun poate fi oferită în schimbul bunului respectiv. Dacă ne putem imagina o viaţă
economică în care unitatea de măsură ar fi metrul, kilogramul etc., ar fi foarte dificil de stabilit un schimb între
bunurile economice, de exemplu: 1 kg de mălai câţi litri de ulei ar valora? Dar, dacă un litru de ulei costă 30.000
lei şi un kilogram de mălai 15.000 lei, putem spune cu uşurinţă că un litru de ulei valorează 2 kg de mălai.
Moneda mai îndeplineşte.
3. Funcţia de mijloc de rezervă se referă la economiile (rezervele băneşti) făcute în prezent de către agenţii
economici pentru a fi folosite în viitor, banii nefiind singura formă de economisire. Astfel, ea reprezintă un
element fundamental în stabilirea echilibrului între economii şi investiţii, precum şi între rata dobânzii şi rata
consumului. Ţinând cont de aceste funcţii, putem spune că moneda ocupă un rol important în viaţa economică. În
studiul pieţei monetare urmărim legăturile care se creează între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi trei
variabile macroeconomice, care sunt: nivelul general al preţurilor, rata dobânzii şi nivelul de activitate.

1. Agregatele monetare

Diferitele forme de bani au fost grupate în funcţie de lichiditatea lor, de la cele cu lichiditatea cea mai mare
către cele cu lichiditatea cea mai mică, în mai multe agregate monetare care, împreună, exprimă cantitativ
oferta de monedă din economie. Astfel, s-au constituit agregatele monetare simbolizate cu M 1, M2, M3 şi L.
M0 (baza monetară) cuprinde numerarul în circulaţie împreună cu disponibilităţile la băncile comerciale în
contul curent la banca centrală.
M1 (lichiditatea primară) este format din M0, la care se adaugă depozitele la vedere operabile prin cecuri
şi conturi curente.
M2 (lichiditatea secundară) este format din M1, la care se adaugă depozitele la termen deţinute la băncile
comerciale şi economiile populaţiei.
M3 cuprinde M2, la care se adaugă devizele, titlurile tranzacţionate pe piaţa monetară emise de băncile
comerciale, certificatele de depuneri emise de băncile şi societăţile financiare şi deţinute de societăţile
economice nefinanciare etc.
 L, pe lângă M3, mai cuprinde titluri emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transformate
mai rapid sau mai lent în mijloace de plată, respectiv în lichidităţi.
Componenţa agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a pieţei
financiare, de gradul de inovaţie în materie de active financiare al fiecărei pieţe. În România, masa monetară
este formată din trei agregate: M1, M2 şi M3.

2. Oferta de monedă

Atunci când o bancă acordă un credit unui agent economic, spunem că are loc o creştere a ofertei de
monedă. Operaţiunea inversă, de rambursare a creditului, echivalează cu o reducere a ofertei de monedă.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă din economie creată de sistemul bancar şi este generată
în sistemul financiar de banca centrală, băncile comerciale, fondurile mutuale etc. Vom discuta în continuare
de principalii actori ai acestei pieţe: banca centrală şi băncile comerciale.

Rolul băncii centrale pe piaţa monetară

Banca centrală are o denumire diferită de la o ţară la alta, iar în cazul României aceasta se numeşte Banca
Naţională a României. O bancă centrală este acea bancă ce emite monedă şi face politica monetară la nivelul
unei economii naţionale. Pentru a-şi desfăşura bine activitatea, la baza funcţionării ei stă întotdeauna o lege.
Funcţionarea ei este reglementată prin Legea nr. 101/1998 astfel:
– Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită monedă pe teritoriul
României;
– Banca Naţională a României este “banca băncilor”, care le autorizează să funcţioneze pe
teritoriul României, le reglementează şi le supraveghează activitatea;
– Banca Naţională a României este casier general şi bancher al statului, participă la procesul
execuţiei bugetului de stat şi ţine evidenţa contului curent al Trezoreriei Statului;
– elaborează politica monetară a statului, care cuprinde: creditul, operaţiunile de piaţă,
volumul şi structura masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei naţionale în raport
cu alte valute, situaţia balanţei externe a ţării;
– stabileşte politica valutară şi gestionează rezervele internaţionale ale ţării (aur, valută,
drepturi speciale de tragere);
– supraveghează şi reglementează sistemul de plăţi al ţării.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională a României trebuie să conlucreze strâns cu celelalte
instituţii legislative sau executive ale statului şi nu în ultimul rând cu băncile comerciale, cu agenţii economici
şi populaţia.
O bancă centrală poate avea diverse strategii de politică monetară:
 Ţintirea agregatelor monetare
 Ţintirea cursului de schimb
 Ţintirea directă a inflaţiei
Ţintirea agregatelor monetare se referă la controlarea nivelului de creştere al agregatelor monetare pentru
a se reduce excesul de lichiditate din economie ce poate duce la o creştere a ratei inflaţiei. Banca centrală alege
un agregat monetar ca ţintă şi stabileşte un nivel al creşterii acestuia sau a unei benzi de fluctuaţie intervenind
pe piaţă ori de câte ori se depăşesc aceste condiţii. Agregatul monetar ales reprezintă o ţintă intermediară de
politică monetară, ţinta finală fiind stabilitatea preţurilor.
Ţintirea cursului de schimb reprezintă strategia băncii centrale de a asigura stabilitatea cursului de schimb
nominal faţă de una sau mai multe valute ancoră a unui partener comercial important cu o rată a inflaţiei mai
scăzută. Prin această metodă poate scădea şi inflaţia în ţara în care se adoptă această strategie. Această strategie
are o varietate de forme: curs de schimb fix, curs de schimb ajustabil conform unei traiectorii prestabilite, curs de
schimb cu bandă orizontală sau ajustabilă.
Una dintre ele este stabilirea unui curs de schimb nominal fix în raport cu una sau un coş de valute străine,
banca centrală angajându-se să intervină pe piaţă pentru a menţine cursul de schimb la nivelul stabilit.
Cursurile de schimb în acest caz nu sunt constante, ci variază între anumite limite în jurul unei parităţi stabilite
(bandă de fluctuaţie). Pentru a menţine cursul de schimb, banca centrală intervine pe piaţă cu ajutorul
instrumentelor sale: rata dobânzii şi intervenţii directe pe piaţa valutară. Pentru a putea susţine această
strategie, înainte de a o adopta, banca centrală trebuie să deţină rezerve internaţionale mari pentru a putea
interveni pe piaţa valutară într-un timp foarte scurt.
O altă metodă de ţintire a cursului de schimb este aceea ce presupune modificarea cursului de schimb
nominal fixat iniţial ţinându-se cont de evoluţiile inflaţiei, fără ca această modificare să depăşească nivelul
atins de inflaţie (crowling peg). Ţintirea cursului de schimb este o strategie prin care se creşte încrederea în
banca centrală, însă aceasta îşi pierde din autonomia de adoptare a măsurilor de politică monetară, fiind
nevoită să urmeze măsurile de politică monetară adoptate de ţara monedei ancoră.
Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă stabilirea unei ţinte a ratei inflaţiei ce poate fluctua în intervalul de
toleranţă de ± 1% - 1,5% pentru o anumită perioadă de timp (2 ani) şi care are ca obiectiv central stabilitatea
preţurilor. Ca şi condiţii iniţiale de trecere la ţintirea inflaţiei putem aminti: rata inflaţiei trebuie să aibă o
singură cifră, banca centrală a ajuns la un mod bun de previzionare a nivelului inflaţiei, sectorul financiar este
stabil şi solid iar ţinta de inflaţie se stabileşte împreună cu guvernul. În ceea ce priveşte cursul de schimb,
acesta este lăsat să floteze liber pe piaţă, fiind rezultatul întâlnirii cererii de valută cu oferta de valută, însă
această flotare nu este o flotare „pură”, banca centrală intervenind pe piaţă în anumite momente. Un astfel de
curs stimulează acţiunile speculative ce pot pune presiuni asupra balanţei de plăţi. Riscul datorat eventualei
instabilităţi poate duce la creşterea costurilor de acoperire ce pot genera un impact inflaţionist. Ţintirea directă
a inflaţiei presupune un bun mix de politici la nivelul economiei naţionale, un mare grad de independenţă al
băncii centrale, un grad ridicat de transparenţă, cât şi asumarea răspunderii băncii centrale pentru eventualele
eşecuri în atingerea ţintelor de inflaţie.
Banca centrală controlează cantitatea de bani disponibilă în economie (oferta de bani). Totalitatea deciziilor
băncii centrale privind oferta de bani reprezintă politica monetară.
Banca centrală poate controla oferta de monedă cu ajutorul următoarelor instrumente: rescontare, politica
de open market, rata rezerelor obligatorii, intervenţiile pe piaţa monetară interbancară etc.
(a) Rescontarea. Reprezintă operaţiunea prin care banca centrală creează monedă. Banca Centrală primeşte
de la băncile comerciale hârtii de valoare care au fost scontate de către acestea.
(b) Operaţiunile de open market. Pe open market acţionează numai intermediarii financiari – bănci, societăţi
de asigurare – care deţin titluri ce pot fi cumpărate sau vândute de către banca centrală. Dacă Banca Centrală
cumpără titluri, masa monetară va creşte; în situaţia inversă, în care ea vinde titluri, masa monetară va scădea.
Operaţiunile de open market reprezintă operaţiunile realizate de către banca centrală pentru a regla masa
monetară. Open market implică următoarele tipuri de operaţiuni:
 operaţiuni principale de refinanţare
 operaţiuni de refinanţare pe termn lung
 operaţiuni de reglaj fin operaţiuni structurale
Diferenţa dintre rescontare şi open market este cauzată de rata dobânzii: la rescontare rata dobânzii este
fixă, în timp ce în open market ea se formează prin confruntarea cererii cu oferta.
(c) Rezervele obligatorii. Banca centrală foloseşte rezervele minime obligatorii pentru a controla masa
monetară. Cu cât RMO este mai mare, cu atât valoarea creditelor acordate în sistem va fi mai mică iar masa
monetară nu va mai creşte. Este valabilă şi relaţia inversă. Rezervele reprezintă un procent din depozitele
băncilor comerciale care trebuie păstrat din motive de siguranţă la Banca Centrală.
Un alt motiv care stă la baza constituirii acestor rezerve este legat de reglarea plăţilor între băncile
comerciale. Astfel, să presupunem că un client al băncii A primeşte un cec de la un client al băncii B. Acesta
va depune cecul său la banca A, unde îşi are contul. Banca A va credita contul clientului său şi va depune cecul
primit la Banca Centrală. Aceasta la rândul său va credita contul de rezerve al băncii A şi va debita contul de
rezerve al băncii B. Sterilizarea reprezintă setul de măsuri întreprinse de banca centrală pentru a neutraliza
impactul pe care îl exercită asupra lichidităţii din sistemul bancar intervenţiile sale pe piaţa valutară. În cazul în
care pe piaţă există o creştere a masei monetare datorită intrărilor de valută, se pot adopta măsuri restrictive
care pot stopa creaţia monetară sau se pot lua măsuri directe asupra creditării.
(d) Piaţa monetară interbancară se defineşte ca fiind o piaţă în care se efectuează operaţiuni de atragere
şi plasare de depozite la vedere şi la termen în monedă naţională. Ratele dobânzilor se determină liber în
funcţie de raportul cerere/ ofertă de monedă. Banca Naţională a României publică zilnic un nivel de referinţă al
ratei dobânzii. În funcţie de acest nivel al dobânzii, băncile comerciale stabilesc o rată medie a dobânzii pentru
depozitele atrase (ROBID) şi pentru depozitele plasate (ROBOR). ROBID reprezintă rata medie a dobânzii la
depozite atrase pe piaţa interbancară. Rata dobânzii acordată de o bancă pentru depozitele constituite la ea este
mai mică decât ROBID, diferenţa însemnând profit.
ROBOR reprezintă rata medie a dobânzii la depozite plasate (credite acordate) pe piaţa interbancară. O
bancă percepe o rată mai mare decât ROBOR, diferenţa fiind destinată acoperirii costurilor.

Societăţile bancare care participă pe această piaţă au obligaţia de a afişa permanent prin sistemele de difuzare a
informaţiei (Reuters, Telerate) nivelurile orientative ale ratelor dobânzilor pentru următoarele scadenţe: săptămână,
lună, trei luni, şase luni, un an.
Băncile au obligaţia de a cota pentru celelalte bănci participante, niveluri de dobânzi ferme sau informative.
În situaţia în care dobânda fermă este acceptată de banca parteneră, tranzacţia este considerată încheiată.
Pe această piaţă tranzacţiile sunt cuprinse între o zi şi un an; cele mai multe operaţii se efectuează în
intervalul de o zi şi cel mult o lună. Pentru o perioadă mai mare de o lună de zile, dobânzile sunt stabile de
piaţă ţinând cont de nivelurile operaţiunilor de politică monetară efectuate de Banca Naţională a României şi
de emisiunea de titluri de stat a Ministerului Finanţelor Publice.

3. Cererea de monedă

Cererea de monedă este dată de dorinţa agenţilor economici de a obţine active ce pot fi uşor schimbate
contra bunurilor şi serviciilor.
În concepţia clasicilor, moneda nu poate fi dorită pentru ea însăşi, ci pentru a putea fi schimbată pe alte
bunuri şi servicii. Acest lucru a dus la formularea cererii de monedă în termenii ecuaţiei lui Irvin Fischer,
astfel: MV = PQ (ecuaţia cantitativă a banilor), unde: M ne arată masa monetară, P, nivelul preţurilor, Q,
volumul tranzacţiilor şi V, viteza de circulaţie a banilor. Dacă plecăm de la ipoteza că V şi Q sunt constante,
atunci nivelul de echilibru al preţului este determinat numai de cantitatea de monedă. Notăm cu k raportul
dintre V şi Q, iar ecuaţia de mai sus devine: P = kM, ceea ce înseamnă că orice variaţie a masei monetare se
regăseşte doar în evoluţia preţurilor şi nu afectează economia reală (ipoteza neutrallităţii monedei).
Pe baza teoriei lui Fischer a fost elaborată “ecuaţia Cambridge” (Marshall, Pigou şi Hicks) astfel: M =
KPY, unde: M = masa monetară, Y = venitul naţional exprimat în preţurile curente, iar K o constantă, care ne
arată o parte din venitul nominal, dintr-o anumită perioadă pe care oamenii o păstrează ca numerar. Dacă K =
5/12, aceasta înseamnă că oamenii păstrează, sub formă de bani, o sumă egală cu venitul lor pe 5 luni.
Clasicii consideră că singura funcţie a monedei este aceea de mijloc de schimb; singurul motiv pentru care
moneda merită să fie păstrată îl constituie motivul tranzacţiei.
J.M. Keynes, în principala sa lucrare “Teoria folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, afirmă că
cererea de monedă depinde de nivelul venitului şi de rata dobânzii din economie şi descrie trei mobiluri a
cererii de monedă: mobilul tranzacţiei, mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei.

(a) Mobilul tranzacţional

Plăţile pe care un individ trebuie să le efectueze (sau o întreprindere) nu sunt proporţionale cu venitul pe
care îl încasează. De exemplu, un individ primeşte pentru munca depusă în fiecare lună o sumă de bani
(salariu), destinată acoperirii cheltuielilor sale, pentru o anumită perioadă de timp (o lună etc.). În consecinţă,
el nu îşi va depune banii la bancă şi îi va păstra în formă lichidă, pentru a-şi acoperi cheltuielile curente.
La nivel macroeconomic, cererea de monedă (L) depinde de trei factori:
• nivelul general al preţurilor (P), venitul real al economiei (Y), respectiv rata dobânzi şi va fi:
– o funcţie crescătoare în raport cu nivelul general al preţurilor şi cu venitul real;
– o funcţie descrescătoare în raport cu rata dobânzii; în acest caz, rata dobânzii reprezintă costul de oportunitate
ca urmare a deţinerii monedei. Deţinerea de monedă îl obligă pe individul nostru să renunţe la dobânda pe care
ar fi încasat-o, dacă ar fi depus banii la bancă sau ar fi achiziţionat titluri financiare.
Continuatorii lui Keynes, W. Baumol şi J. Tobin, consideră că cererea de monedă tranzacţionată va fi direct
proporţională cu costul de brokeraj, adică cel provocat de administrarea banilor şi invers proporţional cu rata
dobânzii.
 Se poate ajunge la o deţinere optimă de numerar care să minimizeze costul de oportunitate. Datele empirice
demonstrează că cererea de monedă este direct proporţională cu venitul, venit măsurat cu ajutorul PIB-ului.
(b) Mobilul precauţiei
Agentul economic (sau un individ) trebuie să deţină monedă pentru a putea face faţă unor cheltuieli
neprevăzute. Cererea de bani în această situaţie va fi direct proporţională cu nesiguranţa plăţilor (dacă
conjunctura economică, de exemplu este nefavorabilă şi foarte incertă, cererea de monedă va fi mai mare) şi
invers proporţională cu rata dobânzii (cu cât rata dobânzii este mare, cu atât agenţii economici vor fi tentaţi să
depună banii la bancă sau să achiziţioneze titluri de valoare, iar cererea de monedă pentru acest mobil va
scădea).
(c) Motivul speculaţiei
Variaţiile ratei dobânzii determină evoluţia cursului titlurilor cu venit fix. Între rata dobânzii şi cursul
titlurilor există o relaţie invers proporţională. Pentru a înţelege mai bine vom lua următorul exemplu: cursul
unei obligaţiuni este de 10 u.m., iar valoarea dobânzii (cuponul) este de 5 u.m. Rata randamentului obligaţiunii
este: 5/10 · 100 = 50%. Dacă se emit noi obligaţiuni la o rată a randamentului mai mare (60%), deţinătorii
vechilor titluri vor fi tentaţi să le vândă pentru a le achiziţiona pe cele noi (în condiţiile aceluiaşi curs). În
această situaţie, cursul la bursă a vechilor obligaţiuni va trebui să scadă, până ce rata randamentelor lor va fi
egală cu a noilor obligaţiuni; în acest caz vom avea:
5/noul curs = 0,6;
Noul curs = 8,33 u.m.
Putem spune deci că la o creştere a ratei dobânzii, cursul obligaţiunii a scăzut.
În situaţia inversă, dacă noile obligaţiuni au o rată a randamentului mai mică decât cele emise anterior,
agenţii economici vor dori să cumpere vechile titluri. La bursă cursul obligaţiunilor vechi va trebui să crească
până ce rata randamentelor acestora va fi egală cu cea a noilor titluri.
Între rata dobânzii şi cererea speculativă de monedă există o relaţie invers proporţională. Dacă rata dobânzii
creşte (aşa cum ştim din exemplul de mai sus), cursul obligaţiunilor va scădea, iar cei care speculează vor fi
tentaţi să achiziţioneze titluri (la un preţ mai mic). Aceştia vor spera că rata dobânzii va scădea, iar cursul va
creşte (speculator à la hausse). În această situaţie, agenţii economici vor prefera să cumpere titluri, deci cererea de
monedă speculativă va scădea. În schimb, dacă rata dobânzii scade, cursul obligaţiunii creşte. Speculatorii îşi vor
vinde titlurile, pentru a evita o pierdere de capital, în cazul în care rata dobânzii va creşte, iar cursul va scădea
(speculator à la baisse), deci cererea speculativă de monedă va creşte.
În analiza cererii de monedă trebuie să ţinem cont şi de costul transformării averii în active purtătoare de
dobânzi şi monedă. Cu cât acest cost este mai scăzut, cu atât cererea de monedă va scădea.
În concluzie, cererea de monedă este direct proporţională cu: Y şi c (costurile de transformare) şi invers
proporţională cu rata dobânzii (i).
M. Friedman consideră că există 5 forme de avere: banii, obligaţiunile, acţiunile, sumele fizice (de exemplu
dividendele unor acţiuni, care se plătesc mai mult în natură decât sub formă monetară), capitalul uman. Fiecare
din aceste forme de avere permite obţinerea unui venit. Prin “venit” Friedman înţelege venitul permanent, adică
un venit aşteptat care se bazează pe rezultatele anterioare şi anticipează un anumit venit. Rata dobânzii în acest
caz (pe care o notăm cu “r”) se calculează ca raport între avere şi venit, astfel: W = Y/r, unde: W = averea; Y =
venitul;  r = Y/W.
Ecuaţia cererii de bani este formată din: veniturile aduse de diferite forme de venit, preţuri, o variabilă
independentă care exprimă preferinţele firmelor sau persoanelor. Această ecuaţie se prezintă astfel:
Y = v · (rb,re,1/P  dP/dT,W,Y,P,u) · M, unde: v = viteza de circulaţie a banilor, rb = rata dobânzii
aferentă obligaţiunilor, 1/P  dP/dT = ritmul anticipat de creştere a preţurilor şi re = randament anticipat al
acţiunilor.

Funcţia cererii de monedă

Funcţia cererii de monedă îmbracă următoarea formă: L = L1(Y) + L2(i), cu dL/dY > 0 (deoarece între Y şi
L – cererea de monedă, există o relaţie direct proporţională) şi dL/di < 0 (deoarece între i şi L există o relaţie
invers proporţională). L1(Y) se referă la mobilul tranzacţiei şi al precauţiei, în timp ce L 2(i) se referă la mobilul
speculaţiei.
Keynes consideră că există o rată a dobânzii minime, sub care rata dobânzii pe piaţă nu poate să scadă,
această rată fiind de 2%. La o asemenea rată, cursul obligaţiunii este foarte ridicat. Speculatorii, în această
situaţie, consideră că rată dobânzii nu poate să scadă mai mult de 2%, astfel încât ei să obţină câştiguri supli -
mentare prin vânzarea titlurilor. Pentru a nu avea pierderi de capital, în cazul unei creşteri a ratei dobânzii,
speculatorii îşi vor vinde obligaţiunile. Un alt motiv al imposibilităţii scăderii ratei dobânzii sub 2% se referă la
remunerarea prea mică a celor care au renunţat la deţinerea monedei sub formă de active lichide, datorită
achiziţionării de titluri sau depunerii banilor la bancă.

4. Echilibrul pe piaţa monetară

Echilibrul pe această piaţă poate fi studiat plecând de la ipoteza că oferta de monedă este perfect inelastică,
deoarece ea depinde în mod decisiv de intervenţia băncii centrale. Echilibrul pe piaţa monetară se prezintă
astfel:

Graficul 1. Echilibrul pe piaţa monetară

unde: i – rata dobânzii;

M* – masa monetară reală

În graficul de mai sus observăm că cererea de monedă este o funcţie descrescătoare în raport cu rata
dobânzii (ceilalţi factori care influenţează cererea – venitul şi costul tranzacţiei – fiind constanţi). Curba cererii
are panta negativă, deoarece agenţii economici doresc să deţină cantităţi mai mari de bani atunci când fiecare
leu cumpără o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. Punctul de echilibru este punctul E, iar în acest punct
nivelul ratei dobânzii s-a ajutat pentru a echilibra cantitatea de bani oferită cu cantitatea de bani cerută.

Graficul 2. Creşterea cererii de monedă

La o creştere a PIB, cererea de monedă se deplasează la dreapta. Oferta de monedă fiind perfect inelastică,
rata dobânzii va creşte.
În cazul în care venitul sau/şi costul transformării scad, cererea de monedă scade şi ea, iar curba cererii se
deplasează spre stânga, iar rata dobânzii scade. Aceasta va scădea până când costul de oportunitate al deţinerii
de monedă în formă lichidă scade, iar cererea de monedă revine la nivelul său iniţial.
Graficul 3. Reducerea cererii de monedă
Presupunem că există o piaţă a fondurilor de împrumut care este strâns legată de piaţa monetară. Pe această
piaţă acţionează pe de o parte ofertanţii de fonduri de împrumut (care oferă aceste fonduri în schimbul
achiziţionării titlurilor de valoare) şi pe de altă parte cumpărătorii de fonduri de împrumut (care oferă titluri de
valoare în schimbul fondurilor de împrumut). Aşa cum ştim, agenţii economici (indivizii, statul,
întreprinderile) sunt cei care vor fonduri de împrumut pentru a-şi finanţa proiec tele de investiţii sau pentru
cheltuieli curente. Aceştia vor dori o anumită cantitate de monedă care va fi într-o relaţie invers proporţională
cu rata dobânzii. Pentru întreprinderi cererea de fonduri de împrumut depinde în mod direct de rentabilitatea
proiectelor lor de investiţii.

Graficul 4. Echilibrul pe piaţa fondurilor de împrumut şi pe piaţa monetară în condiţiile unei creşteri a ratei dobânzii

Dacă presupunem că rata dobânzii a crescut (de la i la i 0, în graficul de mai jos), pe piaţă va exista un exces
de ofertă de fonduri de împrumut; acest exces se va traduce printr-o creştere a ofertei de monedă. Din acest
motiv pe piaţa titlurilor va exista un exces, iar preţul obligaţiunilor va creşte, rata randamentelor lor va scădea
(cupon/curs) şi rata dobânzii se va reduce. Scăderea ratei dobânzii va determina creşterea cererii de fonduri de
împrumut, în timp ce oferta de monedă (de fonduri de împrumut) va scădea. Rata dobânzii se va reduce până
când oferta va fi egală cu cererea de fonduri de împrumut, iar pe piaţa monetară se va restabili echilibrul.
În situaţia inversă, în care rata dobânzii scade (de la i la i 0, în graficul de mai jos), va exista un exces de
cerere de fonduri de împrumut care va corespunde unui exces de cerere de monedă. Agenţii economici nu vor
dori să achiziţioneze titluri de valoare, deoarece rata dobânzii este prea mică şi vor prefera să deţină monedă în
formă lichidă. Acest lucru va determina o scădere a cursului titlurilor şi o creştere a ratei dobânzii. Dacă rata
dobânzii creşte, atât excesul de cerere de fonduri de împrumut cât şi cel de monedă se va reduce până când se
va restabili echilibrul pe ambele pieţe.
Graficul 5. Echilibrul pe piaţa fondurilor de împrumut şi pe piaţa monetară în condiţiile unei scăderi a ratei dobânzii

Echilibrul prezentat pe piaţa monetară este unul pe termen scurt; orice dezechilibru se transformă într-o
fluctuaţie a cererii de monedă. Orice creştere a ratei dobânzii va determina scăderea investiţiilor, influenţând
astfel economia reală.
Pe termen lung, cererea de monedă depinde doar de PIB. O creştere cu x% a PIB-ului va antrena o creştere
cu yx% a cererii de monedă, unde y ne arată elasticitatea cererii de monedă la PIB. În condiţiile în care masa
monetară nominală creşte mai repede decât PIB, diferenţa între creşterea masei monetare nominale şi creşterea
PIB real va fi rata inflaţiei.