PIAŢA DE CAPITAL

În cadrul oricărei economii, pornind de la caracterul ei dual, economie reală şi economie financiară, putem
identifica piaţa reală (piaţa bunurilor şi serviciilor) şi piaţa financiară (piaţa activelor financiare).

1. Conceptul de piaţă financiară

Piaţa financiară este un ansamblu de pieţe organizate şi reglementate care realizează corespondenţa dintre
cererile de fonduri şi ofertele de fonduri din economie, prin intermediul instituţiilor şi mecanismelor specifice.
Prin intermediul pieţelor financiare, cei care au nevoie de capital se întâlnesc cu cei ce deţin fonduri
disponibile pentru investiţii. Într-o economie dezvoltată există o multitudine de pieţe financiare diferite.
Fiecare piaţă tranzacţionează tipuri diferite de titluri financiare, serveşte un segment diferit de clienţi sau
operează într-o regiune diferită a ţării.
Dacă dintr-o perspectivă largă piaţa financiară ar putea include: piaţa monetară, piaţa de capital, piaţa
valutară, piaţa ipotecară, piaţa asigurărilor, în sens restrâns, aceasta cuprinde două componente principale:
piaţa monetară şi piaţa de capital, care se îmbină în proporţii diferite de la o ţară la alta. Şi despre aceste
pieţe se vorbeşte însă tot la plural – pieţe monetare: piaţa interbancară, piaţa scontului, piaţa efectelor de
comerţ, piaţa certificatelor de depozit, piaţa eurovalutelor etc. şi pieţe de capital: piaţa acţiunilor, piaţa
obligaţiunilor, piaţa produselor derivate (pieţe forward, futures, options) etc.
În literatura de specialitate structura pieţei financiare a cunoscut diferite abordări, între acestea conturându-
se două concepţii majore: concepţia anglo-saxonă şi concepţia continental-europeană (de sorginte franceză).
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital (sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare) formează împreună cu
piaţa monetară, piaţa financiară. În acest context, piaţa de capital asigură investirea capitalurilor pe termen
mediu şi lung iar piaţa monetară realizează atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt.
În concepţia continental europeană, piaţa de capital are o structură complexă care cuprinde: piaţa
monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară. În acest context piaţa financiară este piaţa capitalurilor pe termen
lung, pe care se vând şi se tranzacţionează valori mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri.
În România, în literatura de specialitate pot fi întâlnite ambele concepţii asupra pieţei financiare, însă
practica scoate în evidenţă opţiunea pentru concepţia anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de capital este o
componentă a pieţei financiare.
Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile
disponibile şi dispersate din economie pot fi dirijate şi plasate pe termen lung cu ajutorul unor instrumente
specifice numite valori mobiliare.

2. Valorile mobiliare

Valorile mobiliare (numite şi titluri de valoare sau hârtii de valoare) sunt active financiare negociabile,
reprezentând drepturi de asociaţi sau creditori. Cele mai cunoscute valori mobiliare sunt acţiunile şi
obligaţiunile.
Acţiunile sunt titluri de valoare ce atestă dreptul de proprietate asupra unei cote părţi din capitalul social al
firmei emitente. Pe lângă dreptul de proprietate, acţiunile conferă acţionarului şi alte drepturi, proporţionale cu
numărul acţiunilor deţinute, cum sunt:
– dreptul de a primi dividend, o cotă parte din profitul societăţii, a cărui mărime depinde de rezultatele
financiare ale firmei şi de politica promovată de emitent cu privire la repartizarea profitului;
Dividendul reprezintă o parte din profiturile unei societăţi pe acţiuni şi se distribuie anual acţionarilor.
Valoarea dividendelor este calculată procentual faţă de capitalul subscris.
 D = (C×Rd)/100
unde: D – dividendul ce revine acţionarilor
C – capitalul subscris şi vărsat
Rd – rata dobânzii
– dreptul de a participa la conducerea societăţii, având posibilitatea de a alege sau a fi ales în consiliul
de administraţie al societăţii;
– dreptul de a fi informat cu privire la evoluţia economico-financiară a firmei emitente;
– dreptul de proprietate asupra unei părţi a activelor societăţii, în cazul lichidării sau încetării
funcţionării acesteia etc.
Acţiunile sunt de mai multe tipuri şi se deosebesc între ele prin accesul inegal la venituri şi la decizie. În
funcţie de anumiţi indicatori valoarea acţiunilor poate fi:
Valoare nominală – reprezintă suma capitalului social împărţită la numărul de acţiuni emise. Conform
statutului fiecărei societăţi, pe baza valorii nominale se acordă fiecărui acţionar o remunerare de bază.
Valoarea de piaţă – reprezintă preţul la care se face tranzacţia cu acţiuni denumită şi curs bursier.
Valoarea de rentabilitate – poate fi privită atât ca o valoare financiară cât şi ca o valoare de randament.
Ca şi valoare financiară reprezintă un raport între dividend şi rata medie a dobânzii de pe piaţă. Ca şi valoare
de randament reprezintă un raport între venitul titlurilor actualizat pe acţiune şi rata medie a dobânzii de pe
piaţă.
Tipuri de acţiuni:
- După forma de prezentare:
 Acţiuni nominative, şi anume acele acţiuni pe care este înscris numele deţinătorului şi pot fi
transmise unei alte persoane prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă.
 Acţiuni la purtător, şi anume acele acţiuni ce nu au înscris nici un nume şi care pot fi transmise fără
nici o formalitate.
- După natura companiei:
 Acţiuni „blue chip” – acţiunile de acest tip de sunt emise de companiile cu performanţe mari pe o
perioadă lungă de ani şi care distribuie dividende foarte mari. Acest gen de companii sunt foarte
stabile, puternice şi foarte greu de influenţat de schimbările economice.
 Acţiuni de creştere „Growth Stocks” – aceste acţiuni sunt emise de companiile cu o evoluţie foarte
bună în ultimii ani şi cu mare potenţial în viitor. Aceste companii de obicei nu redistribuie dividende,
ci le reinvestesc pentru a continua dezvoltarea.
 Acţiuni „Cyclical Stocks” – aceste acţiuni sunt emise de companiile a căror evoluţie urmăreşte
ciclurile de afaceri. Un exemplu de astfel de industrii ciclice este industria auto. Investitorii în acest
gen de acţiuni câştigă atunci când cumpără acţiuni în perioada de boom a ciclului de afaceri chiar
înainte de a începe perioada de depresiune.
– După natura lor:
 Acţiunile ordinare sau comune, care conferă deţinătorilor atât drepturi patrimoniale (cum ar fi
dreptul la dividende), cât şi drepturi nepatrimoniale (dreptul de a adopta şi modifica statutul, dreptul
de a alege administratorii, dreptul la informaţie etc.), sunt cele mai frecvent întâlnite pe piaţa de
capital românească.
 Acţiunile preferenţiale, care conferă deţinătorului calitatea de coproprietar şi drepturile
patrimoniale implicate de aceasta, mai puţin dreptul de a participa şi vota în adunările generale ale
acţionarilor, sunt tranzacţionate pe scară largă pe pieţele de capital dezvoltate.
Motivaţia investitorului de a cumpăra o acţiune imediat după emisiunea ei este dividendul net pe care-l poate
încasa. Însă orice acţiune suscită interesul investitorului şi pentru o altă componentă a rentabilităţii, şi anume
creşterea valorii de piaţă în raport cu preţul de achiziţie. Această ultimă motivaţie este cea care determină o circu-
laţie bursieră mai mult sau mai puţin activă a acţiunilor în funcţie de câştigul scontat prin speculaţia bursieră.
Aşadar, rentabilitatea unei acţiuni se determină raportând suma dintre dividendul net (D) şi creşterea valorii de
piaţă (diferenţa de curs dintre preţul de vânzare (Pv) şi preţul de achiziţie (Pa) al respectivei acţiuni), la preţul de
achiziţie al titlului. Deci, rata rentabilităţii unei acţiuni se poate determina astfel:
D+ Pv −Pa
R= ⋅100
Pa
 Obligaţiunile sunt titlurile de credit destinate atragerii de fonduri băneşti sub formă de împrumuturi pe
termen mediu şi lung. Destinatarii împrumuturilor pot fi societăţi comerciale, publice sau private, instituţiile de
stat, guverne, autorităţi locale, instituţii financiare. Obligaţiunile reprezintă un titlu de creanţă asupra societăţii
emitente. Cumpărătorii obligaţiunilor împrumută societatea emitentă cu suma pe care au plătit-o pentru
cumpărarea obligaţiunilor. Obligaţiunile conferă deţinătorilor lor următoarele drepturi:

– dreptul de a încasa periodic o dobândă certă numită şi cupon de dobândă. Certitudinea venitului adus
de obligaţiune decurge din faptul că emitentul se angajează irevocabil să plătească dobânzi, indiferent
de rezultatul financiar al activităţii desfăşurate.
– dreptul de a primi, la expirarea perioadei de împrumut, suma plătită iniţial pentru achiziţionarea
obligaţiunilor.
Principalele elemente ale unei obligaţiuni:
 Valoarea nominală – reprezintă preţul înscris pe obligaţiune şi reprezintă baza de calcul pentru dobândă.
 Scadenţele de rambursare
 Cupoanele plătite
 Emitentul
Cuponul de dobândă reprezintă fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii:
CD = (VN · Rd)/100
unde:
CD = cupon de dobândă;
VN = valoarea nominală a obligaţiunii;
Rd = rata nominală a dobânzii.

Evoluţia valorii de piaţă a obligaţiunii nu depinde de rezultatele activităţii emitentului, cu excepţia situaţiei
în care acesta se află în încetare de plăţi sau faliment. Valoarea de piaţă a obligaţiunii (cursul obligaţiunii)
variază în funcţie de rata dobânzii astfel: când rata dobânzii scade cursul obligaţiunii creşte, iar când rata
dobânzii creşte cursul obligaţiunii scade, deoarece capitalul va fi mai bine plasat în depozite bancare sau în
noile obligaţiuni.
Cursul obligaţiunii este preţul de piaţă al acesteia:
C = (P · 100)/VN
unde:
C = cursul obligaţiunii;
P = preţul de piaţă al obligaţiunii;
VN = valoarea nominală a obligaţiunii.
Cursul se exprimă în procente şi poate fi egal, mai mare sau mai mic decât valoarea nominală, fiind
influenţat de rata dobânzii pe piaţă şi, în anumite limite, de starea economico-financiară şi de perspectivele de
dezvoltare ale firmei emitente. Obligaţiunile se pot negocia liber la bursă până în momentul rambursării lor.
Cursul obligaţiunii nu este fix, ci este determinat de raportul cerere/ofertă. Evoluţia cursului unei obligaţiuni
este influenţată invers proporţional de rata dobânzii de pe piaţa monetară.
Obligaţiunile pot fi împărţite în două mari categorii în funcţie de emitentul acestora:
– obligaţiuni corporative, emise de societăţi comerciale;
– obligaţiuni municipale, emise de administraţia publică locală (oraşe şi municipalităţi).
Piaţa de capital are funcţia principală de a facilita alocarea şi dezvoltarea resurselor economice, în spaţiu şi
timp, mobilizând economiile băneşti ale agenţilor economici excedentari, în scopul finanţării pe termen lung a
agenţilor economici deficitari.
Piaţa de capital asigură legătura permanentă dintre emitenţii de valori mobiliare şi investitori, atât în
momentul acoperirii cererii de capital, cât şi în procesul transformării în lichidităţi a valorilor mobiliare
deţinute, prin cele două componente: piaţa primară şi piaţa secundară.
3. Piaţa primară

Piaţa primară este acea piaţă pe care instituţiile ce au nevoie de capital emit noi valori mobiliare, ce vor fi
achiziţionate de către diverşi investitori. Această piaţă permite transformarea directă a economiilor în capitaluri
disponibile pe termen lung.
Participanţii pe piaţa primară, în cadrul căreia se vând şi se cumpără valori mobiliare nou emise, sunt:
– solicitanţii de capital: statul şi colectivităţile locale, întreprinderile publice şi cele private;
– ofertanţii de capital: bănci, societăţi de asigurare, întreprinderi, persoane fizice;
– intermediarii: societăţile de servicii de investiţii financiare, băncile comerciale.
Piaţa primară permite atragerea capitalurilor în scopul constituirii sau majorării capitalului social, precum şi
apelarea la resurse financiare împrumutate. Totodată, piaţa primară oferă cadrul şi posibilitatea practică pentru
ca o societate închisă să devină societate comercială deschisă, prin ofertă publică de vânzare de acţiuni sau prin
emiterea unor obligaţiuni convertibile în acţiuni. Tot de pe această piaţă, adminstraţiile centrale şi cele locale
pot obţine cu titlu de împrumut fondurile necesare pentru acoperirea nevoilor lor temporare.
Odată ce valorile mobiliare vor fi achiziţionate de către investitori, ele vor putea fi tranzacţionate pe piaţa
secundară.
În România funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul bursei de valori
Bucureşti (BVB).

4. Piaţa secundară

Piaţa secundară de capital concentrează cererea şi oferta derivată, care se manifestă după ce piaţa valorilor
mobiliare s-a constituit, reprezentând deci cadrul în care se tranzacţionează valorile mobiliare, odată intrate pe
piaţa de capital.
Piaţa secundară răspunde necesităţii existenţei unei pieţe oficiale şi organizate pentru deţinătorii de titluri
care doresc la un moment dat să-şi recupereze fondurile investite.
Odată cu dezvoltarea lor, pieţele secundare s-au transformat într-un barometru al interesului publicului
investitor pentru valorile mobiliare (în special acţiunile) emise de o companie. Spre deosebire de piaţa primară,
care canalizează capitalurile spre emitenţii de valori mobiliare, piaţa secundară intermediază doar un schimb de
valori mobiliare, respectiv de bani, între cei care doresc să deţină, respectiv să vândă valorile mobiliare. Unii
specialişti consideră că piaţa secundară se numeşte şi piaţă bursieră sau bursă în sens larg.
Termenul de “bursă” desemnează o instituţie a economiei de piaţă care are rolul de a asigura un cadru
organizat pentru realizarea tranzacţiilor, un sistem de principii şi norme care să garanteze încheierea şi
executarea contractelor, în condiţii de încredere şi transparenţă.
Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei, excluzând orice intervenţie
extraeconomică, precum şi orice tendinţă provenită din afara sau din interiorul pieţei, de manipulare a
variabilelor pieţei, în speţă a preţului. De aceea se spune că bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult
de modelul economic al pieţei cu concurenţă perfectă, asigurând formarea liberă a preţurilor pe baza raportului
ce se stabileşte în fiecare moment între cererea şi oferta de titluri.
Bursa este, de altfel, un “barometru” al performanţelor economiei reale, evoluţiile sau involuţiile economice
fiind preluate şi reflectate mai mult sau mai puţin fidel. Bursele de valori pun în evidenţă starea conjuncturală a
economiei, înregistrează mersul afacerilor marilor companii, culeg şi prelucrează informaţii privind situaţia
economico-financiară şi cea a balanţelor de plăţi externe ale altor ţări etc. Orice tranzacţie încheiată la bursă este
determinată de interesele clienţilor şi, la rândul ei, produce efecte asupra evoluţiei cursurilor valorilor mobiliare
negociate. Cursului acestor titluri creşte, scade sau se menţine stabil pentru un anumit interval de timp, în funcţie de
situaţia conjuncturală şi nu în ultimul rând de încrederea pe care o are publicul în starea generală a economiei şi în
competitivitatea sistemului financiar al fiecărei ţări.
 Cadrul legislativ din fiecare ţară acordă o atenţie specială instituţiei Bursei, reglementând obiectul ei de
activitate, forma juridică, organizarea şi funcţionarea. Reguli foarte stricte de organizare şi funcţionare precum
şi de derulare şi încheiere a tranzacţiilor se extind şi asupra companiilor care cer să fie admise la cota respecti-
velor burse de valori. Condiţiile restrictive de admitere la cotă se referă la:
– forma de organizare a societăţii: aceasta trebuie să fie societate pe acţiuni, publică sau deschisă, cu un
număr mare de acţionari şi un număr minim de acţiuni în circulaţie;
– rezultatele financiare obţinute, de regulă pe ultimii 3 ani, care trebuie să ateste obţinerea de profit; este
vorba despre anii precedenţi introducerii firmei la cotare;
– raportările financiare şi angajamentele firmei privind publicarea şi furnizarea periodică de informaţii
atât către bursă, cât şi către publicul investitor.
Operaţiunile cu titluri pot avea drept rezultat anumite situaţii nefavorabile. De aceea aceste operaţiuni
presupun asumarea unor riscuri mai mari sau mai mici, în funcţie de aversiunea agenţilor economici la risc.
Expunerea la risc presupune nesiguranţă, potenţial de pierdere. Riscurile vin din: riscul ratelor dobânzii,
cursului de schimb valutar, de piaţă, de credit, de lichiditate, fluxul de numerar. Aceste riscuri pot fi controlate,
însă nu eliminate, folosind instrumentele financiare derivate.
Instrumentele financiare derivate reprezintă un contract încheiat între emitent şi beneficiar ce dă dreptul
cumpărătorului asupra unor active ale emitentului la o anumită dată scadentă stabilită în condiţiile din contract.
De ce trebuie folosite instrumentele financiare derivate?
 Pentru acoperire împotriva riscului
 Pentru arbitraj
 În scop speculativ
Tipuri de instrumente financiare derivate:
 Contracte forward
 Contracte futures
 Contracte options (opţiuni)
 Contracte swap
Contractele options (opţiuni) reprezintă un instrument financiar derivat de acoperire a riscului ce cuprinde
un drept, dar nu şi o obligaţie. Agenţii economici ce achiziţionează un număr de opţiuni pot, pe perioada în
care opţiunea este valabilă sau chiar la scadenţă, fie să păstreze activul deţinut, fie să renunţe la el dacă apare o
oportunitate avantajoasă. Operaţiunile cu opţiuni sunt de fapt acţiuni de vânzare/cumpărare de riscuri. Cel ce
cumpără o opţiune are aversiune la risc şi îl vinde, iar cel ce vinde opţiunea este iubitor de risc şi îl cumpără.
Preţul de exercitare (Strike Price) al unei opţiuni reprezintă preţul prestabilit al acesteia.
Prima reprezintă preţul plătit pentru achiziţionarea contractului.
Activul de bază reprezintă valoarea mobiliară care stă la baza opţiunii. Această valoare poate fi: un bun, o
acţiune, o deviză, un indice bursier.
Există două tipuri de opţiuni:
 Opţiunile de cumpărare sau de apel (CALL)
 Opţiunile de vânzare (PUT)
Opţiunile de cumpărare sau de apel (CALL) sunt cele care dau deţinătorului dreptul dar nu şi obligaţia
de a cumpăra activul de bază la un preţ şi o dată stabilită. Cumpărătorul are trei posibilităţi:
 Dacă situaţia de piaţă este avantajoasă, să exercite opţiunea şi să cumpere activul
 Să renunţe la opţiune până la expirarea acesteia
 Să o vândă înainte ca opţiunea să expire
În schimbul acestui drept, cumpărătorul va trebui să plătească o primă vânzătorului. Cumpărătorul nu poate
pierde mai mult decât prima plătită iniţial.
Opţiunile de vânzare (PUT) dau deţinătorului dreptul dar nu şi obligaţia de a vinde la un preţ şi dată
stabilită. Reprezintă una din cele mai utilizate metode de protejare a portofoliilor formate din acţiuni sau
devize împotriva scăderii preţului. Vânzătorul nu are cum să câştige mai mult decât valoarea primei.
 Raportul PUT/CALL reprezintă un indicator ce oferă informaţii despre relaţia dintre numărul de contracte
PUT şi numărul de contracte CALL. Cu cât valoarea lui este mai mare, cu atât aşteptările ca piaţa să scadă sunt
mai mari şi invers.
Total contracte PUT
P/C=
Formula de calcul Total contracte CALL
În cazul Bursei de Valori există o instituţie numită Casa de Compensaţie a Opţiunilor ce procesează
tranzacţiile cu opţiuni. Aceasta emite opţiunile şi garantează îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către
ambele părţi ale tranzacţiei.
Contractul futures reprezintă un contract la termen, standardizat, prin care se stabileşte cumpărarea sau
vinderea unei părţi dintr-un activ, denumit activ de bază, în viitor la un preţ stabilit în prezent. Spre deosebire
de opţiuni, contractul futures este un angajament ferm. Poziţiile pe care le poate lua un contract futures sunt
long şi short. În cazul în care se achiziţionează un contract futures, se mizează pe creşterea preţului activului
suport pe piaţa spot pentru a se obţine profit din vânzarea la preţuri mai mari, cumpărătorul având o poziţie
long. Dacă se vinde un contract futures, se mizează pe o scădere a preţului activului suport pe piaţa spot pentru
a se obţine profit prin cumpărarea la preţ mai mic, iar vânzătorul are o poziţie short. În orice moment există o
diferenţă între preţul de pe piaţa futures şi preţul de pe piaţa fizică (piaţa spot) a activului suport, iar această
diferenţă face motivul speculaţiilor.
Contractele futures pot fi utilizate pentru a face speculaţii dar şi pentru protecţia împotriva riscului, însă pot
fi folosite numai în limita reglementărilor impuse de o autoritate de reglementare şi supraveghere şi de pieţele
pe care se organizează aceste contracte.
Contractul forward este un contract nestandardizat şi personalizat şi reprezintă o înţelegere fermă în care
una din părţi se angajează să cumpere un activ iar cealaltă să-l vândă la o dată viitoare şi la un anumit preţ.
Acesta poate fi privit ca o convenţie între părţi pentru ca tranzacţionarea activului să se facă în viitor, la o
cantitate şi la un preţ stabilite în momentul convenţiei. Acest contract are ca principal avantaj siguranţa
preţului. Contractul forward este o etapă intermediară între opţiuni şi contractele futures, deoarece apare
condiţia de livrare şi plată la scadenţă. Pentru a se asigura buna execuţie a contractului la scadenţă, contractul
forward are o clauză ce stipulează că cei doi participanţi la schimb trebuie să constituie o garanţie în bani ce va
fi păstrată până la scadenţă de o terţă persoană. Partea ce nu respectă convenţia făcută pierde garanţia.
Contractul SWAP reprezintă un instrument financiar derivat prin care părţile unui contract schimbă
riscurile şi avantajele aferente contractului. Un swap poate fi executat atunci când se doreşte modificarea
scadenţelor unui portofoliu de obligaţiuni ori calitatea emisiunilor dintr-un portofoliu de acţiuni şi obligaţiuni
ori când se doreşte schimbarea obligaţiilor de plată fixă cu cele de plată variabilă sau invers.
Pebtru a controla riscurile se pot folosi instrumente financiare derivate: opţiuni, contracte forward,
contracte futures, contracte swap.

5. Cererea şi oferta de titluri

● Cererea de titluri financiare pe termen lung este susţinută, în principal, de investitorii instituţionali şi
investitori individuali (agenţi economici excedentari care-şi plasează economiile în titluri financiare).
Investitorii instituţionali sunt societăţile sau instituţiile care fac tranzacţii de dimensiuni mari, putând
influenţa semnificativ volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursului bursier zilnic. Aceştia sunt: băncile, societăţile
de asigurare, societăţile de investiţii, fondurile mutuale, societăţile care gestionează fondurile private de pensii.
Investitorii individuali sunt persoanele fizice sau juridice care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa de
capital. Aceştia pot fi investitori pasivi, care cumpără şi păstrează valorile mobiliare cu scopul de a-şi asigura
câştiguri de capital pe termen lung, cu un impact redus asupra cursului zilnic al acţiunilor sau negociatori activi care
încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier în vederea obţinerii unui profit.
Motivaţia investirii sau a plasamentelor în titluri financiare pe termen lung o reprezintă multiplicarea
valorii deţinute la un moment dat, într-un anumit ritm şi prin asumarea unor riscuri. Prin riscul investiţiei într-
un titlu financiar se înţelege fie sacrificiul unui avantaj imediat sau absenţa unui consum imediat, în schimbul
unor avantaje viitoare, fie incertitudinea asupra valorii unui bun financiar înregistrată la o dată viitoare.
Investirea în titluri financiare pe termen lung porneşte de la capacitatea acestora de a genera fluxuri viitoare
de venituri.
 ● Oferta de titluri financiare
Într-o economie, agenţii economici global deficitari – firmele şi autoritatea guvernamentală – sunt în permanentă
căutare de surse de finanţare. În scopul asigurării finanţării pe termen lung aceşti agenţi economici emit titluri
financiare pe termen lung, devenind purtători ai cererii de capital. Cererea de capital se poate grupa în:
– Cererea structurală de capital, care se concretizează în: finanţarea de investiţii productive şi pentru
acţiuni sociale, împrumuturi pentru achiziţia de bunuri de investiţii, constituirea de capitaluri financiare
ale societăţilor publice şi private, respectiv ale societăţilor financiar-bancare şi de asigurări naţionale şi
internaţionale, finanţarea unor programe de dezvoltare.
– Cererea legată de factori conjuncturali, care se referă la: indisponibilitatea resurselor financiare interne
pentru finanţări externe, impunerea unor restricţii excesive de credite, necesităţi financiare determinate de
deficitele bugetare şi ale balanţelor de plăţi.
Confruntarea cererii cu oferta de titluri financiare pe piaţa de capital duce la formarea preţului acestora.
Preţurile titlurilor financiare sunt influenţate de anticipările privind fluxurile de venituri viitoare, dar şi de
preferinţele pentru risc şi lichiditate.