PIAŢA MUNCII

Piaţa muncii reprezintă locul abstract în care se întâlneşte cererea de muncă cu oferta de muncă. Piaţa
muncii nu poate fi considerată o piaţă „obişnuită”, deoarece lucrătorii nu sunt identici şi pot decide unde şi în
ce condiţii să muncească.
Firmele oferǎ locuri de muncǎ şi cer în schimb forţǎ de muncǎ, în timp ce populaţia activǎ oferǎ forţǎ de
muncǎ şi cere la rândul ei locuri de muncǎ. Astfel, putem spune cǎ oferta de muncǎ este echivalentǎ cu cererea
de locuri de muncǎ iar oferta de locuri de muncǎ corespunde cererii de muncă, din partea firmelor.
 oferta de muncǎ este reprezentatǎ de populaţia activǎ ;
 cererea de muncǎ provine în principal de la întreprinderi şi administraţii 
Acest capitol vǎ introduce în analiza ofertei de muncǎ, cererii de muncǎ, echilibrului şi imperfecţiunilor
pieţei muncii.

1. Oferta şi cererea de muncă

Oferta de muncă

Oferta de muncă poate fi studiată atât la nivel individual, cât şi la nivel total, iar în acest caz vorbim de
ofertă agregată de muncă. Pentru început vom studia oferta la nivelul fiecărui salariat.

Oferta individuală de muncă

Oferta individuală de muncă exprimă numărul de ore de muncă efectuate de un individ în funcţie de salariul
primit. Decizia unui individ în ceea ce priveşte numărul de ore de muncă are la bază existenţa unei alegeri
între: timp de muncă (consum) şi timp liber.
Timpul liber poate fi definit ca fiind perioada de timp în care un individ poate desfăşura orice activitate, cu
condiţia ca aceasta să nu-i aducă nici un venit, în schimb timpul de muncă reprezintă timpul în care un individ
desfăşoară activităţi de pe urma cărora obţine un câştig. Pe baza celor două concepte putem scrie următoarea
relaţie:
T=H+l (1),
unde T=timpul total într-o anumită perioadă (de exemplu 24 de ore, 7 zile /săptămână); H=timpul de
muncă; l=timpul liber.
Preţul unei ore de timp liber este egal cu salariul real (W), adică cantitatea de bunuri şi servicii pe care
individul le-ar fi putut obţine dacă în perioada respectivă ar fi muncit.
Să presupunem că salariatul dispune iniţial de un venit, Y, pozitiv sau nul, indiferent dacă desfăşoară sau nu
o activitate remunerată. Acest venit poate proveni, de exemplu, de pe urma unei moşteniri, din dobânzile
încasate pentru sumele depuse la bancă etc. Din această cauză bugetul de care dispune un salariat (B) este egal
cu:
B=w·H+Y (2),
unde w=nivelul salariului orar (care ne arată şi panta dreptei bugetului pentru un salariat) iar H=numărul de
ore de muncă. Ecuaţia dreptei bugetului poate fi reprezentată grafic astfel:
Graficul 1. Dreapta bugetului pentru un salariat

Dacă l=0, atunci H=24 → B=Y+w·24=max.;

Dacă l=24, atunci H=0 → B=Y=min.

Bunăstarea unui individ depinde atât de nivelul consumului, cât şi de timpul liber deţinut de acesta. Arbitrajul
dintre muncă şi timp liber ia forma unui alegeri între consum şi timp liber, care poate fi reprezentată cu ajutorul unei
funcţii de utilitate:
U=U(C,l) (3),
unde: C=ansamblul de bunuri şi servicii consumate. Această funcţie de utilitate este diferită de la un individ
la altul şi este reprezentată în spaţiul (C,l) printr-o mulţime de curbe de indiferenţă.

Graficul 2. Preferinţele unui lucrător între timp liber-consum

Parametrii funcţiei de utilitate ne arată importanţa pe care fiecare individ o atribuie timpului liber şi
consumului, de exemplu: U=C+l , U=C+2l. Timpul liber este sinonim cu utilitatea, pe când munca creează o
anumită dezutilitate (o oră de muncă echivalează cu o oră de timp liber pierdută).
Alegerea optimă a unui individ se obţine (aşa cum ştim din capitolele anterioare) în punctul de tangenţă
între dreapta bugetului şi curba de indiferenţă (punctul C, din graficul de mai jos).
R/p

Graficul 3. Alegerea optimă a unui salariat

Oferta agregată de muncă poate fi definită ca fiind suma ofertelor individuale de muncă.
n
OAL=∑ OLi
i=1 (5)
unde: OLi=oferta individuală de muncă.

Graficul 4. Oferta agregată de muncă şi oferta individuală de muncă

Aşa cum putem observa în graficul de mai sus, oferta agregată de muncă este mai elastică decât cea
individuală. La o modificare a salariului (în sensul creşterii), numărul celor care vor să muncească va creşte,
chiar în condiţiile în care cei care muncesc deja nu-şi modifică oferta de muncă. Vor exista cu siguranţă
persoane care iniţial au preferat să nu ocupe un loc de muncă, deoarece considerau că salariul pe care îl
primesc este prea mic, în comparaţie cu efortul depus. În condiţiile unei creşteri a salariului s-ar putea ca
decizia lor de a nu munci să se schimbe.
Oferta agregată de muncă este formată din populaţia activă (PA), care la rândul său se descompune în
populaţie ocupată (PO) şi populaţie neocupată (PN), pe care o putem aproxima la: PA=PO+PN. Populaţia
activă depinde la rândul său de doi parametri:
 populaţia în vârstă de muncă (>16 ani);
 rata de activitate globală (RA), care ne arată probabilitatea că o anumită persoană de o anumită vârstă,
sex şi rasă să facă parte din forţa de muncă.
PA = (RA·PAT) ·100, unde PAT reprezintă populaţia aptă totală
 Populaţia aptă de muncă depinde la rândul său de mai mulţi factori, printre care enumerăm:
 Factori demografici
- creşterea naturală: dacă este pozitivă (numărul de naşteri > numărul de decese), va antrena o creştere a
populaţiei active;
- soldul migraţiei: dacă este pozitiv (numărul populaţiei care intră în ţară > numărul populaţiei care iese din
ţară) şi are în vedere o migraţie economică (populaţia care migrează în ţara „X” şi doreşte un loc de muncă) va
determina o creştere a populaţiei active.
 Vârsta la care se intră pe piaţa muncii şi la care se iese de pe piaţa muncii. Dacă vârsta de intrare
pe piaţa muncii este ridicată, de exemplu din cauza anilor de studiu, populaţia activă va cunoaşte un declin; în
caz contrar, ea va creşte. De exemplu, dacă vârsta de pensionare creşte de la 60 de ani la 65 de ani, populaţia
activă va cunoaşte o evoluţie pozitivă; în caz contrar, ea va scădea.
Rata de activitate globală depinde, la rândul său, de numeroşi factori:
 Conjunctura economică
Dacă conjunctura economică se îmbunătăţeşte, atunci şomerii descurajaţi îşi vor găsi un loc de muncă şi se
vor număra astfel printre persoanele active; rata de activitate va creşte în acest caz. Invers, dacă conjunctura
economică se înrăutăţeşte, persoanele aflate în şomaj vor renunţa să mai caute un loc de muncă, iar numărul
persoanelor inactive va creşte, de exemplu studenţii care îşi prelungesc studiile pentru a intra mai târziu pe
piaţa muncii.
Acest fenomen poartă denumirea de „efectul de flexiune a ratei de activitate”, care joacă de altfel un rol
important în amortizarea ratei şomajului. Acesta poate determina o scădere a ratei şomajului, în cazul în care
conjunctura economică se îmbunătăţeşte sau poate determina o creştere a şomajului în cazul contrar.
Economiştii estimează că, pentru a scădea şomajul cu aproximativ 100 de persoane, este necesar să se creeze în
jur de 140 de locuri de muncă.
 Factori de natură sociologică
Astfel, creşterea ratei de activitate a persoanelor de sex feminin, de la sfârşitul anilor 60‘, se explică mai
ales prin dorinţa acestora de a accede la un statut social mai bun decât cel de „femeie casnică”.

Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială care se formează în economie într-o anumită
perioadă de timp. Agenţii economici folosesc în activitatea lor în principal doi factori de producţie: muncă şi
capital. Tocmai din acest motiv, cererea de muncă poate fi analizată atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

Cererea de muncă pe termen scurt

Pe termen scurt investiţiile realizate nu se modifică, iar stocul de capital rămâne constant. Considerând
tehnologia constantă, cum poate evolua productivitatea marginală a muncii (producţia suplimentară care se
poate obţine prin utilizarea unei unităţi de muncă suplimentară)? Potrivit legii randamentelor factoriale
descrescătoare, pe măsură ce cantitatea de muncă creşte, productivitatea marginală creşte până la un anumit
punct, după care începe să scadă. Productivitatea marginală a muncii este descrescătoare.
Graficul 5 Funcţia de producţie

Y = producţia şi L = numărul de lucrători

Pentru a-şi maximiza profitul, firma trebuie să angajeze un număr optim de lucrători: Π=f ( L )−w⋅L,
unde: Π = profitul, w = salariul real, L = numărul de lucrători, iar f(L) = funcţia de producţie în raport cu
factorul muncă.
' ' '
Π = max ⇒ Π = 0 ⇒ f ( L ) − w = 0 ⇒ f ( L ) = w
'
f ( L ) = dQ/dL = Wmg L }
⇒ Wmg L = w

Profitul este maxim atunci când productivitatea marginală a muncii este egală cu salariul real.

Graficul. 6 Cantitatea optimă de muncă pentru firmă

Y = producţia şi L = numărul de lucrători

Profitul firmei este maxim în punctul A din graficul de mai sus, unde panta funcţiei de producţie
(productivitatea marginală a muncii) este egală cu panta primei bisectoare (salariul real), care ne arată costul
muncii. O firmă va angaja lucrători până în punctul în care w = Wmg L. Dacă w > WmgL, firma îşi poate mări
profitul numai dacă cererea de muncă scade.
Cererea de muncă la nivelul unei firme este descrescătoare, deoarece productivitatea marginală a muncii
este descrescătoare.
Graficul 7. Cererea de muncă

Putem observa din graficul de mai sus că modificarea cererii de muncă în funcţie de salariu se face pe aceeaşi
curbă a cererii; o creştere a salariului (w 0 – w1) duce la o scădere a cererii de muncă (L 0 – L1). Deplasarea cererii
de muncă la dreapta (în sensul creşterii) sau la stânga (în sensul scăderii) depinde de alţi factori, ca de exemplu:
productivitatea muncii, producţia, preţul bunurilor şi serviciilor produse de firmă cu ajutorul factorului muncă
etc.
Productivitatea muncii se calculează ca raport între producţie (Q) şi numărul de lucrători (L), WL = Q/L (1).
Din relaţia (1) putem deduce numărul de lucrători angajaţi: L = Q/W L (2). Dacă producţia creşte mai mult decât
productivitatea muncii, atunci cererea de muncă va creşte. În caz contrar ea va scădea. Cu cât preţul bunurilor
produse va fi mai mare, cu atât producătorul va fi tentat să producă mai mult şi pentru aceasta are nevoie de forţă
de muncă, deci cererea de muncă va creşte.

Cererea de muncă pe termen lung

Pe termen lung firma are de ales între doi factori de producţie L şi K care să-i permită maximizarea
producţiei, în condiţiile unui cost de producţie dat. Cererea de muncă depinde în acest caz de costul muncii şi
de posibilităţile de substituţie sau de complementaritate între capital şi muncă. Putem distinge astfel două
categorii de muncă: o muncă calificată şi alta mai puţin calificată.
– munca calificată şi capitalul sunt în general doi factori de producţie complementari (de exemplu,
inginerii sunt mai productivi datorită calculatoarelor);
– munca necalificată şi capitalul sunt doi factori de producţie substituibili (de exemplu, portarii pot fi
înlocuiţi cu interfoanele).
Costul total de producţie este dat de următoarea relaţie:

CT = KP ⋅K +w⋅L ,
unde w = salariul real, L = numărul de lucrători, K = capitalul şi P K = preţul capitalului. Firma îşi va maximiza
profitul atunci când:
Π = max  dQ/dL = dK/dQ = w/Pk
(rata marginală de substituţie a muncii cu capitalul este egală cu panta izocostului, condiţie cunoscută de la
teoria producătorului).

2. Echilibrul pe piaţa muncii

În condiţiile concurenţei perfecte pe această piaţă, prin confruntarea cererii de muncă cu oferta de muncă se
obţine salariul de echilibru.
Pe această piaţă toţi cei care vor dori să se angajeze vor găsi un loc de muncă, ceea ce înseamnă că nu va
exista şomaj involuntar pe piaţa muncii (prin şomaj involuntar înţelegem acea situaţie în care o persoană
capabilă şi dornică să muncească la nivelul salariului existent pe piaţă nu găseşte de lucru, deşi caută). Poate
exista în schimb şomaj voluntar, adică persoane care, din diferite motive, (fie că au alte surse de venit, fie
consideră salariul de echilibru w* prea mic) nu vor dori să ocupe un loc de muncă.

Ipotezele care stau la baza stabilirii echilibrului pe piaţa cu concurenţă perfectă sunt:
– atomicitatea cererii şi ofertei de muncă (pe această piaţă există un număr mare atât de ofertanţi de locuri
de muncă, cât şi de cumpărători de muncă);
– mobilitatea perfectă a forţei de muncă (aceasta înseamnă că lucrătorii se pot deplasa cu uşurinţă dintr-un
loc în altul în căutarea unui loc de muncă);
– transparenţa perfectă (atât cumpărătorii, cât şi ofertanţii de forţă de muncă dispun de o cunoaştere
perfectă a acestei pieţe);
– omogenitatea factorului muncă.
Aşa cum ştim din lecţiile anterioare, acest model de piaţă nu poate exista în realitate, fiind doar un model
teoretic.

3. Imperfecţiunile pieţei muncii

Imperfecţiunile pieţei muncii sunt determinate de o serie de factori, cum ar fi: existenţa salariului minim,
apariţia monopsonului, monopolului precum şi rolul jucat de sindicate pe această piaţă.
Salariul minim reprezintă salariul fixat pe cale legală, având ca scop protejarea salariaţilor. Eficacitatea
salariului minim ca instrument de redistribuire a veniturilor este adesea criticată, deoarece determină creşterea
costului muncii, fiind susceptibil că exercită efecte negative asupra activităţii economice.
Dacă nivelul iniţial al salariul minim este relativ mic, o creştere a acestuia nu va antrena un efect negativ
asupra ocupării forţei de muncă din economie. În schimb, dacă salariul minim este destul de ridicat, o creştere
a acestuia va influenţa în sens negativ nivelul ocupării din economie.

Graficul 8. Salariul minim

Aşa cum observăm din graficul de mai sus, la un salariu de echilibru w*, nivelul ocupării este L*. Dacă
statul stabileşte un nivel al salariului minim, w’, cererea de muncă scade la L 1, iar oferta de muncă creşte la L0.
Diferenţa dintre L0 şi L1 reprezintă şomajul involuntar (pe care îl veţi aprofunda în capitolul următor).

În cazul monopsonului pe piaţa muncii, firmele au capacitatea de a controla nivelul salariilor şi cantitatea
de muncă din economie. Acest model presupune următoarele ipoteze:
– existenţa unor costuri ridicate de intrare pe piaţă, care permit întreprinderii în cauză să nu aibă alt
concurent;
– mobilitatea limitată a muncitorilor (aceştia nu pot pleca cu uşurinţă în alt oraş, unde numărul firmelor
care oferă locuri de muncă este mare).
Dacă firmele vor dori să angajeze mai mulţi lucrători, ele vor trebui să plătească mai mult, atât pentru noul
angajat, cât şi pentru ceilalţi. Costul marginal în această situaţie este suma dintre salariul noului lucrător şi
creşterea globală a salariilor celorlalţi. Situaţia este asemănătoare celei de monopol, în sensul că monopolistul
trebuie să reducă preţul dacă doreşte să vândă mai mult, iar reducerea se aplică tuturor unităţilor vândute. La
fel cum, în cazul monopolului, venitul marginal este inferior preţului, iar curba venitului marginal este sub
curba cererii, tot aşa, în cazul monopsonului pe piaţa muncii, costul marginal al muncii este superior ofertei de
muncă, ceea ce, grafic, se poate reprezenta astfel:

Graficul 9. Formarea salariului pe o piaţă de monopson

Echilibrul monopsonului se stabileşte în punctul în care costul marginal al muncii este egal cu venitul
marginal al muncii (cererea de muncă – pct. A). În acest punct salariul plătit de manager va fi w*, iar nivelul
de ocupare L*. Din graficul de mai sus putem observa că acelaşi nivel de ocupare L* poate fi obţinut şi la un
salariu mai mic w1. Se poate observa că acest nivel al salariului este inferior celui de pe piaţa perfectă w 2, în
timp ce numărul salariaţilor angajaţi este L*, mai mic şi el decât cel din situaţia perfectă (L 2).
În realitate nu există monopson pur pe piaţa muncii; în schimb apar frecvent situaţiile în care firmele se
înţeleg între ele cu privire la mărimea salariului.
Preferinţele sindicatelor între un nivel de ocupare mai ridicat sau un nivel al salariului mai mare pot fi
ilustrate cu ajutorul curbelor de indiferenţă. Sindicatul poate avea în principiu trei preferinţe:
– un nivel de ocupare mai ridicat sau un nivel al salariului mai ridicat (a);
– un nivel de ocupare mai ridicat şi un nivel al salariului mai scăzut (b);
– un nivel de ocupare mai scăzut şi un nivel al salariului mai ridicat (c).

Graficul 10.(a,b) Preferinţele sindicatelor între L şi w

În graficul 10 (a) sindicatul este indiferent în ceea ce priveşte alegerea între un salariu mai ridicat sau un nivel
de ocupare mai mare. Dacă iniţial, la salariul de 100 u.m., erau angajaţi 10 lucrători, la o scădere a acestuia cu 5
u.m. sunt angajaţi 5 lucrători în plus. Deci sindicatul poate alege un nivel de ocupare mai ridicat (15 lucrători) sau
un salariu mai ridicat (100 u.m.); creşterea/scăderea salariului este egală cu scăderea/creşterea nivelului de
ocupare, ceea ce înseamnă că sindicatul este indiferent în alegerea sa (un nivel ridicat al salariului sau un nivel
ridicat al ocupării).
 În graficul 10 (b) curba de indiferenţă este mai abruptă, ceea ce înseamnă că sindicatul preferă un nivel de
ocupare mai ridicat. Iniţial, la salariul de 100 u.m. sunt angajaţi 10 lucrători; deoarece sindicatul optează pentru
un nivel de ocupare mai ridicat, este dispus să reducă nivelul salariului cu 5 u.m. pentru a creşte nivelul de
ocupare cu 2 salariaţi.
În graficul 10(c) sindicatul preferă un nivel al salariului mai ridicat în schimbul unui nivel de ocupare mai
scăzut. Iniţial, la un salariu de 95 u.m. sunt angajaţi 15 lucrători. Pentru a creşte nivelul salariului cu 5 u.m.,
sindicatul este dispus să reducă nivelul de ocupare cu 10 salariaţi (15 – 5).

Graficul 10(c)

Alegerea optimă a sindicatului se obţine în punctul de tangenţă dintre curba de indiferenţă şi dreapta
constrângerii. În cazul sindicatelor dreapta constrângerii este reprezentată de cererea de muncă, deoarece nu se
poate cere o creştere a nivelului de ocupare şi a salariului real, dacă nu există în prealabil o creştere a cererii de
muncă. Putem reprezenta alegerea optimă astfel:

Graficul 11 Alegerea optimă a sindicatului

Punctul M reprezintă alegerea optimă a sindicatului între ocupare şi salariu. Creşterea cererii de muncă (de la
CL0 la CL1), va determina atât creşterea nivelului de ocupare, cât şi a salariului, iar noul punct de optim devine N.
Prin unirea punctelor de optim obţinem oferta colectivă de muncă.
Sindicatele pot acţiona: la nivel naţional (confederaţie sindicală), la nivel de ramură (federaţie sindicală) şi la
nivel de unitate economică (organizaţie sindicală) dacă există mai mult de 15 lucrători. La orice nivel ar acţiona,
sindicatele determină apariţia monopolului pe piaţa muncii, deoarece reprezintă interesele tuturor salariaţilor
(membrii de sindicat), formând astfel oferta colectivă de muncă. Pentru a înţelege acţiunea sindicatelor pe piaţa
muncii vom porni de la graficul următor.
Graficul 12 Sindicatele pe piaţa muncii

În urma negocierii cu conducerea firmei sindicatul stabileşte un nivel al salariului egal cu w* şi un nivel al
ocupării (numărul de locuri de muncă) L 1. Echilibrul pe piaţa muncii se stabileşte în acest caz în punctul A.
Dacă pe piaţa muncii nu ar exista sindicate, echilibrul s-ar stabili în punctul B, ceea ce înseamnă că nivelul
ocupării ar fi L2, iar salariul, w1. Deoarece salariul a fost stabilit de sindicate la nivelul w*, salariaţii care nu
sunt membri de sindicat vor trebui să-şi vândă forţa de muncă la un preţ egal cu w*. Numărul celor care vor să
lucreze la acest salariu va creşte de la L2 la L3. Acest lucru va determina apariţia şomajului involuntar la nivelul
individului (L3 – L1) şi a unui şomaj voluntar la nivelul sindicatului, deoarece acesta ştie foarte bine că, prin
stabilirea salariului la nivelul w*, nivelul ocupării va scădea.
Pe piaţa muncii poate apărea şi o situaţie de monopol combinată cu monopson. Salariul şi gradul de
ocupare în această situaţie depind de puterea de negociere a celor două părţi: monopsonul doreşte un nivel al
salariului cât mai mic, în timp ce monopolul doreşte stabilirea salariului la un nivel cât mai ridicat. În aceste
condiţii, salariul va oscila între două limite, una inferioară (stabilită de monopson) şi alta superioară
(monopol). Grafic, situaţia se prezintă astfel:

Graficul 13 Monopolul bilateral pe piaţa muncii

Pe această piaţă, salariul va avea o valoare cuprinsă între w 1 şi w2. În anumite situaţii, firmele pot fi
constrânse să accepte şi salarii mai mari de exemplu w 2, nu însă mai mari decât situaţia care le-ar scoate de pe
piaţă.