Capitolul 4.

Modelul clasic al economiei de piață

Modelul dezvoltat în acest capitol se bazează pe ipoteza că firmele, gospodăriile

populației și administrația publică interacționează în cadrul a trei importante piețe: piața
muncii, piața bunurilor și piața monetară. Echilibrul general se atinge atunci când toate
aceste trei categorii de piețe sunt în echilibru, adică atunci când în cadrul fiecăreia,
cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită. Dacă, din diferite motive, în cadrul
unora dintre aceste categorii de piețe se manifestă un dezechilibru, mecanismul
prețurilor intră în funcțiune astfel încât, într-un timp scurt, echilibrul se reface în mod
natural.
În acest capitol se va examina fiecare dintre aceste piețe, specificându-se
determinanții cererii și ofertei și mecanismul prin care echilibrul este atins. Echilibrul
permanent dintre cantitățile cerute și cele oferite, pe fiecare dintre categoriile de piețe
menționate, corespunde punctului de vedere clasic. Din acest motiv, modelul cu piețele
aflate în echilibru în cea mai mare parte a timpului și cu un mecanism automat de
refacere a echilibrului în cazul unor dezechilibre temporare se mai numește și modelul
clasic1, fiind caracteristic gândirii economice de până la J. M. Keynes. Studiul
modelului clasic începe cu modelul clasic al pieței muncii.

4.1. Modelul clasic al pieței muncii

Abordarea clasică a studiului pieței muncii presupune folosirea conceptelor de

cerere și ofertă de muncă. Cererea de muncă provine, în general, de la firme, care au
nevoie de muncă pentru a realiza cantitățile de bunuri cerute. În luarea deciziilor de
creștere sau scădere a cantității de muncă cerute, firmele urmăresc maximizarea
profitului. Profitul se obține ca diferență între încasările firmelor din vânzarea
producției realizate și costurile înregistrate. Orele suplimentare de muncă pot genera un
spor al încasărilor, prin sporul de producție realizat, dar și un spor al cheltuielilor, prin
salariile pe care firmele trebuie să le plătească angajaților. Dacă sporul de venit este mai
mare decât sporul de cheltuieli, creșterea cantității de muncă cerută se justifică,
deoarece contribuie la creșterea profitului. În modelul clasic al pieței muncii se ignoră
diferențele dintre lucrători în ceea ca privește experiența, îndemânarea, calificarea,
ambiția sau disciplina acestora. Lucrătorii sunt priviți ca fiind toți la fel, iar munca este
omogenă.

1
Uneori acest model este denumit Neo-clasic, pentru a evidenția faptul că este caracteristic perioadei
economiștilor neo-clasici, începând cu L. Walras, S. Jevos, C. Menger, și nu perioadei economiștilor clasici, cu
reprezentanții lor celebrii A. Smith, D. Ricardo, J.B. Say.

1
 Oferta de muncă provine de la persoanele care doresc să se angajeze. Fiecare
persoană aptă de muncă decide să se angajeze dacă avantajele angajării depășesc
costurile. Avantajele angajării constau, în primul rând, în salariul obținut, iar costurile
sunt evaluate în termeni de timp liber sacrificat.
Prețul muncii este salariul real, privit ca putere de cumpărare a salariului nominal
primit pentru o oră de muncă. Modelul clasic presupune că salariul angajaților este
determinat în cadrul unei piețe a muncii competitive, nu stabilit de firme după bunul lor
plac. De exemplu, firmele de IT cunosc că, pentru a atrage diferiți specialiști, trebuie să
le plătească prețul pieței, determinat în funcție de cererea și oferta de muncă din
domeniul respectiv.
Factorii care influențează cererea și oferta de muncă tind să echilibreze piața muncii.
Echilibrul pe piața muncii determină mărimea salariilor reale și nivelul ocupării.
Cantitatea de bunuri produse în cadrul activității economice depinde de nivelul ocupării,
de cantitățile folosite din alte inputuri, cum ar fi cele de capital, precum și de nivelul
productivității.

4.1.1. Cererea de muncă

Cererea de muncă exprimă, ceteris paribus, relația dintre cantitatea de muncă

cerută și salariul real orar. În modelul clasic, cantitatea de muncă cerută este cea care
maximizează profitul firmelor și este dată de egalitatea dintre salariul real orar și
produsul fizic marginal al muncii.
Salariul real orar, SR, este egal cu cantitatea de bunuri și servicii care trebuie
produsă într-o oră de muncă, astfel încât prin vânzarea acesteia să poată fi plătit salariul
pentru o oră de muncă. Salariul nominal orar, SN, este suma de bani pe care un salariat
o încasează pentru o oră de muncă. Salariul real se calculează ca raport între salariul
nominal și nivelul prețurilor și reprezintă salariul nominal măsurat în termeni de unități
de producție:
SN
SR 
P
Produsul fizic marginal al muncii, PmL, arată sporul de producție determinat de
creșterea cu o unitate, adică cu o oră, a cantității de muncă folosite. Produsul fizic
marginal al muncii este guvernat de legea randamentelor factoriale descrescânde.
Conform cestei legi, atunci când cantitatea de muncă folosită crește, toate celelalte
rămânând neschimbate, produsul fizic marginal al muncii scade. Diminuarea produsului
fizic marginal al muncii are loc deoarece, repartizând o cantitate dată de capital la un
volum de muncă din ce în ce mai mare, cantitate de capital care revine la o unitate de
muncă se diminuează, determinând creșteri din ce în ca mai mici ale producției.

2
 PmL
Salarul real, SR

Curba cererii de muncă

PmL ˃ SRA
A
SRA

PmL ˂ SRA

LA Cantitatea de muncă, L

Figura 4.1. Curba cererii de muncă

Cererea de muncă este strâns legată de salariul real și produsul fizic marginal al
muncii. Această legătură este ilustrată în Figura 4.1. Deoarece pe măsură ce cantitatea
de muncă crește, produsul fizic marginal al muncii scade, curba produsului fizic
marginal al muncii, PmL, are o pantă negativă. Se poate observa că dacă salariul real este
egal cu SRA, cantitatea de muncă cerută este egală cu LA. Perechea de valori (SRA,LA)
reprezintă coordonatele punctului A, situat pe curba produsului fizic marginal al
muncii.
Dacă cantitatea de muncă cerută este mai mică decât LA, produsul fizic marginal al
muncii este mai mare decât salariul real, PmL > SRA, ceea ce înseamnă că venitul
suplimentar adus de o oră suplimentară de muncă este mai mare decât costul acesteia.
Creșterea cantității de muncă cerută în acest interval sporește profiturile firmelor. Pe de
altă parte, dacă cantitatea de muncă cerută este mai mare decât LA, produsul fizic
marginal al muncii este mai mic decât salariul real, PmL < SRA. Scăderea cantității de
muncă cerută în acest interval diminuează pierderile firmelor, contribuind astfel la
creșterea profiturilor. Se poate constata că dacă salariul real este egal cu SRA, cantitatea
de muncă cerută care maximizează profitul firmelor este egală cu LA. Perechea de valori
(SRA, LA) sunt coordonatele unui punct situat pe curba cererii de muncă, care, cum se
poate observa, este chiar punctul A. Punctul A este situat, simultan, pe curba cererii de
muncă și pe curba produsului fizic marginal al muncii.
Repetând același raționament pentru orice nivel al salariului real, se constată că
cererea de muncă și produsul fizic marginal al muncii sunt reprezentate de aceeași
curbă. Ca urmare, orice factor care influențează produsul fizic marginal al muncii
influențează, de asemenea, cererea de muncă. Dacă un factor determină creșterea
produsului fizic marginal al muncii, atunci acel factor determină și creșterea cererii de
muncă, iar dacă un factor determină scăderea produsului fizic marginal al muncii, atunci
3
determină și scăderea cererii de muncă. Există doi factori principali care influențează
cererea de muncă: productivitatea muncii și stocul de capital. Creșterea productivității
muncii, determinată de dezvoltarea unor noi tehnologii, creșterea nivelului de calificare
sau aplicarea unor metode moderne de management determină creșterea cererii de
muncă. Creșterea stocului de capital, prin dotarea fiecărui lucrător cu mai multe mașini
sau echipamente de lucru, determină creșterea productivității muncii, care la rândul său,
determină creșterea produsului fizic marginal al muncii pentru orice nivel al angajării
și deci a cererii de muncă. Investițiile, prin intermediul cărora se mărește stocul de
capital, determină apariția unor noi locuri de muncă, contribuind astfel la creșterea
cererii de muncă.
În Figura 4.2 este ilustrată influență factorilor care determină creșterea sau scăderea
produsului fizic marginal al muncii asupra curbei cererii de muncă. Curba inițială a
cererii de muncă este notată LD0. Un șoc pozitiv asupra ofertei, o creștere a cantității de
capital fizic, precum și o creșterea a nivelului de pregătire și experiență al salariaților
măresc cererea de muncă. Când cererea de muncă crește, curba cererii de muncă se
deplasează spre dreapta. În Figura 4.2, creșterea cererii de muncă determină deplasarea
curbei cererii de muncă de la LD0 la LD1. Pentru fiecare nivel al salariului real orar,
cantitatea de muncă cerută crește. De exemplu, pentru salariul real egal cu SR0,
cantitatea de muncă cerută crește de la L0 la L1. Un șoc negativ asupra ofertei, o
diminuare a stocului de capital fizic sau o reducere a nivelului de pregătire și experiență
al salariaților micșorează productivitatea muncii și reduc cererea de muncă. Când
cererea de muncă scade, curba cererii de muncă se deplasează spre stânga. În Figura
4.2, scăderea cererii de muncă determină deplasarea curbei cererii de muncă de la LD0
la LD2. Pentru fiecare nivel al salariului real orar, cantitatea de muncă cerută scade.
Când salariul real este egal cu SR0, cantitatea de muncă cerută scade de la L0 la L2.

Creșterea cererii de muncă

Salariul real, SR

ca efect al:
LD2 LD0 LD1 - creșterii productivității;
- creșterii stocului de capital.

C A B
SR0

Scăderea cererii de muncă ca

efect al:
- scăderii productivității;
- scăderii stocului de capital.

L2 L0 L1 Cantitatea de muncă, L

Figura 4.2. Modificări ale cererii de muncă

4
4.1.2. Oferta de muncă

Oferta de muncă arată, ceteris paribus, relația dintre cantitatea de muncă oferită și
salariul real. În modelul clasic, cantitatea de muncă oferită este cea care maximizează
satisfacția angajaților și este dată de egalitatea dintre costul marginal al muncii,
reprezentat de timpul liber sacrificat și venitul marginal obținut prin muncă, reprezentat
de salariul real orar.
Cantitatea de muncă oferită crește când salariul real orar crește deoarece, pe de o
parte, angajații decid să lucreze mai mult timp în detrimentul timpului liber, iar pe de
altă parte, unele persoane situate în afara pieței muncii, decid să se angajeze. Curba
ofertei de muncă, LS0, reprezentată în Figura 4.3, are o pantă pozitivă. Punctul A de pe
această curbă a ofertei de muncă arată că, la un nivel al salariului real orar egal cu SR0,
cantitatea de muncă pe care doresc să o presteze membrii societății este egală cu L0.
Creșterea salariului real orar, în condițiile în care ceilalți factori care pot influența
planurile de muncă ale membrilor societății rămân neschimbați, determină o deplasare
în sus de-a lungul curbei ofertei de muncă. În acest caz, cantitatea de muncă pe care
doresc să o depună membrii societății crește. Scăderea salariului real orar, în condițiile
în care ceilalți factori care pot influența planurile de muncă ale membrilor societății
rămân neschimbați, determină o deplasare în jos de-a lungul curbei ofertei de muncă.
În acest caz, cantitatea de muncă pe care doresc să o depună membrii societății scade.
Cercetările empirice arată însă că salariul real orar și cantitatea de muncă oferită nu
sunt foarte strâns corelate, un procent ridicat de creștere a salariului real determinând
modificarea într-o mică măsură a cantității de muncă oferite.
Salariul real, SR

Scăderea ofertei de muncă ca

efect al:
- creșterii avuției; LS2 LS0 LS1
- scăderii forței de muncă;
- scăderii ratei de participare.

C A B
SR0
Creșterea ofertei de muncă ca
efect al:
- scăderii avuției;
- creșterii forței de muncă;
- creșterii ratei de participare.

L2 L0 L1 Cantitatea de muncă, L

Figura 4.3. Modificări ale ofertei de muncă

5
 Alți factori care pot influența oferta de muncă sunt modificarea numărului populației
active, un avans al tehnologiilor care ușurează munca în gospodărie și creează
posibilitatea ca persoanele casnice să se angajeze, o schimbare a concepției sociale
privind munca, o schimbare a avuției generale a membrilor societății sau o schimbare a
așteptărilor cu privire la evoluția viitoare a economiei, respectiv a salariul real orar viitor
așteptat. O dezvoltare a tehnologiilor care ușurează munca în gospodărie duce la
creșterea ofertei de muncă, deoarece persoanele casnice, de regulă femei, se pot elibera
de munca în gospodărie și se pot angaja. Când oferta de muncă crește, curba ofertei de
muncă se deplasează spre dreapta. În Figura 4.3, creșterea ofertei de muncă este ilustrată
prin deplasarea curbei ofertei de muncă de la LS0 la LS1. O creștere a avuției îi face pe
oameni să dorească să aibă la dispoziție mai mult timp liber, determinând scăderea
ofertei de muncă. Când oferta de muncă scade, curba ofertei de muncă se deplasează
spre stânga. În Figura 4.3, scăderea ofertei de muncă este ilustrată prin deplasarea
curbei ofertei de muncă de la LS0 la LS2.
Factorul cu influența cea mai importantă asupra ofertei de muncă este evoluția
populației active disponibile, adică a forței de muncă. În timp, numărul populației active
disponibile este influențat de sporul natural al populației, de fenomenul de migrație și
de rata de participare, adică de proporția celor care sunt disponibili să muncească din
totalul populației apte de muncă. În Figura 4.4 este reprezentată evoluția populației
active din România, în perioada 2002 – 2014. Populația activă nu a prezentat oscilații
foarte mari în perioada analizată. Vârful a fost atins în anul 2002, când populația activă
a fost de 10079 mii persoane. Cel mai mic nivel din perioada analizată s-a înregistrat în
anul 2005, când a populația activă a scăzut la 9851 mii persoane. În perioada 2006 -
2011, populația activă a avut, în general, o tendință de scădere. După anul 2011, tendința
a fost de creștere, dar creșterile au fost mici.

10100 10079 - mii persoane -

10041
10050

10000 9977
9965

9950

9900

9868
9850 9851

9800
2001 2003 2005 2007 2009 2011 2013
Sursa datelor: INSSE
Figura 4.4. Evoluția populației active în România

6
4.1.3. Echilibrul pieței muncii

Când cantitatea de muncă cerută este egală cu cantitatea de muncă oferită, piața
muncii este în echilibru. Grafic, echilibrul pieței muncii este ilustrat în Figura 4.5. Curba
cererii de muncă este LD, iar curba ofertei de muncă este LS. Echilibrul este reprezentat
de intersecția dintre aceste două curbe. Salariul real orar de echilibru este SR*, iar
cantitatea de muncă de echilibru este L*. Punctul de echilibru este punctul E.
Modelul clasic al pieței muncii se bazează pe ipoteza că salariul real orar se ajustează
suficient de rapid pentru a se realiza egalitatea dintre cantitatea de muncă cerută și
cantitatea de muncă oferită. Astfel, când salariul real este egal cu SR1, cantitatea de
muncă oferită este mai mare decât cantitatea de muncă cerută, pe piața muncii există un
excedent de muncă. În acest caz, salariul real va scădea pentru a elimina surplusul, de
la SR1 la SR*. Când salariul real este egal cu SR2, dacă cantitatea de muncă cerută este
mai mare decât cantitatea de muncă oferită, pe piața muncii există un deficit. În acest
caz, salariul real orar va crește pentru a elimina deficitul, de la SR2 la SR*. Salariul real
orar nu este rigid nici la creștere, nici la scădere, iar procesul de ajustare se produce
într-un timp scurt, în mod natural.
Cantitatea de muncă de echilibru, L*, este denumită nivel al ocupării depline (full
employment). Când pe piața muncii nivelul ocupării devine egal cu nivelul ocupării
depline, cantitatea de muncă cerută devine egală cu cantitatea de muncă oferită. Cu alte
cuvinte, toți cei care caută un loc de muncă pot să se angajeze, deoarece există un număr
echivalent de locuri de muncă vacante. Altfel spus, toate orele de muncă pe care sunt
dispuși să le depună membrii societății la nivelul salariului real de echilibru își pot găsi
cumpărători.
Salariul real, SR

Excedent

A B
SR1

E
SR*

SR2
C D

LS Deficit LD

L* Cantitatea de muncă, L

Figura 4.5. Echilibrul pe piața muncii

7
 Salariul real, SR
LD1 LS

LD0

E1
SR1
E0
SR0

L0 L1 Cantitatea de muncă, L

Figura 4.6. Creșterea nivelul ocupării depline

Nivelul ocupării depline se poate modifica ca urmare a modificării cererii sau ofertei
de muncă. În Figura 4.6 este ilustrat felul în care creșterea cererii de muncă determină
schimbarea nivelului ocupării depline. Punctul inițial de echilibru este punctul E0,
cererea inițială de muncă este LD0, iar oferta de muncă este LS. Creșterea cererii de
muncă, pusă în evidență pe grafic prin deplasarea curbei cererii spre dreapta, de la LD0
la LD1, în condițiile în care oferta de muncă rămâne neschimbată, determină creșterea
nivelului ocupării depline de la L0 la L1. Punctul de echilibru devine E1. Când cererea
de muncă scade, ceea ce se reflectă în deplasarea spre stânga a curbei cererii de muncă,
nivelul ocupării depline scade de asemenea.
Noțiunea de nivel al ocupării depline nu înseamnă, așa cum se poate înțelege în
limbajul curent, că întreaga populația activă este ocupată, adică desfășoară o activitate
aducătoare de venituri. Dacă ar avea acest sens, nivelul ocupării depline nu s-ar putea
modifica decât dacă ar avea loc o modificare a numărului populației active. Dar nivelul
ocupării depline se poate modifica, așa cum s-a arătat mai sus, ca urmare a modificării
cererii de muncă. De asemenea, modificarea nivelului ocupării depline poate fi
determinată de modificarea ofertei de muncă. Deoarece nivelul ocupării depline
determină cantitatea de bunuri care se poate obține în economie, modificări ale cererii
și ofertei de muncă pot cauza fluctuații ale activității economice.
Clasicii privesc piața muncii ca fiind în permanență în echilibru, iar nivelul ocupării
tinde să fie în permanență egal cu nivelul ocupării depline. Producția care se obține
atunci când nivelul ocupării este egal cu nivelul ocupării depline este denumită
PIBpotențial, sau nivel natural al PIB. Producția curentă realizată de către o economie
poate fi mai mare, mai mică sau egală cu nivelul natural al PIB, în funcție de cum se
situează nivelul curent ocupării în raport cu nivelul ocupării depline. În cele ce
urmează, nivelul natural al PIB se va nota cu Yn.
8
 Determinarea nivelului natural al producției, Yn, presupune cunoașterea funcției de
producție. Funcția de producția a unei economii arată relația dintre PIBreal și cantitățile
de factori de producție folosite, respectiv cantitatea de capital, K, și cantitatea de muncă,
L. Rezultatele obținute depind și de eficiența cu care sunt folosiți factorii de producție,
respectiv de nivelul tehnologiei folosite, T. Expresia matematică a funcției de producția
a unei economii este:
Y = F(K,L,T)
unde Y reprezintă PIBreal realizat într-o perioadă dată de timp, K este cantitatea de capital
utilizată, L este cantitatea de muncă folosită, T reprezintă starea tehnologiei, ca măsură
a productivității de ansamblu a factorilor, iar F este funcția de producție.
Salariul real, SR

LD LS

E
SR* (a) Piața muncii

L* Cantitatea de muncă, L
PIBreal, Y

Y  F(K , L,T )

Nivelul natural al PIB, Yn

A
Yn

(b) Funcția de producție

L* Cantitatea de muncă, L

Figura 4.7. Determinarea nivelului natural al PIB

9
 Funcția de producție a unei economii se poate reprezenta grafic când unul dintre
factorii de influență este variabil, ceilalți fiind menținuți constanți. În partea (b) din
Figura 4.7 este reprezentată grafic funcția de producție, considerând munca factor
variabil, iar cantitatea de capital, K , și starea tehnologiei, T , ca fiind constante. Acest
lucru este valabil pe termen scurt, stocul de capital și starea tehnologiei fiind rezultatul
unor decizii luate în perioadele anterioare. În schimb, cantitatea de muncă depusă de
membrii societății este rezultatul unor decizii curente.
Reprezentarea grafică a funcție de producție se bazează pe două ipoteze: panta
funcției de producție este pozitivă, iar rata de creștere a producției este descrescătoare.
Ipoteza conform căreia funcția de producție are o pantă pozitivă este echivalentă cu
ipoteza că o creștere a cantității de muncă folosită determină creșterea producției, ceea
ce este, în general, adevărat. Creșterile producției sunt din ce în ce mai mici deoarece,
cantitatea de capital pe unitatea de muncă scade când cantitatea de muncă crește.
În Figura 4.7 se poate vedea că PIBpotențial sau nivelul natural al PIB, Yn, depinde de
cantitatea de muncă ocupată când piața muncii este în echilibru, adică de nivelul
ocupării depline, L*. Modificarea nivelului natural al producției are loc atunci când se
modifică nivelul ocupării depline. Creșterea nivelului ocupării depline determină
creșterea lui Yn, iar scăderea nivelului ocupării depline determină scăderea lui Yn.
Modificarea lui Yn se poate datora și modificării funcției de producție. În economie se
utilizează noțiunea de șocuri asupra ofertei, sau uneori șocuri asupra productivității,
pentru a referi o schimbare a funcției de producție. Un șoc pozitiv, cum ar fi
descoperirea unei noi tehnologii, determină creșterea nivelului natural al producției
pentru același nivel al ocupării depline, iar un șoc negativ, cum ar fi o catastrofă
naturală, determină scăderea nivelului natural al producției, pentru același nivel al
ocupării depline.

4.1.4. Șomajul în modelul clasic

În modelul clasic, piața muncii este în echilibru permanent. Cu toate acestea,

modelul nu exclude existența șomajului. Conform teoriei clasice, sunt în șomaj doar
acele persoane care vor să se angajeze, dar cu un salariu mai mare decât salariul real de
echilibru. Pentru ca această formă de șomaj să se reducă, ar fi necesară creșterea cererii
de muncă astfel încât salariul real de echilibru să crească. Pe de altă parte, teoria clasică
susține ideea că există un anumit număr de șomeri chiar și atunci când piața muncii este
în echilibru. Altfel spus, șomajul nu dispare în nici un moment, chiar dacă economia se
află în expansiune, iar numărul locurilor de muncă vacante depășește numărul
solicitărilor de angajare. Șomajul permanent este explicat de existența șomajului de
căutare și a șomajului structural.

10
 Șomajul de căutare este determinat de faptul că atât șomerii cât și firmele au nevoie
de o perioadă de căutare a unui loc de muncă corespunzător, respectiv a unui angajat
corespunzător. Nu toate activitățile sunt la fel și nu toți oamenii posedă aceleași calități.
Șomerii caută locuri de muncă mai potrivite aspirațiilor și calităților lor, în timp ce
firmele caută acei oameni care să corespundă cel mai bine cerințelor locurilor de muncă.
Perioada de căutare este necesară deoarece pe piața muncii se manifestă unele fricțiuni,
legate îndeosebi de informația incompletă pe care o au la dispoziție lucrătorii și firmele
în procesul de căutare a unui loc de muncă mai bun, respectiv a unui angajat mai bun.
Deoarece piața muncii este o piață dinamică, în permanență creându-se și dispărând
locuri de muncă, întotdeauna va exista un anumit nivel al șomajului de căutare.
Șomajul structural este determinat de neconcordanța dintre structura cererii de
muncă, pe tipuri de activități, nivele de calificare, experiență, vârstă, sex etc. și cea a
ofertei de muncă. Firmele doresc să angajeze oameni cu anumite cunoștințe, cu o
anumită experiență, cu o anumită vârstă, iar cei care doresc să se angajeze nu corespund
acestor cerințe ale firmelor.
Șomajul structural este de regula un șomaj de lungă durată, afectând în permanență
o parte a populației active disponibile. Acest tip de șomaj există nu numai în perioadele
de criză economică, ci și în perioadele de expansiune. Persoanele care sunt afectate de
acest tip de șomaj, predominant în țara noastră, nu-și găsesc vreme îndelungată un loc
de muncă. Cauzele acestui tip de șomaj sunt:
- nivelul scăzut de calificare, deseori lipsa oricărei calificări, care nu le permite
șomerilor să-și găsească un loc de muncă permanent. Locurile de muncă oferite
pentru aceste persoane sunt în mod tipic prost plătite și le oferă angajaților puține
șanse de calificare sau avansare. Cel mai adesea, aceste locuri sunt disponibile
pentru perioade scurte de timp sau pe durata executării unor lucrări. După câteva
luni, aceste activități încetează, iar lucrătorii își pierd locurile de muncă, întrând într-
o nouă perioadă de șomaj. Anumiți lucrători, cu un nivel scăzut de calificare, pot
dobândi cunoștințe și experiență pentru a putea obține un loc de muncă mai sigur,
pentru o perioadă mai mare de timp. Datorită unor factori, precum educația
neadecvată, discriminarea, barierele de limbă etc., unii dintre lucrătorii necalificați
nu vor face niciodată tranziția de la șomajul de lungă durată la angajare și vor rămâne
fără loc de muncă timp îndelungat. În România, acest tip de șomaj afectează
îndeosebi comunitățile de rromi, persoanele necalificate, femeile casnice etc.
- schimbarea structurii economiei. Forța de muncă disponibilizată din activitățile
industriale care s-au restrâns sau din zonele în care întreprinderile au fost lichidate,
nu a putut fi angajată în totalitate în activitățile care s-au dezvoltat. Lucrătorii din
domeniile industriale necompetitive și-au pierdut locurile de muncă și nu au putut fi
angajați în domeniul serviciilor sau comerțului, unde s-au creat locuri de muncă,
deoarece nu aveau calificarea necesară. Conversia profesională poate implica, de

11
 multe ori, o perioadă lungă de timp, în special dacă este nevoie de pregătire și
experiență în noile activități.
Combinația dintre șomajul de căutare și șomajul structural face ca rata șomajului
să nu fie niciodată egală cu zero, chiar și atunci când economia se află la nivelul ocupării
depline. Rata șomajului care există când ocuparea se situează la nivelul ocupării depline
iar produsul intern brut real este egal cu nivelul natural al producției, este denumită rata
naturală a șomajului. Rata naturală a șomajului reflectă șomajul care decurge din
existența unor fricțiuni pe piața muncii și a unor probleme structurale. Deși nu există o
măsură oficială a ratei naturale a șomajului, se estimează ca nivelul său este de circa
4-5%, cu tendința de creștere către 6%. Când producția oscilează în jurul producției
ocupării depline, rata șomajului oscilează în jurul ratei naturale a șomajului. Diferența
dintre rata curentă a șomajului și rata naturală a șomajului este denumită șomaj ciclic.
Șomajul ciclic este pozitiv când PIBreal este mai mic decât nivelul natural al producției,
și negativ când PIBreal este mai mare decât nivelul natural al producției.

4.2. Modelul clasic al pieței bunurilor

Modelul clasic al pieței bunurilor utilizează, ca și în cazul pieței muncii, conceptele

de cerere și ofertă.
Cererea agregată de bunuri exprimă relația dintre cantitatea totală de bunuri pe
care gospodăriile populației, firmele, administrația publică și străinătatea doresc să o
cumpere și nivelul prețurilor, când ceilalți factori care influențează deciziile de
cumpărare rămân constanți.
Conform celor menționate în paragraful 3.2.2, cererea agregată se poate exprima
prin relația:
Cd + G + Id + (Xd – Md)

unde indicele superior d arată faptul că fiecare dintre aceste mărimi exprimă dorințele
de cumpărare, și nu cantitatea cumpărată efectiv (cererea, așa cum se cunoaște, este un
concept ex ante). Considerând, pentru simplificare că există un echilibru extern, adică
diferența dintre exporturile dorite și importurile dorite este egală cu zero, cererea
agregată de bunuri se poate exprima algebric prin relația:

Cd + G + Id

Oferta agregată de bunuri exprimă relația dintre cantitatea totală de bunuri pe care
ansamblul firmelor din economie doresc să o vândă și nivelul prețurilor, când ceilalți
factori care influențează deciziile de vânzare rămân nemodificați.

12
 Conform celor menționate în paragraful 4.1.3., oferta agregată de bunuri este
determinată de funcția de producție și depinde de nivelul ocupării:

Y = F(K,L,T)

unde oferta agregată de bunuri este notată cu Y. Piața bunurilor este în echilibru atunci
când cantitatea agregată cerută de bunuri este egală cu cantitatea agregată oferită de
bunuri:

Y = Cd + G + Id

Cantitatea de bunuri pe care consumatorii și investitorii doresc să o cumpere nu este

întotdeauna aceeași cu cantitatea de bunuri pe care producătorii doresc să o vândă. Cu
alte cuvinte, piața bunurilor nu este întotdeauna în echilibru. Când de întâmplă acest
lucru, intră în acțiune mecanismul prețurilor care restabilește echilibrul dintre dorințele
cumpărătorilor și cele ale vânzătorilor.
Un mod diferit de a scrie condiția de echilibru este:

Y – Cd – G = Id.

Partea stângă a acestei relații, Y – Cd – G , reprezintă economisirile naționale dorite, Sd,

astfel încât condiția de echilibru pe piața bunurilor devine:

Sd = Id

Această relație arată că piața bunurilor este în echilibru atunci când economisirile
naționale dorite sunt egale cu investițiile planificate.
Studiul echilibrului dintre investiții și economisiri este astfel echivalent cu studiul
echilibrului dintre cererea și oferta agregată de bunuri. Deoarece prin investiții se
creează noi bunuri de capital, o rată ridicată a investițiilor determină o creștere rapidă a
stocului de capital. Cererea de investiții decurge din nevoile firmelor de a crește stocul
de capital.

4.2.1. Cererea de investiții

Stocul de capital, K, cuprinde totalitatea instalațiilor, echipamentelor, mașinilor,

utilajelor, calculatoarelor, mijloacelor de transport, de comunicare, spațiilor productive
sau de depozitare, construcțiilor speciale și multe altele. Stocul de capital poate fi mărit
prin investiții. Managerii firmelor pot determina cât de mult trebuie să crească stocul de
capital pentru a obține acel nivel al producției care le maximizează profitul. La nivel
macroeconomic, PIBreal este cu atât mai mare cu cât stocul de capital utilizat în
economie este mai mare. Investițiile joacă rol crucial în determinarea stocului de capital.
13
 160
Investiții brute, mld. lei
+1.6%
+13.1% +8.5%
140 +12.4%

+45.4%
120
-16.0%
100
+35.3%
80

60 +24.5%

+30.7%
40
+43.0%

20

0
2002 2004 2006 2008 2010 2012
Sursa datelor: INSSE

Figura 4.8. Evoluția investițiilor brute în România

Investițiile brute cuprind toate cheltuielile efectuate de firme pentru formarea brută
de capital fix și variația stocurilor. Investițiile nete sunt egale cu investițiile brute minus
amortizarea.
În Figura 4.8 este reprezentată evoluția investițiilor brute în perioada 2002 – 2012
în România. Se poate observa că în perioada 2002 – 2008 investițiile brute au înregistrat
o creștere importantă. Media creșterilor anuale din această perioadă a fost de 32%.
Creșterea cea mai mare a avut loc în anul 2007, când față de anul 2006, investițiile brute
au crescut cu peste 45%. În anul 2009 față de anul anterior, investițiile brute au scăzut.
Începând cu anul 2010, investițiile brute și-au reluat creșterea, ratele de creștere fiind
însă mult mai mici comparativ cu cele de dinainte de 2008. În anul 2012, volumul real
al investițiilor a fost de circa 5,4 ori mai mare decât în anul 2002.
Deciziile de a investi depind de rata reală a dobânzii și de volumul vânzărilor,
inclusiv de nivelul așteptat al acestora. Rata reală a dobânzii este aproximativ egală cu
rata nominală a dobânzii ajustată cu rata inflației (vezi Cap. 4.4). De exemplu, dacă rata
nominală a dobânzii este de 10%, un depozit de 50 u.m, crește într-un an cu 10%, adică
cu 5 u.m. Dacă rata inflației este de 4%, atunci rata reală a dobânzii este de aproximativ
6%. Aceasta înseamnă că puterea de cumpărare a sumei de 50 u.m. crește în decurs de
un an cu 6%.
Rata reală a dobânzii poate fi considerată ca fiind costul de oportunitate al
cheltuielilor de investiții. O parte din aceste cheltuieli sunt finanțate prin credite, rata
reală a dobânzii fiind evident costul acestora. O altă parte a cheltuielilor de investiții
este finanțată prin folosirea propriilor economisiri. Deoarece aceste sume ar putea fi
împrumutate altor firme, dobânda necâștigată prin folosirea lor pentru finanțarea
cheltuielilor proprii de investiții este costul de oportunitate al acestora. Toate celelalte

14
rămânând neschimbate, cu cât rata reală a dobânzii este mai mare, cu atât cheltuielile
de investiții sunt mai reduse deoarece costul lor de oportunitate crește.
Volumul curent și cel așteptat al vânzărilor influențează semnificativ investițiile
deoarece influențează profiturile firmelor. Când volumul vânzărilor crește, firmele au
nevoie de noi bunuri de capital pentru a crește producția și a satisface cererea, profitul
lor crescând în acest caz. Ceteris paribus, cu cât profitul curent și cel viitor așteptat sunt
mai mari, cu atât sumele investite sunt mai mari. Profitul viitor așteptat este influențat,
la rândul său, de fazele ciclului economic, de avansul așteptat al tehnologiilor și de
mărimea așteptată a taxelor. Producătorii au stimulentul de a investi atunci când
economia este în expansiune, când este așteptat un avans important al tehnologiilor și
când rata de taxare a profitului este redusă. Dacă volumul curent al vânzărilor este redus
iar perspectivele sunt nefavorabile, investițiile firmelor sunt reduse.
Cererea de investiții descrie relația dintre investiții și rata reală a dobânzii, toate
celelalte rămânând neschimbate.
În Figura 4.9 este reprezentată curba cererii de investiții, ID. Pe axa orizontală sunt
reprezentate investițiile, exprimate în unități monetare, iar pe axa verticală este
reprezentată rata reală a dobânzii, ca preț al investițiilor. Panta curbei cererii de investiții
este negativă, reflectând relația inversă dintre investiții și rata reală a dobânzii: creșterea
ratei reale a dobânzii micșorează investițiile, după cum scăderea acesteia le mărește.
Orice alt factor care modifică planurile de investiții deplasează curba cererii de investiții
în stânga sau în dreapta. Fluctuațiile ratei așteptate a profitului reprezintă principalul
factor de influență a investițiilor. Dacă rata așteptată a profitului crește, curba cererii de
investiții se deplasează spre dreapta, iar dacă rata așteptată a profitului scade, curba
cererii de investiții se deplasează spre stânga.
Rata reală a dobânzii, r

A
rA

ID

IA Investiții, I

Figura 4.9. Curba cererii de investiții, ID

15
4.2.2. Oferta de economisiri

Sursa investițiilor o reprezintă sumele economisite. Economisirile reprezintă partea

din venit nefolosită pentru consum. Deoarece cheltuielile de consum privat reprezintă
cea mai mare componentă a cererii agregate, de circa două treimi, modificările care apar
în comportamentul de consum al populației, în dorința consumatorilor de a cheltui, au
un impact major asupra activității economice. Dar deciziile de consum sunt, în același
timp, și decizii de economisire. Astfel, sumele economisite reprezintă, în același timp,
o sursa investițiilor și o abținere de la cheltuielile curente de consum. Economisirile
naționale cuprind și excedentul bugetar, adică economisirile guvernamentale. Un factor
care influențează economisirile îl reprezintă rata reală a dobânzii. Cu cât rata reală a
dobânzii este mai mare, toate celelalte rămânând neschimbate, cu atât sunt mai mari
sumele economisite.
Relația dintre sumele economisite și rata reală a dobânzii, toate celelalte rămânând
neschimbate, este denumiră ofertă de economisiri, SS.
În Figura 4.10 este reprezentată curba ofertei de economisiri, SS. Panta acestei curbe
este pozitivă reflectând faptul că, dacă toate celelalte rămân nemodificate, creșterea ratei
reale a dobânzii determină creșterea economisirilor, iar scăderea ratei reale a dobânzii
determină scăderea economisirilor. Scopul economisirilor îl reprezintă creșterea
consumului viitor. Cu cât este mai mare consumul curent, cu atât economisirile sunt
mai mici, ceea ce înseamnă că în viitor consumul va fi mai mic. Printre factorii care
determină economisirile curente se pot menționa: venitul curent, venitul viitor așteptat
și avuția. Când rata reală a dobânzii rămâne nemodificată, dar apar schimbări ale acestor
factori, curba ofertei de economii se deplasează spre dreapta sau spre stânga
Rata reală a dobânzii, r

SS

A
rA

SA Economisiri, S

Figura 4.10. Curba ofertei de economisiri, SS

16
 O creștere a venitului curent determină creșterea atât a cheltuielilor de consum cât
și a sumelor economisite. Suma dintre creșterea consumului și a economisirilor trebuie
să fie egală cu creșterea venitului, astfel încât atât creșterea consumului cât și cea a
economisirilor este mai mică decât creșterea venitului. Scăderea venitului curent
determină scăderea cheltuielilor de consum și a economisirilor.
Creșterea venitului viitor așteptat determină creșterea cheltuielilor curente de
consum, oamenii simțindu-se mai bogați, ceea ce face ca economisirile curente să
scadă. În același sens acționează și avuția. Scăderea venitului viitor așteptat determină
creșterea economisirilor curente. Creșterea avuției determină creșterea cheltuielilor
curente de consum și scăderea economisirilor.
Creșterea venitului curent, scăderea venitului viitor așteptat sau scăderea avuției
determină creșterea economisirilor, iar curba ofertei de economisiri se deplasează spre
dreapta. Dacă venitul curent scade, venitul viitor așteptat crește iar avuția crește, curba
ofertei de economii se deplasează spre stânga.

4.2.3. Echilibrul pe piața bunurilor

Piața bunurilor este în echilibru atunci când economiile naționale sunt egale cu
investițiile planificate. Echilibrul dintre investiții și economii este prezentat în Figura
4.11. Punctul de echilibru este punctul E, care corespunde ratei reale a dobânzii de
echilibru, r*, iar cantitatea de investiții de echilibru, I*, este egală cu economisirile de
echilibru, S*.
Rata reală a dobânzii, r

SS

E
r*

ID

I* = S * Investiții și economisiri, I, S

Figura 4.11. Echilibrul dintre investiții și economisiri

17
 Există doar un singur nivel al ratei reale a dobânzii care asigură echilibrul pe piața
bunurilor. Dacă rata reală a dobânzii se situează sub nivelul de echilibru, investițiile
depășesc economisirile. Cei care doresc să se împrumute pentru a investi nu reușesc să
se împrumute pe măsura dorințelor lor, economisirile fiind insuficiente. În acest caz,
rata reală a dobânzii începe să crească, stimulându-se astfel economisirea și diminuând
dorințele de a investi. Creșterea ratei reale a dobânzii va continua până când
economisirile egalează investițiile. Dacă rata reală a dobânzii se situează deasupra
nivelului de echilibru, economisirile depășesc investițiile. Împrumuturile pentru
investiții nu sunt pe măsura sumelor economisite. În acest caz, rata reală a dobânzii
începe să scadă, diminuând dorințele de economisire și stimulând investițiile. Scăderea
ratei reale a dobânzii continuă până când investițiile egalează economisirile.

4.3. Piața monetară în modelul clasic

În modelul clasic, banii joacă un rol pasiv. Economiștii dinaintea lui Keynes
considerau că, deoarece nivelul producției este întotdeauna determinat de nivelul
ocupării depline, banii nu afectează partea reală a economiei. Rolul banilor este limitat
la determinarea nivelul general al prețurilor. Pentru a înțelege rolul banilor în modelul
clasic, este necesară cunoașterea unor aspecte legate de teoria cantitativă a monedei.
Primele idei legate de teoria cantitativă a monedei au fost formulate încă din secolul
al XVI-lea. Oamenii au devenit conștienți de legătura dintre creșterea cantității de bani
aflați în circulație și creșterea prețurilor atunci când cantitățile mari de aur și argint
aduse de conchistadorii spanioli din America de Sud, după ce au cucerit Mexicul și
Peru, au invadat Europa sub formă de monede. Prețurile în Europa au crescut constant
în acei ani, și mulți observatori au pus în discuție relația dintre acest fel de inflație și
fluxul de aur și argint din America spre Europa. Economistul Henry Thornton nota în
anul 1802 că mai mulți bani înseamnă o inflație mai mare, iar creșterea cantității de bani
aflată în circulație nu înseamnă, în mod necesar, un rezultat economic mai mare.
Economistul care a făcut conexiunea între cantitatea de bani aflată în circulație și
nivelul prețurilor este considerat a fi Irving Fisher (1867 – 1947). Fisher s-a întâlnit
prima dat cu Teoria cantitativă a banilor în 1890, în perioada dezbaterilor bimetaliste.
A publicat în anul 1911 lucrarea The Purchasing Power of Money. El a formalizat
corelația dintre bani și prețuri utilizând ecuația cantitativă:

M·V = P·T

Conform acestei ecuații, cantitatea de bani din circulație, M, înmulțită cu viteza de

rotație a monedei, V, egalează nivelul prețurilor, P, înmulțit cu numărul de tranzacții
care au loc în decursul unei perioade de timp date, T. Această relație este o identitate,

18
deoarece viteza de rotație a monedei este definită astfel încât întotdeauna este
îndeplinită. Irving Fisher și-a dezvoltat teoria cu privire la relația dintre cantitatea de
bani din circulație și nivelul prețurilor făcând următoarele ipoteze:
- viteza de rotație este determinată de structura sistemului bancar și de
comportamentul de consum al populației, și este fixă, cel puțin pe termen scurt.
- există o relație stabilă între PIBreal și numărul de tranzacții care au loc în decursul
unei perioade de timp date. Această echivalență presupune că relația dintre
tranzacțiile intermediare și cele finale rămâne constantă. În acest caz, T poate fi
înlocuit cu Y.
- nivelul venitului, Y, este determinat de nivelul ocupării depline, și poate fi privit ca
fiind fix în raport cu M.
Incorporând acest ipoteze în ecuația schimburilor se obține:

V 
P     M
Y 
V 
Această relație arată că nivelul prețului este egal cu o constantă,   , înmulțită cu
Y 
cantitatea de bani pusă în circulație, M. O cantitatea mai mare de bani pusă în circulație
nu înseamnă decât prețuri mai mari.
Deoarece M·V = P·Y, creșterea lui Y determinată de creșterea nivelului de ocupare,
în condițiile păstrării cantității de bani aflați în circulație, duce la scăderea nivelului
prețurilor, P. Pentru un nivel dat al ofertei monetare, M, există o relație inversă între
nivelul output-lui, Y, și nivelul prețurilor, P. Această relație este ilustrată în Figura 4.12.
Venitul agregat, Y

B
YB
A
YA

(M)
PB PA Nivelul preturilor, P

Figura 4.12. Determinarea nivelului prețurilor în modelul clasic al pieței monetare

19
 O creștere a output-lui agregat de la YA la YB, în condițiile menținerii constante a
cantității de bani din circulație, M, determină scăderea nivelului prețurilor de la PA la
PB.
În prezent, teoria cantitativă a banilor a intrat într-un oarecare proces de uitare, dat
fiind punerea în evidență a unor mecanisme mai complicate de transmitere a
impulsurilor monetare asupra nivelului prețurilor2. Stabilitatea prețurilor, obiectiv
declarat al politicii monetare a BNR, ascunde în adâncul său legături încă nealterate cu
teoria cantitativă a banilor.

4.4. Modelul clasic complet

Felul în care economiștii clasici înțeleg interacțiunile dintre cele trei tipuri principale
de piețe este ilustrat în Figura 4.13. Cele patru părți ale acestei figuri reprezintă (a) Piața
muncii, (b) Piața bunurilor, (c) Funcția de producție și (d) Piața monetară. Relațiile
dintre aceste părți pot fi înțelese în felul următor:
1. Echilibrul pe piața muncii determină nivelul ocupării și al salariului real. Acestea
sunt notate L*, respectiv SR* (panelul a).
2. Prin intermediul funcției de producție, nivelul ocupării determină nivelul PIBreal, Y*
(panelul c).
3. Pentru venitului agregat Y*, și pentru o cantitate nominală de bani dată, se determină
nivelul prețurilor, P* (panelul d).
4. În final, rata reală a dobânzii și echilibrul între economisiri și investiții este
determinat în cadrul pieței bunurilor (panelul b).
Deși echilibrul pe piața muncii influențează nivelul prețurilor prin intermediul pieței
monetare, nu există un feedback de la piața monetară către sectorul real al economiei.
Aceasta este baza ipotezei neutralității monetare, adică a faptului că în economie
cantitatea de bani nu are alt rol decât cel de determinare a nivelului prețurilor. O creștere
a cantității nominale de bani, M, duce la creșterea nivelului prețurilor dar lasă
neschimbate nivelul output-lui real, al ocupării și a ratei reale a dobânzii. Separarea
părții reale a economiei de partea nominală a fost denumită dihotomie clasică.
Cum s-a arătat în paragraful 4.5, o creștere a nivelului de ocupare datorată creșterii
cereri de muncă sau un șoc pozitiv asupra funcției de producție, determină creșterea
nivelului venitului de echilibru și reducerea nivelului general al prețurilor. Efectul
asupra ratei reale a dobânzii este incert, deoarece creșterea venitului va determina
creșterea economisirilor, dar și investițiile vor crește dacă creșterea venitului este
presupusă a fi permanentă. Dacă economisirile cresc în aceeași măsură cu investițiile,
rata reală a dobânzii rămâne neschimbată.

2Vezi Laidler David, Professor Fisher and Quantitaty Theory – a Significant Encounter, University of Western
Ontario, Canada, 2012

20
 SR r
(a) Piața muncii (b) Piața bunurilor
LS S(r,Y*)

E F
SR* r*

LD
I(r,Y*)

L* L S*, I* S,I

Y Y

(c) Funcția de producție (d) Piața monetară

Y = F(K,L,T)

G H
Y* Y*

Y = M·V/P

L* L P* P

Figura 4.13. Echilibrul general în modelul clasic

Utilizând acest model, pot fi puse în evidență efectele modificării diferitelor

variabile asupra nivelului ocupării, ratei șomajului, salariilor reale sau asupra nivelului
prețurilor. De exemplu, se poate observa că o creștere a cererii agregate determinată de
creșterea cantității de monedă, nu modifică nivelul producției sau al șomajului, ci doar
nivelul prețului. Creșterea nivelului prețurilor determină creșterea salariilor nominale
astfel încât salariul real rămâne neschimbat. Deci, o creștere a cantității de monedă nu
are nici un efect asupra variabilelor reale, ci doar asupra variabilelor nominale.

21
4.5. Aplicații

Aplicația 1
În Figura 4.14 este prezentată evoluția ratelor trimestriale ale șomajului din
România, în perioada 2006T1 – 2013T3. Cea mai mare rată a șomajului a fost cea din
trimestrul I 2010, de 8.1%, iar cea mai mică a fost în trimestrul III 2008, de 5.4%. Rata
medie a șomajului pe durata celor 35 de trimestre analizate a fost de 6.9%.
a. Explicați dacă pe parcursul acestor 35 de trimestre piața muncii din România a fost,
într-un moment de timp, în echilibru.
b. Cât estimați că a fost rata naturală a șomajului în România?
c. De ce a existat în permanență un număr de șomeri?

Răspuns
a. Deoarece economia României a cunoscut în perioada analizată o trecere de la
expansiune la recesiune și o trecere de la recesiune la expansiune (vezi Cap.4.2), au
existat cel puțin două momente de timp în care piața muncii a fost în echilibru. În
acele momente de timp, nivelul ocupării a fost egal cu nivelul ocupării depline iar
PIBreal a fost egal cu nivelul natural al PIB.
b. În expansiune, rata șomajului este mai mică decât cea naturală, iar în recesiune este
mai mare decât nivelul natural al acesteia. Se poate estima că rata naturală a
șomajului a fost cuprinsă în intervalul 6-6.5%.

8.5 %
8.1%
8.0 7.8% 7.7%
7.5%
7.5

7.0

6.5
6.8%
6.5%
6.0 Rata medie = 6.9%

5.5
5.4%
5.0
2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
Sursa datelor: INSSE

Figura 4.14. Ratele trimestriale ale șomajului în România

22
c. Existența șomajului permanent este datorată șomajului de căutare și șomajului
structural. Căutarea unui loc de muncă care să corespundă așteptărilor, respectiv
cătarea unui angajat care să corespundă cerințelor, precum și neconcordanța între
structura cererii și ofertei de muncă, fac ca în permanență să existe un număr de
șomeri.

Aplicația 2
În Figura 4.15 este ilustrată evoluția masei monetare (M2) și a nivelul prețurilor
(Deflatorul PIB) în perioada 2001T1 – 2015T1. Atât evoluția masei monetare cât și a
nivelului prețurilor sunt prezentate ca variații procentuale anuale (față de perioada
similară din anul anterior). Utilizând Figura 4.15 răspundeți la următoarele întrebări:
a. Există o legătură strânsă între creșterea masei monetare și nivelul prețurilor?
b. Au existat perioade în care, deși masa monetară a crescut, nivelul prețurilor a scăzut?
c. Ce observație se poate face în legătură cu evoluția acestor mărimi din ultimii ani?

Răspuns
a. În România, legătura dintre masa monetară și nivelul prețurilor este destul de slabă.
b. Răspunsul este afirmativ. De exemplu, în perioada 2004 – 2005, deși masa monetară
a înregistrat creșteri importante, nivelul general al prețurilor a avut o tendință de
scădere.
c. În ultimii ani, atât masa monetară, cât și nivelul prețurilor au înregistrat creșteri
relativ reduse comparativ cu perioada 2001 – 2009. Au continuat însă să existe
necorelări între creșterea masei monetare și nivelul inflației.

55 Variație anuală, %

45 Masa monetară (M2)

35

25

15

Inflația (Deflatorul PIB)

5

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015
-5
Sursa datelor: BNR
Figura 4.15. Evoluția masei monetare și a nivelului prețurilor în România

23