Capitolul 9.

Inflația și șomajul

În ultimii ani, în România, prețurile au devenit relativ stabile. De exemplu, conform

datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, în anul 2014, ratele trimestriale ale
inflației s-au situat sub nivelul de 1%, exceptând trimestrul al treilea, când creșterea
prețurilor a fost de 1,5%. Aceste valori ale ratei inflației au fost cele mai mici
înregistrate în România după anul 1990. Cum se poate observa în Figura 9.1, anul 2014
a fost precedat de o inflație puțin mai ridicată, de 3,33% în 2012 și de 3,98% în 2013.
Banca Națională își stabilise ca obiectiv al politicii sale monetare, atingerea unor nivele
țintă ale ratei inflației de 3% în anul 2012, și 2,5% începând cu anul 2013, ținte încadrate
întru-un interval de variație de +/– 1%. Se poate observa că țintele de inflație au fost
corect stabilite, inflația reală încadrându-se în pragul de variație stabilit, cu excepția
anului 2014, când rata anuală a inflației a fost de 1,07%, nivel situat în afara intervalului
de variație stabilit.
Țintele de inflație stabilite de Banca Națională reprezintă un reper pentru populație,
firme și instituții în formarea propriilor anticipări, așteptări, privind nivelul inflației
viitoare. Aceste anticipări sunt folosite pentru fundamentarea deciziilor privind
economisirea, investițiile, creditarea, angajarea, vânzarea, cumpărarea etc. În formarea
așteptărilor inflaționiste, agenții economici folosesc și alte informații relevante
disponibile, cum ar fi evoluția cursului de schimb, a ratei dobânzii, a ratei șomajului, a
cursurilor titlurilor de valoare și multe altele, dar țintele de inflație stabilite de Banca
Națională reprezintă un element cheie în acest demers, dat fiind rolul și prestigiul acestei
instituții.

variația anuală %
10
Rata anuală a inflației
(sfârșit de perioadă)
8
Ținte anuale de inflație
(dec/dec): 3% în 2011 și 2012
6 Ținta staționară multianuală de inflație
(dec/dec): 2,5% din 2013

4
Interval de
variație
2

0
dec.11 dec.12 dec.13 dec.14

Sursa datelor: BNR

Figura 9.1. Rata anuală a inflației și țintele anuale de inflație ale BNR

1
 Deoarece agenții economici iau decizii curente în funcție de anticipările pe care și
le formează cu privire la nivelul viitor al inflației, este important ca aceste ținte să fie
stabilite astfel încât să se abată cât mai puțin de la realitate. Stabilitatea prețurilor din
ultimii ani nu a fost o caracteristică permanentă a economiei României. Se poate spune
că, dimpotrivă, după anul 1989, economia României s-a caracterizat printr-o accentuată
instabilitate. În anii ʼ90 ratele anuale ale inflației au depășit deseori 100%, uneori
apropiindu-se de 300%. Astfel, de exemplu, în anul 1992, rata inflației a fost de 270,4%,
iar în anul 1997 s-a ridicat la nivelul de 154,8%. Cum se poate observa în Figura 9.2,
nivelul general al prețurilor a înregistrat în anii ʼ90 o creștere accelerată. La sfârșitul
anului 1999, prețurile bunurilor erau de circa 1000 de ori mai mari decât în anul 1990.
Aceasta înseamnă, de exemplu, că dacă la începutul anului 1990 un bun avea prețul de
100 lei, la sfârșitul anului 1999 prețul aceluiași bun era de circa 100.000 lei.
Creșterea nivelului general al prețurilor a însemnat creșteri, în proporții similare, ale
prețurilor majorității bunurilor, inclusiv ale prețurilor muncii, capitalului sau materiilor
prime. Ca urmare, faptul că firmele au încasat, de la o perioadă la alta, un preț mai mare
pentru bunurile pe care le-au vândut a fost compensat de fiecare dată de creșterea
costurilor bunurilor respective. Asemănător, diminuarea puterii de cumpărare a
veniturilor (salarii, pensii, ajutoare, dobânzi, chirii etc.) a fost compensată de fiecare
dată creșterea sau indexarea acestora. Acest mecanism al unor noi și noi creșteri de
prețuri urmate de noi și noi creșteri de costuri sau de venituri s-a manifestat ca o spirală,
ca o capcană în care economia României a fost prinsă. Au fost necesari mai mult de 20
de ani pentru a se ieși din această spirală. Costurile intrării în acest iureș inflaționist se
pot evalua în termeni de producție și oportunități pierdute, resurse risipite, instabilitate
și incertitudine, dezechilibre și nesiguranță și nedreptăți sociale.

Nivelul general al prețurilor, %

1000
900
800
700
600
500
400
300
200
100
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Sursa datelor: INSSE

Figura 9.2. Creșterea nivelului general al prețurilor în anii ʼ90, în România

2
 Un anumit nivel de incertitudine, mult mai scăzut decât în anii ʼ90, planează și în
prezent asupra economiei României. Se va menține nivelul scăzut al inflației sau
prețurile vor începe iar să crească, cum s-a întâmplat în anii ʼ90? Economiile populației,
păstrate în conturile bancare, își vor spori puterea de cumpărare, sau cei care
economisesc vor suferi pierderi importante? Planurile de investiții ale firmelor se vor
îndeplini sau vor fi date peste cap de creșterea prețurilor? Populația și firmele își pot
baza deciziile pe previziunile BNR în ceea ce privește rata așteptată, prognozată a
inflației? Care sunt cauzele inflației? Cum este influențată inflația de așteptările cu
privire la nivelul viitor al acesteia? Cum afectează inflația rata dobânzii? Ce costuri
implică o inflație ridicată?
Deși aceste întrebări au răspunsuri asupra cărora economiștii nu cad întru totul de
acord, este important să fie analizate și corelate cu celelalte probleme economice,
îndeosebi cu șomajul. În contextul teoriei macroeconomice, răspunsurile la aceste
întrebări au o importanță fundamentală. Studiul teoretic și cercetările cantitative cu
privire la cauzele, costurile și modul în care poate fi stăpânită inflația constituie un
aspect substanțial al profesiei de economist. Fără să reprezinte o abordare
comprehensivă, ci mai degrabă una selectivă, acest capitol prezintă fundamentul
teoretic al înțelegerii fenomenului inflaționist1și a corelației sale cu șomajul.

9.1. Definiția inflației

Cuvântul românesc inflație provine de cuvântul din limba latină inflare, care are
sensul de a se umfla, umflătură. Limbile engleză și franceză folosesc pentru inflație
același cuvânt inflation (pronunția este, evident, diferită). Cuvântul este sugestiv pentru
a desemna fenomenul inflaționist, care nu reprezintă altceva decât „o umflareˮ, o
sporire, a nivelului general al prețurilor.

Inflația poate fi definită ca reprezentând creșterea continuă, persistentă și

semnificativă a nivelului general al prețurilor. Ca efect al creșterii continue și
persistente a prețurilor, are loc o scădere continuă a puterii de cumpărare a banilor.

Inflația este un concept des folosit în vorbirea curentă, dar deseori sensul corect al
acestei noțiuni nu este suficient de bine înțeles. Din acest motiv, în continuare se vor
accentua câteva elemente din definiția inflației, care trebuie avute în vedere atunci când
acest fenomen este discutat și analizat. Se pot identifica patru elemente esențiale prin
care este caracterizat fenomenul inflaționist:

1
O discuție cuprinzătoare despre costurile inflației poate fi găsită în Fisher Stanley și Franco Modigliani
„Towards an Understanding of the Real Effects and Costs of Inflationˮ, Weltwirtschaftliches, vol. 114, 1978
3
1. Persistența. Inflația nu este un simplu salt al prețurilor, ci un proces de creștere
continuă, persistentă a nivelului general al prețurilor. În acest sens se vorbește de
procesul inflaționist mai degrabă decât de simpla creștere a prețurilor. Dacă nivelul
general al prețurilor este constant pe o perioadă de timp și se produce, la un moment
dat, o creștere a sa, după care din nou devine constant, nu se poate vorbi de inflație.
Inflația cuprinde perioade succesive de creșteri repetate ale prețurilor, urmate eventual
de creșterea costurilor, care generează noi și noi creșteri de prețuri. Inflația este un
proces persistent, care durează o perioadă lungă de timp, nu un eveniment singular.

2. Nivelul general al prețurilor. Inflația se referă la creșterea nivelului general al

prețurilor, nu la schimbări ale unui preț relativ la alte prețuri. Cu alte cuvinte, dacă
prețurile unor bunuri cresc, în timp ce prețurile altor bunuri scad, dar nivelul general al
prețurilor rămâne neschimbat, nu este inflație. Inflația reprezintă o creștere generalizată
a prețurilor bunurilor și serviciilor. Chiar dacă în cadrul acestui proces pot avea loc
schimbări ale prețurilor relative ale bunurilor, adică nu toate prețurile cresc în aceeași
măsură, tendința dominantă este cea de creștere generalizată.

3. Creștere semnificativă. Nu orice creștere a prețurilor înseamnă inflație. Dacă prețurile

câtorva bunuri cresc, astfel încât nivelul general al prețurilor rămâne aproape
neschimbat, acest lucru nu înseamnă inflație. Inflația este un fenomen pe care populația
îl resimte cu putere, prin impactul pe care îl are asupra majorității prețurilor produselor
care intră în mod obișnuit în coșul zilnic de consum. Dacă, de exemplu, prețurile
vacanțelor de lux cresc pentru că hotelierii oferă turiștilor condiții mai bune de cazare
și de agrement, dar prețurile celorlalte bunuri și servicii rămân neschimbate, nu se poate
vorbi de inflație. Dar dacă cresc prețurile energiei electrice, gazului, apei, pâinii,
laptelui, cărnii și al multor altor bunuri, în procente similare, iar creșterea este
persistentă, acest lucru înseamnă, cu siguranță, inflație.

4. Scăderea puterii de cumpărare a banilor. Pentru a fi în acord cu etimologia cuvântului,

inflația nu se definește prin scăderea puterii de cumpărare a banilor, ci prin creșterea
generalizată a prețurilor. Faptul că, în condiții de inflație, banii își pierd o parte din
valoare, este un efect, nu o cauză a creșterii prețurilor. Inflația reprezintă o „umflareˮ,
evident a prețurilor, care are ca primă consecință faptul că oamenii pot cumpăra mai
puține bunuri cu aceeași sumă de bani.

Inflația reprezintă o problemă pentru autorități deoarece poate determina reducerea

veniturilor reale bugetare, descurajează investițiile, distorsionează profitabilitatea reală
a firmelor, diminuează cheltuielile private, îndeosebi ale tinerilor, reduce stimulentele
de angajare și multe altele. Ca urmare, diminuarea inflației și, mai ales, prevenirea sa,
reprezintă un obiectiv important al autorităților statului. În România, un rol important

4
în reducerea inflației îl are Banca Națională, care și-a stabilit ca obiectiv fundamental
stabilitatea prețurilor. Pentru a lua măsurile de politică monetară prin care acest
obiectiv să fie îndeplinit, Banca Națională are nevoie de o măsură a creșterii nivelului
general al prețurilor.

9.2. Măsurarea inflației

Măsura uzuală a creșterii nivelului general al prețurilor este rata inflației. Rata
inflației arată creșterea procentuală a nivelului general al prețurilor, pe durata unei
perioade de timp. De exemplu, în anul 2013 rata anuală a inflației calculată pe baza
indicelui prețurilor de consum a fost de 3,98%, ceea ce înseamnă că nivelul prețurilor
bunurilor de consum a crescut în decursul anului 2013 cu 3,98%. Un rol important în
determinarea ratei inflației îl are Institutul Național de Statistică. INS măsoară și
monitorizează în permanență nivelul general al prețurilor, publicând lunar Buletinul
statistic de prețuri.
Rata anuală a inflației se calculează fie pe baza Indicelui Prețurilor de Consum, IPC,
fie pe baza Indicelui General al Prețurilor, IGP. Când se calculează pe baza IPC, rata
inflației arată cu cât la sută au crescut, în medie, prețurile bunurilor de consum cuprinse
într-un pachet reprezentativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie. Bunurile care
sunt incluse în acest pachet, precum și ponderile acestora în totalul cheltuielilor
gospodăriilor populației sunt stabilite de INSSE plecând de la un sondaj asupra
structurii cheltuielilor gospodăriilor populației. Când rata inflației se calculează pe baza
IGP, rata inflației arată cu cât la sută au crescut, în medie, prețurile bunurilor și
serviciilor, luându-se în calcul toate bunurile, inclusiv bunurile de capital. Un indice
general al prețurilor este deflatorul PIB, definit în capitolul 3, paragraful 3.3. Deflatorul
PIB se calculează ca raport procentual între PIBnominal și PIBreal. El reflectă evoluția
nivelului mediu al prețurilor tuturor bunurilor care se iau în calcul la determinarea PIB.
Rata inflației se calculează scăzând 100 fie din IPC, fie din deflatorul PIB.

Rata inflației = IPC – 100 sau Rata inflației = deflatorul PIB – 100

În Tabelul 9.1 sunt prezentate datele referitoare la IPC, deflatorul PIB și rata
inflației înregistrate în România, în perioada 2005 – 2014. Se poate observa ca rata
anuală a inflației se obține scăzând 100 fie din indicele anual al prețurilor de consum
(IPC), fie din deflatorul PIB. Indicele prețurilor bunurilor de consum descrie evoluția
nivelului general al prețurilor bunurilor de consum. Pentru un nivel dat al prețurilor din
anul anterior, cu cât nivelul prețurilor din anul curent este mai mare, cu atât rata inflației
este mai mare. Dacă nivelul prețurilor este în creștere, rata inflației este pozitivă.

Anul anterior = 100

5
 Anul IPC Deflatorul PIB Rata inflației Rata inflației pe baza
(%) (%) pe baza IPC deflatorului PIB
(%) (%)
2005 109,00 112,00 9,00 12,00
2006 106,56 109,70 6,56 9,70
2007 104,84 113,60 4,84 13,60
2008 107,85 114,70 7,85 14,70
2009 105,59 104,50 5,59 4,50
2010 106,09 105,50 6,09 5,50
2011 105,79 103,90 5,79 3,90
2012 103,33 105,20 3,33 5,20
2013 103,98 103,80 3,98 3,80
2014 101,07 100,90 1,07 0,90
Sursa datelor: INSSE

Tabelul 9.1. IPC, deflatorul PIB și rata inflației, în România

Datele din Tabelul 9.1 arată că în fiecare an prețurile au fost în creștere față de anul
precedent. Dacă prețurile cresc din de în ce mai mult, rata inflației este în creștere, iar
dacă creșterea prețurilor încetinește, rata inflației este în scădere. Cu cât este mai ridicat
noul nivel al prețurilor, cu atât rata inflației mai ridicată.
Calcularea ratei inflației pe baza deflatorului PIB oferă o imagine mai cuprinzătoare
a creșterii prețurilor deoarece se iau în considerare prețurile tuturor bunurilor finale
produse în interiorul țării, inclusiv prețurile bunurilor de capital fix, cu toate că prețurile
acestor bunuri nu au un impact direct asupra consumatorilor Când obiectivul studiului
este, de exemplu, fundamentarea investițiilor, rata inflației care se analizează va fi cea
calculată pe baza deflatorului PIB. Când analiza ratei inflației urmărește să evidențieze
impactul creșterii prețurilor asupra consumatorilor, se utilizează rata inflației calculată pe
baza IPC.

9.3. Cauzele inflației

Există o mare diversitate factori care pot influența, în ambele sensuri, inflația. De
exemplu, determinanți ai inflației pot fi instrumente ale politicii monetare, cum ar fi rata
de schimb și rata dobânzii, instrumente ale politicii fiscale, precum nivelul taxelor și
deficitul bugetar, instrumente ale politicilor de reforme structurale, cum ar fi politica de
stimulare a competiției, politica de liberalizare economică etc.

6
 Politici și instituții

Șocuri
Inflația

Factori structurali

Cicluri economice

Figura 9.3. Factori determinanți ai inflației

Determinanții inflației, împreună cu interacțiunile dintre aceștia sunt prezentați

succint în Figura 9.3. Un rol important îl au politicile economice și instituțiile care
reglementează sistemul financiar, piața muncii sau sistemul politic. De asemenea,
factorii structurali au un rol important în generarea și menținerea inflației. Astfel,
raportul dintre sectorul de stat și sectorul privat, dimensiunea sectorului care exportă
bunuri, structura consumului, ponderea cheltuielilor publice în totalul cheltuielilor
finale etc. sunt factori care pot influența semnificativ procesul inflaționist. La aceștia se
adaugă un număr de factori care țin de faza ciclului economic pe care o parcurge
economia. Se inclus aici volumul și structura veniturilor și cheltuielilor publice, rata
șomajului, starea contului curent al balanței de plați, mărimea salariilor nominale și
altele. În categoria șocurilor se includ factori precum modificări semnificative ale
prețurilor materiilor prime și energiei, schimbări semnificative ale TVA-ului, schimbări
neașteptate ale regulilor de funcționare sau competențelor unor instituții, intrarea în
Uniunea Europeană pentru țările membre etc.
Unele dintre aceste instrumente afectează cererea agregată, altele afectează oferta
agregată. Se pot astfel identifica două grupe majore de cauze2: cauze care țin de cererea
agregată și cauze care țin de oferta agregată. Corespunzător acestor două grupe de
cauze, inflația poate fi clasificată fie ca inflație prin cerere (demand-pull), cuprinzând
cazurile în care inflația rezultă din creșterea cererii agregate, fie ca inflație prin costuri
(cost-push), incluzând cazurile în care inflația rezultă din scăderea ofertei agregate
determinată de creșterea costurilor.

2
Pentru o clasificare mai detaliată a cauzelor inflației vezi Donovan Paul, The Truth About Inflation, Routledge
Taylor & Francis Group, London 2015
7
9.2.1. Inflația prin cerere

Inflația determinată de creșterea inițială a cererii agregate este denumită inflație

prin cerere (demand-pull inflation). Inflația prin cerere se datorează oricărui factor care
determină creșterea cererii agregate, cum ar fi creșterea ofertei de monedă, creșterea
cheltuielilor guvernamentale, relaxarea fiscală, creșterea exporturilor și altele. Teoriile
inflației prin cerere au fost împărțite, în funcție de cauzele care determină creșterea
inițială a cererii agregate, în două grupe: teoria cantitativă, care subliniază rolul
schimbărilor monetare în generarea inflației, și teorii keynesiste, care subliniază rolul
impulsurilor nemonetare în generarea inflației.
În Figura 9.3 sunt prezentate efectele creșterii inițiale ale cererii agregate. Curba
inițială a cererii agregate este AD0, curba inițială a ofertei agregate pe termen scurt este
AS0 iar curba ofertei agregate pe termen lung este LAS. Punctul inițial de echilibru pe
termen lung este punctul A. Nivelul producției coincide cu nivelul său natural, Yn, iar
nivelul prețurilor este p0. Rata șomajului se situează la nivelul ratei naturale a șomajului.
Plecând de la această poziție de echilibru, se presupune că cererea agregată
înregistrează o creștere, urmare a acțiunii factorilor săi de influență. O astfel de situație
apare dacă, de exemplu, Banca Centrală pune în circulație prea multă monedă, guvernul
crește cheltuielile pentru bunuri și servicii sau exporturile cresc. Ca urmare, curba
cererii agregate se deplasează spre dreapta, de la AD0 la AD1. Fără o schimbare a
nivelului natural al producției, nivel care este determinat de nivelul ocupării depline, și
fără o schimbare a salariului nominal, curbele ofertei agregate pe termen scurt și ofertei
agregate pe termen lung rămân neschimbate. Noul nivel al prețurilor și noul PIBreal sunt
determinate de punctul de echilibru pe termen scurt, B, în care curba cererii agregate
AD1 intersectează curba ofertei agregate pe termen scurt, AS.

LAS
Nivelul prețurilor, p

SAS

B
p1
p0
A

AD1
AD0

PIB0 = Yn PIB1 PIBreal

Figura 9.3. Efectele inițiale ale creșterii cererii agregate

8
 Se poate observa că nivelul prețurilor crește, de la p0 la p1, și de asemenea, PIBreal
crește peste nivelul său natural, de la PIB0 la PIB1. Creșterea producției determină, în
general, o creștere a gradului de ocupare, ceea ce înseamnă că rata șomajului scade sub
nivelul ratei naturale. Consecințele creșterii producției se răsfrâng treptat asupra pieței
muncii. PIBreal nu poate rămâne mult timp deasupra nivelului său natural. Cu un șomaj
sub nivelul ratei naturale a șomajului, pe piața muncii se va resimți o lipsă de forță de
muncă. Pentru a atrage noi angajați sau pentru a-i păstra pe cei existenți, firmele vor
începe să crească salariile. Costurile firmelor vor crește, determinând reducerea treptată
a ofertei agregate pe termen scurt.
Treptat, curba ofertei agregate pe termen scurt se deplasează spre stânga. Nivelul
prețurilor va continua să crească, dar PIBreal va începe să scadă. Fără nici o altă
schimbare în cererea agregată, curba cererii agregate rămânând AD1, acest proces se va
încheia când curba ofertei agregate pe termen scurt se va deplasa la AS1, cum se prezintă
în Figura 9.4. Se atinge astfel un nou nivel al prețurilor, p2, iar PIBreal revine la nivelul
său natural. Punctul de echilibru devine punctul C. Rata șomajului revine la nivelul ratei
naturale a șomajului. În trecerea de la punctul A la punctul C, economia poate
experimenta o perioadă de expansiune economică.
Cât de mult durează acest proces depinde de cât de rapid se adaptează salariile la
noul nivel al cererii agregate. Conform teoriei clasice, adaptarea salariilor este foarte
rapidă, astfel încât trecerea de la punctul A la punctul C se face instantaneu. Cu alte
cuvinte, creșterea cantității de monedă nu modifică cantitatea de bunuri produsă ci
determină doar creșterea nivelului general al prețurilor. Dimpotrivă, keynesiștii susțin
că procesul de adaptare a salariilor este unul de durată, iar creșterea cererii agregate,
inițiată de măsuri fiscale sau de alte perturbații nemonetare, poate determina o creștere
temporară a PIBreal.

LAS
Nivelul prețurilor, p

AS1

C
p2

AS0
B
p1

p0 A

AD1

AD0

PIB0 = Yn PIB1 PIBreal

Figura 9.4. Adaptarea ofertei agregate pe termen scurt la creșterea cererii agregate
9
 Prin intermediul unor ipoteze diverse asupra rigidității sau constanței salariilor, cum
ar fi termenele lungi pentru care se încheie contractele de muncă, presiunea sindicatelor
etc., keynesiștii justifică timpul lung necesar economiei pentru a reveni la nivelul
potențial după o creștere a cererii agregate. În final, după o perioadă de expansiune,
economia revine la nivelul potențial, dar prețurile rămân la un nivel ridicat.
Inflația este un proces de creștere continuă a nivelului general al prețurilor, nu este
un simplu salt al prețurilor. Ca urmare, trebuie explicat mecanismul prin care impulsul
inițial se transformă într-un proces continuu de creștere a nivelului general al prețurilor.
Pentru ca inflația să se producă, este necesar ca cererea agregată să înregistreze o
creștere permanentă. Singura cale prin care cererea agregată poate fi crescută în mod
persistent, continuu o reprezintă creșterea persistentă a cantității de monedă din
economie.
Cauzele acestei creșteri continue a ofertei de monedă sunt legate, în primul rând, de
activitatea guvernamentală. Când Guvernul cheltuiește mai mulți bani decât încasează
din taxe și impozite, se înregistrează un deficit bugetar. Finanțarea acestui deficit se
face, cel mai adesea, prin vânzarea de obligațiuni de stat. Cumpărând o parte din aceste
obligațiuni de stat, Banca Centrală creează mai multă monedă. Deoarece Guvernul
menține an de an un deficit bugetar, an de an apare o creștere a cantității de monedă
aflată în circulație, ceea ce face ca cererea agregată să crească an după an. Curba cererii
agregate se deplasează succesiv spre dreapta. Această creștere persistentă a cererii
agregate creează o presiune constantă asupra nivelului prețurilor. În economie se vor
înregistra, an de an, noi puseuri inflaționiste, apărând o spirală inflaționistă.
În Figura 9.5 este descris mecanismul prin care se generează spirala inflaționistă
prin cerere. Punctul de plecare este punctul A, care reprezintă intersecția dintre curba
inițială a cererii agregate, AD0, curba inițială a ofertei agregate pe termen scurt, AS0 și
curba ofertei agregate pe termen lung, LAS. În acest punct, PIBreal este egal cu nivelul
natural al producției, Yn, iar nivelul prețurilor este p0.
Se presupune că cererea agregată înregistrează o primă creștere. Curba cererii
agregate se deplasează de la AD0 la AD1. Punctul de echilibru devine punctul B. PIBreal
crește peste nivelul său natural, de la PIB0 la PIB1, iar nivelul prețurilor crește de la p0
la p1. În punctul B, economia se situează deasupra nivelului ocupării depline, adică rata
șomajului este sub rata naturală a șomajului. Cererea de muncă crește. În economie
începe să se manifeste o penurie de forță de muncă iar pentru a atrage angajații doriți,
firmele încep să crească salariile nominale.
Creșterea salariilor determină creșterea costurilor, și ca urmare, oferta agregată pe
termen scurt scade. Curba ofertei agregate pe termen scurt se deplasează treptat spre
stânga, de la AS0 spre AS1. Nivelul prețurilor crește și mai mult, de la p1 la p2, dar PIBreal
revine la nivelul său natural, Yn. Dar Banca Centrală crește din nou cantitatea de monedă
din circulație astfel încât cererea agregată continuă să crească. Curba cererii agregate se
deplasează la AD2.

10
 LAS
Nivelul prețurilor, p

AS2
E
p4 AS1
D
p3
AS0
p2 C
B
p1
p0 A AD2

AD1
AD0

PIB0 = Yn PIB1 PIBreal

Figura 9.5. Spirala inflaționistă prin cerere

Nivelul prețurilor crește și mai mult, de la p2 la p3, iar PIBreal depășește iarăși nivelul
său natural, devenind din nou egal cu PIB1. Încă odată, salariul nominal crește iar oferta
agregată pe termen scurt începe să scadă. Curba ofertei agregate pe termen scurt devine
AS2, iar nivelul prețurilor ajunge la p4. În condițiile creșterii permanente a cantității de
monedă pusă în circulație, cererea agregată va continua să crească determinând
creșterea persistentă a nivelului prețurilor.
În România, inflația prin cerere a caracterizat procesul inflaționist din anii ʼ90. În
Figura 9.6 este reprezentată evoluția deficitului bugetar al României din această
perioadă. Se pot observa creșterile persistente, de la an la an, ale deficitului bugetar, cu
sume foarte importante. În anul 2000, deficitul bugetar a fost de peste 700 de ori mai
mare decât în anul 1991.
Deși cauzele inflației din anii ʼ90 sunt mult mai complexe, totuși creșterea
permanentă a deficitului bugetar și finanțarea sa de către BNR rămâne principala cauză
a spiralei inflaționiste care s-a manifestat în acei ani. Multe aspecte sunt legate de
ineficiența întreprinderilor de stat. BNR a pus în circulație cantități mari de bani în
vederea acordării de lichidități întreprinderilor de stat neperformante. Pierderile acestor
întreprinderi au fost acoperite prin creșterea masei monetare. De exemplu, în anul 1995,
masa monetară a crescut cu peste 70%, în timp ce nivelul prețurilor a crescut doar cu
32,3%. O parte semnificativă a creșterii cantității de bani din circulație a fost folosită
pentru a finanța producția pe stoc, energofagă, ineficientă a întreprinderilor de stat.
Economia României s-a aflat în anii ʼ90 în procesul de tranziție de la economia
centralizată, ineficientă, la economia de piață, bazată pe productivitate și eficiență
ridicată.

11
 miliarde lei
30000

25000

20000

15000

10000

5000

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Sursa datelor: INSSE

Figura 9.6. Creștere deficitului bugetar în România, în anii ʼ90

Finanțarea întreprinderilor ineficiente a avut loc la presiunea sindicatelor și a unei

părți semnificative din populație, care și-au bazat revendicările și pe promisiunile
electorale ale clasei politice, cu toate că managementul acestor întreprinderi a rămas
neperformant și, de multe ori, chiar fraudulos. Banca Centrală a răspuns acestor presiuni
din sfera economică prin creșterea ofertei monetare, ceea ce a determinat rate ridicate
și persistente ale inflației. În acest fel, România a înregistrat în anii ʼ90 cele mai ridicate
rate ale inflației, comparativ cu toate celelalte țări care au trecut de la economia
centralizată la economia de piață.

9.2.2. Inflația prin costuri

Inflația care rezultă dintr-o creștere inițială a costurilor este denumită inflație prin
costuri (cost-push inflaţion). Inflația prin costuri se datorează oricărui factor care
determină creșterea costurilor agenților economici, cum ar fi creșterea salariilor
nominale, creșterea prețurilor materiilor prime, creșterea prețurilor energiei electrice,
creșterea prețurilor combustibililor, creșterea profiturilor prin intermediul prețurilor
administrate, lupta pentru împărțirea veniturilor între diferite grupe sociale și altele.
În Figura 9.7 sunt prezentate efectele creșterii inițiale ale creșterii costurilor. Curba
inițială a cererii agregate este AD0, curba inițială a ofertei agregate pe termen scurt este
AS0 iar curba ofertei agregate pe termen lung este LAS. Punctul de echilibru pe termen
lung este punctul A. Nivelul inițial al producției coincide cu nivelul natural, PIB0 = Yn,
iar nivelul inițial al prețurilor este p0. Rata șomajului se situează la nivelul său natural.

12
 LAS
Nivelul prețurilor, p
AS1

B AS0
p1

p0
A

AD

PIB1 PIB0 = Yn PIBreal

Figura 9.7. Efectele inițiale ale creșterii costurilor

La un nivel dat al prețurilor, cu cât costul producției este mai mare, cu atât este mică
cantitatea de produse pe care firmele doresc să o producă. Astfel, dacă salariile nominale
cresc sau dacă prețurile materiilor prime cresc (de exemplu, prețurile oțelului, lemnului,
aluminiului etc.), oferta pe termen scurt de bunuri și servicii scade. Când oferta agregată
scade, curba ofertei agregate pe termen scurt se deplasează spre stânga, de la AS0 la AS1
(se presupune că oferta pe termen lung rămâne neschimbată). Echilibrul se deplasează
din punctul A în punctul B. Nivelul prețurilor crește de la p0 la p1, iar PIBreal scade sub
nivelul său natural, de la PIB0 la PIB1.
Scăderea producției determină creșterea ratei șomajului peste nivelul său natural.
Șomajul ridicat este însoțit de creșterea accelerată a prețurilor. Combinația dintre o
creștere a nivelului prețurilor și un șomaj ridicat, determinat de scăderea PIBreal, este
denumită stagflație. În stagflație, inflația și șomajul ridicat coexistă. Diferența dintre
nivelul natural al producției, Yn, și PIBreal este denumită decalaj recesionist. Creșterea
costurilor împinge economia către recesiune, scăderea producției fiind acompaniată de
creșterea șomajului și de creșterea nivelului general al prețurilor.
Când PIBreal scade, șomajul crește deasupra ratei naturale. Pe piața muncii se va
manifesta un surplus de forță de muncă. Într-o astfel de situație, apar presiuni pentru
Guvern de a acționa pentru restabilirea nivelului de ocupare la nivelul ocupării depline.
Presiunile provin, în primul rând, din partea populației, care cere creșterea numărului
locurilor de muncă. Pentru a răspunde acestor presiuni, Guvernul acționează pentru
creșterea cererii agregate, prin diminuarea fiscalității, creșterea cheltuielilor publice și
stimularea investițiilor. Pentru a susține cheltuielile suplimentare ale Guvernului, Banca
Centrală crește oferta de monedă.

13
 LAS
Nivelul prețurilor, p

AS1

C
p2
B
p1 AS0

p0 A

AD1

AD0

PIB1 PIB0 = Yn PIBreal

Figura 9.8. Adaptarea cererii agregate la creșterea costurilor

Dacă Banca Centrală nu ar proceda în acest fel, economia ar rămâne mult timp sub
nivelul ocupării depline. Banca Centrală are în acest caz o dilemă: dacă crește cantitatea
de monedă pentru a restaura nivelul ocupării depline, va determina noi creșteri de
prețuri care vor determina, la rândul lor, alte creșteri viitoare ale cantității de monedă
din circulație. Dacă păstrează controlul asupra creșterii cantității de monedă din
circulație, economia va opera sub potențialul său iar șomajul se va situa la un nivel
ridicat. Figura 9.8 ilustrează felul în care creșterea cantității de monedă determină
deplasarea treptată a curbei cererii agregate spre dreapta, de la AD0 la AD1. Punctul C
devine noul punct de echilibru. Creșterea cererii agregate readuce treptat nivelul
producției la nivelul său natural, dar nivelul prețurilor crește, de la p1 la p2.
Se poate observa că, în termenii modelului descris mai sus, reducerea PIBreal este
temporară. După un anumit timp, economia se mută în punctul C, ceea ce înseamnă că
producția revine la nivelul său potențial. În trecerea de la punctul A la punctul C,
economia poate parcurge o perioadă de recesiune. Cât de mult durează această perioadă
depinde de cât de rapid se adaptează cererea agregată la noul nivel al ofertei agregate.
Conform concepției keynesiste, procesul de adaptare a cererii agregate este unul de
durată, și oricum, nu are loc de la sine, ci doar prin intervenția Guvernului. Adepții teoriei
clasice consideră că procesul se desfășoară rapid și nu necesită intervenția Guvernului.
La fel ca în cazul inflației prin cerere, inflația prin costuri este un proces de creștere
continuă a nivelului general al prețurilor, nu este un simplu salt al prețurilor. Ca urmare,
trebuie analizat mecanismul prin care impulsul inițial dat de creșterea, la un anumit
moment, a costurilor, se transformă într-un proces continuu de creștere a nivelului general
al prețurilor.

14
Nivelul prețurilor, p LAS
AS2
E
p4 AS1
p3
D C
AS0
p2
p1
B A

p0 AD2

AD1

AD0

PIB1 PIB0 = Yn PIBreal

Figura 9.9. Spirala inflaționistă prin costuri

Pentru ca inflația prin costuri să apară, este necesară creșterea persistentă, continuă a
costurilor. Singura cale prin care costurile înregistrează o creștere continuă, persistent, o
reprezintă creșterea persistentă, continuă, a cantității de monedă din economie. În Figura
9.9 este descris mecanismul prin care se generează spirala inflaționistă prin costuri.
Punctul de plecare este punctul A, care reprezintă intersecția dintre curba inițială a cererii
agregate, AD0, curba inițială a ofertei agregate pe termen scurt, AS0 și curba ofertei
agregate pe termen lung, LAS. În acest punct, PIBreal este egal cu nivelul natural al
producției, Yn, iar nivelul prețurilor este p0. Ca urmare a creșterii costurilor, oferta
agregată pe termen scurt înregistrează o primă scădere, curba ofertei agregate
deplasându-se de la AS0 la AS1. Punctul de echilibru devine punctul B. PIBreal scade sub
nivelul său natural, de la PIB0 la PIB1, iar nivelul prețurilor crește la p1. Economia se
situează sub nivelului ocupării depline, adică rata șomajului este mai mare decât rata
naturală a șomajului. Există un surplus de forță de muncă, numărul șomerilor fiind ridicat.
Măsurile de relansare economică duc treptat la creșterea cererii agregate. Curba
cererii agregate se deplasează treptat la AD0 la AD1. Nivelul prețurilor crește și mai
mult, la p2, dar PIBreal revine la nivelul său natural, Yn. Punctul C marchează noul nivel
de echilibru. Nivelul general al prețurilor fiind mai ridicat, posesorii factorilor de
producție vor crește din nou prețul acestora pentru a restabili un preț relativ mai ridicat.
Curba ofertei agregate se deplasează din nou spre stânga, de la AS1 la AS2. Nivelul
prețurilor crește și mai mult, de la p2 la p3, iar PIBreal devine din nou mai mic decât
nivelul său natural. Punctul D devine noul punct de echilibru. Din nou sunt necesare
măsuri susținute de creștere a cererii agregate, pentru a restabili nivelul ocupării depline.
Curba cererii agregate devine AD2, iar nivelul prețurilor ajunge la p4. Echilibrul se mută
în punctul E. În condițiile creșterii permanente a costurilor, oferta agregată va continua
15
să scadă, determinând creșterea persistentă a nivelului prețurilor. Astfel se desfășoară
procesul inflaționist prin costuri. Se poate observa că acest proces nu se poate desfășura
fără creșterea continuă a cantității de monedă din circulație, care să asigure creșterea
cererii agregate astfel încât, după un șoc determinat de creșterea costurilor, economia
să revină la nivelul ocupării depline.
Diferența dintre inflația prin cerere și inflația prin costuri este oarecum artificială
deoarece în ambele cazuri economia se mută din punctul A în punctul E ca urmare a
creșterii continue a cantității de monedă. Privind în retrospectivă orice astfel de proces
inflaționist susținut, se poate spune că „întotdeauna și oriunde este un fenomen
monetarˮ3. Cele două tipuri de inflație pot fi diferențiate, privind în retrospectivă, numai
dacă se acceptă ipoteza că viteza de ajustare este redusă. În cazul inflației prin cerere,
economia urmează o cale situată în stânga ofertei agregate pe termen lung numai dacă
deplasarea spre stânga a ofertei agregate pe termen scurt este întârziată, iar în cazul
inflației prin costuri, economia urmează o cale situată în partea stângă a ofertei agregate
pe termen lung numai dacă acomodarea monetară la creșterea costurilor este întârziată.
În trasarea unei linii de demarcație între cele două tipuri de inflație, ceea ce trebuie
reținut este combinația dintre succesiunea de șocuri asupra cererii și ofertei agregate
care apar fără o pauză semnificativă între două episoade și ajustarea încetinită a
economiei după astfel de șocuri.
Studiile empirice din diferite țări au pus în evidență faptul că rata inflației poate fi
structurată în două componente: o componentă care poate fi influențată de autoritățile
monetare prin intermediul politicii monetare și o componentă volatilă, care scapă de sub
controlul autorităților monetare. Componenta volatilă este legată de șocurile asupra
părții de ofertă a economiei. Componenta care poate fi influențată este determinată de
cererea agregată și reflectă influența persistentă a cererii agregate asupra nivelului
general al prețurilor. Asupra acestei componente își îndreaptă Banca Națională atenția.
Această componentă este denumită Core inflation. Banca Națională a României
calculează rata inflației CORE2 prin eliminarea din indicele prețurilor de consum a
prețurilor administrate, a celor volatile și a prețului tutunului a băuturilor alcoolice.
Astfel, CORE2 reflectă mișcarea indicelui prețurilor de consum cu excepția celor mai
volatile componente ale sale, cum ar fi prețurile legumelor, fructelor și ouălor,
combustibililor sau bunurile ale căror prețuri nu sunt determinate de piață, cum ar fi
prețurile administrate. Dezvoltarea conceptului de core inflation a fost influențată de
creșterea preocupării Băncii Naționale de a stabili ca obiectiv al politicii sale monetare
stabilitatea prețurilor. Se consideră că această componentă a inflației este cea care are
un impact pe termen lung asupra părții reale a economiei, respectiv asupra producției și
ocupării. În Figura 9.10 sunt ilustrate evoluțiile ratei anuale a inflației precum și a
indicatorul CORE2, în România, în perioada decembrie 2011 – decembrie 2014.

3
Cuvintele îi aparțin lui M. Friedman, în „What Price Guideposts?ˮ University of Chicago Press, 1966
16
 variația anuală %
10
Rata anuală a inflației
(sfârșit de perioadă)
8

2
CORE2

0
dec.11 dec.12 dec.13 dec.14

Sursa datelor: BNR

Figura 9.10. Evoluțiile ratei anuale a inflației și a CORE2, în România

Se poate observa că, în general, CORE2 este mai mică decât rata anuală a inflație.
Totuși, în ultimele două trimestre al anului 2014, CORE2 s-a situat deasupra ratei anuale
a inflației, influența componentei volatile fiind negativă în această perioadă. Inflația
CORE2 este un concept care pune în evidență capacitatea Băncii Naționale de a
influența rata inflației prin politica sa monetară.

9.4. Costurile inflației

Descrierea costurilor pe care o economie le suportă datorită inflației este dificilă din
mai multe motive. În primul rând, există o confuzie între costurile suportate de o
economie și costurile suportate de către indivizi. Costurile indivizilor pot să nu
reprezinte o povară pentru economie deoarece, în natura lor, aceste costuri reprezintă
doar o redistribuire a veniturilor sau a averii, în sensul că ceea ce unii pierd, alții câștigă.
Cu toate acestea, unele dintre aceste redistribuiri pot avea efecte reale. În al doilea rând,
anumite costuri ale inflației sunt permanente, adică se manifestă atât timp cât inflația se
manifestă. Alte costuri sunt tranzitorii, apărând numai atunci când economia trece de la
o rată a inflației la alta. În al treilea rând, anumite costuri apar numai pentru că inflația
nu este anticipată corect, în timp ce alte costuri apar chiar și atunci când inflația este în
totalitate anticipată. În sfârșit, anumite costuri apar numai pentru că, dintr-un motiv sau
altul, nu au fost luate măsurile de siguranță necesare, ca de exemplu, absența din
contractele de muncă a unor prevederi privind indexarea salariilor.

17
 Dacă în contractele de muncă sunt prevăzute indexări ale salariilor cu rata așteptată
a inflației, redistribuirea veniturilor între angajați și angajatori apare numai atunci când
inflația nu este în totalitate anticipată. În cazul în care rata inflației este mai mare decât
cea așteptată, câștigă angajatorii și pierd angajații, iar în cazul în care rata inflației este
mai mică decât cea anticipată, câștigă angajații și pierd angajatorii. Redistribuirea
venitului între angajatori și angajați creează stimulentul atât pentru angajatori, cât și
pentru angajați, de a încerca să prevadă inflația cât mai corect. Deși această redistribuire
a venitului între angajați și angajatori pare să nu reprezinte un cost pentru economie
deoarece, pe ansamblu, venitul nu se modifică ci doar se redistribuie, apar efecte reale
datorită abaterilor nivelului de ocupare de la nivelul ocupării depline. Costurile care
apar sunt suportate atât de angajați, cât și de angajatori. De exemplu, dacă în contractele
de muncă a fost luată în calcul o inflația care se dovedește mai mică decât cea efectiv
înregistrată, salariile nominale nu vor crește astfel încât să se mențină în pas cu inflația.
Salariile reale ale angajaților vor scădea. Firmele vor dori să angajeze mai mulți
lucrători și să crească producția. Dar pentru că salariile reale sunt reduse, va fi greu
pentru firme să atragă munca pe care doresc să o angajeze. Salariile nominale ale noilor
angajați trebuie să crească pentru ai determina să se angajeze. Aceasta va duce la
creșterea costurilor firmelor. În plus, angajații existenți, care sesizează că salariul lor
real a scăzut, vor părăsi firmele unde lucrează și vor începe să caute alte locuri de
muncă, mai bine remunerate. Aceasta mișcare a forței de muncă implică costuri
adiționale pentru firme, sub forma de cheltuieli pentru instruire, echipamente, protecția
muncii, productivitate scăzută datorită lipsei de experiență etc. Lucrătorii vor înregistra,
la rândul lor, costuri suplimentare în procesul de căutare a unui nou loc de muncă, iar
cei care rămân vor înregistra o pierdere sub forma diminuării salariului real obținut.
Un proces asemănător se desfășoară și pe piața monetară. Dacă în contractele de
credit sunt prevăzute indexări ale dobânzilor cu rata așteptată a inflației, redistribuirea
veniturilor între debitori și creditori apare numai atunci când inflația nu este în totalitate
anticipată. În cazul în care rata inflației este mai mare decât cea așteptată, câștigă
creditorii și pierd debitorii, iar în cazul în care rata inflației este mai mică decât cea
anticipată, câștigă debitorii și pierd creditorii. Și în acest caz apar efecte asupra
economiei reale. Dacă rata inflației este mai mare decât cea anticipată, rata dobânzii nu
incorporează o măsură corectă pentru a compensa scăderea valorii banilor iar rata reală
a dobânzii este mai mică decât cea care ar fi existat în condiții normale. Când rata reală
a dobânzii este mică, firmele vor dori să se împrumute mai mult, în timp ce creditorii
vor dori să dea mai puține credite. Ambele categorii, debitori și creditori, care iau
diferite decizii cu privire la credite și împrumuturi, sunt foarte precauți în legătură cu
rata inflației. Când rata reală a dobânzii este prea mare, ceea ce se întâmplă atunci când
rata inflației este mai mică decât cea așteptată, creditorii sunt interesați să dea cât mai
multe credite, în timp ce debitorii doresc să ia cât mai puține. Din nou, ambele categorii
de agenți economici vor lua decizii prudente în ceea ce privește creditele pe care le fac

18
sau pe care le oferă. Inflația neanticipată implică costuri suplimentare, legate de
determinarea faptului dacă inflația este mai mare sau mai mică decât cea anticipată.
Prezenta acestor costuri dă fiecăruia un stimulent de a previziona inflația cât mai corect.
Inflația este dificil de previzionat din două motive. În primul rând, există un număr
important de determinanți ai inflației. Este dificil de a stabili dacă inflația se datorează
creșterii inițiale a cererii, sau creșterii inițiale a costurilor, deoarece aproape nimeni nu
mai știe când a început procesul inflaționist. În al doilea rând, este dificil de a prevedea
viteza cu care modificarea cererii agregate sau a ofertei agregate se propagă în economie
și determină creșterea prețurilor. Această viteză de răspuns la nivelul prețurilor depinde,
la rândul său, de cât de precis este anticipată inflația.
Deoarece inflația este dificil de anticipat, apar costuri legate de creșterea
incertitudinii. Incertitudinea este cu atât mai ridicată cu cât rata inflației este ridicată.
Când rata inflației este scăzută, agenții economici cred că nivelul scăzut al inflației va
putea fi menținut și în viitor. Dacă rata inflației este ridicată, există o mare neîncredere
din partea agenților economici că vor putea fi luate măsurile necesare pentru temperarea
creșterii prețurilor. Această incertitudine ridicată face dificilă planificarea investițiilor
pe termen lung și determină firmele, dar și populația, să se focalizeze asupra unor
obiective pe termen scurt, de multe ori cu caracter speculativ. Investițiile în active
productive scad, determinând scăderea ratei de creștere economică.

9.5. Inflația și șomajul. Curba Phillips

În anul 1968, economistul neozeelandez A. W. Phillips o trasat pe un grafic o curbă

determinată de combinațiile dintre rata inflației și rata șomajului din Marea Britanie,
pentru fiecare an din perioada 1861 – 1957, asemănătoare cu cea din Figura 9.11.
Phillips a pus în evidență corelația negativă existentă între inflație și șomaj: în anii în
care rata inflației a fost mai ridicată, rata șomajului a fost mai mică, iar în anii în care
rata inflației a fost mai scăzută, rata șomajului a fost mai mare.
În anul 1960, Paul Samuelson și Robert Solow au făcut același studiu, dar pentru
economia Statelor Unite ale Americii4, utilizând date din perioada 1900 – 1960. Cu
excepția perioadei Marii Depresiuni, ei au regăsit aceeași relație negativă între inflație
și șomaj. Relația dintre inflație și șomaj, pe care Samuelson și Solow au denumit-o
Curba Phillips, s-a bucurat de mare succes, ajungând într-un timp scurt în centrul
preocupărilor economiștilor și politicienilor. Curba Phillips pare să ofere o mulțime de
combinații inflație – șomaj dintre care politicienii pot să aleagă. O țară care urmărește
să atingă un nivel scăzut al șomajului trebuie să accepte o rată ridicată a inflației. Dacă
obiectivul principal al politicii economice este stabilitatea prețurilor, atunci trebuie

4
Samuelson, P. A. and R. M. Solow (1960) "Analytical aspects of anti-inflation policy." American Economic
Review 50 (2): 177-194.
19
acceptată o rată a șomajului ridicată. Multe discuții despre politica macroeconomică au
devenit discuții cu privire la punctul de pe Curba Phillips care trebuie ales.
După Samuelson și Solow numeroși economiști din diferite țări ale lumii au testat,
pentru țările lor, pentru diferite perioade de timp, relația dintre inflație și șomaj. În unele
țări și în unele perioade, au regăsit aceeași relație ca și Phillips, dar nu de fiecare dată.
Anii '70, când în mai multe țări ale lumii inflația ridicată a coexistat cu un șomaj ridicat,
au contrazis total concluziile lui Phillips. Uneori relația a fost redescoperită, dar sub
forma corelației negative dintre rata șomajului și modificarea ratei inflației.
O contribuție importantă la dezvoltarea fundamentului teoretic al Curbei Phillips au
avut-o Milton Friedman și Edmund Phelps care, la sfârșitul anilor '60 au arătat că
șomajul nu poate fi micșorat sub un anumit nivel, chiar dacă se acceptă o inflație
ridicată. Sub acest nivel al șomajului, nivel caracterizat de rata naturală a șomajului,
schimbul dintre inflație și șomaj dispare. Rata naturală a șomajului este definită ca
reprezentând acea rată a șomajului pentru care rata inflației este egală cu rata așteptată
a inflației. Rata naturală a șomajului mai este denumită NonAccelerating Inflation Rate
of Unemployment, NAIRU, deoarece este rata șomajului care menține constantă rata
inflației. Când rata șomajului depășește rata naturală a șomajului, rata inflației scade.
Când rata șomajului se situează sub rata naturală a șomajului, rata inflației crește.
În Figura 9.11, rata așteptată a inflației este notată cu πe, iar rata naturală a șomajului
este notată cu un. Curba Phillips pe termen scurt trece prin punctul A ale cărui
coordonate sunt (πe, un). Curba Phillips pe termen scurt arată relația dintre inflație și
șomaj, rata așteptată a inflației și rata naturală a șomajului rămânând constante.
Schimbarea așteptărilor privind rata inflației determină deplasarea curbei Phillips de la
poziția sa inițială. De exemplu, dacă rata așteptată a inflației scade, curba Phillips pe
termen scurt se deplasează spre stânga, cum se poate vedea în Figura 9.12.

Curba Phillips pe
termen scurt
Rata inflației, π

A
πe

0 un Rata șomajului, u

Figura 9.11. Curba Phillips pe termen scurt

20
 Rata inflației, π LPC

Scăderea ratei așteptate a

inflației deplasează curba
Phillips pe termen scurt
spre stânga

A
πe0

C B
πe1

PC0
PC1
0 un u1 Rata șomajului, u

Figura 9.12. Efecte ale modificării ratei așteptate a inflației

Când rata așteptată a inflației scade de la πe0 la πe1, curba Phillips se deplasează spre
stânga, de la PC0 la PC1. Când rata așteptată era πe0, scăderea ratei curente a inflației la
πe1 implică creșterea ratei șomajului de la un la u1. Pe termen scurt, economia se mută
din punctul A în punctul B. Cu alte cuvinte, Curba Phillips pe termen scurt arată relația
dintre inflație și șomaj, rata așteptată a inflației și rata naturală a șomajului rămânând
nemodificate.
Pe termen lung, oamenii își adaptează așteptările la noile realități. Noua rată curentă
a inflației, πe1, devine treptat noua rată așteptată a inflației. Economia se mută din
punctul B în punctul C. Rata șomajului revine la nivelul său natural, dar noua rată
așteptată a inflației este mai mică decât cea inițială, πe1 în loc de πe0. Astfel, pe termen
lung, economia revine la nivelul natural al producției, iar rata șomajului revine la nivelul
său natural. Curba Phillips pe termen lung este o dreaptă verticală ridicată deasupra
nivelului natural al ratei șomajului. În Figura 9.12, curba Phillips pe termen lung este
etichetată cu LPC.
Modificarea ratei naturale a șomajului determină deplasarea atât a curbei Phillips pe
termen scurt, cât și a curbei Phillips pe termen lung. De exemplu, dacă rata așteptată a
inflației rămâne neschimbată, iar rata naturală a șomajului crește, atât curba PC și cât și
curba LPC se deplasează spre dreapta, cum este ilustrat în Figura 9.13. Poziția inițială
în care se află economia este punctul A. Acest punct corespunde intersecției dintre LPC0
și PC0. Deoarece rata așteptată a inflației, πe, rămâne constantă, când rata naturală a
șomajului crește, de la un0 la un1, are loc deplasarea spre dreapta a curbei Phillips pe
termen lung, de la LPC0 la LPC1, simultan cu deplasarea spre dreapta a curbei Phillips
pe termen scurt, de la PC0 la PC1. Noul punct în care se va situa economia va deveni
punctul B.
21
 LPC0 LPC1
Rata inflației, π

Creșterea ratei naturale

a șomajului deplasează
A B curbele LPC și PC
πe spre dreapta.

PC1
PC0

0 un0 u n1 Rata șomajului, u

Figura 9.13. Efecte ale modificării ratei naturale a șomajului

Rata naturală a șomajului prezintă variații importante de la țară la țară. Nu există

motive pentru care rata naturală a șomajului să aibă același nivel în toate țările. Între
țările membre ale Uniunii Europene există diferența importante în ceea ce privește
nivelul ratei naturale a șomajului5, atât la nivel de ansamblu, cât și la nivelul
componentelor structurale ale acestora.

9.6. Aplicații

Aplicația 1
În Figura 9.14 este reprezentată o economie aflată inițial în punctul A. Se presupune
că are loc o scădere a cererii agregate, de la AD0 la AD1. În ipoteza că oferta agregată
nu se modifică, economia se mută din punctul A în punctul B.
a. Ce elemente caracterizează economia în punctul A? Ce factori pot determina
scăderea cererii agregate și deplasarea economiei în punctul B?
b. Explicați efectele scăderii cererii agregate asupra producției, ratei șomajului și
nivelului prețurilor în această economie. Este dezirabilă starea economiei când
aceasta se situează în punctul B?
c. Cât timp va rămâne economia în punctul B? Are economia capacitatea de a ieși
singură din această stare? Ce politici economice trebuie urmate pentru a readuce
economia în punctul A?

5Vezi și Stockhammer E., 2000, “Explaining European Unemployment: Testing the NAIRU Theory and a Keynesian
Approach”, Vienna University of Economics & B.A., Department of Economics Working Paper Series Number 68.

22
 Nivelul prețurilor, p LAS

AS0

A
p0
B
p1

p2 C

AD0

AD1

PIB1 PIB0 = Yn PIBreal

Figura 9.14. Scăderea cererii agregate

Răspuns
a. În punctul A, nivelul producției este egal cu nivelul său natural, PIB0 = Yn, rata
șomajului este egală cu rata naturală a șomajului iar nivelul prețurilor este egal cu
p0. Scăderea cererii agregate se poate datora așteptărilor pesimiste, creșterii ratei
dobânzii, creșterii taxelor, înrăutățirii stării economiei mondiale etc.
b. Scăderea cererii agregate determină reducerea nivelului producției, de la PIB0 la
PIB1, creșterea ratei șomajului peste nivelul său natural, scăderea nivelului
prețurilor, de la p0 la p1. Starea economiei în punctul B nu este dezirabilă deoarece
producția este redusă iar nivelul șomajului este ridicat.
c. Conform concepției clasice, economia va ieși singură din această stare, într-un timp
scurt. Echilibrul pe piața muncii se va restabili odată cu reducerea salariilor, care
sunt perfect flexibile. Oferta agregată pe teren scurt va crește, până la nivelul la care
nivelul ocupării depline este restabilit, rata șomajului revenind la nivelul său natural.
După ajustarea completă, economia se va muta în punctul C.
Conform concepției keynesiste, economia va rămâne în punctul B multă vreme,
deoarece nu are mecanisme automate de redresare. Pentru refacerea echilibrului este
necesară intervenția statului, care folosește pârghiile fiscale și monetare pentru a
determina creșterea cererii agregate și eventual schimbarea așteptărilor din așteptări
pesimiste în așteptări optimiste.

Aplicația 2
Folosind bazele de date Eurostat, obțineți datele cu privire la rata inflației și rata
șomajului din Bulgaria, în perioada 2003 - 2014.
a. Faceți un grafic folosind datele obținute, similar cu cel din Figura 1.3.
23
 Anul Rata șomajului Rata inflației
(%) (%)
2003 13.8 2.3
2004 12.1 6.1
2005 10.1 6.0
2006 9.0 7.4
2007 6.9 7.6
2008 5.7 12.0
2009 6.9 2.5
2010 10.3 3.0
2011 11.3 3.4
2012 12.3 2.4
2013 12.9 0.4
2014 11.4 -1.6
Sursa datelor: Eurostat

Tabelul 9.2. Rata șomajului și rata inflației, în Bulgaria

b. Folosind graficul de la punctul a, stabiliți dacă există o corelație negativă între rata
șomajului și rata inflației, în Bulgaria, în perioada 2000 - 2014.
c. Se poate identifica o corelație negativă între rata șomajului și modificarea ratei
inflației, în Bulgaria, în perioada analizată?

Răspuns
Eurostat este Directoratul General din cadrul Comisiei Europene, responsabil cu
furnizarea datelor statistice către instituțiile Uniunii Europene. Organizațiile din diferite
țări care cooperează cu Eurostat formează împreună cu acesta ceea ce numește Sistemul
statistic european.
Datele pentru Bulgaria, pentru perioada menționată, preluate din bazele de date
Eurostat, sunt cele din Tabelul 9.2. Rata inflației a fost determinată pe baza Indicelui
Armonizat al Prețurilor de Consum (HIPC). Rata șomajului a fost determinată pe baza
Ratei Armonizate a Șomajului (HU), calculată ca medie anuală a mediilor lunare.
a. Graficul este reprezentat în Figura 9.15. Rata șomajului este reprezentată pe axa
absciselor, iar rata inflației este reprezentată pe axa ordonatelor.
b. Se poate observa că, în anii în care rata șomajului a fost mai ridicată, rata inflației a
fost mai scăzută, iar în anii în care rata șomajului a fost mai scăzută, rata inflației a
fost mai ridicată. Pentru Bulgaria, pentru perioada 2003 – 2014, Curba Phillips pe
termen scurt se verifică. Dacă în Figura 9.15 se adaugă trendul determinat de
combinațiile dintre rata șomajului și rata inflație, se observă că panta sa este
negativă, ceea ce reflectă corelația negativă existentă între rata șomajului și rata
inflației în Bulgaria, în perioada analizată.

24
 14

12 2008

10

8
2007
Rata inflației, %

2006
6 2005 2004

4
2011
2009 2012 2003
2 2010

0 2013
0 2 4 6 8 10 12 14 16
-2 2014

-4 Rata șomajului, %

Figura 9.15. Rata șomajului și rata inflației, în Bulgaria, în perioada 2003 - 20014

c. Punctele determinate de combinațiile de valori dintre modificările ratei șomajului și

modificările ratei inflației sunt reprezentate în Figura 9.16. Felul în care sunt
distribuite aceste puncte în Figura 9.16 nu indică prezența unei corelații între aceste
două variabile.

6
2008 4
2004
2
2007 2006
Modificări ale ratei inflației

2005 2011 2010

0
-3 -2 -1 0 1 2012 2 3 4
2014 -2 2013

-4

-6

-8
2009
-10

-12
Modificări ale ratei șomajului

Figura 9.16. Modificările ratei șomajului și modificările ratei inflației, în Bulgaria, în

perioada 2003 - 20014

25