Capitolul 5.

Modelul keynesian al cheltuielilor agregate

Există un număr mare de modele care au la bază teoria keynesiană. În acest capitol
se urmărește prezentarea caracteristicilor care unesc aceste modele, prin formalizarea
elementelor fundamentale ale teoriei keynesiene. Abordarea metodologică este diferită
de cea a modelului clasic, descris în capitolul 5. În cadrul modelului clasic, fiecare piață
a fost modelată utilizând instrumentele standard de analiză microeconomică: cererea și
oferta. Raportul dintre cerere și ofertă determină fluctuațiile prețurilor, care la rândul
lor împing economia, în mod natural, spre echilibru. În absența imperfecțiunilor
microeconomice din interiorul piețelor, cum ar fi puterea de monopol sau unele
externalități, echilibrul poate fi pierdut doar pe perioade scurte de timp, ca urmare a
unor șocuri, dar se restabilește în permanență, în mod natural, prin ajustarea prețurilor.
Nu există nici o justificare a intervenției guvernului pentru refacerea echilibrului
deoarece acesta se reface de la sine, iar mecanismele naturale de ajustare nu trebuie
afectate.
Modelul clasic al echilibrului permanent nu poate explica de ce, în anumite situații,
dezechilibrele pe anumite piețe persistă sau chiar se adâncesc, în loc să fie eliminate în
mod natural, prin ajustarea prețurilor. În cadrul modelului keynesian, fundamentat pe
The General Theory of Employment, Interest, and Money, mecanismul de ajustare prin
preț nu este suficient de eficace pentru a asigura echilibrul permanent al piețelor. În
realitate, se pot observa stări de dezechilibru atât pe piața muncii cât și pe piețele
bunurilor, care persistă pe perioade lungi de timp. Eșecul piețelor de a reface în mod
natural, într-un timp scurt, echilibrul pierdut este o caracteristică dominantă a teoriei
keynesiene, justificând astfel intervenția statului în economie pentru a elimina, sau cel
puțin pentru a minimiza perioadele de șomaj ridicat și de producție scăzută.
În general, există două căi în care teoria keynesiană poate fi abordată. Prima
abordare consideră eșecul piețelor de a reface echilibrul ca ceva dat și cercetează
implicațiile acestei situații asupra performanțelor macroeconomice. Aceasta abordare
va fi cea urmată în acest capitol. A doua, la fel de importantă ca și prima, privește
fundamentele microeconomice ale eșecului piețelor care determină ineficiența la nivel
macroeconomic. Această a doua abordare, inclusă uneori în ceea ce se numește
macroeconomia noilor keynesieni, va fi discutată în capitolul 9.
Ca fundament al gândirii economice, Teoria generală este o carte destul de neclară,
dificil de interpretat, astfel încât economiștii care i-au urmat lui Keynes au încercat să
formuleze principalele idei ale teoriei sale utilizând modele relativ mai simple. Cel mai
simplu model keynesian este Modelul multiplicatorului keynesian, denumit și Modelul
la 45º. O formalizare mai elaborată a principiilor keynesiene este cea cuprinsă în
modelul dezvoltat în anul 1937 de John Hicks (1904 – 1989), denumit Modelul IS –
LM.

1
5.1. Modelul multiplicatorului keynesian sau Modelul la 45º

Esența modelului multiplicatorului keynesian este aceea că nivelul producției,

implicit cel al ocupării, este determinat de cererea efectivă. Keynes a definit cererea
efectivă ca fiind cererea totală de bunuri de consum și de investiții care este așteptată,
anticipată de oamenii de afaceri, dat fiind nivelul curent al ocupării, respectiv al
veniturilor generate în activitatea economică. Keynes nu a explicat modul în care se
formează așteptările oamenilor de afaceri, dar pentru o economie într-o stare de
echilibru (fără forțe care să determine schimbări în valoarea variabilelor economice),
cererea efectivă trebuie să fie egală cu venitul curent agregat, iar economia trebuie să
ofere suficiente bunuri pentru a satisface cererea agregată. Nu există însă nici un motiv
pentru care cererea efectivă corespunzătoare stării de echilibru să fie egală cu venitul
care ar putea fi generat în activitatea economică dacă nivelul ocupării ar fi egal cu
nivelul ocupării depline. Pentru Keynes, starea de echilibru este o stare a afacerilor în
care așteptările oamenilor de afaceri sunt complet îndeplinite și nu există nici un motiv
ca aceștia să-și schimbe aceste așteptări sau să decidă schimbarea nivelului de ocupare,
care ar genera implicit, o schimbare a nivelului producției.
Cererea efectivă este reprezentată de cheltuielile agregate planificate, AE, egale cu
suma dintre cheltuielile efective de consum privat, Cd, cheltuielile planificate de
investiții, Id, cheltuielile guvernamentale planificate, Gd, exporturile planificate, Xd, din
care se scad cheltuielile efective pentru bunuri importate, Md. Deoarece nivelul
planificat al cheltuielilor guvernamentale este determinat în primul rând de procese
politice, analiza macroeconomică tratează această componentă a cheltuielilor ca fiind
dată. Pe de altă parte, pe termen scurt, investițiile planificate și exporturile planificate
sunt fixe, ele depinzând de deciziile luate de către agenții economici într-o perioadă
anterioară. Suma dintre investiții, exporturi și cheltuielile guvernamentale, mărimi care
nu depind de venitul agregat, este denumită cheltuieli autonome. În modelul
multiplicatorului keynesian, aceste componente sunt determinate exogen, nefiind
afectate de alte variabile din model. Se obține:

AE = Cd + G + I + X – Md

Cheltuielile efective de consum minus importurile planificate reprezintă cheltuielile

induse. Ele depind de venitul agregat, care la rândul său este egal cu PIBreal. Când PIBreal
crește, oamenii de afaceri se așteptă la o creștere a cheltuielilor efective de consum și a
celor pentru bunuri importate. Există însă și o legătură inversă, respectiv creșterea
cheltuielilor de consum privat și a reducerea cheltuielilor efective pentru bunuri
importate determină creșterea PIBreal. Keynesienii acordă o importanță deosebită
studiului cheltuielilor efective de consum privat, acestea reprezentând cea mai
importantă componentă a cheltuielilor agregate.

2
5.1.1. Cheltuielile efective de consum și economisirea

Importanța studiului cheltuielilor efective de consum decurge și din faptul că implică

studiul simultan al economisirilor. Economisirile reprezintă ceea ce rămâne din venitul
privat disponibil după ce se scad cheltuielile de consum privat. Pentru populație, a
decide ce parte din venitul disponibil este alocată pentru consum este același lucru cu a
decide ce parte din venitul disponibil este economisită.
Dintre factorii care influențează cheltuielile efective de consum privat și
economisirea, rolul determinant îl are venitul privat disponibil, Yd. Venitul privat
disponibil este venitul rămas la dispoziția gospodăriilor populației după plata taxelor:
Yd = Y – T, unde Y este venitul agregat iar T reprezintă taxele agregate. Se presupune că
taxele sunt proporționale cu venitul, adică rata marginală de taxare este constantă.
Relația dintre cheltuielile efective de consum ale gospodăriilor populației și venitul
privat disponibil, când ceilalți factori de influență rămân constanți, este denumită
funcția consumului. În Figura 5.1 este reprezentată o funcție liniară a consumului,
denumită și funcția keynesiană a consumului. Pe axa ordonatelor sunt reprezentate
cheltuielile efective de consum privat, iar pe axa absciselor este reprezentat venitul
disponibil. Figura 5.1 cuprinde o dreaptă care trece prin originea axelor de coordonate
și are o înclinație de 45º. În orice punct al acestei drepte, cheltuielile efective de consum
sunt egale cu venitul disponibil. Cheltuielile efective de consum sunt mai mari decât
venitul disponibil pentru valori ale venitului disponibil pozitive și mai mici decât YdE.
În această zonă se înregistrează dezeconomisiri1, adică pentru susținerea consumului se
utilizează o parte din sumele economisite anterior.
Cconsumul efectiv, Cd

Cd = C0 + c·Yd

E
Funcția consumului
CdE

C0
45º

0 YdE Venitul disponibil, Yd

Figura 5.1. Funcția keynesiană a consumului

1 Vezi Dicționar MacMillan de Economie Modernă, Ed. Codecs, București, 1999, pag. 121

3
 Pentru valori ale venitului disponibil mai mari decât YdE , cheltuielile efective de
consum sunt mai mici decât venitul disponibil. În această zonă se realizează
economisiri. Echilibrul între cheltuielile efective de consum și venitul disponibil se
realizează în punctul E. Venitul de echilibru este egal cu YdE .
Funcția keynesiană a consumului poate fi exprimată prin relația:

C d = C0 + c·Yd = C0 + c·(Y – T)

unde C0 şi c sunt doi parametrii. În acest caz, funcția economisirii are expresia:

S d = Yd – Cd = Yd·(1 – c) – C0.

Analizând funcția consumului se observă că aceasta este formată din două

componente: C0 și c·Yd. Parametrul C0, denumit consum autonom, reprezintă
cheltuielile efective de consum care vor fi efectuate pe termen scurt în cazul ipotetic în
care venitul curent al populației ar fi egal cu zero. Componenta c·Yd măsoară
cheltuielile efective de consum care se adaugă consumului autonom. Aceste cheltuieli
depind de venitul disponibil. Ele sunt denumite consum indus. Creșterea venitului
disponibil determină creșterea consumului indus. Măsura în care creșterea venitului
disponibil se reflectă în creșterea cheltuielilor efective de consum depinde de mărimea
parametrului c, denumit înclinație marginală spre consum. Înclinația marginală spre
consum arată cu cât crește consumul efectiv atunci când venitul disponibil crește cu o
unitate și se calculează ca raport între sporul cheltuielilor efective de consum, ΔC d , și
sporul venitului disponibil, ΔYd:
C d
c= .
Yd
În mod similar, înclinația marginală spre economisire, s, arată cu cât cresc
economisirile dorite atunci când venitul disponibil crește cu o unitate. Aceasta se
calculează ca raport între sporul economisirilor planificate, ΔS d și sporul venitului
disponibil, ΔYd:
S d
s= 1- c .
Yd
Suma dintre înclinația marginală spre consum și înclinația marginală spre
economisire este întotdeauna egală cu 1. Pentru a justifica această afirmație se poate
observa că sporul venitului disponibil se reflectă atât într-un spor al consumului efectiv
cât și într-un spor al economisirilor:

ΔYd = ΔC d + ΔS d

4
 Dacă se divide fiecare parte a aceste egalități cu Yd, se obține:

C d S d
1=  =c+s
Yd Yd

Înclinația marginală spre consum și înclinația marginală spre economisire sunt

mărimi pozitive. Cum suma lor este egală cu 1, rezultă că fiecare dintre ele este o
mărime subunitară.

5.1.2. Importurile efective

În totalul cheltuielilor efective, care includ cheltuielile planificate pentru bunuri

produse în interiorul țării, importurile se scad deoarece reprezintă cheltuieli pentru
bunuri care sunt produse în alte țări. Importurile efective, M d , sunt determinate de mai
mulți factori, dar factorul dominant este venitul agregat. Toate celelalte rămânând
aceleași, cu cât venitul agregat este mai mare, cu atât cantitatea de bunuri importate este
mai mare. Funcția importurilor descrie legătura dintre cheltuielile efective pentru
achiziționarea de bunuri importate și venitul curent agregat:

M d = m·Y

unde parametrul m reprezintă înclinația marginală pentru importuri iar Y este venitul
agregat. Înclinația marginală pentru importuri reprezintă fracția din creșterea venitului
agregat pe care populația planifică să o cheltuiască pentru a achiziționa bunuri produse
în alte țări. Aceasta se calculează ca raport între sporul cheltuielilor efective pentru
importuri ( ΔM d ) și sporul venitului agregat (ΔY):

M d
m= .
Y
Înclinația marginală pentru importuri, ca și înclinația marginală spre consum sau
înclinația marginală spre economisiri, este o mărime pozitivă, dar subunitară. Cu cât
valoarea sa este mai mare, cu atât o parte mai mare din sporul venitului agregat este
folosită de populație pentru a achiziționa bunuri produse în alte țări. Conform unor
estimări, înclinația marginală pentru importuri este situată în jurul valorii de 0.3, iar
valoarea sa crește pe măsură ce gradul de integrare a economiei naționale în economia
globală crește. Țările care dețin în interiorul granițelor lor resurse importante și au
organizate piețe pentru tranzacționarea acestor resurse au o înclinație marginală spre
importuri mai redusă.

5
5.1.3. Cheltuielile agregate efective și venitul agregat

În Figura 5.2 este reprezentată dreapta cheltuielilor efective agregate. Construirea

acestei drepte presupune însumarea cheltuielilor autonome I + G + X, la care se adaugă
cheltuielile efective de consum C d și se scad importurile efective, M d . Cheltuielile
efective de consum au, la rândul lor, o componentă autonomă, respectiv C0. Cheltuielile
autonome, care nu depind de venitul agregat, sunt reprezentate prin linii punctate
orizontale. Cheltuielile induse sunt reprezentate de componenta consumului privat
efective care depinde de venitul disponibil, c·Yd, și de importurile efective, M d .
Deoarece venitul disponibil este egal cu venitul agregat minus taxele, rezultă că ambele
componente depind de venitul disponibil. Taxele, T = Ta + t·Y, au o componentă
autonomă, Ta, și o componentă indusă, t·Y, unde t reprezintă înclinația marginală spre
taxare. Însumând cheltuielile autonome cu cheltuielile de consum induse și scăzând
importurile efective, se obține funcția cheltuielilor agregate, AE:
AE = C d + G + I + X – M d = C0 + c·Yd + G + I + X – m·Y = C0 + c·(Y – T) + G + I +
X – m·Y = C0 + G + I + X – c·T + (c – m)·Y = C0 + G + I + X – c·(Ta + t·Y) + (c – m)·Y
= A + [c·(1 – t) – m]·Y
unde A = C0 + G + I + X – c·Ta reprezintă cheltuielile autonome, iar [c·(1 – t) – m]
reprezintă panta dreptei AE.
Deoarece atât cheltuielile de consum induse, cât și importurile efective sunt
considerate a fi proporționale cu venitul agregat, curba cheltuielilor agregate este o
dreaptă. Această dreaptă descrie relația dintre cheltuielile agregate efective și venitul
agregat. Panta acestei curbe este pozitivă, ceea ce înseamnă că o creștere a venitului
agregat determină creșterea cheltuielilor agregate efective.
Cheltuieli agregate, AE

Md AE

Cd = C0 +c·Yd

X
G
I

C0

Venitul agregat, Y

Figura 5.2. Cheltuielile agregate efective

6
5.1.4. Echilibrul cheltuielilor

Nivelul de echilibru al cheltuielilor apare atunci când cheltuielile agregate efective

sunt egale cu venitul agregat. Cu alte cuvinte, economia este în echilibru atunci când
așteptările oamenilor de afaceri privind cheltuielile care vor fi efectuate de către
populație, firme, stat sau străinătate se realizează în întregime, având în vedere nivelul
de ocupare și venitul generat în activitatea economică. Figura 5.3 ilustrează atingerea
punctului de echilibru, punct situat la intersecția dintre curba cheltuielilor agregate și
dreapta la 45º. Când dreapta AE este situată deasupra dreptei la 45º, nivelul cheltuielilor
agregate este mai mare decât venitul agregat. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în
punctul B din Figura 5.3. Când cheltuielile agregate depășesc venitul agregat, stocurile
de produse scad sub nivelul planificat. Economia nu rămâne mult timp într-un astfel de
punct. Pentru a răspunde cheltuielilor agregate neașteptat de mari, firmele măresc
producția. În acest fel, stocurile se refac la un nivel care corespunde noilor așteptări ale
oamenilor de afaceri. În termenii Figurii 5.3, aceasta înseamnă deplasarea economiei
din punctul B către punctul E. Este important de a sublinia ipoteza tradițională conform
căreia există în permanență un număr de șomeri iar creșterea producției se poate realiza
oricând prin folosirea acestei părți a forței de muncă neutilizate.
Când dreapta AE este situată sub dreapta la 45º, nivelul cheltuielilor agregate este
mai mic decât venitul agregat. Acest lucru se realizează, de exemplu, în punctul C din
Figura 5.3. Când cheltuielile agregate sunt mai mici decât venitul agregat, stocurile de
produse cresc peste nivelul planificat. Cheltuielile efective sub nivelul așteptat
determină firmele să reducă producția. Treptat, stocurile se refac la un nivel care
corespunde noilor așteptări ale oamenilor de afaceri. În termenii Figurii 5.3, aceasta
înseamnă deplasarea economiei din punctul C către punctul E.
Cheltuieli agregate, AE

AE
C

E
AEE
B

45º

YE Venitul agregat, Y

Figura 5.3. Echilibrul cheltuielilor

7
5.1.5. Multiplicatorul cheltuielilor

Datorită deficitului de cerere efectivă, echilibrul se reface la un nivel al venitului

care implică existența unui număr mare de șomeri și subutilizarea capacităților
productive. Conform lui Keynes, economia poate rămâne multă vreme într-o astfel de
situație, deoarece mecanismul prețurilor este nefuncțional. Keynes a subliniat îndeosebi
rigiditatea la scădere a salariilor, care determină un dezechilibru de lungă durată al pieței
muncii, cu menținerea ratei șomajului la un nivel ridicat. Ca urmare, Keynes a accentuat
necesitatea intervenției guvernului pentru a determina creșterea cererii agregate și a
readuce cererea efectivă la nivelul așteptat de oamenii de afaceri. Pentru aceasta,
guvernul poate crește cheltuielile publice sau poate influența celelalte cheltuieli
autonome prin pârghiile fiscale sau monetare. Creșterea cheltuielilor agregate
determinată de intervenționismul guvernamental este ilustrată în Figura 5.4. Curba
cheltuielilor agregate se deplasează de la AE0 la AE1, mărimea deplasării fiind egală cu
ΔAE. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, atunci când are loc, ceteris paribus, o
creștere a cheltuielilor guvernamentale. Ca urmare a creșterii cheltuielilor agregate,
nivelul de echilibru al venitului agregat crește de la Y0 la Y1. Se poate observa că sporul
venitului agregat, ΔY, este mai mare decât creșterea cheltuielilor agregate, ΔAE.
Mărimea multiplicatorului este dată de raportul dintre aceste două sporuri:
ΔY
Multiplicatorul =
ΔAE
Efectul de multiplicare apare datorită relației de determinare reciprocă dintre venitul
agregat și cheltuielile agregate: creșterea venitului agregat determină o creștere a
cheltuielilor efective, care la rândul lor, determină creșterea venitului agregat etc.

AE1
Cheltuieli agregate, AE

E1
AE0

ΔAE
E0

ΔY
45º

Y0 Y1 Venitul agregat, Y

Figura 5.4. Multiplicatorul

8
 Mărimea multiplicatorului depinde de mărimea tuturor ieșirilor din fluxul circular
al venitului și este cu atât mai mare cu cât înclinația marginală spre consum, c, este mai
mare, rata marginală de taxare, t, este mai mică, iar înclinația marginală spre importuri,
m, este mai mică. În termenii Figurii 5.4, mărimea multiplicatorului este cu atât mai
mare cu cât panta dreptei AE, egală cu [c·(1 – t) – m], este mai mare:
1 1
Multiplicatorul = 
1 - panta dreptei AE 1  [c  (1  t )  m]
Mărimea multiplicatorului se poate modifica prin intermediul pârghiilor fiscale, prin
stimularea cheltuielile agregate, astfel încât economia să fie menținută la un nivel stabil,
cu un grad de ocupare cât mai ridicat.
Modelul multiplicatorului keynesian pornește de la ideea că un sistem economic
stabil nu presupune, în mod necesar, echilibrul pe piața muncii. Resursele de muncă
disponibile, dar și celelalte resurse, pot fi folosite în orice moment pentru a răspunde
fluctuațiilor cererii agregate. Nu există limitări, constângeri, pe partea ofertei agregate,
nici în ceea ce privește capacitățile productive, nici în ceea ce privește dorința de a
munci. Ca urmare, oferta este perfect elastică iar nivelul prețurilor și al salariilor este
fixat. Modelul pune în evidență rolul cererii agregate și al politicii fiscale în
determinarea echilibrului macroeconomic. Cu toate acestea, acest model simplu omite
câteva aspecte esențiale prezentate de Keynes în lucrările sale, cum ar fi legătura dintre
sectorul real și sectorul monetar. Un model mai complex decât modelul
multiplicatorului, care incorporează sectorul monetar, este modelul IS – LM.

5.2. Modelul IS – LM

Modelul IS – LM a fost dezvoltat în anul 1937 de laureatul premiului Nobel, Sir John
Hicks2, care a intenționat să dea o reprezentare grafică a ideilor prezentate de Keynes
în faimoasa sa carte, The General Theory of Employment, Interest, and Money.
Reflectând credința lui Keynes că salariile și prețurile nu se ajustează suficient de rapid
pentru a echilibra piețele, în modelul său original IS – LM, Hicks a presupus că, cel
puțin temporar, nivelul prețurilor este fixat. După Hicks, câteva generații de economiști
au muncit pentru a rafina modelul IS – LM, astfel încât să poată avea o largă utilizare în
analiza economică. Economiștii denumiți noii clasici, care cred că salariile și prețurile
se ajustează rapid pentru a echilibra piețele, au respins utilizarea modelului IS – LM
tocmai datorită faptului că acesta presupune fixat nivelul prețurilor. Cu toate acestea,
modelul convențional IS – LM poate fi ușor modificat pentru a permite ajustarea rapidă
a prețurilor, astfel încât să poate facilita analiza fenomenelor economice de către adepții
oricărei școli de gândire economică.
2
J. Hicks, Mr. Keynes and the Clasics: A Suggested Interpretation, Econometrica, April 1937, pag. 137 - 159

9
 Caracteristica centrală a modelului IS – LM cu prețuri fixate este modalitatea în care
integrează factorii reali și cei monetari în determinarea cererii agregate și deci, a
nivelului producției și ocupării. Din punct de vedere metodologic, studiul acestui model
presupune, mai întâi, examinarea pieței bunurilor, adică partea IS a modelului, și apoi
analiza pieței monetare, adică partea LM a acestuia. În final, modelul complet se obține
prin punerea împreună a celor două părți.

5.2.1. Echilibrul pe piața bunurilor. Curba IS

În capitolul 5 s-a arătat că piața bunurilor este în echilibru când investițiile

planificate sunt egale cu economisirile efective naționale, sau echivalent, când
cantitatea agregată de bunuri oferite este egală cu cantitatea agregată de bunuri cerute.
Spre deosebire de modelul multiplicatorului, în modelul IS – LM investițiile sunt tratate
ca fiind o variabilă endogenă. Investițiile depind de așteptări, de prețul bunurilor de
capital, de prețul altor input-uri și de rata reală a dobânzii. În afară de rata reală a
dobânzii, toți ceilalți determinanți ai investițiilor sunt considerați exogeni. Echilibrul pe
piața bunurilor se poate atinge prin ajustări ale ratei reale a dobânzii. Figura 5.11
ilustrează existența unui singur nivel al ratei reale a dobânzii care asigură echilibrul pe
piața bunurilor, dat fiind un anumit nivel al venitului agregat, Y.
Curba IS este trasată într-un grafic în care pe axa ordonatelor este reprezentată rata
dobânzii, iar pe axa absciselor este reprezentat venitul agregat, Y (sau PIBreal). Curba IS
este denumită astfel deoarece orice punct de pe această curbă corespunde unei
combinații între rata reală a dobânzii, r, și venitul agregat, Y, pentru care se realizează
egalitatea dintre investiții, I, și economisiri, S, adică echilibrul pe piața bunurilor.
Rata reală a dobânzii, r

Rata reală a dobânzii, r

Curbele economisirilor
S0(Y0)
S1(Y1)

A Aʹ
r0 r0

B Bʹ
r1 r1

Curba
investițiilor, I IS

Investiții și economisiri, I,S Y0 Y1 Venitul, Y

Figura 5.5. Curba IS

10
 Figura 5.5 arată modul în care este derivată curba IS din diagrama economisiri –
investiții prezentată în capitolul 5. În partea stângă este reprezentat echilibrul pe piața
bunurilor pentru două valori ale venitului agregat, Y0 și Y1., cu Y1 > Y0. Curbele
economisirilor care corespund acestor valori ale venitului agregat sunt S0 și S1. Un nivel
mai mare al venitului crește economisirile și determină deplasarea curbei economisirilor
spre dreapta. În partea dreaptă este reprezentată curba IS. Orice punct de pe această
curbă este determinat de combinația dintre rata reală a dobânzii de echilibru și venitul
corespunzător acestei stări. Astfel, rata reală a dobânzii r0, care asigură echilibrul pe
piața bunurilor când economisirile sunt egale cu S0, este pusă în corespondență cu
venitul agregat Y0 care determină economisirilor respective. La fel, rata reală a dobânzii
r1, care asigură echilibrul pe piața bunurilor când economisirile sunt egale cu S1, este
pusă în corespondență cu venitul agregat Y1 care determină economisirilor respective.
Panta negativă a curbei IS poate fi interpretată în termeni alternativi, dar echivalenți,
condițiilor de echilibru de pe piața bunurilor. De exemplu, se presupune că economia
se situează inițial în punctul Bʹ de pe curba IS. Rata reală a dobânzii este egală cu r1. În
acest punct, piața bunurilor este în echilibru, adică cantitatea agregată de bunuri oferite
este egală cu cantitatea agregată de bunuri cerute. Se presupune apoi că, din anumite
motive, rata reală a dobânzii crește de la r1 la r0. Reamintim din capitolul 5 că o creștere
a ratei reale a dobânzii reduce atât consumul efectiv, C d , cât și investițiile planificate,
I, adică reduce cheltuielile efective. Dacă, în condițiile creșterii ratei dobânzii, Y ar
rămâne la nivelul inițial, ar însemna că sunt oferite mai multe bunuri decât se așteaptă
oamenii de afaceri să se cumpere. Pe piața bunurilor ar apărea un excedent. Pentru că
acționează conform așteptărilor lor, oamenii de afaceri vor reduce cantitatea de bunuri
oferite, de la Y1 la Y0, restabilind astfel echilibrul pe piața bunurilor. Se poate observa
încă odată că o rată reală a dobânzii ridicată este asociată cu un nivel scăzut al venitului
(output-lui) agregat.
Mărimea pantei curbei IS depinde de cât de mult se modifică investițiile la o
modificare a ratei reale a dobânzii și de mărimea multiplicatorului. Curba IS este cu atât
mai abruptă (panta sa este din ce în ce mai mare) cu cât investițiile au o elasticitate mai
mică în raport cu rata reală a dobânzii iar valoarea multiplicatorului este din ce în ce
mai mică. La fel, curba IS este cu atât mai plată (panta sa este din ce în ce mai mică) cu
cât investițiile au o elasticitate mai mare în raport cu rata reală a dobânzii iar valoarea
multiplicatorului este tot mai mare.
O politică fiscală expansionistă, adică o creștere a cheltuielilor guvernamentale
și/sau o reducere a taxelor, deplasează curba IS spre dreapta. Pentru a ilustra acest lucru,
se consideră că are loc o creștere a cheltuielilor guvernamentale, G. Efectul acestei
creșteri este prezentat în Figura 5.6. Curba inițială a economisirilor este S0, iar curba
inițială a investițiilor este I. Curba S0 arată economisirile când venitul este fixat la
nivelul Y0. Curba IS inițială este IS0, rata reală a dobânzii de echilibru este r0. Punctul
inițial de echilibru pe piața bunurilor este punctul A.

11
 Rata reală a dobânzii, r

Rata reală a dobânzii, r

Creșterea lui G Creșterea lui G

B Bʹ
r1 r1
A Aʹ
r0 r0

IS1
I
S1 S0 IS0

Investiții și economisiri, I,S Y0 Venitul, Y

Figura 5.6. Efectul creșterii cheltuielilor guvernamentale asupra curbei IS

Se presupune că guvernul crește cheltuielile pentru bunuri și servicii, G. Investițiile

planificate la orice nivel al ratei reale a dobânzii nu sunt afectate de creșterea lui G,
astfel încât curba investițiilor nu se deplasează. O creștere temporară a lui G determină
însă reducerea economisirilor naționale, astfel încât curba economisirilor se deplasează
spre stânga, de la S0 la S1. Ca urmare, rata reală a dobânzii de echilibru crește de la r0 la
r1. Combinația dintre rata reală a dobânzii de echilibru și venit, corespunzătoare
echilibrului pe piața bunurilor, este pusă în evidență de deplasarea din punctul A în
punctul B. Curba IS de deplasează de la IS0 la IS1.
În general, orice schimbare care reduce economisirile naționale efective relativ la
investițiile planificate determină creșterea ratei dobânzii de echilibru și deplasează
curba IS spre dreapta. Pe lângă creșterea lui G, printre factorii care determină reducerea
economisirilor naționale și duc la deplasarea spre dreapta a curbei IS se numără
creșterea avuției, așteptările optimiste privind venitul viitor, reducerea taxelor și altele.
În termeni alternativi, orice schimbare care determină creșterea cererii agregate de
bunuri deplasează curba IS spre dreapta. Această regulă este corectă deoarece atunci
când cererea agregată de bunuri crește, cantitatea de bunuri cerută depășește cantitatea
agregată de bunuri oferită. Echilibrul pe piața bunurilor, la același nivel al venitului,
este restabilit prin creșterea ratei dobânzii, care diminuează cheltuielile efective de
consum și investițiile planificate. În concluzie, pentru orice nivel al venitului, o creștere
a cererii agregate de bunuri determină creșterea ratei reale a dobânzii care restabilește
echilibrul pe piața bunurilor și deplasează curba IS spre dreapta. La factorii menționați
anterior care determină deplasarea curbei IS spre dreapta se adaugă creșterea așteptată
a produsului marginal al capitalului și scăderea taxelor pe capital, care au ca efect
creșterea investițiilor și deci creșterea cererii agregate.

12
5.2.2. Echilibrul pe piața monetară. Curba LM

Cea de-a doua componentă a modelului IS – LM este curba LM care descrie

echilibrul pieței monetare. Piața monetară este în echilibru atunci când cantitățile de
monedă cerute și oferite sunt egale. În partea din stânga a Figurii 5.7 este descris
echilibrul pe piața monetară utilizând curbele cererii și ofertei de monedă. Pe axa
ordonatelor este reprezentată rata reală a dobânzii, r, iar pe axa absciselor este
reprezentată cantitatea de monedă măsurată în termeni reali, M/P. Se presupune că
oferta nominală de monedă, M, este determinată exogen de către autoritățile monetare.
Astfel, pentru un nivel dat al prețurilor, P, oferta reală de bani M/P este un număr fix.
În Figura 5.7 curba ofertei reale de monedă este notată cu MS și este reprezentată printr-
o dreaptă verticală.
Cererea reală de monedă, MD, depinde de nivelul venitului. În Figura 5.7 sunt
reprezentate două curbe ale cererii reale de bani: MD0 care corespunde venitului Y0 și
MD1 care corespunde venitului Y1. Deoarece creșterea venitului de la Y0 la Y1 crește
cererea reală de monedă, curba MD1 este situată în dreapta curbei MD0. Piața monetară
trece de la punctul de echilibru A la punctul de echilibru B. Aceasta înseamnă că, dacă
oferta reală de bani este fixată, menținerea echilibrului pe piața monetară în condițiile
creșterii venitului implică creșterea ratei reale a dobânzii. În partea dreaptă a Figurii 5.7
este reprezentată curba LM. Orice punct de pe această curbă corespunde unei
combinațiile dintre rata reală a dobânzii și venitul agregat pentru care piața monetară
este în echilibru, cu egalitate între cantitățile de monedă oferite și cerute. Punctul Aʹ
corespunde combinației dintre rata reală a dobânzii r0 și venitul agregat, Y0. La fel,
punctul Bʹ este definit de combinația dintre rata reală a dobânzii r1 și venitul agregat Y1.
Rata reală a dobânzii, r

Rata reală a dobânzii, r

Oferta reală
Cererea reală de bani, MS
de bani, MD LM

B Bʹ
r0 r0
A Aʹ
r1 r1

MD1(Y1)

MD0(Y0)

Cantitatea reală de bani, M/P Y0 Y1 Venitul, Y

Figura 5.7. Curba LM

13
 Curba LM are o pantă negativă deoarece cererea de monedă crește odată cu creșterea
venitului și scade odată cu creșterea ratei reale a dobânzii. Panta curbei LM depinde de
cât de mult reacționează cererea de monedă la schimbări ale nivelului venitului agregat
și ale ratei reale a dobânzii. Curba LM este cu atât mai abruptă cu cât cererea de monedă
este mai elastică în raport cu venitul agregat și mai puțin elastică în raport cu rata reală
a dobânzii.
O politică monetară expansionistă, adică o creștere a ofertei reale de monedă,
determină deplasarea curbei LM spre dreapta. Analiza acestei măsuri de politică
economică este realizată cu ajutorul Figurii 5.8. Curba inițială a ofertei reale de monedă
este MS0, iar curba inițială a cererii de monedă este MD. Punctul inițial de echilibru pe
piața monetară este punctul A. Creșterea ofertei reale de monedă determină deplasarea
curbei acesteia spre dreapta, de la MS0 la MS1. Noul punct de echilibru devine punctul
B astfel încât, în condițiile rămânerii constante a venitului, rata reală a dobânzi scade de
la r0 la r1.
Efectul creșterii ofertei reale de monedă asupra curbei LM este prezentat în partea
dreaptă a Figurii 5.8. Creșterea ofertei reale de monedă, M/P, se poate datora creșterii
ofertei nominale de bani, M, care este controlată de Banca Centrală, într-un ritm mai
rapid decât cel al creșterii prețurilor. Când venitul agregat, Y, rămâne constant, creșterea
ofertei reale de monedă micșorează rata reală a dobânzii care asigură echilibrul pieței
monetare. Ca urmare, curba LM se deplasează spre dreapta, de la LM0 la LM1. Măsura
în care curba LM se deplasează spre dreapta depinde de elasticitatea cererii de bani în
raport cu rata reală a dobânzii. Când cererea reală de monedă este relativ elastică în
raport cu rata reală a dobânzi, o creștere dată a ofertei de monedă va determina o mică
deplasare spre dreapta a curbei LM, astfel încât echilibrul pieței monetare va fi restabilit
printr-o mică scădere a ratei reale a dobânzii.

Creșterea ofertei
Rata reală a dobânzii, r

Rata reală a dobânzii, r

reale de monedă

MS0 MS1 Creșterea ofertei LM0

reale de monedă
LM1

A Aʹ
r0 r0

B Bʹ
r1 r1

MD

M0/P M1/P M/P Y0 Venitul, Y

Figura 5.8. Efectul creșterii ofertei reale de monedă asupra curbei LM

14
 Rata reală a dobânzii, r

Rata reală a dobânzii, r

Creșterea cererii
reale de monedă Creșterea cererii
reale de monedă LM1
MS

LM0

B Bʹ
r1 r1

A Aʹ
r0 r0

MD1

MD0

M0/P M/P Y0 Venitul, Y

Figura 5.9. Efectul creșterii cererii reale de monedă asupra curbei LM

Orice modificare a unei variabile care afectează cererea reală de monedă, alta decât
rata reală a dobânzii, va determina o deplasare a curbei LM. În Figura 5.9 este ilustrat
efectul creșterii cererii reale de monedă asupra curbei LM. În condițiile unui venit
(output) constant, creșterea cererii reale de monedă duce la creșterea ratei dobânzii
pentru care se realizează echilibrul pe piața monetară, determinând deplasarea curbei
LM spre stânga. Curba inițială a cererii de monedă este MD0, iar curba inițială a ofertei
de monedă este MS. Inițial, rata reală a dobânzii de echilibru este r0, iar punctul inițial
de echilibru al pieței monetare este punctul A.
Se presupune că apare o schimbare în economie care determină creșterea cererii de
monedă, în condițiile în care venitul agregat (output-ul) rămâne neschimbat. Creșterea
cererii de monedă este ilustrată în Figura 5.9 prin deplasarea curbei cererii de monedă
de la MD0 la MD1. Rata reală a dobânzii de echilibru crește, de la r0 la r1. În partea din
dreapta a Figurii 5.9 este arătat efectul creșterii cererii reale de monedă asupra curbei
LM. Curba LM inițială, LM0, trece prin punctul Aʹ, arătând că pentru un venit agregat
egal cu Y0, rata reală a dobânzii care corespunde echilibrului pe piața monetară este r0.
Deoarece venitul nu se modifică, noua curbă LM care rezultă după creșterea cererii reale
de monedă va trece prin punctul Bʹ, care corespunde nivelului r1 al ratei reale a dobânzii.
Curba LM se deplasează astfel spre stânga, de la LM0 la LM1.
Printre factorii care determină deplasarea curbei LM spre stânga se numără
diminuarea așteptărilor inflaționiste, creșterea ratei nominale a dobânzii, creșterea
avuției, creșterea riscului deținerii unor active alternative deținerii de monedă, un declin
al lichidității unor active alternative, un declin al eficienței plăților electronice, creșterea
neîncrederii în sistemul bancar etc.

15
5.2.3. Echilibrul simultan pe piața bunurilor și pe piața monetară.

Echilibrul simultan pe piața bunurilor și pe piața monetară se realizează la intersecția

dintre curbele IS și LM. Figura 5.10 ilustrează modelul complet IS – LM, arătând felul
în care este atins echilibrul simultan al celor două piețe. Punctul E este situat pe curba
IS, ceea ce înseamnă că descrie o combinație dintre rata reală a dobânzii și venitul
agregat care corespunde unei stări de echilibru de pe piața bunurilor. În același timp,
punctul E este situat pe curba LM, adică corespunde unei combinații dintre rata reală a
dobânzii și venitul agregat care asigură echilibrul pieței monetare. Rezultă că în punctul
E, atât piața bunurilor, cât și piața monetară sunt în echilibru. Se poate spune că există
o singură combinație între rata reală a dobânzii și venitul agregat care asigură echilibrul
simultan pe cele două piețe. Conform notațiilor din Figura 5.10, această combinație este
(Ye, re).
Folosind modelul IS – LM, pot fi studiate efectele politicii fiscale asupra nivelului
venitului și al ocupării. De exemplu, o politică fiscală expansionistă, cum s-a arătat în
paragraful 5.2.1, are ca efect deplasarea curbei IS spre dreapta, de la IS la ISʹ. Dacă nu
există modificări ale factorilor care determină deplasarea curbei LM, aceasta rămâne
nemișcată. Echilibrul simultan pe piața bunurilor și pe piața monetară se mută din
punctul E în punctul F. Noul punct de echilibru arată o creștere a venitului agregat, de
la Ye la Yʹ, și o creștere a ratei reală a dobânzii, de la re la rʹ. De asemenea, modelul IS –
LM permite studierea efectelor politicii monetare asupra nivelului producției și ocupării.
Cum s-a explicat în paragraful anterior, o creștere a ofertei reale de monedă determină
deplasarea curbei LM spre dreapta. Dacă toate celelalte rămân nemodificate, efectul
acestei creșteri constă în scăderea ratei reale a dobânzii și creșterea venitului agregat.
Rata reală a dobânzii, r

LM

F
rʹ

E
re

ISʹ
IS

Ye Yʹ Venitul, Y

Figura 5.10. Modelul IS - LM

16
 Modelul IS – LM dezvoltat în acest capitol este un exemplu relativ simplu de model
macroeconomic. Un astfel de model poate fi utilizat în cercetarea și analiza
macroeconomică. Pentru aceasta este necesară parcurgerea câtorva pași cum ar fi
culegerea datelor, determinarea valorilor variabilelor exogene, estimarea parametrilor,
testarea și validarea modelului etc.
În cercetarea aplicativă macroeconomică actuală, modelele utilizate tind să fie mult
mai complexe, conținând sute sau chiar mii de variabile economice. Modelul IS – LM
este folosit uneori ca fundament al acestor modele, dar multe dintre modelele actuale
au la bază ipoteze diferite de cele keynesiene3.

5.3. Aplicații

Aplicația 1
În Figura 5.11 sunt reprezentate cheltuielile agregate efective, într-o economie fără
importuri și exporturi (o economie închisă), în care populația nu plătește taxe iar
prețurile sunt fixe. Pentru această economie:
a. Cât este mărimea cheltuielilor autonome?
b. Cât este mărimea înclinației marginale spre consum?
c. Ce se întâmplă cu stocurile de produse când economia se situează în punctul F?

Răspuns
a. Cheltuielile autonome cuprind acele componente ale cheltuielilor efective care nu
depind de venitul agregat. În cazul economiei reprezentate în Figura 5.11 aceste
cheltuieli sunt egale cu: A = C0 + I + G = 2.4 mld. u.m.
b. Cheltuielile agregate, AE, sunt egale cu suma dintre cheltuielile autonome, A, și
cheltuielile induse. Acestea din urmă sunt egale, în cazul economiei analizate, cu
c·Y, unde c este înclinația marginală spre consum iar Y este venitul agregat. Se
obține:

AE = A + c·Y = 2.4 + c·Y

Deoarece cheltuielile agregate sunt egale cu 4.4 mld. u.m. când venitul agregat
este egal cu 4 mld. u.m., se obține:

4.4 = 2.4 + c·4

de unde: c = 0.5

3 Vezi Chiriță N., Scarlat E., Politici macroeconomice – teorie și aplicații, Ed. Economică, București, 1998

17
 6.0
Cheltuieli agregate, AE (miliarde u.m.)
AE
5.0
F
4.4
4.0

3.0
2.4 C0 + I + G
2.0
1.7 C0 + I

1.0 C0
0.8
0.0
0 1 2 3 4 5 6 7
Venitul agregat, Y (miliarde u.m.)

Figura 5.11. Cheltuieli agregate într-o economie închisă

c. În punctul F, cheltuielile agregate efective sunt egale cu 4.4 mld. u.m, în timp ce
venitul agregat este egal cu 4 mld. u.m. Aceasta înseamnă că cheltuielile depășesc
așteptările oamenilor de afaceri, stocurile de produse tinzând să scadă. Pentru a
readuce stocurile la nivelul planificat, oamenii de afaceri măresc producția, ceea ce
determină creșterea venitului agregat și a gradului de ocupare.

Aplicația 2
În Figura 5.12 este reprezentată o economie care se situează în punctul F. Pentru
această economie:
a. Determinați rata reală a dobânzii și nivelul venitului agregat care corespund
punctului de echilibru.
b. Analizați efectele schimbării așteptărilor privind venitul viitor, din așteptări
pesimiste în așteptări optimiste.
c. Ce efecte are introducerea pe scară largă a ATM-urilor și a Internet banking-ului
asupra acestei economii?

Răspuns
a. Echilibrul în punctul F corespunde unei rate reale a dobânzii r = 3.5% și unui venit
agregat, Y = 3.25 mld. u.m.

18
 Rata reală a dobânzii, r (%) LM

6.0

4.0 F
3.5

2.0

IS
0.0
0.00 2.00 3.25 4.00 6.00
Venitul agregat, Y (mld. u.m.)

Figura 5.12. O economie cu echilibru simultan pe piața bunurilor și pe piața monetară

b. Schimbarea așteptărilor populației din așteptări pesimiste în așteptări optimiste

determină creșterea consumului și reducerea economisirilor naționale efective. Ca
urmare, ținând cont de investițiile planificate în perioada anterioară, la un venit
agregat constant, pentru ca echilibrul pe piața bunurilor să se mențină, va avea lor o
creștere a ratei reale a dobânzii. În Figura 5.12, curba IS se va deplasa spre dreapta,
astfel încât la același venit agregat Y = 3.35 mld. u.m., rata reală a dobânzii de
echilibru crește peste nivelul de 3.5%.

c. Introducerea pe scară largă a ATM-urilor și a Internet banking-ului va diminua

cererea reală de monedă. Ca urmare, curba LM se va deplasa spre dreapta. La un
venit agregat constant, rata reală a dobânzii de echilibru va scădea sub nivelul de
3.5%.

19