CAPITOLUL IX

FUNCŢIA STABILIZATOARE A STATULUI

Economiile moderne se confruntă periodic cu inflaţie, şomaj,

stagnare economică, deficite ale balanţei comerciale şi ale balanţei de
plăţi etc. Aceste dezechilibre macroeconomice produc pierderi de
bunăstare pentru agenţii economici. Astfel de situaţii reclamă exercitarea
funcţiei de stabilizare macroeconomică a statului, astfel încât prin politici
economice adecvate să se reuşească reducerea inflaţiei, diminuarea
şomajului şi relansarea economică.
Conform lui Nicholas Kaldor obiectivele politicilor
macroeconomice ar trebui să formeze un “patrulater magic”, astfel:
a) creşterea economică
b) asigurarea locurilor de muncă – reducerea şomajului;
c) stabilitatea preţurilor – controlul inflaţiei;
d) echilibrul extern – echilibrul balanţei de plăţi.
Este uşor de observat că aceste obiective se corelează. De exemplu,
corelaţia dintre inflaţie şi şomaj a fost evidenţiată pentru prima oară de
economistul englez Alban Wiliam Philips în anul 1958. Înainte de a
prezenta diferitele tipuri de politici macroeconomice utilizate de stat sun
necesare câteva remarci în legătură cu obiectivele cuprinse în
“patrulaterul magic” al lui Kaldor.

Creşterea economică – reprezintă un deziderat al tuturor agenţilor

economici, implicit al administraţiei publice. Ca obiectiv al politicilor
macroeconomice elaborate de stat, creşterea economică reprezintă un
element de continuitate dincolo de politicile macroeconomice particulare
aplicate de către un guvern sau altul, în succesiunea democratică a
partidelor politice la putere. Aceasta deoarece creşterea economică
reprezintă un proces ce se desfăşoară pe termen lung, guvernele
confruntându-se cel mai adesea cu ciclicitatea. Prin urmare obiectivul
creşterii economice trebuie reformulat.
În primul rând, politicile economice trebuie să creeze un mediu
economic şi social instituţional propice creşterii economice.
Din această perspectivă funcţia stabilizatoare a statului se suprapune cu
funcţia de reglementare, deoarece reglementarea pieţelor în special şi a
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

mediului economic în general, asigură funcţionarea eficientă a economiei,

asigurând condiţii pentru creşterea economică.
În al doilea rând trebuie amintit faptul că teoriile keynesiene
consideră că statul trebuie să se implice pentru asigurarea echilibrului pe
o traiectorie de creştere economică.
În al treilea rând reformularea ar avea şi sensul înlocuirii
conceptului de creştere economică cu cel de relansare economică (ambele
procese presupun o creştere a venitului naţional – cel realizat, în cazul
relansării economice, respectiv cel potenţial, în cazul creşterii
economice). O reformulare mai completă, în acest sens, a obiectivului
creşterii economice ar fi limitarea oscilaţiilor ciclice ale economiei astfel
încât să se asigure o creştere economică susţinută şi echilibrată.

Asigurarea locurilor de muncă – ca obiectiv al politicilor

macroeconomice promovate de stat reprezintă o problemă controversată.
Asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare cetăţean apt de muncă a fost
una din utopiile intens promovate în sistemul economiei de comandă de
tip comunist. Adeseori intelectualii cu vederi de stânga asociază acestui
obiectiv cu dreptul la muncă, pe care în consideră unul dintre drepturile
fundamentale ale omului.
Nu trebuie confundată responsabilitatea statului în legătură cu
asigurarea condiţiilor generale pentru ca fiecare individ să poată munci
(cu excepţiile corespunzătoare) cu datoria statului de a oferi un loc de
muncă pentru cei care doresc să lucreze. Într-o economie de piaţă
democratică, dreptul la muncă înseamnă în primul rând acces liber pe
piaţa muncii, fără obstacole (de gen closed shop – club sindical) sau
discriminări. Acest drept înseamnă un mediu instituţional stimulativ
pentru desfăşurarea iniţiativei economice. Asigurarea dreptului la muncă
mai înseamnă, nu în ultimul rând, realizarea unui mediu economic
sănătos în care să “germineze” uşor noile activităţi economice, iar cele
vechi să se poată dezvolta eficient.
Asigurarea locurilor de muncă de către stat pentru oricine doreşte
să intre pe piaţa muncii ar însemna supradimensionarea sectorului public,
ajungându-se în extremis la preponderenţa sa în economie, respectiv la
negarea bazei private a sistemului economiei de piaţă. Mai mult, ar
însemna dezvoltarea sectorului public după alte criterii decât cele de
eficienţă economică.
Refomularea acestui obiectiv sub forma diminuării şomajului este
mult mai productivă. În legătură cu obiectivul reducerii şomajului sunt
necesare câteva delimitări structurale şi de amplitudine.
Mai întâi este util să reamintim faptul că deplina folosinţă a
factorilor de producţie (inclusiv a factorului muncă) presupune utilizarea
eficientă a acestora (în condiţii de optim) de către fiecare agent economic
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

şi nu folosirea tuturor factorilor de producţie disponibili la un moment

dat. Prin urmare, limita inferioară a ratei şomajului este diferită de zero.
Mai mult, se poate demonstra că o rată a şomajului inferioară ratei
naturale poate provoca apariţia scurtcircuitelor pe piaţa muncii. Aceste
scurt circuite de pe piaţa muncii creează condiţii pentru apariţia recesiunii
economice.
Din punct de vedere structural, obiectivul reducerii şomajului
trebuie diferenţiat pe timpuri de şomaj. Aceasta deoarece în cazul
şomajului ciclic cele mai bune măsuri pentru ameliorarea ocupării sunt
cele care susţin relansarea economică. Din această perspectivă, politicile
macroeconomice pot da rezultate bune în privinţa reducerii şomajului
structural şi fricţional.
Se poate observa puternica legătură dintre obiectivul limitării
ciclicităţii economice şi cel al reducerii şomajului, respectiv al evitării
scurtcircuitelor de pe piaţa muncii.

Stabilitatea preţurilor – ca obiectiv al politicilor macroeconomice

presupune mai multe abordări. Deşi mulţi economişti şi politicieni
asociază în mod exclusiv acest obiectiv cu politicile antiinflaţioniste,
reaminitim că la realizarea obiectivului contribuie şi reglementările
concurenţei. Atât monopolul cât şi oligopolul coordonat au tendinţa de a
mări artificial preţurile bunurilor oferite. Ca măsură antiinflaţionistă
controlul masei monetare reprezintă doar o restricţie de supraveghere a
condiţiilor de desfăşurare a schimburilor economice. Obiectivele
politicilor de relansare economică ce vizează sporirea ofertei agregate pot
contribui la înlăturarea dezechilibrului inflaţionist. În mod similar
politicile anticilice de temperare0 din perioadele de expansiune pot
diminua decalajul recesionist şi implicit pot reduce inflaţia.
Dificultăţile legate de formularea şi implementarea obiectivului
antiinflaţionist constă în celebra dilemă a politicilor macroeconomice –
reducerea şomajului sau diminuarea inflaţiei. Lucrurile s-au complicat şi
mai mult în ultimii ani, deoarece evoluţia economiilor dezvoltate s-a
confruntat cu perioade de creştere atât a inflaţiei cât şi a şomajului.
Totuşi, experienţa pozitivă a Uniunii Europene care a reuşit să facă din
obiectivul controlului inflaţiei un criteriu de realizare a uniunii monetare
(obiectiv pe care majoritatea ţărilor membre l-au atins) demonstrează
validitatea politicilor macroeconomice în privinţa realizării stabilităţii
preţurilor.

Echilibrul extern – presupune o macroeconomie deschisă aflată în

echilibru cu economia mondială. În capitolul 4 s-a putut vedea cum poate
contribui politica monetară la asigurarea echilibrului balanţei comerciale,
respectiv a echilibrului balanţei de plăţi. Totuşi, o economie puternică
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

reprezintă o garanţie a asigurării unei balanţe de plăţi echilibrate, sau

excedentare. Astfel politicile de relansare economică pot contribui la
restabilirea echilibrului extern al economiei naţionale. În plus,
supraproducţia specifică decalajului inflaţionist poate fi rezolvată uneori
pe seama exportului.
Din cele de mai sus rezultă că, obiectivul de politică
macroeconomică cel mai frecvent întâlnit în preocupările guvernelor este
relansarea economică. Aceasta deoarece depăşirea recesiunii economice
contribuie la rezolvarea multor alte dezechilibre macroeconomice. În
plus, presiunile sociale date de înrăutăţirea bunăstării fac pe politicieni să
1
considere depăşirea recesiunii economice ca principala prioritate.

Politicile macroeconomice anticilice.

Diminuarea amplitudinii oscilaţiilor economice şi a efectelor

negative ale acestea precum şi depăşirea cât mai rapid a recesiunii
constituie priorităţi ale politicilor macroeconomice anticiclice.
Ciclicitatea se manifestă sub forma decalajelor venitului naţional, adică a
diferenţelor dintre venitul naţional realizat (efectiv) şi venitul naţional
potenţial. În situaţia în care venitul naţional realizat este mai mic decât
venitul naţional potenţial există decalaj recesionist (fig. 9.1. a)). Dacă
venitul naţional realizat este mai mare decât venitul naţional potenţial
există decalaj inflaţionist (fig. 9.1. b)).

P (a) P (b)
OATS OATS

CA CA

O YR Y* Y O Y* YR Y

Fig. 9.1 Decalajele venitului naţional

1
Însăşi apariţia macroeconomie este legată de recesiunea economică. Termenul de macroeconomie a
fost propus de Ragnar Frisch în anul 1933 – la sfârşitul Marei Crize. Punctul central al operei lui John
Maynard Keynes (fondatorul de necontestat al macroeconomiei) este dat de găsirea soluţiilor pentru
depăşirea recesiunii economice.
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

Relansarea economică presupune absorbţia decalajului recesionist, iar

evitarea “supraîncălzirii” economiei înseamnă absorbţia decalajului
inflaţionist. Procesele de absorbţie a decalajelor venitului naţional se mai
numesc şi mecanism de ajustare a venitului naţional.

Relansarea economică

Ajustarea decalajului recesionist presupune convergenţa venitului

naţional realizat către venitul naţional potenţial. Deplasarea spre dreapta a
venitului naţional realizat se poate realiza în două moduri: prin creşterea
cererii (fig. 9.2), sau prin creşterea ofertei (fig. 9.3).
P
OATS

∆P

CA1
CA0
O YR Y* Y

Fig. 9.2. Ajustarea decalajului recesionist prin cerere

Ajustarea decalajului recesionist prin cerere presupune creşterea

cererii (CA0, la CA1) şi implicit convergenţa venitului naţional realizat
2
(YR) spre venitul naţional potenţial (Y*) . Creşterea cererii poate avea
două cauze: relansarea de la sine a cheltuielilor agregate (agenţii
economici se vor pregăti pentru perioada de după criză, anticipând
depăşirea acesteia); respectiv o politică macroeconomică a guvernului de
stimulare a cererii agregate. În cele ce urmează ne vom ocupa de astfel de
politici macroeconomice de stimulare a cererii (demand side policies).
Politicile macroeconomice de stimulare a cererii sunt aplicabile în
cazul în care curbele cererii agregate se intersectează cu curba ofertei
agregate pe termen scurt în zona foarte elastică a acesteia din urmă. În
acest caz creşterea de preţuri ∆P este mică şi pericolul inflaţionist redus
(fig. 9.1.)

2
Reamintim că venitul naţional potenţial se defineşte ca rezultatul maxim care poate fi realizat într-
o economie naţională în condiţiile în care factorii de producţie sunt folosiţi la rate normale de utilizare.
Adică toţi întreprinzătorii utilizează factorii de producţie în condiţii de optim.
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

În cazul ajustării decalajului recesionist prin ofertă, are loc

creşterea ofertei agregate pe termen scurt (OATS0 la OATS1 – fig.9.2.).

P OATS0

OATS1

P0

P1
CA0

O YR Y* Y

Fig. 9.3 Ajustarea decalajului recesionist prin ofertă

Creşterea ofertei are la rândul ei două cauze: relansarea

cheltuielilor agregate pe baza mărirea volumului producţiei realizate de
întreprinderi (datorită ieftinirii factorilor de producţie subutilizaţi);
respectiv prin punerea în lucru a unor politici macroeconomice de
stimulare a ofertei agregate (supply side policies). Astfel de politici vor fi
prezentate spre partea finală a acestui capitol.

Politici de relansare economică prin stimularea cererii agregate

Fondatorul teoriilor de relansare economică prin stimularea cererii

agregate este fără îndoială John Maynard Keynes. El consideră că, pe
termen scurt, există un prag YFE (venitul naţional al deplinei folosinţe) de
la care oferta de pe piaţa bunurilor îşi pierde elasticitatea devenind rigidă,
datorită unor dezechilibre existente în economia naţională. Prin aceasta
Keynes susţine că poate exista echilibru macroeconomic la un nivel
inferior deplinei folosinţe. Mai mult el este precursorul curbei ofertei
agregate pe termen scurt (OATS) prin relaţie sub formă de “L” inversat
dintre rezultatul economic general şi nivelul preţurilor. Deşi formalizarea
3
modelului lui Keynes îi aparţine lui John Hicks , neexistând reprezentări
grafice ale curbelor cererii şi ofertei agregate, în Teoria generală a

3
John Hicks, Mr. Keynes and the “Clasics”, Econometrica, 1937
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

4
folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor , se presupune că oferta
agregată, până la nivelul deplinei folosinţe, era perfect elastică. În aceste
condiţii orice factor care ar fi contribuit la creşterea cererii agregate ar fi
apropiat venitul naţional realizat (efectiv) de venitul naţional al deplinei
folosinţe (i.e. de ceea ce ulterior avea să se numească venit naţional
potenţial). Se poate observa în fig. 9.4. că deplasarea spre dreapta a
cererii agregate nu produce efecte inflaţioniste datorită faptului că oferta
agregată este perfect elastică (curba OA este paralelă cu abscisa).

OA
P0

CA0 CA1

O Y0 Y1 YFE Y

Fig. 9.4. Curba ofertei agregate în abordarea keynesiană

Creşterea cererii agregate (CA0 la CA1) provoacă deplasarea spre

dreapta a venitului naţional realizat (corespunzător intersecţiei curbei
cererii agregate cu curba ofertei agregate) şi implicit apropierea de venitul
naţional al deplinei folosinţe (YPE - full employment). Acest rezultat era
oarecum firesc întrucât Marea Criză (1929-1933) a fost o criză de
supraproducţie, iar soluţia era evidentă – stimularea cererii.
Fundamentarea teoretică a acestei soluţii reprezintă elementul de înnoire
pe care îl aduce abordarea keynesiană.
Keynes cercetează componentele cheltuielilor agregate şi
analizează modul în care acestea pot susţine creşterea venitului naţional.
Întrucât consumul populaţiei nu “ţinea ritmul cu creşterea veniturilor”,
sunt analizate modificările cheltuielilor bugetare (G), a investiţiilor (I) şi
a schimburilor externe (exporturi şi importuri). În privinţa investiţiilor se
evidenţiază efectul de multiplicare al acestora asupra venitului naţional.
Considerând o creştere a venitului naţional (∆Y) provocată de o
creştere a investiţiilor (∆I) vom avea următoarea relaţie:

4
J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

∆Y ∆Y 1 1
= = = =KI (1)
∆I ∆Y − ∆C 1 − s
c

Întrucât înclinaţie marginală spre economisire (s) este subunitară,

rezultă că valoare coeficientului (Ki) care măsoară creşterea venitului
naţional provocată de o creştere a investiţiilor este supraunitară, de unde
denumirea de multiplicator al investiţiilor.
Pentru a studia influenţa modificărilor cheltuielilor bugetare se
consideră următoarea funcţie de consum:

C = C0 + cYD (2)

Unde YD – venitul disponibil, adică diferenţa dintre veniturile

totale ale populaţiei şi impozitele plătite (T), YD = Y – T.
Considerându-se un nivel exogen al investiţiilor (I0) vom avea
următoarea relaţie:

Y = C + G + I0 (3)

Unde G – cheltuielile guvernamentale.

Explicitând variabilele de mai sus obţinem:

Y = C0 + c(Y - T) +G +I0 (4)

De unde, prin separare variabilelor avem:

Y – cY = C0 – cT + G + I0 (5)

Respectiv:

C 0 − cT + G + I 0
Y= (6)
1−c

Aceasta înseamnă că sporul de venit naţional provocat de o creştere

a cheltuielilor guvernamentale este dat de relaţia:

dY 1 1
= = = K G (7)
dG 1 − c s

Se demonstrează astfel că cheltuielile guvernamentale au un efect

de multiplicare asupra venitului naţional similar investiţiilor.
Pentru a se cerceta influenţa impozitelor asupra venitului naţional
se derivează relaţia (6) în raport cu variabila T şi se obţine:
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

dY c
=− =K (8)
dT 1−cT

Semnul minus arată că relaxarea fiscală ar avea efecte pozitive

asupra evoluţie venitului naţional, dar datorită prezenţei unei mărimi
subunitare şi la numărător rezultă că multiplicatorul relaxării fiscale este
inferior multiplicatorului cheltuielilor bugetare.
Prin urmare, creşterea cheltuielilor bugetare reprezintă un factor de
relansare economică mai puternic decât reducerea impozitelor. De aici şi
recomandarea utilizării deficitului bugetar ca mijloc de relansare
5
economică.
Dacă sporul cheltuielilor publice ar avea loc în condiţiile unui
buget echilibrat, multiplicatorul bugetar s-ar determina astfel:

dG c
dY = + (− dT ) (9)
1− 1−c
c

Punând condiţia de echilibru bugetar dG = dT, vom avea:

dG c
dY = − dG (10)
1− 1−c
c

adică:

dY 1 c 1−c
= − = =1 (11)
dG 1 − c 1 − 1 − c
c

Aceasta înseamnă că în condiţii de echilibru bugetar, creşterea

venitului naţional este egală cu creşterea cheltuielilor publice.

Considerându-se o economie deschisă, vom avea următoarea relaţie

de echilibru a venitului naţional:

Y = C0 + cY + I0 + Ex – Im (12)
Separând variabilele avem:

C 0 + I 0 + Ex −
Y= (13)
Im
1−c

Se va putea calcula un multiplicator al exporturilor:

5
Întrucât relansarea economică este o problemă de termen scurt, nu se pune problema
cronicizării deficitului bugetar.
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

dY 1
K Ex = = (14)
dEx 1 − c

Pentru a analiza influenţa importurilor se consideră următoarea

relaţie:

Im = Im0 + hY (15)

În acest caz echilibrul venitului naţional este următorul:

Y = C0 + cY + I0 + Ex – Im0 – hY (16)

Separând variabilele avem:

C 0 + I 0 + Ex − Im
Y= (17)
0

1−c+h

Influenţa importurilor asupra venitului naţional este descrisă de

relaţia:

dY 1
=− (18)
d Im s+h

Aceasta înseamnă o relaţie negativă între cele două variabile,

respectiv faptul că importurile produc o scădere a venitului
naţional.

Concluzie:

Au un efect de stimulare asupra venitului naţional: creşterea

investiţiilor, creşterea cheltuielilor bugetare şi creşterea exporturilor.
Keynes numeşte aceste fluxuri injecţii (intrări) în sistemul economiei
naţionale.
Creşterea investiţiilor poate fi realizată atât de sectorul privat, cât şi
de cel public (adică pe seama lui G). Prin urmare, se va analiza
modalitatea de stimularea a investiţiilor în condiţiile asigurării
echilibrului macroeconomic.

Diagrama IS-LM

Se consideră o funcţie liniară a investiţiilor în raport cu rata

dobânzii:
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

I = I0 – gi (19)

Unde –g reprezintă înclinaţia marginală spre investiţii, iar i

reprezintă rata dobânzii.
Echilibrul venitului naţional este dat de relaţia:

Y = C0 + cY + I0 – gi (20)

Separând rata dobânzii din această relaţie, obţinem:

C0 + I 0 1 − c
i= − Y (21)
g g
Relaţia poate fi scrisă astfel:

C0 + I 0 s
i= − Y (22)
g g

Deoarece relaţia (22) descrie legătura dintre rata dobânzii şi venitul

naţional, prin doi parametri care descriu echilibrul dintre investiţii (-g) şi
economisire (s), aceasta a fost denumită relaţia IS. Diagrama IS este
prezentată în fig. 9.

IS

O Y
Fig. 9.5. Diagrama IS

Pentru a finanţa investiţiile este nevoie de bani. Aceasta înseamnă

că trebuie cercetat şi echilibrul pieţei monetare.
Cererea de monedă este dată de relaţia:

L = αY - βi (23)
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

Se consideră un echilibru iniţial pe piaţa monetară:

0
M = L = αY - βi (24)

Separând variabilele se obţine o relaţie între rata dobânzii şi venitul

naţional:
α M
i= Y− 0 (25)
β β

Această relaţie descrie legătura dintre rata dobânzii şi venitul

naţional în condiţiile echilibrului dintre cererea de monedă (L – cere de
0
lichiditate) şi oferta de monedă (M ) şi se numeşte relaţia LM. Diagrama
LM este prezentată în fig. 9.6.

iM

LM

im

O Y

Fig. 9.6. Diagrama LM

Valorile im şi iM reprezintă pragurile inferior şi superior al ratei

dobânzii. Astfel, o scădere a ratei dobânzii sub nivelul inferior (im)
produce fenomenul trapei de lichiditate. Aceasta înseamnă că dacă
dobânzile sunt prea scăzute cursurile titlurilor financiare sunt la nivel
6
maxim , peste acest nivel anticipându-se scăderi. Prin urmare, cererea de
monedă pentru plasamente bursiere nu va mai creşte. În mod similar,
pragul superior (iM), generează o stare în care cursurile titlurilor
financiare sunt la nivel minim. La acest nivel se va aştepta o relansare a
pieţelor financiare iar cererea de monedă pentru speculaţii va stagna.
Echilibrul venitului naţional din perspectiva fluxurilor de economii
şi investiţii, respectiv din perspectiva pieţei monetare este cunoscut sub
forma diagramei IS-LM (fig.9.7).

6
Este cunoscută relaţia de inversă proporţionalitate dintre rata dobânzii de pe piaţa monetară şi
cursul titlurilor financiare.
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

i LM

IS

O Y YFE Y

Fig. 9.7 Diagrama IS-LM

Această diagramă arată că echilibrul macroeconomic general

necesită realizarea echilibrului dintre fluxurile de investiţii şi cele de
7
economii, respectiv echilibrul dintre cererea şi oferta de monedă. Mai
mult, fig. 9.7 sugerează şi alternativele de apropiere a venitului naţional
realizat de venitul naţional potenţial, adică modalităţile de relansare
economică: deplasarea spre dreapta a curbei IS sau deplasarea spre
dreapta a curbei LM.

Politica bugetară - deplasarea spre dreapta a curbei IS.

Politica bugetară poate influenţa raportul dintre economii şi

investiţii (prin efectuarea de investiţii de la buget, respectiv influenţând
economisirea prin impozite). Prin politica bugetară guvernul va încerca să
stimuleze investiţiile, adică să deplaseze spre dreapta curba IS (fig. 9.8).
Efectul de relansare economică al politicii bugetare depinde de zona în
care curba IS intersectează curba LM:
♦ În zona keynesiană extremă politica bugetară este foarte eficientă,
deoarece porţiunea corespunzătoare a curbei LM este perfect elastică,
iar creşterea lui IS (IS0 la IS1) se regăseşte în aceeaşi măsură în
creşterea venitului naţional (Y0 la Y1).
♦ În zona keynesiană politica are o eficienţă mai redusă, deoarece
deplasarea spre dreapta a curbei IS (IS2 la IS3), face să crească atât
venitul naţional (Y2 la Y3), cât şi creşterea ratei dobânzii (i0 la i1). Dar,
creşterea ratei dobânzii scumpeşte creditul şi implicit frânează
creşterea investiţiilor.

7
În plus, este necesar şi echilibrul de pe piaţa muncii. Din acest motiv se spune că
echilibru macroeconomic keynesian este triplu: echilibru pe piaţa bunurilor (de investiţii şi de consum),
echilibru pe piaţa muncii şi echilibru pe piaţa monetară.
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

IS5 LM
i
IS4

IS3
IS2
i1 IS0 IS1
i0

O Y0 Y1 Y2 Y3 Y4 Y

Zona keynesiană Zona Zona

Clasică Intermediară Clasică

Fig. 9.8 Politica bugetară keynesiană

♦ În zona clasică politica bugetară este total ineficientă, deoarece

creşterea curbei IS (IS4 la IS5) nu mai poate sprijini creşterea venitului
naţional (Y4).

Această nuanţare a zonelor de eficienţă a politicii monetare este

foarte importantă deoarece semnalează faptul că o politică economică nu
este un panaceu universal, implementarea ei fiind o problemă de analiză a
conjuncturii economice.

Politica monetară – deplasarea spre dreapta a curbei LM

Susţinerea relansării economice înseamnă necesită un spor de masă

monetară. Surplusul ofertei monetare înseamnă deplasarea spre dreapta a
curbei LM. Eficienţa politicii monetare se diferenţiază şi ea pe cele trei
zone delimitate anterior (fig. 9.9).
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

I IS2 LM0 LM1

IS1

IS0

O Y0 Y1 Y2 Y3 Y4 Y

Fig. 9.9 Eficacitatea politicii monetare keynesiene

Diferenţierea efectelor politicii monetare are loc astfel:

♦ În zona keynesiană extremă politica monetară este total ineficicace
deoarece deplasarea spre dreapta a curbei LM (LM0 la LM1) nu
modifică punctul de intersecţie cu curba IS0 (Y0 – constant).
♦ În zona intermediară politica monetară are o eficienţă moderată
deoarece creşterea masei monetare produce un spor al venitului
naţional (Y1 la Y3) mai mic decât cel din zona clasică (Y2 la Y4).
♦ În zona clasică politica monetară are eficienţă maximă deoarece
creşterea corespunzătoare a venitului naţional este maximă (Y2 la Y4).
Keynes spune că economiştii clasici au ignorat un puternic instrument
de relansare economică – politica monetară. Se pune totuşi întrebarea:
în acea vreme relansarea economică era doar o problemă de bani? Ne
exprimăm îndoială cu privire la acest aspect, deoarece banii în sine nu
puteau rezolva problemele economiei reale, chiar şi pe termen scurt.
Ar fi fost necesar să existe tehnologia necesară unui spor de producţie
important pe termen scurt.

Politicele macroeconomice keynesiene au fost folosite cu succes în

S.U.A. pentru depăşirea Marei Crize, sub forma politicii New Deal a
preşedintelui Roosevelt şi în Europa de vest după cel de-al doilea Război
Mondial. Spre sfârşitul anilor ′60, această politică obţinea rezultate din ce
în ce mai modeste şi mai controversate. În mod firesc au apărut critice la
adresa politicilor keynesiene (menetare şi bugetare). Principalii
susţinători ai acestor critici au fost economiştii monetariişti.
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

Critica monetaristă – politica macroeconomică neutră

Economiştii care ulterior se vor numi monetarişti au început prin

încercări de a determina valorile înclinaţiei marginale spre consum (c) în
cazul economiei S.U.A. Rezultatele obţinute nu erau concludente
deoarece funcţia de consum părea să se verifice pe termen scurt, dar nu şi
pe termen lung. Dar, problema relansării economice este în primul rând o
problemă de termen scurt. Complicaţiile cele mai mari aveau să apară
atunci când T. M. Brown şi J.S. Deusemberry aveau să pună în evidenţă
efectele de memorie (clichet), repectiv de imitaţie (antrenare).
Conform lui Brown: consumul indivizilor din perioada curentă
depinde de veniturile acestora din perioada curentă dar şi de consumul
(obiceiurile de consum) din perioada anterioară (efect de memorie).
Aceasta înseamnă că funcţia de consum ar fi autorecurentă:

Ct = C0 + cYt +ρCt-1 (26)

Acesta înseamnă o diluarea a influenţei venitului asupra

consumului şi implicit o reducere a importanţei paramentrului c
(înclinaţia marginală spre consum).
Efectul de imitaţie pune sub semnul întrebării independenţa
consumurilor individuale. J.S. Deusemberry observă că: în general,
consumul indivizilor din categoriile sociale inferioare imită obiceiurile de
consum ale indivizilor din categoriilor sociale considerate superioare.
Acest efect de imitaţie stă la baza strategiilor promoţionale din marketing
8
– ale liderilor de opinie. Interdependenţele dinte consumurile individuale
ridică o altă problemă – interdependenţa variabilelor care descriu
consumul. Această problemă se complică atunci când se încearcă
determinarea unor forme concrete ale funcţiei de consum, deoarece
interdependeţele dintre variabile pot provoca interdependenţe între erori.
Din punct de vedere econometric această problemă se numeşte
autocorelarea erorilor şi poate duce la invalidarea funcţie estimate.
Teoriile lui Milton Friedman şi Franco Modigliani asupra venitului
permanent, respectiv asupra ciclului de viaţă al consumului aveau să
reprezinte ultimele lovituri care vor submina funcţia de consum
keynesiană.
La prima vedere negarea funcţiei keynesiene a consumului nu ar
reprezenta o problemă prea gravă, din moment ce factorii de relansare
economică preconizaţi de Keynes sunt cheltuielile bugetare, investiţiile şi
exporturile. Problema este că multiplicatorii acestor variabile depind de

8
Efectul de imitaţie stă la baza fenomenului de propagare a şabloanelor de consum. A se vedea, Dorel
Ailenei, Piaţa ca spaţiu economic, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1999, p.135-137
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

înclinaţia marginală spre consum (c). Acesta înseamnă că negarea lui c,

implică negarea multiplicatorilor investiţiilor, cheltuielilor bugetare şi al
exporturilor, deci a politicilor macroeconomice care se bazează pe
stimularea acestor procese.
Milton Friedman consideră politica bugetară ineficace pe termen
scurt şi destabilizatoare pe termen mediu. El consideră că în cazul în care
guvernul va încerca o relansare economică prin creşterea cheltuielilor
bugetare, distribuţia veniturilor va afecta mai mult veniturile tranzitorii şi
9
mai puţin pe cele permanente. Aceasta înseamnă că impactul imediat
asupra consumului va fi slab, iar efectul de multiplicare mediocru. Mai
mult, este posibil ca intervenţia să se situeze spre sfârşitul perioadei de
recesiune, când afacerile încep să se relanseze, iar efectul de multiplicare
să se suprapună cu întârziere tocmai când ar fi necesare măsuri pentru
temperarea cererii agregate. Altfel spus, efectul de multiplicare al politicii
bugetare poate duce economia dincolo de venitul naţional potenţial,
într-un decalaj inflaţionist.
Friedman atrage atenţia că nu poate exista politică bugetară pură,
susţinerea cheltuielilor publice necesitând o creştere a impozitelor, sau
recurgerea la credite. Creşterea impozitelor reduce volumul veniturilor
disponibile ale agenţilor economici, implicit sursele pentru finanţarea
investiţilor private. Un efect asemănător îl va avea şi creşterea volumului
împrumuturilor publice, deoarece va diminua disponibilul de creditare
pentru sectorul privat al economiei. În plus, va determina creşterea ratei
dobânzii. Dacă se va menţine constantă rata dobânzii va rezulta o creştere
a inflaţiei.
Reducând investiţiile private politica bugetară produce un efect de
evicţiune. Efectul de evicţiune este asemănător cu efectul de dislocare
(Peacock & Wiseman), constând în înlocuirea unui volum de investiţii
private cu un anumit volum de investiţii publice. Dar, întrucât, eficienţa
în sectorul privat al economiei este mai ridicată decât aceea din sectorul
public, va rezulta o reducere a eficienţei pe ansamblul economiei
naţionale.
Monetariştii consideră moneda puternică, dar politica monetară ca
total ineficace. Ei reclamă apariţia a două efecte macroeconomice care
contracarează efectul de lichiditate al creşterii stocului de monedă:
Efectul de venit – constă în creşterea încasărilor (veniturilor)
scontate de agenţii economici, ca urmare a creşterii cantităţii de monedă

9
Amintim că prin venituri permanente M. Friedman înţelege acele venituri cu caracter regulat (salarii,
pensii, redevenţe etc.). Veniturile tranzitorii au un caracter excepţional fiind de tipul câştigurilor
ocazionale, a moştenirilor, câştigurilor la loterie etc. În mod similar şi consumul se împarte în consum
permanent şi consum tranzitoriu. Consumul permanent este dat de nivelul maxim al cheltuielilor pe
care le pot face indivizii fără să afecteze stocul lor de avuţie. Consumul tranzitoriu are un caracter
neregulat, fiind dat de cheltuielile date da anumite ocazii. A se vedea M. Friedman,, A Theory of
Consumption Function, 1957.
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

aflate în circulaţie. De aici rezultă o creştere a cererii de monedă care

absoarbe surplusul de stoc monetar înainte ca acesta să-şi produs efectul
de susţinere a investiţiilor.
Efectul de preţ – constă în creşterea inevitabilă a preţurilor ca
urmare a creşterii stocului de monedă.
O explicaţie plauzibilă a creşterii preţurilor este dată de intersecţia
cererii agregate cu oferta agregată pe termen scurt în zona inelastică a
acesteia din urmă (fig. 9. 10)

i0 i0

i1 i1
L E.M.I.

0 1
O M M QM ∆I I

Fig. 9.10 a) Efectul creşterii ofertei de monedă aspra investiţiilor

Sporul masei monetare va determina o reducere a ratei dobânzii

(i0 la i1). Ieftinirea creditului va crea condiţii pentru sporirea investiţiilor
(∆I). Sporul de investiţii va contribui la creşterea cheltuielilor agregate
(ChA0 la ChA1 fig. 9.10. b)). Surplusul de cheltuieli agregate vor susţine
o creştere a cererii agregate (CA0 la CA1).
Deoarece curba cererii agregate CA1 se plasează în zona inelastică
a curbei ofertei agregate pe termen scurt (OATS) rezultă o creştere
însemnată a nivelului general al preţurilor (P0 la P1), adică inflaţie.
Pentru a diminua inflaţia banca centrală va fi nevoită să crească rata
dobânzii (o acţiune contrară politicii monetare iniţiale – fig. 9.10 a)),
pentru a diminua masa monetară. Prin urmare, moneda se va reîntoarce în
bănci înainte de a fi susţinut pe deplin creşterea investiţiilor şi implicit
relansarea economică. Acesta ar fi deznodământul cel mai fericit al
politicii monetare.
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

ChAi
ChA1

∆I ChA0

45°

O Y
P
OATS

P1
CA1
P0
CA0

O Y0 Y1 Y

Fig. 9.10 b). Creşterea cererii agregate ca urmare a unui spor de

investiţii

Dar, se poate întâmpla ca efectul iniţial de stimulare al investiţiilor

de către politica monetară expansivă să se fi materializat în începerea
unor şantiere de investiţii, care vor risca să rămână neterminate datorită
scumpirii ulterioare a creditului ca urmare a măsurii antiinflaţioniste de
creştere a ratei dobânzii. În acest caz pierderile economice produse de
politica monetară sunt evidente.
Din aceste motive economiştii monetarişti recomandă abţinerea de
la utilizarea unei politici monetare de expansiune. Ei sunt adepţii
non-intervenţiei guvernului în economie, recomandând o poziţie neutră şi
o supraveghere strictă a masei monetare pentru încadrarea acesteia în
10
necesităţile curente ale economiei.

Politici macroeconomice de stimularea ofertei (supply side policies).

Astfel de politici au drept scop creşterea ofertei agregate pe termen

scurt. Baza de pornire este dată de o reinterpretare în sens modern a legii

10
În Istoria monetară a S.U.A. , M. Friedman şi A. Schwartz consideră Marea Criză ca fiind efectul
diminuării cu circa o treime a masei monetare, ceea ce a dus la blocarea schimburilor. Relansarea
economică New Deal ar fi fost în primul rând o problemă de reajustare (creştere) a masei monetare şi
nu o politică macroeconomică keynesiană.
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

debuşeelor a lui J. B. Say care susţine că oferta îşi creează propria cerere
(bunurile îşi servesc reciproc drept debuşee). Pentru a putea cumpăra
bunurile produse de unii indivizi consumatorii trebuie să obţină venituri.
Făcând abstracţie de rezerve, veniturile consumatorilor sunt condiţionate
de desfăşurarea activităţilor economice, respectiv de crearea altor bunuri
şi servicii.
Prin urmare, stimulând producţia se creează condiţii pentru
creşterea veniturilor, respectiv pentru creşterea cererii. Adepţii teoriei
ofertei susţin că, pe termen scurt, cea mai eficace măsură de stimulare a
ofertei este reducerea poverii fiscale. Întreprinzătorii vor avea mai mulţi
bani pentru cheltuielile de producţie şi pentru investiţii, de unde rezultă o
creştere a ofertei agregate pe termen scurt. Argumentul privind efectul
stimulativ al reducerii impozitelor este dat de curba lui Laffer (fig. 9.11).

Venit
Se observă o creştere a
Bugetar colectat
încasărilor bugetare o
dată cu creşterea ratei de
impozitare (Ri). Peste
nivelul ratei de
VM
impozitarea optime (RiO)
veniturile colectate la
buget scad sub nivelul
maxim (VM).
O RiO Ri

Fig. 9.11 Curba lui Laffer

Scăderea veniturilor colectate este pusă pe seama descurajării

iniţiativei agenţilor economici, respectiv a sărăcirii surselor de
impozitare. În plus, creşte evaziunea fiscală, întreprinzătorii comparând
sarcina fiscală sporită cu riscul plăţii amenzilor pentru evaziune fiscală.
Se recomandă o reducere a presiunii fiscale, începând cu veniturile
cele mai ridicate (acestea fiind considerate principala sursă de finanţare a
investiţiilor). În cazul în care rata de impozitare depăşeşte pragul optim
reducerea fiscalităţii poate produce chiar o creştere a veniturilor bugetare
şi poate susţine mai bine cheltuielile publice. În cazul în care se provoacă
o scădere a veniturilor bugetare prin reducerea fiscalităţii şi implicit
apariţia sau creşterea deficitului bugetar se recomandă o reducere a
transferurilor sociale. Această diminuare a transferurilor sociale va
diminua preţurile relative (utilitate-dezutilitate) ale economisirii,
consumului, muncii şi timpului liber. Economisirea, munca şi investiţiile
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

vor cunoaşte tendinţe crescătoare prin stimularea incitaţiei spre activitate

economică, de unde rezultă o creştere a veniturilor generale. La rate mai
scăzute de impozitare, dar cu venituri mai ridicate se vor putea colecta
mai multe venituri la buget, iar deficitul bugetar va dispărea.
Astfel de politici au fost aplicate cu rezultate diferite în Marea
Britanie în timpul guvernării conservatoare condusă de doamna Margret
Thatcher şi în S.U.A. în timpul administraţiei preşedintelui Ronald
Reagan. Se pare că experienţa britanică a aplicării politicii
macroeconomice de stimulare a ofertei a fost un succes. În schimb, în
S.U.A. s-a agravat şi mai mult uriaşul deficit federal. Analiştii economici
consideră că nu s-au redus suficient de mult transferurile sociale şi nici
cheltuielile administrative. Un studiu economic ulterior comandat de
candidatul republican la vicepreşedenţia S.U.A. Bob Dole ar fi semnalat
succese posibile ale unei astfel de politici macroeconomice. Rezultatele
studiului parvenind târziu, republicanii nu le-au mai putut fructifica
electoral, administraţia democrată a preşedintelui Bill Clinton prelând
puterea.

Politici de temperare a expansiunii economice.

Au ca scop evitarea apariţiei unui decalaj inflaţionist prea mare,

respectiv ajustarea rapidă a acestuia. Decalajul inflaţionist este periculos
deoarece poate produce presiuni inflaţioniste prin suprautilizarea
factorilor de producţie. Ajustarea (absorbţia) decalajului inflaţionist se
poate face prin ofertă (fig. 9.12. a)) sau prin cerere (fig. 9.12. b)).
Ajustarea prin ofertă are la bază scăderea ofertei agregate pe
termen scurt (OATS0 la OATS1) şi implicit revenirea venitului naţional
realizat (YR) la nivelul venitului naţional potenţial (Y*). Scăderea ofertei
agregate are loc ca urmare a creşterii cheltuielilor de producţie. Creşterea
cheltuielilor de producţie se datorează scumpirii factorilor de producţie ca
urmare a creşterii cererilor pe pieţele factorilor. Creşterea cererilor este
dată de susprautilizarea factorilor de producţie (venitul naţional realizat
se situează peste venitul naţional potenţial care presupune utilizarea
normală a factorilor). În cazul forţei de muncă, suprautilizarea acesteia
poate produce scurtcircuite pe piaţa muncii. Aceste scurt circuite apar
datorită faptului că activităţile economice aflate în expansiune atrag forţă
de muncă (calificată) din celelalte activităţi economice.
Ca urmare a migrării forţei de muncă activităţile economice din
care pleacă forţa de muncă se vor diminua, iar oferta anumitor bunuri va
scădea. Datorită legăturilor de tip amonte-aval, scăderile ofertelor pentru
anumite bunuri pot crea blocaje în producerea altor bunuri. În funcţie de
modul de propagare al acelor perturbaţii în economia naţională se poate
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

produce o diminuare a ofertei agregate pe termen scurt şi implicit un

decalaj recesionist.

P OATS1 P OATS
OATS0

P1 P0

CA0
P0 P1
CA CA1

O Y* YR Y O Y* YR Y

a) b)
Fig. 9.12 Ajustarea decalajului inflaţionist

Ajustarea prin cerere presupune scăderea cererii agregate (CA0 la

CA1) şi revenirea venitului naţional realizat (YR) la venitul naţional
potenţial (Y*). Reducerea cererii agregate are ca efect scăderea nivelului
general al preţurilor şi poate să se producă spontan prin reevaluarea
conjuncturii economice de către întreprinzători şi consumatori, sau prin
politici macroeconomice.

Politicile macroeconomice de ajustare a decalajului inflaţionist

trebuie aplicate diferenţiat în funcţie de tendinţele previzibile privind
ajustare (prin ofertă sau prin cerere). În cazul ajustării prin ofertă politica
macroeconomică are un caracter profilactic, deoarece odată declanşat
procesul de restrângere a ofertei agregate nu se mai poate evita creştere
preţurilor. Prin urmare politicile macroeconomice trebuie să tempereze
din timp elanul întreprinzătorilor pentru a nu se ajunge la o depăşire prea
mare a venitului naţional potenţial. Măsuri de ridicare a fiscalităţii
directe, respectiv de ridicare a unor facilităţi fiscale acordate
producătorilor sunt bine-venite. Odată produsă tendinţa de revenire a
venitului naţional realizat la venitul potenţial, inflaţia poate fi calmată
prin nevalidarea monetară a şocului ofertei (aceasta înseamnă
restrângerea masei monetare în concordanţă cu noul nivel al venitului
naţional).
În cazul ajustării prin cerere se pot adopta politici macroeconomice
de austeritate prin restrângerea cheltuielilor publice. Măsuri de
descurajarea consumului (creşterea impozitelor indirecte, reducerea unor
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

subvenţii sau alocaţii, limitarea creşterilor salariale) pot completa

politicile macroeconomice de diminuare a cererii agregate.

Politici de dezvoltare economică regională

Dacă autoritate publică centrală se poate implica în stabilizare de

ansamblu a economiei naţionale prin politici macroeconomice adecvate,
autorităţile publice locale se pot implica în susţinerea dezvoltării
economice regionale. Politicile de dezvoltare regională urmăresc să
realizeze o anumită echitate interregională, în condiţii de eficienţă, prin
eliminarea unor efecte secundare nedorite ale dezvoltării. Sprijinul
regional indus prin aplicarea acestor politici este destinat creării unor
condiţii favorabile pentru investiţiile private şi nu pot fi concepute ca o
subvenţie permanentă. Obiectivul tradiţional al politicilor de dezvoltare
regională îl constituie reducerea disparităţilor teritoriale, realizarea unui
echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a
diferitelor zone din teritoriul naţional. Obiectivele dezvoltării regionale
sunt foarte diverse: sprijinirea regiunilor aflate în declin industrial pentru
reconversia pe traiectorii viabile; susţinerea renovării urbane şi rurale;
echilibrarea cererii şi ofertei de forţă de muncăîntre diferite zone;
construirea sau îmbunătăţirea infrastructurii, încurajarea aportului de
capital şi implantarea de noi obiective; accelerarea creşterii economice
prin devierea unor cereri de resurse din zonele aglomerate spre zonele
deficitare etc.
Majoritatea ţărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă
cu probleme regionale şi, în consecinţă, aplică politici de dezvoltare
regională. Aceasta deoarece, anumite părţi din teritoriile naţionale au fost
neglijate, sau au cunoscut o anumită întârziere în dezvoltarea generală,
aşa cum este cazul sudului Italiei, sau vestului Irlandei. Există, de
asemeni, regiuni în declin în declin în raport cu restul ţării ca urmare a
unor modificări ale condiţiilor economice, de exemplu valea Ruhur-ului
din Germania. Pe de alte parte alte regiuni cunosc o creştere economică
puternică datorită tendinţei de concentrare a unor activităţi economice de
vârf în anumite zone ale ţării (vezi cazurile Silicon Valey în S.U.A.. al
parcurilor industriale în Marea Britanie, al nordului Italiei etc.).
Atunci când aceste disparităţi au atins un nivel considerat
inacceptabil, autorităţile publice au căutat, prin diferite mijloace, să
neutralizeze atât cauzele cât şi efectele. Politicile adoptate au urmărit, în
principal, adoptarea unor măsuri în favoarea regiunilor aflate în
dificultate şi în acest context, au făcut obiectul unei intenţii particulare:
identificarea regiunilor confruntate cu probleme speciale şi adoptarea
unei serii de măsuri în domeniul cheltuielilor publice, al infrastructurii, al
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

punerii în valoare a terenurilor, al urbanizării şi al dezvoltării economice

în general.
Principalele obiective ale politicilor regionale sunt:
9 Dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor şi zonelor unei
ţări;
9 Ameliorarea cadrului de viaţă al locuitorilor (habitat, servicii pentru
populaţie);
9 Gestionarea resurselor locale şi protejarea mediului;
9 Utilizarea raţională a terenurilor (în special a celor agricole şi
forestiere);
9 Corelarea selectivă a planurilor de dezvoltare sectorială în cadrul
planurilor de amenajare a teritoriului, în funcţie de impactul
dezvoltării sectoriale asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

Implementarea politicilor de dezvoltare regională prin strategii

specifice necesită utilizarea unor instrumente economice, juridice şi de
altă natură. Principalul instrument al politicilor regionale este dat de
volumul resurselor financiare care pot fi mobilizate pentru susţinerea
programelor de dezvoltare regională. Sursele de finanţare provin din taxe
şi impozite locale, respectiv din transferuri de la bugetul central. În
privinţa surselor locale se poate remarca faptul că susţinerea dezvoltării
regionale doar prin acest tip de resurse înseamnă a intra într-un cerc
vicios al dezechilibrelor regionale, întrucât zonele cu activitate
economică intensă vor reuşi să colecteze mai multe resurse în raport cu
zonele mai puţin dezvoltate şi prin urmare, vor cunoaşte o dezvoltare mai
susţinută. Aceasta înseamnă că şansa zonelor mai puţin dezvoltate va
depinde de posibilităţile acestora de a atrage investitori acordându-le
diferite facilităţi. În plus, transferurile de la bugetul central sunt esenţiale
pentru a crea condiţii favorabile de dezvoltare a activităţilor economice şi
sociale din zonele mai puţin dezvoltate.
Instrumentele politicii de dezvoltare regionale, aplicate în ţările cu
rezultate notabile în domeniu, sunt derivate din instrumentele de politică
macroeconomică (fiscale, menetare şi bugetare) şi pot fi derivate în două
mari categorii;
A. intervenţii directe pentru localizarea şi dezvoltarea anumitor
activităţi, sau pentru dotarea teritoriului cu anumite utilităţi:
a) participarea administraţiilor publice locale la dezvoltarea
unor elemente de infrastructură economice şi sociale.
b) Participarea guvernului sau a administraţiilor publice
locale la constituirea capitalului social al unor noi
întreprinderi.
B. stimulente pentru dezvoltare:
a) acordarea unor stimulente financiare;
 CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI

b) adoptarea unor măsuri de compensare în vederea

diminuării unor costuri suplimentare generate de
localizarea activităţilor într-un anumit spaţiu.
Principalele tipuri de stimulente financiare care pot stimula
dezvoltarea regională sunt: prime pentru investiţii; subvenţii pentru
investiţii; acordarea unor împrumuturi în condiţii avantajoase;
acordarea unor facilităţi pentru achiziţionarea sau închirierea
terenurilor; acordarea unor facilităţi fiscale (reduceri de impozite, sau
chiar suspendarea plăţii impozitelor pe o anumită perioadă de timp);
adjudecarea unor segmente publice etc.
Reducerea disparităţilor regionale în domeniul producţiei,
şomajului şi a veniturilor constituie un obiectiv politic major şi
condiţionează coerenţa naţională. Însă, reducerea disparităţilor nu este
11
principalul obiectiv al politicilor regionale. În studiile de specialitate se
afirmă că: timpurile în care creşterea economică mergea de la sine şi în
care politica regională trebuia doar să orienteze această creştere sunt
astăzi depăşite. Politica economică este chemată astăzi să promoveze
creşterea economică în întreaga ţară prin încurajarea competitivităţii şi
12
a capacităţii regiunilor de a se dezvolta prin ele-însele.
Se consideră că ar trebui să se acorde un sens mai larg conceptului
de disparităţi regionale, disparităţi care în accepţiunea actuală privesc
numai nivelul producţiei, al veniturilor, au al şomajului. În prezent apar
noi tipuri de dezechilibre, în special în ceea ce priveşte calitatea mediului,
dotarea cu elemente de infrastructură, posibilităţile de educaţie,
disponibilităţile de capital, accesul la competenţe etc. Toate aceste
elemente se referă la disparităţi în amonte, care afectează contextul în
care operează întreprinderile şi autorităţile locale.
În prezent se consideră că un alt obiectiv important al politicilor
regionale îl constituie facilitarea ajustărilor structurale şiregionale.
Mondializarea, rapiditatea progresului tehnologic şi schimbările
geopolitice profunde sunt factori care antrenează dispariţia unor ramuri
întregi de activitate economică (de exemplu, industria textilă), fenomen
care, în cazurile fericite, este însoţit de apariţia unor ramuri economice
noi. Chiar dacă de restructurare profită economia naţională în ansamblul
ei, restructurare poate să afecteze negativ anumite regiuni ale unei ţări.
Această problemă este gravă mai ales pentru ţările din Europa centrală şi
de est, unde amploarea ajustărilor structurale care se impun este
incomparabil mai mare decât în ţările dezvoltate din Europa de vest.

11
Third Informal Meeting of OECD Ministers Responsible for Regional Policy, în Scriften zur
Regionalpolitik und Raumplanung, nr.25/1994, Viena
12
R. Prud′homme, Un nouveau modèle de politique régionale, în Problèmes économiques,
nr.24404/1995
 ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

Bibliografie:

D. Ailenei, D. Jula, N. Jula, A. Gârbovan, Economia Dezvoltării, Editura

Viitorul Românesc, 1999
G. Abraham-Frois, Économie Politique, Ed. Economica, Paris, 1988
C. Angelescu, I. Stănescu, Politici economice, Editura Economică, 2000
L. Constantin, Economie Regională, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998
E. Dobrescu, Macromodels of Romanian transition economy, Editura
Expert, Bucureşti, 1997
M. Friedman, Capitalism şi Libertate, Editura Enciclopedică, 1995
D. Jula, Economie Regională, Universitatea Ecologică Bucureşti, 1996
R. Lipsey, A. Christal, Economie Pozitivă, Editura Economică, 2000
Gh. Oprescu, Micro şi Macroeconomie, Editura Economică, 2000
D. Romer, Advanced Macroeconomics, McGraw-Hill, 1996
M. Todaro, Economic Development, Longman, 1995
*** Carta de la Terremolinos, Conferinţa Europeană a miniştrilor
responsabili cu amenajarea teritoriului din ţările membre ale C.E.E
(actuala Uniune Europeană), Spania, 1983
CAPITOLUL IX: FUNCŢIA DE STABILIZARE A STATULUI