SUBIECTUL 1: MACROECONOMIA ȘI PRINCIPALII

INDICATORI MACROECONOMICI

1.1. Obiectul de studiu și scopurile macroeconomiei

1.2. Sisteme de evaluare a rezultatelor macroeconomice
1.3. Principii de evaluare și metode de calcul al indicatorilor macroeconomici în
SCN
1.4. Indicatori nominali și reali
1.5. Venitul disponibil și bunăstarea economică. Curba lui Lorentz și coeficientul
Gini

1.1. Obiectul de studiu și scopurile macroeconomiei

Noțiunea macroeconomie a fost folosită pentru prima dată în anul 1933 de către economistul
matematician, norvegianul R. Frich, laureat al Premiului Nobel în anul 1969.
Apariția macroeconomiei ca și componentă distinctă a științei economice poate fi datată odată cu
publicarea în anul 1936 a lucrării lui John Keynes Teoria generală a folosirii brațelor de lucru, a
dobânzii și a banilor.

Noțiunea de macroeconomie poate fi privită în două aspecte: în aspectul economiei reale şi în aspectul
ştiinţei economice.

În aspectul economiei reale macroeconomia include relaţiile dintre mărimile globale, denumite
agregate economice. Principalele agregate economice sunt: cererea şi oferta agregată; produsul global
şi venitul naţional; ocuparea forţei de muncă şi şomajul; consumul şi economiile; circulaţia monetară şi
inflaţia ş. a. Macroeconomia privită în acest aspect poate fi identificată cu noțiunea de economie
naţională.

În aspectul ştiinţei economice macroeconomia reprezintă o componentă a ştiinţei economice, care se

ocupă cu studierea structurii şi mecanismelor de funcţionare a economiei în ansamblu ca sistem.
Macroeconomia dă posibilitate ca în aspect sistemic de analizat: expansiunile şi recesiunile economice;
consumul, economiile şi investiţiile; veniturile şi cheltuielile bugetare; inflaţia şi şomajul, balanţa de
plăţi şi datoria publică ş.a.

Macroeconomia este un domeniu al științei economice, care utilizează mărimi agregate, cercetează
comportamentul economiei în general, cum ar fi venitul total sau gradul de ocupare a forței de muncă,
rata inflației și/sau oscilațiile conjuncturale. Prin urmare, macroeconomia studiază procesele, faptele,
actele și comportamentele agenților economici agregați.

Economia naţională reprezintă ansamblul activităţilor economice şi sociale, privite în unitatea şi

interdependențele lor dinamice, care se desfăşoară în cadrul naţional-statal, istoricește constituit, pe
baza economiei naţionale. Economia naţională exprimă o formă specifică a diviziunii şi cooperării
muncii, în interiorul unei națiuni sau al unei ţării.
Spre deosebire de macroeconomie, economia naţională integrează sub aspect social-politic şi naţional-
statal sistemele şi subsistemele de activităţi economice şi sociale. În cadrul economiei naţionale,
sistemul activităţilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice ( primar, secundar,
terțiar şi cuaternar), pe tipuri de agenţi economici (producători, consumatori, financiari, administrații
publice şi private, agenţi economici străini), pe ramuri şi subramuri de activitate şi pe trepte de
agregare verticală (micro, mezo şi macroeconomică).

Scopul de bază – explicarea mărimilor globale, a oscilațiilor și a interdependențelor dintre ele, ceea ce
presupune:
✓ creșterea economică neinflaționistă;
✓ asigurarea ocupării depline a factorilor de producție;
✓ menținerea stabilității prețurilor;
✓ asigurarea echilibrului balanței de plăți.

Necesitatea studierii macroeconomiei presupune următoarele:

▪ descoperirea legităților și interdependenței dintre fenomenele și procesele economice;
▪ evaluarea situației economice și elaborarea recomandărilor în domeniul politicilor economice
în baza analizei variantelor de soluționare a problemelor macroeconomice;
▪ prognozarea perspectivelor dezvoltării economice și conjuncturii economice;
▪ argumentarea formelor eficiente de interacțiune ale economiilor naționale.

Funcțiile macroeconomiei:
▪ de cunoaștere – studierea, analiza și explicarea proceselor și fenomenelor economice;
▪ practică – elaborarea recomandărilor în domeniul politicilor economice în baza analizei
variantelor de soluționare a problemelor macroeconomice;
▪ de prognozare – stabilirea și aprecierea perspectivelor dezvoltării economice și conjuncturii
economice;
▪ formativ-educativă – formarea unor cunoștințe și viziuni privind diferite probleme
macroeconomice.

Problemele macroeconomice de bază pe care le studiază macroeconomia sunt:

▪ creșterea și dezvoltarea economică;
▪ asigurarea ehilibrului economic general dintre cerere şi oferta agregată
▪ analiza cauzelor fluctuațiilor ciclice;
▪ ocuparea deplină a forței de muncă și determinarea cauzelor șomajului;
▪ inflația și stabilizarea prețurilor;
▪ determinarea masei monetare şi a structurii acesteia în corespundere cu cerinţele economiei
naţionale şi a mişcării normale a fluxurilor financiare;
▪ asigurarea eficienței funcțiilor bugetare și finanțarea deficitului bugetar;
▪ asigurarea echilibrului balanței de plăți și stabilizarea cursului valutar.
▪ asigurarea, pe termen mediu, a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe
echilibrate în scopul păstrării securităţii şi independenţei economice;
▪ elaborarea şi realizarea politicilor bugetare şi fiscale la nivelul administraţiei publice centrale şi
locale şi asigurarea distribuirii rationale şi echitabile a mijloacelor bugetare;
▪ integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare
economică în baza programării şi prognozării agregatelor macroeconomice;
 ▪ alocarea eficientă a resurselor limitate materiale, umane şi financiare în economia naţională şi
asigurarea competitivităţii reale a ţării

Menţionăm faptul că sectoarele şi domeniile de activitate, reflectate în statistica oficială nu reflectă în

întregime rezultatele activităţii macroeconomice, deoarece paralel cu economia oficială există şi
economia neoficială, numită economie tenebră sau subterană.

Economia tenebră reprezintă ansamblu activităţilor economice nedeclarate şi neînregistrate de

organele fiscale şi alte organe de control.
Economia tenebră cuprinde trei forme de activităţi:
1. activităţi desfăşurate în marja sau în afara obligațiunilor fiscale sau sociale (munca la negru, frauda
fiscală şi variantele acestora);
2. activităţi ilegale, criminale (trafic de ființe umane, droguri, prostituție, furt, fraudă în asigurări ş.a);
3. activităţi necomerciale, în special munca benevolă, schimbul gratuit de bunuri şi servicii între rude
şi prieteni şi alte activităţi care nu sunt supuse controlului fiscal.

Principalele cauze al existenţei economiei tenebre sunt:

▪ creşterea presiunii fiscale, care influenţează negativ asupra activităţii economice a agenţilor
economici;
▪ ascunderea veniturilor în scopul reducerii impozitelor; exercitarea unor activităţi ilegale în
domeniul de producţie, comerţ şi prestare a serviciilor, care deseori produc marfuri
contrafăcute;
▪ imperfecțiunea legislaţiei în vigoare, care nu atrage agenţii economici în câmpul legal de
activitate;
▪ instabilitatea social-politică şi economică din ţară;
▪ intoleranța populaţiei faţă de activităţile economice ilegale.

Cele mai frecvente forme de manifestare a economiei tenebre în Republica Moldova sunt:
▪ corupția,
▪ evaziunea fiscală,
▪ contrabanda sau tranzacțiile ilegale de import-export;
▪ confecţionarea şi comercializarea produselor falsificate;
▪ nerepartizarea valutei obţinute din operaţiunile de export;
▪ remunerarea ilicită a muncii (salariul în plicuri);
▪ scutirea ilegală a unor firme private de plata impozitelor ş.a.
Dimensiunile economiei tenebre diferă de la ţară la ţară.

Metodele macroeconomiei

Politici macroeconomice – totalitatea măsurilor pe care le ia statul pentru a influența economia

națională în diferite perioade ale activității economice.

Scopurile politicilor macroeconomice pot fi divizate în 2 categorii, după cum este reprezentat în figura
1.1.
 Pe termen scurt Pe termen lung

asigurarea
extinderea cererii
creșterii
agregate
economice stabile

echilibrul balanței stabilitatea

de plăți prețurilor

reducerea
reducerea
șomajului până la
deficitului bugetar
nivelul său natural

Figura 1.1. Structura scopurilor macroeconomice

Tipologia politicilor macroeconomice este reprezentată în figura 1.2.

Politici conjuncturale
În funcție de
orizontul de timp
Politici structurale

Politici globale
În funcție de
sfera de
cuprindere
Politici specifice
Politici
macroeconomice
Politici de relansare
În funcție de
obiectivele
urmărite
Politici de stabilizare

Politici orientate către

În funcție de cerere
efectul
macroeconomic Politici orientate către
ofertă

Figura 1.2. Tipologia politicilor macroeconomice

Agregarea – asocierea, unirea elementelor separate în unul singur, în agregat. Mărimile agregate dau
posibilitatea de a analiza economia națională ca un tot întreg.
Tipurile agregatelor macroeconomice:
▪ cererea globală – AD;
▪ oferta globală – AS;
▪ nivelul general al prețurilor – p;
▪ venitul național – Y;
▪ șomajul;
▪ inflația;
▪ deficitul bugetar:
 ▪ soldul balanței de plăți externe.
Modelarea macroeconomică – reprezentarea formală (logică, grafică sau matematică) a unui sau a mai
multor fenomene și procese economice cu scopul de a releva legăturile funcționale dintre ele.
Permite concentrarea asupra principalelor elemente și a interdependenței lor în cadrul sistemului fără a
lua în considerație elementele neesențiale (secundare) pentru analiză.
Cu ajutorul multiplelor modele economice (fig. 1.3) se pot determina diferite moduri alternative de
reglementare în studiul macroeconomic.
Logice
Economico-
După modul de matematice
prezentare
Grafice

De bilanț

Pe termen scurt
După durata
procesului analizat
ECONOMICE

Pe termen lung
MODELELE

În funcție de Simple
numărul subiecților
analizați Complexe

În funcție de Liniare
interdependența
elementelor Neliniare

Pentru economia
După gradul de deschisă
extindere Pentru economia
închisă

Figura 1.3. Clasificarea modelelor economice

Prognozarea macroeconomică – este un proces de evaluare anticipativă, eventuală,

circumscris într-un anumit orizont de timp, pe baza unor metode științifice de investigare a proceselor
economice, a evoluției viitoare a diferitelor domenii de activitate economică sau a economiei în
ansamblul său.

Prin prognoză economică se estimează evoluția probabilă a domeniului investigat, luându-se în

considerare modificările previzibile ale factorilor economici, cât și extraeconomici.
De obicei, se elaborează trei variante în domeniul prognozei: unul probabil, altul optimist și ultimul
pesimist.
Un factor important în macroeconomie sunt așteptările agenților economici. Ele sunt de 2 tipuri: ex-
post și ex-ante. Prima presupune acumularea experienței, aprecieri ale activității economice prezente și
precedente, a doua presupune estimarea activității previzionate a subiecților economici.

Abordări macroeconomice
Modelul CLASIC
Prevederile modelului:
▪ analizează o perioadă lungă de timp;
▪ intervenția statului în economie este limitată;
▪ economia se autoreglează;
▪ nivelul general al prețurilor este flexibil;
 ▪ nivelul producției tinde spre cel potențial;
▪ nivelul potențial al producției se determină în condițiile ocupării complete a factorilor de
producție;
▪ modificarea cererii agregate nu determină modificarea nivelului potențial al producției, dar
influențează asupra nivelului general al prețurilor.

Modelul KEYNESIST
Prevederile modelului:
▪ analizează o perioadă scurtă de timp;
▪ rolul statului în reglarea economiei este considerabil;
▪ reglarea economiei are loc prin stimularea cererii agregate;
▪ pe termen scurt, nivelul potențial al producției nu poate fi realizat;
▪ nivelul efectiv al producției se modifică în funcție de modificările cererii agregate;
▪ economia funcționează în condițiile ocupării incomplete a factorilor de producție.

Agenții economici agregați

Agenții economici agregați – clase de agenți economici elementari care îndeplinesc funcții similare.
În teoria macroeconomică sunt studiați 4 tipuri de agenți economici agregați, conform celor
reprezentate în figura 1.4.

Menajele

Străinătatea Firmele

Statul

Figura 1.4. Structura sectoarelor instituționale

Menajele:
▪ agent economic purtător al calității de consumator de bunuri și servicii;
▪ oferă factori de producție;
▪ obțin venituri de la vânzarea factorilor de producție;
▪ repartizează veniturile pentru consum și economii;
▪ formează portofoliul activelor proprii (averea).
Firmele:
▪ reprezintă orice unitate economică, activitatea căreia este orientată spre obținerea profitului;
▪ întrunește ansamblul firmelor din economie;
▪ cumpără factorii de producție;
▪ oferă bunuri și prestează servicii;
▪ efectuează cheltuieli de investiții.
Statul:
 ▪ totalitatea organizațiilor și instituțiilor de stat;
▪ scopul principal constă în producerea bunurilor publice;
▪ nu are scopul de a obține profit și este orientat spre realizarea intereselor naționale;
▪ percepe impozite și achiziționează bunuri și servicii;
▪ emite bani în circulație.
Străinătatea:
▪ totalitatea agenților economici care au reședința în exteriorul țării, inclusiv instituțiile
guvernamentale străine;
▪ interacțiunea sectorului extern cu agenții economici naționali se realizează în baza relațiilor
economice externe, prin schimbul reciproc al mărfurilor, serviciilor, valutei, capitalurilor.

Circuitul economic reprezintă un tablou ordonat și integrator al activității complexe din cadrul
economiei, ca rezultat al agregării agenților economici pe sectoare instituționale. Include fluxurile de
bunuri și servicii ce au loc între subiecții economici, echilibrate prin fluxuri de monedă.

Scopul circuitului economic:

▪ evidențierea principalelor fluxuri economice;
▪ evidențierea principalelor agregate macroeconomice;
▪ determinarea locului sectoarelor instituționale în derularea tranzacțiilor în economie.
Tipologia modelelor circuitului economic:
1) Modelul circuitului economic în economia simplă – descrie tranzacțiile dintre doi agenți
economici agregați: menaje și firme (fig. 1.5).
2) Modelul circuitului economic în economia închisă – descrie tranzacțiile dintre trei agenți
economici agregați: menaje, firme și stat (fig. 1.6).
3) Modelul circuitului economic în economia deschisă – descrie tranzacțiile în economia cu patru
sectoare (fig. 1.7).

Serviciile factorilor Serviciile factorilor

de producție PIAȚA FACTORILOR DE de producție

Cheltuielile pentru utilizarea PRODUCȚIE Venitul factorilor

de producție
factorilor de producție

FIRME Mijloace
de investiții PIAȚA FINANCIARĂ Economiile MENAJE

Cheltuielile
Venituri PIAȚA BUNURILOR ȘI de consum
Cheltuieli
de investiții SERVICIILOR Bunuri și servicii

Figura 1.5. Modelul fluxului circular în economia simplă

Caracteristicile modelului:
▪ descrie tranzacțiile dintre doi agenți economici agregați: menaje și firme;
▪ volumul de bunuri și servicii oferit de către firme corespunde nivelului veniturilor menajelor;
▪ fluxurile „venituri-cheltuieli” și „resurse-producție” au loc concomitent în direcții opuse și se
reînnoiesc permanent.
 Serviciile factorilor PIAȚA FACTORILOR DE Serviciile factorilor
de producție
de producție
PRODUCȚIE Venitul factorilor
Cheltuielile pentru utilizarea de producție
factorilor de producție

PIAȚA FINANCIARĂ

Economiile
Mijloace Împrumuturi Emisiuni
de investiții publice creditare

FIRME Subvenții STATUL Impozite MENAJE

Impozite și taxe Transferuri sociale

Achiziții Bunuri
guvernamentale și servicii

Cheltuielile
Venituri PIAȚA BUNURILOR ȘI de consum
Cheltuieli
de investiții SERVICIILOR Bunuri și servicii

Figura 1.6. Modelul fluxului circular în economia închisă

Statul participă la reglarea economică prin următoarele modalități:

▪ percepe impozite atât de la firme, cât și de la menaje;
▪ efectuează transferuri sociale către categoriile vulnerabile (pensii, burse, ajutor de șomaj etc.);
▪ apare în calitate de cumpărător pe piața bunurilor și serviciilor, unde se realizează achizițiile
publice;
▪ exercită influență indirectă asupra economiei, reglând cantitatea de bani în circulație.

Serviciile factorilor PIAȚA FACTORILOR DE Serviciile factorilor

de producție
de producție
PRODUCȚIE Venitul factorilor
Cheltuielile pentru utilizarea de producție
factorilor de producție

PIAȚA FINANCIARĂ

Economiile
Împrumuturi Emisiuni
Mijloace
publice creditare
Intrări/ ieșiri
de investiții
de capital

FIRME Subvenții STATUL Impozite MENAJE

Impozite și taxe Transferuri sociale

Achiziții Bunuri
guvernamentale și servicii

Cheltuielile
Venituri PIAȚA BUNURILOR ȘI de consum
Cheltuieli
de investiții SERVICIILOR Bunuri și servicii

Import
Export
STRĂINĂTATEA

Figura 1.7. Modelul fluxului circular în economia deschisă

Străinătatea (sectorul extern) interacționează cu sistemul economic prin următoarele:
▪ importul de mărfuri și servicii;
▪ exportul de mărfuri și servicii;
▪ prin intermediul organizațiilor financiare internaționale.
Exportul net reprezintă diferența dintre export și import, care se direcționează pe piața bunurilor și
serviciilor. Dacă exportul este mai mic decât importul, această diferență se acoperă prin intrări de
capital.
Intrări de capital – valoarea obținută prin împrumuturi de la intermediarii financiari internaționali sau
prin vânzarea activelor financiare sau reale cumpărătorilor străini.
Ieșiri de capital – valoarea netă a creditelor oferită debitorilor străini și mijloacele utilizate pentru
procurarea activelor financiare sau reale de la vânzătorii străini.

1.2. Sisteme de evaluare a rezultatelor macroeconomice

În cadrul economiei naționale toți agenții economici interacționează, adică efectuează schimburi de
bunuri, servicii sau de active financiare.
Pentru a ordona aceste schimburi haotice într-un sistem și a colecta informații certe privind tranzacțiile
efectuate și rezultatele obținute la nivel macroeconomic, s-a recurs la un sistem de reguli și proceduri
numite Sistemul Conturilor Naționale (SCN).
Caracteristicile SCN:
▪ se utilizează în țările cu economia de piață;
▪ are la bază teoria factorilor de producție;
▪ sfera productivă – producerea bunurilor și prestarea serviciilor;
▪ se analizează fluxurile financiare;
▪ este compus din conturi;
▪ perioada de calcul – anual.
SCN evidențiază rezultatele activității desfășurate într-o țară, într-o perioadă determinată de timp.

Obiectivele SCN:
▪ reprezentarea cantitativă agregată, simplificată, completă și coerentă a activității economice
desfășurată într-o perioadă determinată;
▪ descrierea cifrică a activității economice, a fluxurilor materiale de venituri și financiare care au
loc în economie între diferiți agenți economici.

Utilitatea SCN – crearea surselor informaționale necesare explicării comportamentului agenților

economici agregați, a cauzelor schimbărilor intervenite în mărimile agregate și fundamentarea
politicilor macroeconomice.

În Republica Moldova, în categoria conturilor macroeconomice se deosebesc:

Contul de bunuri şi servicii - reprezintă echilibrul macroeconomic dintre resursele şi utilizările
bunurilor şi serviciilor. Contul de bunuri şi servicii se elaborează total pe economie. Contul nu are sold
și se echilibrează prin definiţie.

Contul de producţie - descrie operaţiunile procesului de producţie propriu-zis. Contul este stabilit
total pe economie, tipuri de activităţi economice şi sectoare instituţionale. El reflectă în resurse
producţia de bunuri şi servicii, impozite şi subvenţii pe produse, iar în utilizări – consumul intermediar.
Soldul contului, la nivel de economie, îl constituie produsul intern brut, iar la nivel de activitate
economică şi sector instituţional – valoarea adăugată brută.

Contul de exploatare - reflectă distribuirea veniturilor primare de către unităţile instituţionale-

rezidente nemijlocit implicate în producţia de bunuri şi servicii. În partea de resurse se înscrie un
singur element – produsul intern brut, la nivel de economie, iar la nivel de activitate economică şi
sector instituţional – valoarea adăugată brută; în partea de utilizări se înscriu succesiv:
▪ remunerarea în bani şi în natură de care beneficiază salariaţii;
▪ impozitele pe producţie şi import şi subvenţiile (la nivel de economie);
▪ alte impozite pe producţie şi alte subvenţii pe producţie (la nivel de activitate economică şi
sector instituţional).
Soldul acestui cont îl reprezintă excedentul brut de exploatare/venitul mixt brut.

Contul de distribuire primară a veniturilor - caracterizează distribuirea veniturilor primare obținute

din activitatea de producţie şi din proprietate între rezidenţi (unităţi instituţionale şi sectoare).
Resursele contului conţin excedentul brut de exploatare, venitul mixt brut, veniturile din proprietate
(primite), remunerarea salariaţilor (care se înscrie numai în sectorul “gospodării”), impozitele nete pe
producţie şi import care apar în resursele sectorului “administraţia publică”.
Utilizările contului cuprind venituri din proprietate transmise. Soldul contului la nivel de economie
este venitul naţional brut, iar la nivel de sector instituţional – soldul veniturilor primare (brut).

Contul de distribuire secundară a veniturilor - reflectă transformarea soldului veniturilor primare

(brut) a sectoarelor instituţionale în venit disponibil brut (la nivel de sector instituţional) în urma
încasărilor şi transmiterii transferurilor curente. Soldul contului la nivel de economie este venitul
naţional disponibil brut.

Contul de utilizare a venitului disponibil brut - arată modul în care gospodăriile populaţiei,
administraţia publică şi instituţiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei distribuie
venitul disponibil brut între consumul final şi economiile brute.

Contul de redistribuire a veniturilor în natură - arată în ce mod venitul disponibil brut (transferat
din contul de distribuire secundară a veniturilor) al sectoarelor, gospodăriilor populaţiei, administraţiei
publice şi instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei se transformă în venit
disponibil ajustat brut, în urma primirii sau transmiterii transferurilor sociale în natură.

Contul de utilizare a venitului disponibil ajustat brut - arată în ce mod venitul disponibil ajustat
brut se împarte între consumul final efectiv şi economiile brute pe sectoare instituţionale.

Contul de capital - reflectă valoarea activelor nefinanciare procurate sau realizate de unităţile
instituţionale-rezidente şi arată modificările valorii nete a capitalului propriu din contul economiilor şi
a transferurilor capitale. Soldul îl reprezintă capacitatea (+) sau necesarul (-) de finanţare ce arată
resursele pe care naţiunea le poate pune la dispoziţia restului lumii sau aceasta le furnizează naţiunii
(în cazul în care există un necesar de finanţare).

Contul restul lumii - relaţiile economice cu alte ţări se efectuează prin “Restul lumii” care uneşte
toate unităţile instituţionale – nerezidente în cazul când acestea interacţionează cu rezidenţii.
1.3. Principii de evaluare și metode de calcul al indicatorilor macroeconomici în SCN

Informațiile furnizate de SCN și modelul fluxurilor circulare stau la baza evaluării principalilor
indicatori agregați, care servesc ca instrument de analiză a stării economiei naționale și, prin
comparații internaționale, a determinării locului ei în economia mondială.

Produsul Intern Brut (PIB) – reflectă valoarea de piață a tuturor bunurilor și serviciilor destinate
consumului final, realizate cu ajutorul factorilor de producție din interiorul unei țări, într-o anumită
perioadă de timp, de regulă, un an.
Principii de evaluare a PIB:
1) Bunurile și serviciile sunt evaluate după prețul lor de piață.
2) PIB cuprinde doar bunurile și serviciile finale.
3) În PIB nu se include valoarea bunurilor și serviciilor finale vândute în anul curent, dar produse
în perioade anterioare.
4) În valoarea PIB nu se include valoarea acțiunilor și obligațiunilor.
5) Nu se includ transferuri monetare publice (pensii, ajutoare sociale, subvenții) și private
(remitențe).

Metode de calcul al PIB

1) Metoda de producție:

PIB = VAB + IP - SP,

unde:
PIB - produsul intern brut (preţuri de piaţă);
VAB - valoarea adăugată brută (preţuri de bază);
IP - impozite pe produse:
SP - subvenții pe produse.

2) Metoda cheltuielilor – permite determinarea PIB pe baza fluxului de cheltuieli efectuate de

agenții economici pentru procurarea bunurilor și serviciilor ce compun producția finală:

PIB = C + Ib + G + Nx
unde:
C - cheltuieli de consum privat al menajelor;
Ib - investiții interne private brute ale firmelor;
G - achizițiile administrațiilor publice;
Nx - exportul net (export-import).

3) Metoda veniturilor (repartiției) – permite determinarea PIB pe baza fluxului de venituri

obținute de agenții economici în perioada de calcul:
PIB = R + EBE/VMB + IPI – S
unde:
R - remunerarea salariaților;
EBE/VMB - excedentul brut de exploatare/venitul mixt brut;
IPI - impozite pe producție şi import;
 S - subvenții.

Figura 1.8. Dinamica produsului intern brut

și a consumului final în Republica Moldova (mil. lei)
Sursa: https://statistica.gov.md/public/files/publicatii_electronice/Conturi_nationale/Conturi_Nationale_editia_2020.pdf

Produsul Național Brut (PNB) – valoarea bunurilor și serviciilor finale produse de firmele naționale
în decursul unei perioade determinate:
PNB = PIB – Vs + Vn
unde:
Vs – veniturile obținute de agenții economici străini în țară;
Vn – veniturile obținute de agenții economici naționali în afara țării.

Produsul Intern Net (PIN) – valoarea finală netă a bunurilor și serviciilor create în cadrul economiei
naționale, într-o anumită perioadă de timp:
PIN = PIB – Amortizarea
PIN = Iind nete + Salariu + Rentă + Dobânzi + Profit întreprinzător + Profitproprietari

Produsul Național Net (PNN) – valoarea netă a bunurilor și serviciilor finale produse de agenții
economici naționali, într-o anumită perioadă de timp:

PNN = PNB – Amortizarea

PNN = VN + Iind nete
unde:
VN – venitul național;
Iind nete – impozitele indirecte nete.

Venitul Național (VN) – reprezintă venitul total obținut din utilizarea factorilor de producție, într-o
anumită perioadă de timp:
VN = PIN - Iind nete
VN = PNN - Iind nete
VN = Salariu + Rentă + Dobândă + Profit

Venitul Național Disponibil (VND) – reprezintă mărimea venitului pus la dispoziție, într-o anumită
perioadă de timp:
 VND = VN + Transferuri nete din exterior – Transferurile efectuate către exterior
VND = Consum + Economii Naționale
Venitul Personal (VP) – reprezintă suma veniturilor individuale obținute din activitatea productivă și
din transferuri, într-o anumită perioadă de timp.
Este venitul ajuns la nivelul menajelor care urmează a fi supus impozitului pe venit:

VP = VN + Pnerepartizat al întreprinderilor – Iprofit – CAS + TR

VP = VN – Pîntreprinzător + Dividende – CAS + TR
VP = Salariu + Rentă + Dobândă + Profit + Dividende – CAS + TR
unde:
CAS – cotizații pentru asigurările sociale;
TR – plăți transferabile.

Venitul Personal Disponibil (VPD) – venitul pe care menajele îl pot utiliza efectiv pentru consum și
economii:
VPD = VP - I personale – Plăți nefiscale
VPD = C + S
unde:
C – cheltuieli de consum;
S – cheltuieli de economii.

1.4. Indicatori nominali și reali

Principalii indicatori agregați ai SCN reflectă, de obicei, rezultatele activității economice pe parcursul
unui an, ei fiind exprimați în prețurile acestui an. Aceasta exprimă valoarea lor nominală. Însă
indicatorii nominali nu permit efectuarea comparațiilor, deoarece valoarea lor este influențată de
modificarea prețurilor.
PIB nominal reflectă valoarea bunurilor și serviciilor finale exprimate în prețurile anului curent:

𝑃𝐼𝐵𝑛𝑜𝑚 = ∑ 𝑄𝑛 × 𝑝𝑛
PIB real reprezintă valoarea de piață a bunurilor și serviciilor produse în economie evaluate în prețuri
comparabile:
𝑃𝐼𝐵𝑟𝑒𝑎𝑙 = ∑ 𝑄𝑛 × 𝑝0
unde:
Qn – cantitatea de bunuri produsă în anul curent;
Pn – nivelul prețurilor din anul curent;
P0 – nivelul prețurilor din perioada de bază.

Deflatorul PIB – raportul dintre produsul intern brut nominal și produsul intern brut real.
Particularitățile de bază:
▪ indică asupra majorării PIB, reieșind din creșterea prețurilor;
▪ stabilește legătura dintre PIB nominal și PIB real;
▪ se utilizează pentru caracterizarea dinamicii prețurilor;
▪ se utilizează pentru determinarea nivelului și ritmurilor inflației:
 𝑃𝐼𝐵𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙
𝐷𝑒𝑓𝑙𝑎𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙𝑃𝐼𝐵 = × 100%
𝑃𝐼𝐵𝑟𝑒𝑎𝑙
Indicii de prețuri
Indicele Paashe (deflatorul PIB)
∑ 𝑄1 × 𝑝1
𝐼𝑝 =
∑ 𝑄1 × 𝑝0

Indicele Laysperes
∑ 𝑄0 × 𝑝1
𝐼𝐿 =
∑ 𝑄0 × 𝑝0

Indicele Fischer
𝐼𝐹 = √𝐼𝑝 × 𝐼𝐿

1.5. Venitul disponibil și bunăstarea economică. Curba lui Lorentz și coeficientul Gini

Veniturile disponibile ale gospodăriei reprezintă totalitatea veniturilor băneşti şi în natură obţinute
din activitatea salarizată, agricolă, individuală, îndemnizații sociale, precum şi alte surse de venit.

Bunăstarea reflectă:
▪ o anumită stare a aspirațiilor oamenilor corelate cu disponibilitățile acestora de a le acoperi;
▪ un element fundamental al situației umane , care se constituie ca o modelare a sistemului de
nevoi, potrivit cadrului social – economic în care este integrat individul (proprietate, nivel al
consumului, stare materială în ierarhia societății etc.);
▪ stare optimală la care aspiră omul printr-un mod rațional de a produce, a economisi și a
consuma;
▪ implică un standard de viață decent, normal, atât la nivelul individului cât și la cel al unei
colectivități.

Bunăstarea are ca element central individul, ale cărui nevoi sunt mai mult sau mai puţin satisfăcute la
diferite niveluri ale bunăstării, însă aceasta a devenit un obiectiv esenţial şi la nivel de stat, guvern,
organizaţii politice şi organisme internaţionale.
Bunăstarea depinde de:
▪ Venituri;
▪ Consum;
▪ Familie;
▪ Siguranța socială;
▪ Gradul de cultură și educație;
▪ Sănătate etc.

Este acceptată ideea că bunăstarea generală este suma bunăstării individuale. O creştere a bunăstării
generale e considerată orice ameliorare a bunăstării unui individ care nu duce la reducerea bunăstării
altui individ.
În viziunea lui Nicholas Barr componentele definitorii ale bunăstării sunt:
✓ bogăția fizică formată din bunuri durabile;
✓ bogăție financiară care include acţiuni, obligaţiuni şi conturi bancare;
 ✓ capital uman întruchipat în capacităţile individului formate în urma instruirii, pe de o parte,
iar pe de altă parte moștenite prin ereditate .

Bunăstarea socială – totalitatea condițiilor de natură economică, socială, politică, culturală și

psihologică, care asigură prosperitatea întregii populații; exprimă eficiența sau ineficiența alegerii
individuale a setului de obiective, din cele oferite.

Bunăstarea economică reprezintă o stare a condițiilor naturale, de capital și de cultură care asigură
integritatea vieții biologice, satisfacerea nevoilor de ordin material și spiritual, care să permită
manifestarea continuă și în progres a personalității umane.

Bunăstarea economică netă (BEN) – indicator macroeconomic, ce caracterizează calitatea şi nivelul

de trai a populaţiei în ansamblu. În practica mondială BEN se utilizează în calitate de indicator
complementar al PIB/PNB.

Se determină adăugând la PIB valoarea bunurilor şi serviciilor produse economia tenebră, valoarea
muncii la domiciliu, efectuate de sinestătător prin majorarea timpului liber şi se exclud cheltuielile
aferente înlăturării consecințelor impurificării mediului ambiant.

PIB ȘI BUNĂSTAREA ECONOMICĂ:

 între PIB şi bunăstarea socială generală există interdependențe;
 PIB reprezintă raportul material al bunăstării;
 nivelul bunăstării influențează creşterea PIB;
 PIB poate să se modifice fără ca bunăstarea să se schimbe;
 bunăstarea poate să se modifice în condiţiile aceluiași nivel al PIB.

Motivele existenței decalajelor:

▪ activitatea casnică nu se include în valoarea PIB-lui, dar influenţează bunăstarea;
▪ bunăstarea economică depinde de cantitatea bunurilor economice şi de utilitatea lor;
▪ bunăstarea economică individuală depinde şi de modalitatea de distribuire a veniturilor şi deci,
a bunurilor economice, însă PIB nu relevă diferențierea nivelului de trai a diferitor categorii
sociale;
▪ în PIB nu sunt incluse tranzacțiile ce se derulează în economia tenebră;
▪ durata timpului liber influenţează bunăstarea economică şi mărimea PIB;
▪ la calcularea PIB nu se ia în considerație gradul de poluare a mediului natural, care este o
componentă a bunăstării;
▪ PIB nu reflectă calitatea mediului social-politic, aceasta constituind o componentă
fundamentală a bunăstării sociale;
▪ PIB poate fi subevaluat sau supraevaluat din cauza necorelării valorii efective cu cele
planificate ale proiectelor de investiţii.

Avuţia naţională
Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale create şi acumulate de
societate, existente la momentul dat într-o anumită ţară.
 este un element important în determinarea bunăstării;
 rezultatul multianual al funcţionării economiei naţionale;
 reflectă potenţialul economic;
  reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi nemateriale de care dispune societatea la un
anumit moment dat de timp.

Componentele avuției naționale:

1. avuția socială
2. avuția materială

Formele avuției naționale:

▪ Rezultate materiale: capitalul fix, capitalul circulant, stocurile şi rezervele materiale, resursele
naturale.
▪ Rezultate nemateriale: potenţialul de învățământ; potenţialul de calificare, realizările ştiinţei,
valorile culturale acumulate.

Avuţia naţională cuprinde:

a. avuția individuală, care include bunurile aflate în proprietate privată (bunuri materiale,
mijloace băneşti ş. a.);
b. avuția colectivă, care include bunurile ce aparţin întreprinderilor, cooperativelor, diferitor
organizaţii obşteşti;
c. avuția publică, care includ bunurile ce aparţin administraţiilor statale, centrale şi locale.

Avuţia naţională determină potenţialul economic al ţării.

Potenţialul economic reprezintă un complex de resurse materiale, umane, ştiinţifice şi tehnologice de
care dispune o ţară, la un moment dat şi care exprimă posibilităţile de dezvoltare şi progres ale
acesteia. Potenţialul economic exprimă: o posibilitate încă nerealizată sau capacitatea de a fi, dar încă
nepusă în valoare; o stare lentă, o inerentă capacitate de dezvoltare ori de punere în valoare. Potenţialul
economic naţional cuprinde complexul de mijloace şi factori cu care este înzestrată o anumită ţară,
mijloacele şi factori aflaţi pe teritoriul ţării respective şi care-i aparţin, precum şi cei aflaţi pe teritoriul
altei ţări când se referă la investiţii de capital în întreprinderi mixte în străinătate, creanțe.
Potenţialul economic al unei ţări depinde în principal de următorii factori:
 mărimea populaţiei ( pe grupe de vârstă, mediu urban şi rural, nivel de calificare a forţei de
muncă);
 mărimea teritoriului şi configurația sa geografică;
 bogățiile solului şi subsolului (cantitatea şi calitatea fondului funciar, forestier, a bogățiilor
subterane etc);
 mărimea avuției naţionale şi a venitului naţional;
 dimensiunile înzestrării tehnice şi ştiinţifice;
 mărimea şi varietatea aparatului tehnic de producţie etc.

Curba lui Lorenz

Curba lui Lorenz, ca instrument de analiză economică, a fost introdusă în anul 1905. Economistul
american, Max Otto Lorenz, într-un articol cu denumirea „Metode de măsurare a concentrației
veniturilor”, prin intermediul curbei a prezentat repartiţia neliniară a veniturilor în societate.

Curba lui Lorenz este o formă grafică ce arată distribuția venitului unei națiuni.
În cadrul ei se face legătura dintre procentele acumulate ale populației și cele ale venitului ei. Populația
se grupează în ordinea creșterii venitului mediu disponibil pe o persoană, grupată în 5 categorii
(quintile), a câte 20% fiecare.
Pe axa absciselor este reprezentată populația “ordonata” de la stânga spre dreapta, se găsesc ratele cele
mai scăzute ale venitului, iar la dreapta cele mai înalte. Axa ordonatelor reprezintă veniturile.

Figura 1.9. Curba Lorenz

Coeficientul Gini
Coeficientul Gini măsoară inegalitatea distribuției veniturilor și a fost dezvoltat de italianul Corrado
Gini și publicat în 1912 în cartea lui intitulată „Variabilitate și mutabilitate” cu aproape 100 de ani în
urmă. Valorile sale variază de la o țară la alta și, pentru aceeași țară, în decursul timpului. Matematic,
el derivă din forma curbei Lorenz, care exprimă ponderea din avuția națională deținută de o parte a
populației. Coeficientul variază de la 0 (sau 0%) la 1 (sau 100%), cu cifra 0 fiind reprezentată
egalitatea perfectă și 1 reprezentând inegalitatea perfectă. Valorile de peste 1 sunt posibile teoretic din
cauza venitului sau a averii negative. Astfel, o țară în care fiecare rezident are același venit ar avea un
coeficient Gini egal cu 0, pe când o țară în care un rezident câștigă toate veniturile, în timp ce toți
ceilalți nu ar câștiga nimic, ar avea un coeficient Gini egal cu 1.