Unitatea de învăţare 7

ECHILIBRUL ECONOMIC ŞI DEZECHILIBRELE

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7………………………………98

7.1 Echilibrul economic şi formele lui...............………………….98
7.2 Echilibrul keynesian. Modelul IS-LM...........................……..103
7.3 Dezechilibrele economice....................................……………111
7.3.1 Inflaţia........................................................................……....112
7.3.2 Ocuparea şi şomajul...............................................................113
7.3.3 Dilema inflaţie – şomaj..........................................................119
7.4 Răspunsuri şi comentarii la Testele de autoevaluare............... 120
7.5 Lucrare de verificare Unitatea 7……………………...............122
7.6. Bibliografie pentru Unitatea 7…………………………….....122

Obiectivele unităţii de învăţare 7

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
 înţelegeţi conţinutul şi formele echilibrului
macroeconomic;
 reţineţi condiţiile de echilibru pe diferite pieţe;
 identificaţi tipurile de dezechilibre pe piaţa bunurilor şi
piaţa serviciilor;
 cunoaşteţi cauzele, consecinţele şi principalele seturi de
măsuri care pot contribui la combaterea inflaţiei şi
şomajului;
 înţelegeţi preocupările autorităţilor publice de a arbitra
între streategii şi politici antiinflaţioniste şi antişomaj.

7.1 Echilibrul economic şi formele lui

Echilibrul macroeconomic trebuie analizat în funcţie de
modul în care se realizează circuitul economic, de rolul
agentilor economici sau al operaţiunilor realizate de aceştia.
Astfel, este posibil de a completa progresiv condiţiile
realizării echilibrului prin anexarea succesivă de agenţi
economici (statul, exteriorul etc.) sau de operaţii economice
(investiţii, economisire, export, import).
Este recunoscut că valoarea producţiei naţionale poate
exprima bunurile şi serviciile produse, precum şi totalitatea
veniturilor distribuite agenţilor economici. Pentru a surprinde
realitatea economică, trebuie considerat că întreprinderile

1
 realizează profit şi reinvestesc, iar gospodăriile (menajele) nu
consumă integral veniturile, deci economisesc. Echilibrul dintre
cerere şi ofertă are în vedere, în acest caz, egalitatea dintre
investiţie şi economisire.
Caracterul unitar al economiei naţionale impune analiza
echilibrului general. Dacă necesitatea instituirii şi menţinerii
sale este unanim recunoscută, soluţiile propuse diferă.
În cadrul economiei există şi acţionează numeroase surse
care transformă echilibrul în dezechilibru economic. În
consecinţă, asigurarea echilibrului economic stabil se poate
datora fie unor ajustări automate, fie intervenţiilor prin măsuri
de politică economică.
Variaţiile nivelurilor cererii şi ofertei agrgate stau la baza
explicării fluctuaţiilor înregistrate în domeniul producţiei,
ocupării, preţurilor sau inflaţiei.
Starea de echilibru al sistemului economic caracterizează
situaţia în care cantităţile de mărfuri şi servicii pe care
cumpărătorii doresc să le cumpere sunt egale cu cele oferite de
producători. Mecanismul de realizare al echilibrului economic
are la bază nivelul preţurilor, acestea modificându-se odată cu
variaţiile cererii şi ofertei.
Echilibrul economic constituie o stare de referinţă a
economiei asupra căreia acţionează forţe opuse : economisirea şi
investiţiile, cererea şi oferta de forţă de muncă, importul şi
exportul, ş.a.
Echilibrul economic poate fi privit ca static, într-un anumit
moment de timp şi dinamic, de-a lungul unei perioade.
Echilibrul dinamic se poate analiza pe termen scurt sau pe
termen lung, situaţie în care se pot manifesta dezechilibre
temporare.
Tipuri de În funcţie de nivelul de agregare la care se refră, echilibrul
echilibru economic poate fi: microeconomic, realizat la nivelul agenţilor
economici; mezoeconomic, caracteristic ramurilor şi sectoarelor
economice; macroeconomic, ale cărui cerinţe vizează asamblul
economiei naţionale.
Echilibrul economic se poate realiza în funcţie de diferite
niveluri de generalitate. Atunci când se referă la un consumator
sau producător individual, se determină un echilibru individual.
Spre deosebire de acesta, echilibrul parţial se realizează la
nivelul unei singure pieţe. În fine, echilibrul general
caracterizează ansamblul pieţelor. De specificat faptul că, în
cadrul sistemului economic, între diferite categorii de piaţă
există o strânsă interdependenţă. Se are în vedere corelaţia dintre

2
 producţie şi consum, precum şi faptul că se realizează cheltuieli
din partea consumatorilor pentru toate bunurile, iar cererea
pentru fiecare bun depinde de ansamblul preţurilor.
Satisfacerea cerinţelor echilibrului macroeconomic trebuie să
aibă în vedere şi criterii de ordin structural, în primul rând
necesitatea realizării echilibrului la nivelul ramurilor. Astfel, în
afara echilibrului ex ante între oferta şi cererea globală, se
impune realizarea echilibrului la nivelul fiecărei ramuri şi
produs. Ca urmare a influenţei unor numeroşi factori, sistemul
economic se află mai mult în afara echilibrului, stare care
defineşte dezechilibrul economic.
Realizarea operaţiunilor economice presupune funcţionarea
corespunzătoare a economiei naţionale şi într-un mod echilibrat.
Însă echilibrul dintre cererea şi oferta globală, dintre
posibilităţile şi nevoile de finanţare ş.a. nu sunt deât echilibre
contabile care nu trebuie confundate cu echilibrele economice.
Echilibrele contabile caracterizează mărimile realizate (ex post),
deci rezultatele operaţiunilor efective realizate în cursul unei
perioade. Din acest punct de vedere, operaţiunile sunt
întotdeauna echilibrate, deoarece înregistrarea lor are loc în
urma realizării lor efective în economie; operaţinile realizate
sunt prin definiţie compatibile între ele.
Echilibrul Echilibrul economic desemnează compatibilitatea
economic proiectelor(deciziilor) agenţilor economici înainte ca
şi operaţiunile să fie realizate. Dacă rezultatul funcţionării corecte
echilibrul a economiei permite realizarea planurilor de producţie, consum,
contabil investiţie ş.a., atunci economia este în echilibru.
În timp ce echilibrul contabil este o necesitate, realizarea
echilibrului economic nu este niciodată garantată apriori. Cu
toate acestea, echilibrul contabil şi dezechilibrul economic sunt
compatibile. Astfel, chiar dacă există un dezechilibru ex ante
între cererea şi oferta globală, echilibrul contabil (ex post) va fi
întodeauna realizat.
Echilibrul economic general (macroechilibrul) reprezintă
starea spre care tind pieţele (bunurilor şi serviciilor, monetară, a
capitalului şi a muncii, precum şi piaţa naţională în ansamblul
ei) caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii cu oferta
în diferitele lor segmente.

Tema de reflectie 7.1

Ce reprezintă echilibrul general?
De ce este necesară realizarea echilibrului economic?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

3
 Ideea de echilibru economic este reflectată de principalele
curente şi teorii economice. În gândirea economică a clasicilor
se acordă, deopotrivă, importanţă factorilor de producţie şi celor
de consum. Din categoria teoriilor clasice, se desprinde teoria
echilibrului producţiei.
Odată cu apariţia teoriei neoclasice se constituie teoria
echilibrului de schimb, care cercetează egalizarea ofertei cu
cererea pe toate categoriile de pieţe. Economistul francez Leon
Walras (1834-1910) este considerat fondatorul teoriei
echilibrului general. În anul 1874, el a propus modelul
echilibrului general, care constituie o viziune interdependentă a
diverselor elemente de preţuri ale bunurilor de consum,
bunurilor de producţie, cererii şi ofertei.
Problema esenţială a echilibrului general o constituie
determinarea condiţiilor de echilibru între cerere şi ofertă pe
diferite pieţe : piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa
capitalurilor, piaţa muncii.
Echilibru Echilibrul general este un echilibru simultan pe ansamblul
general pieţelor interdependente. L. Walras propune examinarea
mecanismului de realizare a echilibrului simultan pe toate
pieţele, deoarece, ceea ce se petrece pe o piaţă particulară nu
poate rămâne fără consecinţe pe alte pieţe. Aceasta explică
interdependenţa existentă între pieţe, de care este necesar să se
ţină cont.
Analiza se situează în ipoteza de concurenţă pură şi perfectă,
iar legăturile dintre cerere şi ofertă pe fiecare piaţă sunt
exprimate sub forma unor ecuaţii matematice.
Pe baza acestora se susţine existenţa unui sistem de preţuri (o
combinare a preţurilor diferitelor bunuri de piaţă) care permite
asigurarea echilibrului între ofertă şi cerere pe toate pieţele.
Aşadar, economia tinde în mod spontan către echilibru, ca
urmare a flexibilităţii preţurilor şi a jocului concurenţei. În
concepţia lui Walras, într-un sistem de concurenţă pură şi

4
 perfectă, ansamblul factorilor de producţie este utilizat. Aceste
elemente definesc caracteristicile echilibrului walrasian. Meritul
său incontestabil constă în descoperirea fundamentală a
interdependenţelor preţurilor şi cantităţilor. Totodată, este
evidentă preocuparea privind determinarea acelei ordini
economice în interiorul căreia acţionează o multitudine de agenţi
economici cu interese proprii şi decizii individuale. Cu alte
cuvinte, realizarea echilibrului general are menirea de a proba
viabilitatea şi eficacitatea sistemului economiei de piaţă.
Modelul de echilibru al lui L. Walras nu se reduce la o
structură matematică, ci se fundamentează pe teoria economică a
consumului, a producţiei şi capitalului, precum şi pe teoria
monedei. În mod formal, modelul echilibrului general se
prezintă ca un sistem de ecuaţii simultane.
Pentru a evita dificultăţile echilibrului bazat pe
interdependenţa pieţelor, economistul britanic Alfred Marshall
(1842-1924) propune metoda echilibrului parţial. Aceasta constă
în studierea unei pieţe determinate, presupunând invariaţia
Echilibrul situaţiei celorlalte pieţe. Se face astfel abstracţie de
în interdependenţa pieţei analizate cu restul economiei.
gândirea Pentru gândirea economică liberală a sec. al XIX-lea,
economică problema echilibrului între oferta şi cererea globală este
rezolvată pe plan teoretic prin legea debuşeelor a lui J.B. Say.
Conform abordării liberale, flexibilitatea tuturor preţurilor şi
libera concurenţă pe toate pieţele garantează realizarea
echilibrului general. Funcţionarea unei pieţe concurenţiale,
susţine teoria liberală, prezintă avantajul eliminării automate a
oricărui dezechilibru apărut între cerere şi ofertă. Perfecta
elasticitate a preţurilor pe toate categoriile de pieţe, face
imposibilă apariţia şi manifestarea unor dezechilibre durabile în
economie. Totuşi, condiţiile ofertei sau cererii se modifică în
permanenţă pe diferite pieţe. Dezechilibrele care pot apărea sunt
temporare şi eliminate automat prin ajustări pe diferite pieţe:
ajustări de preţ (pe piaţa bunurilor), ajustări de salarii (pe piaţa
muncii), modificarea ratei dobânzii (pe piaţa de capital).
Funcţionarea liberă a pieţelor permite revenirea permanentă şi
automată la echilibru. Din aceste considerente, teoria liberală
respinge utilizarea politicilor macroeconomice în scopul corijării
dezechilibrelor. Se consideră că ocuparea deplină este asigurată.
Economia liberă de piaţă asigură nu numai echilibrul ofertei şi
cererii globale, dar şi un nivel de activitate care permite
utilizarea deplină şi eficientă a factorilor de producţie
disponibili.

5
 Teoria echilibrului general va fi, relativ, ignorată până în anii
'30, când economistul britanic John Hicks prezintă condiţiile
stabilităţii sale. Această teorie va cunoaşte importante dezvoltări
prin contrbuţiile lui K. Arrow, G. Debreu, McKenzie şi M.
Allais. În anul 1954, Arrow şi Debreu au determinat un
ansamblu de condiţii suficiente pentru existenţa unui sistem de
preţuri necesar echilibrului general al concurenţei perfecte. În
lucrarea „Teoria valorii”, publicată în anul 1959, Debreu
realizează o nouă abordare a echilibrului general, oferind o
prezentare axiomatică riguroasă. El renunţă la metoda calculului
diferenţial (marginal), în favoarea unui instrument matematic
considerat mai eficace.
Contribuţiile lui M. Allais la teoria echilibrului economic
reprezintă o adevărată ruptură la modelul walrasian al economiei
de piaţă. El propune o definiţie a echilibrului general care diferă
de cea a lui Walras şi care face apel la noţiunea de surplus
distribuibil: echilibrul apare atunci când nu există nici o
posibilitate ca schimburile să creeze avantaje agenţilor implicaţi,
adică atunci când nu există nici un surplus susceptibil de a fi
realizat.

7.2 Echilibrul keynesian. Modelul IS-LM

Ideea centrală a abordării neoclasice şi liberale o constituie
perfecta flexibilitate a preţurilor. În condiţiile unei pieţe a
factorilor de producţie perfect concurenţiale, este utilizată
întreaga capacitate de muncă şi capitalul disponibil, nu există
capacităţi de producţie neutilizate, iar PNB efectiv este egal cu
cel potenţial. Întreaga producţie este transformată în venit, care,
la rândul său, este utilizat pentru consum şi economisire.
Eventualele dezechilibre ex ante între structura cererii şi ofertei
sunt eliminate prin fluctuaţiile preţurilor relative ale diferitelor
bunuri şi servicii. Singurele intervenţii acceptate sunt cele care
garantează funcţionarea concurenţială a pieţelor.
Modelul echilibrului economic elaborat de J.M. Keynes se
Modelul distinge din punct de vedere al premiselor utilizate, al modului
keynesian specific de realizare a procesului de ajustare economică, precum
şi al soluţiilor propuse pentru asigurarea unei dezvoltări
echilibrate. Pentru teoria keynesistă, analiza are un caracter
macroeconomic, este efectuată în termeni de flux, iar cadrul
preferat al acesteia îl reprezintă economia naţională. În această
concepţie, preţurile nu sunt perfect flexibile, pe termen scurt,
acestea caracterizându-se prin rigiditate. Prin urmare, sistemul
de preţuri nu poate asigura restabilirea rapidă a echilibrului pe

6
toate pieţele, aşa cum pretinde teoria echilibrului general. În
aceste condiţii, ajustările în economie nu se pot efectua prin
preţ (salarii, preţul bunurilor, rata dobânzii), ci şi prin
intermediul cantităţilor(producţie, ocupare, şomaj). Aşadar,
pentru J.M.Keynes, libera negociere a preţurilor garantează
echilibrul automat pe toate pieţele. Dimpotrivă, pe termen scurt,
preţurile şi salariile sunt cel mai adesea rigide şi se adaptează
mai puţin decât cantităţile de bunuri şi de muncă decât să
modifice preţurile şi salariile. În aceste condiţii, agenţii
conomici se pot confrunta cu situaţii de dezechilibru pe perioade
de timp mai mari.
Legea cererii şi ofertei nu poate funcţiona perfect decât dacă pe
pieţe se realizează un anumit număr de condiţii. Jocul liber al
pieţei nu determină revenirea automată la echilibru, dar poate
duce la o situaţie de subocupare durabilă.
În scopul susţinerii activităţii economice şi al asigurării
ocupării depline, Keynes propune intervenţia statului în scopul
susţinerii cererii de bunuri şi echipament bunuri de producţie.
Problema esenţială pentru Keynes o constituie determinarea
cererii efective care condiţionează volumul producţiei şi gradul
de ocupare. În concepţia sa, investiţia constituie actul economic
fundamental care determină o creştere a venitului global. El
atribuie un rol secundar ratei dobanzii în repatizarea venitului
pentru consum şi investiţie şi pune accentul pe legătura dintre
variabilele venitului goaspodăriilor şi cele ale consumului lor.

Tema de reflecţie 7.2.

Evidenţiaţi particularităţile modelului de echilibru economic
elaborat de J.M. Keynes.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Consumul, economisirea, investiţiile şi venitul reprezintă

variabilele majore ale analizei macroeconomice, care ilustrează
modul de determinare a nivelului global al echilibrului.
Echilibrul economic caracterizează situaţia în care oferta
globală (nivelul producţiei, Y) este egală cu cererea globală (D).

7
 Echilibrul Acest echilibru se referă la piaţa bunurilor şi serviciilor. Y=D,
pe piaţa reprezintă condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor.
bunurilor În modelul keynesist simplificat, cererea globală (D)
reprezintă suma cererilor de bunuri de consum (C) şi de bunuri
de investiţii ( I ): D=C+I. Întrucât orice operaţiune de producţie
dă naştere unor încasări de venituri de valoare egală, produsul
(venitul) naţional este repartizat integral pentru consum şi
economii (S) , de unde Y = C+S.
Noua condiţie de echilibru devine I=S. Egalitatea investiţiilor
cu economiile nu reprezintă decât alt mod, echivalent, de
reprezentare a egalităţii dintre oferta şi cererea globală. Se
constată că economia este o funcţie crescătoare a venitului, în
timp ce investiţia este o funcţie autonomă, independentă de
venit (reprezentată printr-o dreaptă paralelă cu axa abscisei). La
intersecţia curbelor investiţiei şi economiei se determină nivelul
de echilibru al venitului naţional (Y E ). Egalitatea dintre oferta
globală şi cererea globală pentru orice nivel de ocupare se
traduce prin ceeea ce literatura de specialitate numeşte dreapta
de 45°. J. M. Keynes, după cum arăta anterior, distingem
previziunile agenţilor economici (ex ante) de realizările lor (ex
post).
Cu alte cuvinte, cererea efectivă (cererea globală prevăzută
de antreprenori, adică cererea care va avea efecte ) nu este în
mod necessar identică cu cererea realizată. Fie cererea efectivă
este superioară venitului distribuit (I<S), fie cererea efectivă
este inferioară venitului distribuit (I>S). Pentru I>S economiile
sunt superioare investiţiilor, există economii neutilizate pe ploan
intern a căror utilizare o pot reprezenta împrumuturile sau
creditele externe. Pentru I<S, cheltuielile interne de investiţii
depăşesc posibilităţile de finanţare. Nevoile interne pot fi
completate prin îndatorare în exterior.
Echilibrul în În condiţiile unei economii deschise, condiţia de echilibru
economia (I=S) trebuie completată cu influenţa exportului (X) şi
deschisă importului (M). Astfel, oferta globală va fi formată din
producţia naţională (Y) la care se adaugă importul (M). Din
punct de vedere al cererii globale, la cererea provenind de la
consumatorii şi investitorii naţionali, se adaugă cererea
formulată de cei străini, adică volumul exportului.
Astfel, I+X =S+M, de unde X-M=S-I.
Rezultă că diferenţa dintre economii şi investiţii (S-I) trebuie să
fie egală cu soldul dintre export şi import (X-M). Aceasta
reprezintă condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor,
în situaţia luării în considerare a comerţului exterior. Se

8
regăseşte aici corespondenţa dintre echilibrul intern şi echilibrul
extern din punct de vedere al echilibrului financiar. Pentru (X-M
)<0, balanţa este deficitară, iar economia internă este inferioară
nevoilor de investiţii. Deci, deficitul curent corespunde unei
insuficienţe a economiilor. Dacă soldul curent este pozitiv,
economiile sunt superioare necesităţilor pentru investiţii.
Dependenţa investiţiei de economia internă şi externă rezultă
din relaţia : I= (Y-C) +(M-X), adică investiţia este egală cu
economia internă la care se adaugă economia externă (defictul
curent). Dacă o economie cheltuieşte mai mult decât a produs,
rezultă că economiile externe au finanţat o parte a investiţiilor.

Test de autoevaluare 7.1

Cometaţi condiţiile de echilibru pe diferite pieţe şi
componentele specifice.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Originalitatea abordării keynesiste constă în aceea că echilibrul

macroeconomic nu presupune în mod necesar realizarea
deplinei ocupări. Nimic nu poate certifica faptul că venitul de
echilibru reprezintă venitul corespunzător ocupării depline a
factorilor de producţie. Economia evoluează către ceea ce
Keynes a denumit o situaţie de „echilibru de subocupare”.
Keynes contestă existenţa unui mecanism de reechilibrare
automată a pieţei muncii prin fluctuaţiile salariului real. În
consecinţă, şomajul provine din insuficienţa cererii globale. De
aceea, seimpune utilizarea politicii economice pentru a stimula
cererea globală în situaţie de subocupare şi frânarea acesteia în
situaţie de inflaţie. Asemenea politici de reglare a cererii trebuie
să fie cu atât mai eficace cu cât variaţia cererii are efecte mai
mari asupra nivelului activităţii.

Modelul IS-LM
Acest model a fost propus de John Hicks în anul 1937, ca o
interpretare a teoriei generale a lui Keynes. El este considerat ca

9
punctul de plecare al „sintezei neoclasice”, care constituie una
dintre orientările majore ale gândirii economice. Demersul lui
Hicks constă în prezentarea analizei neoclasice într-o formă
compatibilă cu analiza lui Keynes.
Gravele turbulenţe economice manifestate între cele două
războaie mondiale şi influenţa exercitată de gândirea keynesistă
a făcut posibilă apariţia unui consens în jurul ideii că economiile
de piaţă nu sunt stabile în mod spontan, instabilitatea lor este
endogenă şi necesită intervenţia autorităţilor politice.
Acceptarea ideee că economiile de piaşă se confruntă cu
dezechilibre endogene profunde, a făcut posibilă aplicarea
politicilor de reglare conjuncturală.
Pentru început, considerăm o economie închisă cu două
pieţe: piaţa bunurilor şi a serviciilor şi piaţa monetară.
Sir John Hicks (Premiul Nobel pentru economie în anul
1972), realizează o sinteză a economiei lui Keynes cu teoria
neoclasică, ceea ce a condus la formalizarea politicii bugetare şi
a politicii monetare în modelul IS-LM. Acesta este un model
grafic compus din două curbe distincte:
- curba IS reprezintă echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
- curba LM reprezintă echilibrul pe piaţa monetară.
Finalitatea modelului IS-LM este dublă: demonstrează că piaţa
bunurilor şi a serviciilor şi piaţa monetară sunt într-o strânsă
legătură, ceea ce pune în evidenţă interdependenţa dintre
sectorul real (piaţa de bunuri şi servicii) şi sectorul financiar
(piaţa monetară); permite analiza politicilor economice
conjuncturale şi conexiunile politicii bugetare cu politica
monetară. Politica bugetară antrenează o depalsare a curbei IS,
în timp ce politica monetară conduce la depalsarea curbei LM.
Economistul american Alvin Hansen oferă o versiune
îmbunătăţită a curbelor lui Hicks. Analiza interdependenţelor
celor două pieţe (a bunurilor şi serviciilor şi pieţei monetare)
este completată de Don Patinkin, care, în anul 1956, introduce
în analiză şi piaţa muncii.
Modelul IS-LM prezintă sub formă grafică condiţiile de
echilibru, pe de o parte, pe piaţa bunurilor şi serviciilor (IS), pe
de altă parte, piaţa monetară.
Dreapta IS reprezintă ansamblul de combinaţii ale ratei dobânzii
(i) cu venitul (Y), care asigură echilibrul pieţei de bunuri şi
servicii. Aceasta presupune echilibrul dintre economisire (S) şi
investiţii (I), de unde şi denumirea dreptei (IS), care reuneşte
punctele în care există egalitate între I şi S pentru cuplurile (Y,
i).

10
Pentru Keynes, investiţia este în funcţie de rata dobânzii, în timp
ce consumul depinde de venit. Cum venitul reprezintă suma
dintre consum şi investiţii, nivelul venitului este determinat de
rata dobânzii.
Pe piaţa monetară se stabilesc diferite cupluri (Y, i), care asigură
diferite echilibre posibile ale cererii de lichidare – L(suma dintre
L1 (Y) - cererea pentru tranzacţii şi precauţie – şi L 2 (i) – cererea
pentru speculaţie cu oferta de monedă – M (suma dintre M 1 -
oferta pentru tranzacţie şi precauţie - şi M 2 – oferta pentru
speculaţie). Aceste echilibre sunt reprezentate prin dreapta LM.
Ea reprezintă ansamblul dintre rata dobânzii (i) şi venit (Y) care
asigură echilibrul pe piaţa monetară.
Dreapta IS descrie, deci, cum evoluează venitul pe piaţa
bunurilor şi serviciilor când se modifică rata dobânzii, iar
dreapta LM prezintă evoluţia ratei dobânzii pe piaţa monetară în
funcţie de variaţia venitului. Există o singură combinaţie a ratei
dobânzii cu venitul care asigură echilibrul simultan pe cele două
pieţe şi corespunde intersecţiei dreptelor IS şi LM. (figura nr. 6).

I LM

IS

0 Y
Figura nr. 6.
Curbele IS şi LM

11
În anii `60, J.M. Fleming şi R. Mundell au elaborat o nouă
versiune a modelului, care ia în considerare şi deschiderea
economiilor. Pentru aceasta, este integrată a treia curbă în
schema IS-LM : curba BP care, pentru o rată de schimb dată,
reprezintă toate cuplurile (i, Y), pentru care balanţa de plăţi se
află în echilibru. Echilibrul balanţei de plăţi trebuie să ia în
consideraţie, pe de o parte, tranzacţiile curente, pe de altă parte,
deplasările de capitaluri. Deschiderea economiei către
schimburile externe de bunuri şi servicii, precum şi către
mişcările internaţionale de capital va modifica condiţiile de
echilibru. Introducerea relaţiilor economice şi financiare cu
exteriorul în modelul IS-LM are mai multe consecinţe: apariţia
unei curbe suplimentare (BP), care reprezintă echilibrul extern,
adică echilibrul balanţei de plăţi. Astfel, modelul IS-LM devine
IS-LM-BP, model care realizează simultan echilibrul pe piaţa
bunurilor (IS), piaţa monetară (LM) şi al exteriorului (BP);
deschiderea către exterior modifică apoi echilibrul pe piaţa
bunurilor (IS) prin luarea în calcul a importurilor şi exporturilor;
echilibrul pe piaţa monetară (LM) , trebuie de acum înainte să
ţină seama de creaţia monetară specifică, în regim de cursuri
fixe, de intervenţia autorităţilor monetare pe piaţa de schimb
valutar.
În aceste condiţii, echilibrul global se realizează atunci când
piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară şi piaţa
schimburilor valutare sunt echilibrate. Implicaţiile
dezechilibrului balanţei de plăţi externe asupra echilibrului
general vor fi analizate la o temă ulterioară. Mecanismele de
ajustare utilizate sunt diferite în funcţie de regimul ratelor de
schimb (fixe sau flotante).
Modelul analizat constituie un instrument de analiză a efectelor
politicilor conjuncturale: politica bugetară acţionează asupra
curbei IS, iar politică monetară asupra curbei LM.

Test de autoevaluare 7. 2
Care sunt semnificaţiile curbelor IS şi LM şi comentaţi
reprezentarea grafică.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

12
 Economiştii keynesişti au argumentat necesitatea ca puterile
publice să utilizeze politici economice de stabilizare în scopul
influenţării ciclului economic şi a şomajului. Pentru acestea,
este necesar controlul nivelului cererii agregate, mărindu-l în
timpul recesiunii şi reducându-l în timpul boom-ului. O politică
bugetară şi fiscală expansinistă determină creşterea nivelului
cererii agregate. Aceasta poate lua forma creşterii cheltuielilor
guvernamentale, reducerii impozitelor, precum şi o combinaţie a
acestora. Ele sunt considerate categorii clasice de cheltuieli
destinate să influenţeze cererea agregată şi cu un efect direct
asupra ocupării. Însă, creşterea cheltuielilor guvernamentale
antrenează sporirea şi a altor categorii de cheltuieli, astfel încât
creşterea finală a cererii agregate este de dimensiuni mai mari
decât creşterea iniţială a cheltuielilor guvernamentale care o
determină.
Aşadar, o politică bugetară şi fiscală expansionistă deplasează
curba IS către dreapta, exercitând un efect multiplicator asupra
producţiei.
Politica monetară cuprinde influenţa condiţiilor monetare,
precum rata dobânzii, rata de schimb, disponibilitatea
creditului. Ea este importantă pentru politica de stabilizare,
deoarece afectează disponibilitatea şi preţul creditului, ceea ce
influenţează cererea agregată. Dacă rata dobânzii creşte, atunci
creditul devine mai scump şi aceasta frânează cererea de
consum şi cererea de investiţii.
O politică monetară expansionistă conduce la creşterea
ofertei de monedă, în reprezentare grafică însemnând o
depalsare a curbei LM către drapta. Pe piaţa monetară, oferta de
monedă suplimentară conduce la scăderea ratei dobânzii, ceea
ce antrenează stimularea investiţiilor, cu efect multiplicator
asupra venitului. Ratele dobânzii ar trebui diminuate în
perioadele de recesiune în scopul de a spori cererea şi ridicate
în perioadele de boom.
Politici Politica monetară a fost privită, în general, ca un mijloc mai
conjunctu- puţin eficace în controlul cererii agregate, datorită faptului că
rale ea acţionează indirect, prin intermediul efectelor ratei dobânzii
şi modificării ofertei monetare, cu efecte considerate mai puţin
certe. În consecinţă, s-a apreciat că politica bugetară are efecte
mai rapide decât politica monetară asupra nivelului activităţii şi
ocupării, pentru că acţionează direct asupra acestora. S-a
manifestat chiar o relativă repartizare a obiectivelor între

13
 instrumentele monetare şi cele bugetare: controlul preţurilor şi
echilibrul extern pentru politica monetară şi echilibrul intern
pentru politica bugetară.
În concepţia susţinătorilor keynesismului, politicile
conjuncturale sunt justificate pentru că nu se poate conta pe
capacitatea mecanismelor de piaţă de a conduce economia către
deplina ocupare. Pentru neoclasici, modelul IS-LM nu are
utilitate invocând următorul raţionament: dacă flexibilitatea
preţurilor este capabilă să garanteze echilibrul general, punctul
de echilibrul din modelul IS-LM corespunde echilibrului
ocupării depline şi nu este dorită nici o deplasre a dreptelor IS-
LM. Din punct de vedere al neoclasicilor, politica monetară nu
are un efect real.
Teoria keynesistă este adesea prezentată ca o teorie a cererii
efective, iar politica respectivă ca o politică de stimulare a
cererii.
Odată cu schimbările intervenite în politica economică a
unor ţări dezvoltate a fost lansată economia ofertei ca un curent
de gândire economică. Prin aceasta, se propune o reducere
importantă a impozitului direct şi o atenuare sensibilă a
caracterului său progresiv. Totodată, reducerea fiscalităţii
trebuie să fie însoţită de diminuarea cheltuielilor
guvernamentale.

7.3 Dezechibrele economice

Abordarea clasică (sau neoclasică) se bazează pe ideea că
pieţele funcţionează în stare de echilibru, adică se porneşte de
la premisa că schimburile realizate pe piaţa bunurilor, piaţa
monetară sau piaţa muncii se efectuează la preţul de echilibru.
Altfel spus, se exclude posibilitatea unor tranzacţii în afara
echilibrului sau se presupun viteze de ajustare foarte mari a
preţurilor la situaţiile de exces de ofertă sau exces de cerere.
Acestă ipoteză a fost treptat abandonată, presupunându-se că
preţul nu corespunde nivelului care să asigure echilibrul pe
piaţa considerată. În consecinţă, pot fi puse în evidenţă diferite
tipuri de dezechilibre pe piaţa bunurilor şi piaţa muncii :
excesul de ofertă pe cele două pieţe;
- excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe
piaţa muncii;
Tipuri de - excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii;
dezechilibre - excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi de cerere pe piaţa
muncii.
Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii,

14
generează o stare de presiune caracterizată prin neutilizarea
integrală a resurselor, apariţia risipei şi concurenţa acerbă între
vânzători.
Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe
piaţa muncii sunt definitorii pentru starea de absorbţie. Excesul
de ofertă pe piaţa muncii înseamnă şomaj, în timp ce surplusul
de cerere pe piaţă a mărfurilor este consecinţa unei producţii
insuficiente. În acest caz, concurenţa se exercită între
cumpărători, nefiind stimulată preocuparea producătorilor
pentru creşterea calităţii. Accentuarea dezechilibrelor
economice poate conduce la apariţia inflaţiei, şomajului şi a
crizelor.

Tema de reflecţie 7.3

Analizaţi cauzele dezechilibrelor economice şi precizaţi
tipologia acestora pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

7.3.1 Inflaţia
În timp ce în secolul al XIX-lea creşterile şi scăderile de
preţuri alternau în funcţie de conjunctura economică, pe
parcursul secolului al XX-lea inflaţia devine un fenomen
predominant.
Econimisţii nu s-au pus de acord asupra naturii, conţinutului
şi cauzelor inflaţiei. Indiferent însă de interpretările de ordin
economic, social, poltic, psihologic, etc, el nu se poate produce
decât în anumite condiţii. În accepţiunea multor specialişti, orice
creştere de preţuri înseamnă inflaţie. Alţii, dimpotrivă, susţin că o
asemenea interpretare nu este corectă, deoarece identifică orice
creştere a preţurilor cu inflaţia. Totodată, se apreciază necesitatea
delimitării acelor factori care contribuie la apariţia unui
dezechilibru între cantitatea banilor aflaţi în circulaţie şi volumul
de mărfuri şi servicii oferite pe piaţă.
Pornind de la o definiţie sintetică, inflaţia este un fenomen
economico-social complex, care reprezintă un dezechilibru între
masa monetară şi volumul bunurilor şi serviciilor aflate pe piaţă.
Consecinţa sa imediată o constituie creşterea generalizată a

15
 preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Aşadar, acest dezechilibru economic, inflaţia, se manifestă
prin creşterea generală, continuă şi cumulativă a preţurilor.
Contrariul acestui fenomen, care pune în evidenţă scăderea
nivelului general al preţurilor însoţită de reducerea activităţii
economice, poartă denumirea de deflaţie.
Atunci când se înregistrează o diminuare a tendinţei de
creştere a preţurilor, o reducere a ratei inflaţiei asistăm la
fenomenul denumit desinflaţie. În raport de intensitatea cu care
Tipuri de se manifestă, există mai multe tipuri de inflaţie.
inflaţie a) inflaţie latentă (târătoare), care presupune o creştere medie
anuanlă a preţurilor de 3-4%;
b) inflaţie moderată, în cadrul căreia preţurile cresc cu 5-10%
anual;
c) inflaţie galopantă, caracterizată printr-o creştere accelerată
a preţurilor (peste 20%);
d) hiperinflaţia, în care preţurile cresc la intervale scurte de
timp şi cu consecinţe economice şi sociale extrem de severe.
Inflaţia se măsoară prin rata lunară sau anuală de creştere a
preţurilor. Astfel, rata inflaţiei se determină după formula:

Nivelul (indicele) – Nivelul (indicele)

preţurilor în anul t1 preţurilor în anul t0

Rata inflaţiei = ————————————————— X 100
Nivelul (indicele) preţurilor în anul t0

Dacă, de exemplu, pentru anul t0 indicele preţurilor este 145

şi pentru anul t1 este 150,
150-145
Cauzele rata inflaţiei = ————— X 100 = 3,4%.
inflaţiei 145
Există numeroase teorii care încearcă să explice cauzele
inflaţiei. Diversificarea continuă şi complexitatea crescândă a
naturii şi formelor de manifestare, pun în evidenţă cauzele sale
multiple. Din rândul acestora, se detaşează cauzele monetare şi
nemonetare ale acestui fenomen.
În mod frecvent, inflaţia este considerată un fenomen
monetar. Conform teoriei monetariste, principala cauză a
creşterii preţurilor este considerată a fi creşterea prea rapidă a
masei monetare comparativ cu masa bunurilor şi serviciilor
destinate vânzării.
Din descrierea anterioară a modelului IS-LM, pot rezulta

16
 două teorii ale inflaţiei: prin cerere şi prin costuri.
La originea inflaţiei prin cerere se află expansiunea cererii
agregate. Într-o asemenea situaţie, cererea solvabilă devansează
oferta de bunuri şi servicii, ceea ce poate conduce la creşterea
preţurilor.
Inflaţia prin costuri se produce atunci când costurile de
producţie cresc independent de cererea agragată. Tendinţa de
creştere a costurilor poate fi consecinţa acţiunii mai multor
factori: creşterea costurilor de achiziţie ale produselor importate
în special la materii prime şi energie; creşterea salariilor, fără o
corelare corespunzătoare cu sporul productivităţii muncii ş.a.
În ultimele decenii, în ansamblul factorilor inflaţionişti o
Efectele pondere semnificativă revine cauelor structurale (terţializare,
inflaţiei concurenţa monopolistă ş.a.), ceea ce determină ca inflaţia, într-
o anumită măsură, să se dezvolte independent de politicile
conjuncturale.
Ca formă a unor profunde dezechilibre, inflaţia generează
importante consecinţe (costuri) economice şi sociale, individuale
şi colective, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Inflaţia
are semnificative efecte redistributive, influenţând opţiunea
pentru economisire şi consum, puterea de cumpărare a monedei
naţionale, stabilitatea economică şi financiară, ş.a.
Există diferite căi prin care procesul inflaţionist poate afecta
distribuirea veniturilor. Astfel, se pot înregistra deplasări ale
veniturilor între diferite categorii sociale, se modifică raportul
dintre ponderea salariilor şi profiturilor în cadrul venitului
naţional ş.a.
Creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea
puterii de cumpărare a salariaţilor şi mai ales a persoanelor cu
venituri fixe. De asemenea, prin deprecierea monedei, inflaţia
alimentează tendinţele speculative, devalorizând economiile
acumulate şi descurajând investiţiile productive. Inflaţia joacă
Măsuri anti- un rol important şi pe piaţa capitalurilor. Prin scăderea puterii de
inflaţioniste cumpărare a banilor, inflaţia avantazează pe debitori, care, la
scadenţă, rambursează capitaluri depreciate. Totodată, prin
deprecierea monedei naţionale în raport cu alte valute, efectele
inflaţiei se resimt şi asupra activităţii de comerţ exterior. În
scopul atenuării efectelor negative ale inflaţiei, autorităţile
publice pot acţiona prin mijloace diverse: protecţia împotriva
scăderii puterii de cumpărare, prin indexarea salariilor şi a altor
forme de venituri, creşterea dobânzilor pentru economiile
păstrate la instituţiile financiare, subvenţionarea preţurilor la
unele produse de mare consum şi strictă necesitate etc.

17
 În prefigurarea unor măsuri de combatere a inflaţiei,
regăsite în politicile antiinflaţioniste, un rol important revine
autorităţilor monetare şi bugetare, precum şi tuturor agenţilor
economici.
Creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi servicii,
sporirea productivităţii şi a competitivităţii reprezintă condiţii
hotărâtoare ale stabilităţii preţurilor în economie. La acestea se
adaugă alte măsuri care pot contribui la realizarea stabilităţii
relative a puterii de cumpărare a monedei naţionale: controlul
creşterii masei monetare, stimularea exporturilor în scopul
creşterii rezervei valutare, reducerea deficitului bugetar,
promovarea unei politici flexibile de creditare, ş.a.

7.3.2 Ocuparea şi şomajul

Echilibrul macroeconomic presupune în mod necesar şi
echilibrul pieţei muncii, cu alte cuvinte concordanţa dintre
nevoia (cererea) de muncă şi oferta (resursele) de muncă.
Problema utilizării forţei de muncă a ocupat un loc
important în istoria gândirii economice. J.M. Keynes, în
condiţiile crizei din 1929-1933, a fost preocupat de găsirea unor
soluţii care să contribuie la creşterea gradului de ocupare a forţei
de muncă. În această perioadă, se formulează conceptul de
ocupare deplină, care presupunea ca ponderea şomerilor să nu
depăşească 3% din polulaţia activă. Ulterior, ocuparea deplină a
fost considerată de unii o problemă esenţială, în timp ce pentru
Piaţa alţi economişti reprezenta o stare ideală.
muncii Anliza pieţei muncii, unde oferta de muncă se întâlneşte
cu cererea de muncă, comportă o anumită dificultate de ordin
terminologic. Astfel, în mod curent, specialiştii raţionează când
în termeni de „muncă”, când în termeni de „ocupare”. Dacă
economiştii utilizează cu predilecţie primul termen, preferinţele
statisticienilor se îndreaptă către al doilea.
Este important de a preciza de la început că oferta de
ocupare este o cerere de muncă (aparţine întreprinderilor), pe
când cererea de ocupare reprezintă o ofertă de muncă (din partea
menajelor). În legătură cu şomajul au fost formulate explicaţii
radical diferite:
- viziunea clasică (sau neoclasică), pentru care şomajul
rezultă din dificultăţile de ajustare specifice pieţei muncii. În
cadrul acestui tip de abordare, piaţa muncii este privită ca orice
altă piaţă. Echilibrul există, este unic şi stabil. Nivelul de
ocupare astfel definit este un echilibru de ocupare deplină
obţinut pentru nivelul salariului real corespondent. Dacă există

18
 rigidităţi în funcţionarea pieţei, va apare şomajul; ecartul dintre
cele două niveluri de ocupare măsoară amploarea şomajului care
se datorează rigidităţii pieţei muncii; la nivelul salariului real
considerat, există exces de ofertă în raport cu cererea, sau
insuficienţă cererii (de muncă) în raport cu oferta.
Cauzele În concluzie, explicaţia clasică şi neoclasică a şomajului
şomajului este simplă: se datorează rigidităţii salariilor. Salariul este prea
ridicat, ajustarea în jos a salariilor nu poate fi realizată. Prin
urmare, apare şomajul „voluntar” deoarece salariaţii
(sindicatele) solicită un salariu superior salariului de echilibru;
„exigenţele pieţei” nu sunt respectate;
- viziunea keynesistă, în accepţiunea căreia şomajul se
datorează insuficienţei cererii. Spre deosebire de analiza
clasică , cauzele şomajului se situează nu pe piaţa muncii, ci pe
piaţa bunurilor şi a monedei. Keynes admite existenţa rigidităţii
pe piaţa muncii, există sindicate care se opun oricărei reduceri a
salariilor. Dar aceste rigidităţi nu pot fi responsabile pentru
apariţia şomajului.
În opoziţie cu analizele predecesorilor, Keynes afirmă că
şomajul nu poate fi considerat ca „voluntar”. Pentru el există un
şomaj „involuntar” care este consecinţa faptului că
întreprinderile reduc locurile de muncă datorită insificienţei
cererii pentru bunurile şi serviciile pe care le produc.
Rezumând, în cazul şomajului clasic, nivelul salariului
fiind prea ridicat, întreprinderea oferă o cantitate de bunuri şi
servicii inferioară cererii, în timp ce în cazul şomajului
keynesian, se manifestă o insificienţă a cererii globale, ceea ce
descurajează întreprinderile să mărească producţia şi să creeze
noi locuri de muncă.
Formarea şomajului reprezintă un proces complex
determinat de acţiunea mai multor factori:
a) insuficienţa creşterii economice sau reducerea acesteia în
diferite faze ale ciclului economic;
b) restructurările şi conversiunea economică, ca urmare a
schimbărilor în tehnica şi tehnologia de producţie, ş.a.;
c) apariţia unor noi contingente (generaţii) pe piaţa muncii
în condiţiile în care cererea de locuri de muncă se situează sub
nivelul ofertei.
Şomajul poate fi caracterizat din multiple unghiuri de
vedere: nivel, intensitate, durată, structură, ş.a.
Nivelul absolut al şomajului exprimă în mărimi absolute
numărul şomerilor. În mod relativ, şomajul se exprimă ca rată a
şomajului, calculată ca raport între numărul şomerilor şi

19
 populaţia activă disponibilă. Din punct de vedere al intensităţii,
există şomaj total şi şomaj parţial. Şomajul total presupune
pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii, în
timp ce şomajul parţial se caracterizează prin diminuarea
activităţii depuse cu scăderea duratei săptămănii de lucru şi
diminuarea salariului. În funcţie de cauzele care îl generează, se
disting mai multe forme de şomaj:
Tipuri de a) şomajul ciclic (conjunctural), care se formează în timpul
şomaj fazelor de criză (depresiune) ca urmare a reducerii activităţii
economice;
b) şomajul structural, determinat de modificările care au loc
în structura economiei pe activităţi, ramuri şi subramuri;
c) şomajul tehnologic, a cărui apariţie se datorează înlocuirii
unor tehnologii vechi cu altele noi şi prin restrângerea locurilor
de muncă în urma reorganizării întreprinderilor;
d) şomajul sezonier, care se manifestă în anumite domenii
activitate (agricultură, construcţii, lucrări publice, etc);
e) şomajul fricţional, care corespunde perioadei necesare
trecerii de la o activitate la alta.
Costurile Ca şi în cazul inflaţiei, costurile (efectele) şomajului sunt
şomajului dificil de evaluat cu metodele standard ale economiei.
Principalul cost al şomajului pentru societate îl reprezintă
pierderea de producţie înregistrată ca urmare a subutilizării
resurselor de muncă. Implicaţiile şomajului asupra producţiei se
determină prin folosirea legii lui Okun, prin care se exprimă
pierderea de producţie rezultată din şomajul ciclic.
Conform modelului circular al activităţii economice,
valoarea producţiei naţionale este egală cu totalul veniturilor
distribuite. Astfel, în principiu, fiecare lucrător poate suporta o
parte din costurile şomajului sub forma unei reduceri a
veniturilor. Prin aceasta, veniturile salariaţilor vor fi mai mici, în
medie, comparativ cu situaţia în care s-ar fi realizat ocuparea
deplină. Totodată, impactul şomajului asupra distribuirii
veniturilor depinde, în parte, de măsura în care ajutoarele pentru
asigurările sociale compensează şomerii pentru pierderea de
venituri înregistrată.
Ca urmare a pierderii (definitive sau temporare) a unei
părţi a locurilor de muncă existentente are loc şi diminuarea
mărimii impozitului pe venit; astfel, costurile fiscale ale
şomajului reprezintă incidenţa pierderii de producţie, care este,
în principiu, suportată de contribuabili.
Costul economic cel mai vizibil al şomajului se referă la
sumele destinate finanţării alocaţiilor pentru şomeri. Deşi mai

20
 puţin vizibil, costul general de inactivitate forţată a şomerilor,
concretizat în pierderea de bunuri şi servicii, face, practic,
imposibilă compensarea acestei producţii şi a bunăstării
corespunzătoare.
Evidenţierea costurilor şomajului se limitează însă la
estimarea pierderilor de producţie. Cu certitudine, există costuri
asociate şomajului, de natură socială şi emoţională, a căror
evaluare şi cunatificare este destul de dificil efectuat.

Tema de reflecţie 7.4

Sintetizaţi principalele costuri economice şi sociale ale
şomajului.
Folosiţi spaţiul lde mai jos pentru scrierea răspunsului.

La rândul lor, politicile antişomaj pot antrena importante

costuri economice şi sociale.
Măsurile de combatere a efectelor negative generate de
şomaj au ca ţintă garantarea unui venit minim pentru şomeri şi
asigurarea de locuri de muncă. Garantarea unui venit minim
pentru şomeri se realizează prin indemnizaţia de şomaj sau
ajutorul de şomaj.
Diminuarea şomajului se poate realiza prin : pregătirea,
Diminuarea calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă sau
şomajului pentru reintegrarea celor eliberaţi din diferite ramuri, ca urmare
a restructurărilor tehnologice şi economice; investiţii pentru
crearea de noi locuri de muncă, reducerea duratei săptămânii de
lucru, scăderea vârstei de pensionare, extinderea locurilor de
muncă cu program redus, acordarea de facilităţi întreprinderilor
care creează noi locuri de muncă, înfiinţarea unor întreprinderi
sau activităţi noi, ş.a.
Problema de fond pentru combaterea şomajului o
reprezintă asigurarea unui susţinut ritm de creştere economică,
în urma căruia devine posibilă utilizarea integrală şi eficientă a
uneia dintre cele mai importante resurse ale societăţii.

21
 7.3.3 Dilema inflaţie – şomaj
Macroeconomia contemporană este preocupată de
posibilitatea rezolvării a două probleme majore : ocuparea
deplină şi stabilitatea preţurilor.
Un rol important l-a avut apariţia ideii moderne de
existenţă a unei relaţii între inflaţie şi şomaj. În termeni
agreagaţi, s-a demonstrat imposibilitatea studierii izolate a
acelor fenomene economice. Macroeconomiştii nu au ajuns însă
la un consens asupra relaţiei dintre inflaţie şi şomaj, care
continuă să reprezinte o sursă de controverse. Cele două
obiective generale ale macroeconomiei sunt destul de dificil de
conciliat. În centru dezbaterilor contemporane s-a aflat
problema „ratei de şomaj” compatibilă cu o inflaţie stabilă.
Curba Phillips a justificat ideea că o politică economică activă
bazată pe instrumente bugetare sau monetare care influenţează
cererea globală, permite realizarea compromisului inflaţie-
şomaj. Aceasta constituie teza „reglajului fin al conjuncturii”.
Dilema inflaţie-şomaj continuă să preocupe
macroeconomia contemporană. Sunt, în continuare, aşteptate
răspunsuri convingătoare în legătură cu posibilitatea de a
concilia căutarea ocupării depline în condiţii de stabilitate a
preţurilor. Câtă vreme atingerea unui obiectiv presupune
degradarea celuilalt, dilema rămâne: ocupare deplină sau
stabilitatea preţurilor?
În anul 1958, A.W. Phillips a pus în evidenţă pe baza unui
Curba studiu asupra economiei britanice, relaţia dintre rata de variaţie
Phillips a salariilor nominale şi rata şomajului. Interpretarea oferită de
Phillips s-a bazat pe concepte microeconomice tradiţionale,
munca fiind considerată o marfă al cărei preţ este salariul
(nominal):
- dacă cererea de muncă este puternică (şi deci şomajul este
slab), antreprenorii au tendinţa de a spori salariile pentru a
procura forţa de muncă necesară;
- când rata şomajului este importantă, salariaţii manifestă
reţinere în acceptarea, în schimbul serviciilor oferite, a unui
nivel de remuneraţie inferior nivelului salariului existent.
Concluzia autorului, bazată pe construirea unei curbe,
demonstra existenţa unei relaţii inverse între rata anuală a
inflaţiei determinată de creşterea salariilor şi nivelul şomajului.
Unii responsabili ai politicilor economice considerau că au găsit
în relaţia Phillips un mijloc de a alege între inflaţie şi şomaj.

22
Instrumentele de politică economică nu permiteau reglarea
simultană şi de o manieră satisfăcătoare a problemelor inflaţiei
şi şomajului, dar , cel puţin, apărea posibilitatea unei alegeri a
unui arbitraj: mai puţin şomaj cu riscul unei inflaţii mai mari şi
invers.
Concluziile iniţiale rezultate din analiza curbei Phillips,
au fost ulterior interpretate şi de alţi economişti. M. Friedman a
reproşat analizei Phillips lipsa distincţiei dintre salariul nominal
şi salariul real. Pe piaţa muncii, cererea de muncă a
antreprenorilor depinde de salariul real, deci de evoluţia
comparată a salariilor şi preţurilor. În concluzie, se manifestă
instabilitatea relaţiei Phillips. De asemenea, pentru M. Friedman
este o distincţie între termenul scurt şi termenul lung. Conform
analizei care include şi anticipaţiile, alegerea între inflaţie şi
şomaj nu va exista decât pe termen scurt. Pe termen lung, curba
Phillips este verticală, economia revenind la nivelul „ratei
naturale a şomajului”, adică acea rată a şomajului compatibilă
cu un ritm stabil al inflaţiei sau ceea ce se mai numeşte rata de
echilibru a şomajului.

Test de autoevaluare 7.3.

Puneţi în evidenţă semnificaţia relaţiei Phillips şi posibilitatea
arbitrajului între inflaţie şi şomaj.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

După o jumătate de secol, relaţia dintre inflaţie şi şomaj este

reanalizată şi renovată.

7.4 Răspunsuri şi comentarii la Testele de

autoevaluare
Test de autoevaluare 7.1
Vor fi evidenţiate şi comentate condiţiile de echilibru:
- pe piaţa bunurilor şi a serviciilor
Dacă se are în vedere faptul că cererea globală
cuprinde cererea pentru bunurile de consum (C) şi cererea
pentru bunurile de investiţii ( I) , iar venitul (producţia) este
destinată consumului şi economiilor (S), se ajunge la una

23
din ecuaţiile de echilibru : I=S;
- pe piaţa monetară
Echilibrul pe această piaţă presupune egalitatea dintre
cantitatea de monedă oferită pe piaţă cu cererea de monedă:
Ym=Dm, unde : Ym =oferta de bani; Dm = cererea de
bani.
Dacă se iau în calcul şi factorii care influenţează oferta
de bani, adică masa monetară (M), viteza de rotaţie a
banilor, (V), volumul tranzacţiilor pe piaţă (T) şi nivelul
general al preţurilor (P), condiţia la echilibru devine:
MV = PT, unde : MV = oferta reală de bani; PT =
cererea reală de bani;
- pe piaţa muncii
Pe această piaţă condiţia de echilibru este exprimată de
relaţia : YL = CL, unde: YL = oferta de forţă de muncă; CL
= cererea de muncă.

Test de autoevaluare 7.2

Într-o reprezentare grafică în care abscisa reprezintă
producţia (Y) şi ordonata rata dobânzii (i), dreapta IS
semnifică ansamblul de combinaţii (i; Y) pentru care există
echilibru pe piaţa bunurilor şi srviciilor.Această dreaptă
este descrescătoare în măsura în care, rămânând constante
celelalte condiţii, nivelul producţiei evoluează în sens
invers cu rata dobânzii. De fapt, cu cât nivelul ratei
dobânzii este mai ridicat, investiţiile şi producţia au
tendinţa de a se reduce.
Pe acelaşi grafic, se pot reprezenta condiţiile de
echilibru pe piaţa monetară. Oferta de monedă este
considerată exogenă, echilbrul depinzând de cererea de
monedă. Ajustarea se realizează prin intermediul ratei
dobânzii. Dreapta LM, care reprezintă ansamblul
combinaţiiilor (i; Y) pentru care există echilibru pe piaţa
monetară, este crescătoare.
Cererea de monedă poate fi descompusă în cererea
pentru tranzacţii, care este funcţie crescătoare de Y şi
cererea pentru speculaţii, care este funcţie descrescătoare
de i. Atunci când Y creşte, cererea de monedă pentru
tranzacţii se măreşte. Cum oferta de monedă este dată,
cererea pentru speculaţii se diminuează. La intersecţia
dreptelor IS şi LM se asigură simultan echilibru pe piaţa
bunurilor şi pe piaţa monetară.

24
 Test de autoevaluare 7.3
În anul 1958, economistul neozeelandez A.W. Phillips
publică rezultatele unui studiu care compară evoluţia ratei
şomajului şi cea a salariului nominal în Marea Britanie între
anii 1867-1957. În perioada de creştere, rata şomajului
înregistra o tendinţă de reducere în timp ce salariul creştea.
În schimb, pe perioada crizelor se înregistra sporirea
şomajului şi reducerea salariului nominal.
Curba Phillips stabileşte o relaţie invers
proporţională între rata de creştere a salariilor şi rata
şomajului. Dezvoltarea acestei teorii, în special ca urmare a
contribuţiilor lui Samuelson, a condus la stabilirea unei
simetrii între inflaţie (adesea datorată creşterii salariilor
nominale) şi şomaj, implicând, în consecinţă, o alegere:
opţiunea pentru un nivel mai redus al ratei inflaţiei, dar
acceptând un şomaj important sau, dimpotrivă, diminuarea
şomajului în condiţiile accentuării inflaţiei. De fapt,
politicile restrictive (limitarea creaţiei monetare, reducerea
deficitului bugetar, moderarea cererii), permit temperarea
inflaţiei dar reducând creşterea şi favorizând subocuparea,
în timp ce politicile de relansare a economiei reprezintă o
sursă de inflaţie.

7.5. Lucrare de verificare Unitatea 7

Analizaţi caracteristicile echilibrului macroeconomic
keynesian.

7.6. Bibligrafie pentru Unitatea 7

1. Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion,
Economie, Ed. a-III-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2011;
2. Genereux, J. Macroeconomie în economia deschisă,
Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
3. Ionescu Cornel, Macroeconomie, Editura Economică,
Bucureşti, 2007.
4.Montoussé Marc, Théories économiques, 2e édition,
Bréal, Paris, 2008.

25