Capitolul IV

Contractul de credit bancar si contractele bancare numite

§1. Contractul de credit bancar

1. Dupa expresia utilizata recent in doctrina1, contractul de credit este “unul

dintre cele mai renumite contracte nenumite”. Desi, intuitiv sau prin gandire
asociativa, “stim” ce inseamna un contract de credit 2, adevarul este ca normele
de drept comun ignora aproape in totalitate acest contract 3, iar normele din
legile speciale sunt dedicate anumitor aspecte sau portiuni ale contractului ori
unor varietati de creditare, lasand nereglementata figura juridica a contractului
de creditare in sine. Surprinzator, Codul civil reglemeneaza mai multe tipuri de
contracte bancare, unele dintre ele (spre exemplu, inchirierea de casete de
valori) avand parte de o atentie excesiva a legiuitorului, in timp ce contractul de
credit bancar, de departe cel mai important si cel mai problematic tip de
contracte prin care se deruleaza activitatea bancilor, ramane strain de
reglementarea generala din Codul civil. Legile speciale, inclusiv cele privind
protectia consumatorilor de credite, impun limite ale continutului contractului si
conditii stricte de forma, dar se limiteaza la a defini schematic contractul de
credit si, oricum, doar in interesul contextualizarii sale in domeniul respectiv, si
nu cu intentia de a-i oferi o definitie normativa general valabila. Definitiile
legale disparate ale contractului de credit sunt doar urme de reglementare, care
nu ne spun totul despre ceea ce este creditul bancar, exact asa cum fosilele si
artefactele nu ne spun decat foarte putine despre trecut, lasandu-ne oportunitatea
de a completa tabloul trecutului si al istoriei cu ceea ce stim sau ceea credem, in
functie de propria emotionalitate si de propriile aspiratii din prezent. Lipsesc cu
desavarsire din lege criteriile de calificare ale operatiunii juridice vizate pentru a
fi catalogate drept contract de creditare. Reglementarile prudentiale se limiteaza
la a stabili limitele de expunere la risc si procedurile de control al riscului cu
care se confrunta afacerea bancara, fara a oferi definitii normative ale
contractului de credit bancar. De aici concluzia ca suntem, paradoxal, lipsiti de
o reglementare dedicata contractului de credit, care ramane, in aceste conditii,
1
Lucian Bercea, Cuvant inainte la volumul Contractele nenumite in afaceri, rezultat al Conferintei nationale de
Drept comercial de la Timisoara, din 3-4 iunie 2016, volum publicat de editura Universul Judiciar, la Bucuresti,
in 2017.
2
Un autor (Radu Rizoiu, Paradoxul calatorului in timp a fost evitat … la timp: Conditiile (constitutionale ale)
darii in plata, in Revista Romana de Drept privat nr. 1/2017, p. 142) a sustinut chiar ca normele din Codul civil
referitoare la imprumutul cu dobanda reprezinta “definitia implicita” a creditarii, intrucat trasatura esentiala a
creditarii ar fi “existenta unei obligatii de plata a unei sume de bani afectata de un termen suspensiv, indiferent
daca anterior au fost remise sau nu sume de bani”.
3
In acest sens, a se vedea Lucian Bercea, Creditul bancar: What’s in a name?”, in volumul Contractele nenumite
in afaceri, precitat, p. 161. Autorul considera ca facilitatea de credit, care este reglementata in Codul civil, este o
forma speciala de creditare, caracterizata prin faptul ca suma de bani nu este remisa imediat clientului, ci treptat,
cu ocazia fiecarei “trageri” pe care o efectueaza, in limitele unui plafon fixat prin contractul partilor, iar odata ce
se vor fi efectuat rambursarile de catre client, mecanismul se reia, pentru o alta perioada decisa de parti (credit
revolving).
un contract nenumit, supus vointei (deloc) libere a partilor, restrictiilor legilor
speciale, principiilor generale ale dreptului, analogiei cu alte contracte (cum ar
fi imprumutul de consumatie cu dobanda, “ruda” cea mai apropiata a creditului
bancar consumat prin remiterea unei sume de bani sau prin angajamentul de
plata luat de banca) si chiar uzantelor.
Avand in vedere ca bancile utilizeaza contractele de credit ca instrumente de
fabricare a banilor-datorie, lipsa unei reglementari generice, coerente, a
contractului de credit bancar nu este doar o simpla anomalie juridica, este si o
absurditate economica.
Din punct de vedere practic, lipsa unei serii de caracteristici proprii, definitorii
si comune oricarui tip de contract de credit, este debilitanta, intrucat, in baza art.
120 din OUG nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului,
contractul de credit bancar este titlu executoriu. De vreme ce executarea silita a
debitorului (fara distinctie intre comerciant si consumator) poate fi pornita pe
baza unei simple incuviintari a executarii contractului in sine, este greu de
acceptat, din perspectiva rolului sau constitutional, ca instanta de executare
(care, in aceasta faza, nu face decat o analiza superficiala, formala, a aparentei
de certitudine, lichiditate si exigibilitate a creantelor pretinse de creditor) sa se
bazeze pe titulatura contractului si pe faptul ca unul dintre semnatari este ceea
ce inca numim banca, pentru a decide ca se afla in prezenta unui titlu executoriu
care “merita” concursul fortei coercitive a statului pentru realizarea silita a
efectelor sale fata de debitor. In dispretul liberului acces la justitie si in paguba
cvasi-ireparabila a increderii in justitie, instantele de executare nu verifica deloc
caracteristicile definitorii ale contractului care este pus la baza cererii de
incuviintare a executarii silite, pentru a face separatia intre un contract de credit
bancar propriu-zis si un contract oarecare, pictat cu aparenta de credit bancar si
prevazut cu semnatura unei entitati care pare a fi o banca. Situatia este si mai
grava si intolerabila cand debitorul (comerciant sau consumator, deopotriva)
este “vandut” unor colectori de creanta, odata cu portofolii de alti debitori
“neperformanti”. Este adevarat ca OUG nr.52/2016 privind creditele imobiliare
acordate consumatorilor “dezbraca” de caracterul executoriu contractul de credit
bancar in exact momentul in care opereaza cesiunea in favoarea colectorului de
creante, dar acesta reglementare nu se aplica retroactiv si, in plus, nu are
incidenta in cazul in care debitorii cedati colectorului sunt comercianti, iar nu
consumatori.
Lipsa unei definitii normative, a unui set de caracteristici definitorii si unei serii
de reguli tipice, proprii contractului de credit, face dificila chiar si sarcina
instantelor de a stabili care este prestatia sa caracteristica. Asa cum rezulta din
legislatia preventiei si combaterii clauzelor abuzive din contractele
comerciantilor cu consumatorii, precum si din jurisprudenta CJUE data in
interpretarea acesteia, analiza caracterului abuziv “nu se asociaza” cu definirea
obiectului principal al contractului (aceasta este formula art. 4 alin.6 din Legea
nr.193/2000). O actiune in constatarea caracterului abuziv al clauzelor care
definesc obiectul principal al contractului (prestatia sa caracteristica) este
inadmisibila. Dar lipsa unui set de reguli de drept comun care sa configureze
figura juridica tipica a contractului de credit face imposibila stabilirea unei
definitii generice a obiectului sau principal. De aici, ezitarile, evolutiile si
involutiile jurisprudentei interne si chiar ale jurisprudentei CJUE referitoare la
intelesul exact al notiunii de “obiect principal al contractului” in cazul concret
in care clauza in discutie se refera la dobanda, la suplimentele mai mult sau mai
putin transparente ale acesteia (comisioane si speze care remunereaza prestatii
simulate ale bancii), la consolidarea in valuta a platilor efectuate de debitor sau
la mecanismul de modificare a “pretului” contractului4.

2. O serie de repere normative sau cutumiare pot fi utilizate pentru a schita o

definitie comprehensiva a contractului de credit.
In primul rand, asa cum rezulta din art.18 alin.1 lit. b) din OUG nr.99/2006
privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, activitatea de creditare
inseamna “acordarea de credite incluzand, printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, factoring cu sau fara regres, finantarea tranzactiilor
comerciale, inclusiv forfetare”. Activitatea de creditare, astfel descrisa, este
diferita de “emiterea de garantii si asumarea de angajamente”, cel putin prin
prisma plasarii acestei din urma activitati la lit. f) a aceluiasi alineat. Activitatile
enumerate fac parte din obiectul de activitate al institutiei de credit, adica din
afacerea sa obisnuita. Componenta esentiala a actului constitutiv al institutiei de
credit, afacerea sa obisnuita este supusa autorizatiei prealabile de functionare
emisa de banca centrala, precum si analizei gradului de adecvare a capitalului la
risc. In cursul existentei si activitatii institutiei de credit, afacerea obisnuita a
institutiei de credit face obiectul controlului si supravegherii bancii centrale.
Activitatea de creditare nu poate fi exercitata decat de o institutie de credit
autorizata de banca centrala. La randul sau, intrucat este un instrument al
activitatii de creditare, contractul de credit nu poate fi incheiat, in calitate de
creditor, decat de institutiile de credit. Aceasta este o prima caracteristica
definitorie a contractului de credit. Persoanele fizice si entitatile dotate cu
personalitate juridica, altele decat institutiile de credit, nu pot incheia contract
de credit. Data fiind aceasta caracteristica definitorie, contractul de credit se
diferentiaza net atat de creditul comercial (facut posibil de intelegerea partilor
conform careia scadenta obligatiei de plata este amanata), cat si de creditul
cambial (in cadrul caruia partile lantului juridic cambial sunt tinute de termenele
de plata, precum si de obligatia de a garanta posesorului cambiei sau al biletului
la ordin contra oricarui incident de plata), de creditul obligatar (in cadrul caruia
societatile comerciale, unitatile administrativ-teritoriale sau chiar statul se
imprumuta de la un numar mare de subscriitori ai obligatiunilor) si de creditul
mezanin (un imprumut acordat unei societati comerciale care permite optiunea
4
Pentru detalii referitoare la aceasta problematica, a se vedea Gh. Piperea, Protectia consumatorilor in
contractele comerciale, Editura CH Beck, Bucuresti, 2018, cap. V Clauzele abuzive.
creditorului de a cere fie rambursarea la scadenta a imprumutului, fie conversia
in actiuni sau darea in plata a unor active ale societatii in vederea stingerii
obligatiei de plata).
Legislatia protectiei consumatorilor de credite contine unele definitii partiale ale
contractului de credit. Desi aceste definitii sunt limitate la scopurile legislatiei
protectiei consumatorilor, ele pot fi extinse si la celelalte tipuri de credite, dar
numai prin analogie.
In sensul art. 3 pct. 3 din OUG nr.52/2016 privind creditele imobiliare pentru
consumatori, contractul de credit este acela prin care un creditor “acordă sau
promite să acorde” unui consumator un credit imobiliar, sub formă de “amânare
la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare”. Creditor, in sensul art.
3 pct. 2, este o institutie de credit care acorda credite imobiliare 5. Similar, in
sensul art.7 pct.2 din OUG nr.50/2010 privind creditele de consum 6, contractul
de credit este acela prin care un creditor acordă, promite să acorde sau
stipuleaza posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de
amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare. Creditor, in
sensul art. 7 pct.5 din OUG nr.50/2010, poate fi exclusiv o institutie de credit7.
Contractul de credit poate fi “legat” de un alt contract 8, cum ar fi un contract de
furnizare pe care il finanteaza sau un contract de vanzare sau de prestari de
servicii cu care formeaza o unitate comerciala (art. 7 pct.3 din OUG
nr.50/2010), fara sa isi piarda calificarea de contract de credit. Nu sunt
considerate, insa, contracte de credit, acele contracte care sunt perfectate pentru
prestarea de servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de bunuri de același
fel, atunci când consumatorul plătește pentru asemenea servicii sau bunuri în
rate, pe durata furnizării lor.
Este evident ca si din aceste doua reglementari rezulta restringerea sferei
entitatilor care pot fi semnatare ale contractului de credit la institutiile de credit.
In plus, insa, aceste definitii ne ofera alte doua caracteristici ale contractului de
credit care ar putea fi extinse, prin analogie, la toate celelalte credite acordate de
institutiile de credit: (i) creditorul acorda, promite sa acorde sau stipuleaza
posibilitatea de a acorda un credit clientului; (ii) creditul poate consta intr-o
amanare plata, un imprumut sau o alta facilitate de finantare.
Cele doua definitii legale ale creditului de consum nu contin nici o referinta la
obligatia de rambursare si la obligatia de plata a dobanzilor. Cum aceste
obligatii sunt definitorii pentru imprumutul de consumatie cu dobanda, iar
5
Poate fi vorba chiar de o sucursala a unei institutii de credit sau a unei institutii financiare non-bancare straine
care acorda credite imobiliare pe teritoriul Romaniei, cu titlu profesional.
6
Creditele de consum sunt creditele care nu au o valoare mai mare de 20 de mii de euro si o perioada de
rambursare mai mare de 5 ani. Creditele imobiliare sunt credite garantate cu ipoteci asupra unor immobile, cu
valori mai mari de 20 de mii de euro si cu perioade de rambursare mai mari de 5 ani. In cazul creditelor
ipotecare, garantia imobiliara este ipoteca pusa chiar pe bunul imobil cumparat pe credit.
7
Inclusiv sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare nebancare din străinătate, care desfășoară
activitate pe teritoriul României și care acordă sau se angajează să acorde credite în exercițiul activității sale
comerciale ori profesionale.
8
Este vorba, in realitate, de un grup linear sau circular de contracte.
contractul de credit, in varianta acordarii (remiterii) imediate sau viitoare a unei
sume de bani, este suficient de asemanator cu imprumutul, se poate accepta ca,
prin analogie, aceste obligatii sunt definitorii si pentru contractul de credit
bancar de consum.
Este dificil, insa, de acceptat ca cele doua obligatii sunt prezente in operatiunea
de creditare constand in amanarea la plata (in cazul careia clientul nu are de
achitat rate, iar in privinta costurilor, cel mult, ar putea fi obligat sa achite
comisioane sau speze bancare, dar nu si dobanzi) sau in creditul acordat prin
mobilizarea creantelor comerciale, cum sunt scontul, factoringul si forfetarea
(cazuri in care institutia de credit incaseaza “principalul”, dobanzile si celelalte
costuri de la tertul cedat, clientul suportand doar discount-ul sau taxa de scont
impunsa de practicile bancii).

3. In mod incomplet si imprecis, definitiile legale mai sus citate fac trimitere la
contractul de imprumut din dreptul comun. In varianta in care institutia de credit
acorda sau promite sa acorde o suma de bani clientului, se poate spune ca un
astfel de contract ar putea “imbraca” haina contractului de imprumut de
consumatie cu dobanda. Intr-adevar, un contract nenumit poate fi supus
regulilor speciale privitoare la contractul cu care se aseamana cel mai mult, daca
aplicarea principiilor generale ale contractelor nu este “indestulatoare” (formula
este utilizata de art.1168 Cciv), iar acest contract similar contractului de credit
este chiar imprumutul de consumatie cu dobanda. Dar reglementarea acestui tip
de imprumut este, asa cum s-a aratat recent in doctrina 9, nespecifica creditului
bancar si, mult mai important, nu epuizeaza complexul de efecte si multitudinea
de forme in care se prezinta creditul bancar. De altfel, conform art. 2167 Cciv,
orice contract care stipuleaza o obligatie de plata, cu termen, a unei sume de
bani, este supus regulilor imprumutului cu dobanda, dar numai daca nu exista
“reguli particulare privind validitatea si executarea acelei obligatii”.
Activitatea institutiilor de credit se poate fundamenta si pe alte pe tehnici
juridice, complet diferite de imprumut, cum ar fi cesiunea de creanta, garantiile
autonome sau titlurile comerciale de valoare (cambia, biletul la ordin sau cecul).
In categoria mobilizarii creantelor comerciale, scontul, factoringul si forfetarea
combina tehnici juridice clasice, cum sunt cesiunea de creanta si subrogatia, cu
tehnicile de circulatie comerciala simplificata a creantelor cambiale (gir, aval,
acceptare cambiala pentru garantie) sau cu securitizarea. Creditul prin
semnatura, care nu presupune o remitere de fonduri in favoarea creditatului, ci o
eventuala plata facuta unui tert in cazul in care sunt intrunite conditiile presetate
in scrisoare de garantie bancara, este o varianta a fideusiunii. Daca este “legat”
cu un alt contract sau se grefeaza pe alte operatiuni juridice, contractul de credit
poate genera si alte prestatii sau obligatii ale partilor, cum ar fi unele servicii
prestate de institutia de credit si, respectiv, unele costuri suplimentare
(comisioane, speze, polite de asigurare, chirii, dividende) achitate de client. Alte
9
Lucian Bercea, loc.cit., p. 162.
activitati bancare pot fi calificate drept prestari de servicii (antrepriza), mandat,
custodie, depozit, inchiriere de casete de valori, call center etc. In afara de
faptul ca nu toate contractele de credit presupun si nici nu se grefeaza pe un
imprumut de consumatie, in adevaratul sens al notiunii clasice din Codul civil, o
serie intreaga de elemente si consecinte ale contractului de credit exced
institutiei imprumutului tipic. Spre exemplu, pe langa dobanzi, in contractele de
credit, sunt incluse numeroase si variate costuri, sub forma de comisioane,
speze, polite de asigurare si alte tipuri de plati care remunereaza punerea la
dispozitia imprumutatului a sumelor vizate sau riscurile asumate de banca si
puse in sarcina clientului. De asemenea, contractul de credit contine, de regula,
diverse formule de consolidare a creantei bancii contra clientului, in vederea
debarasarii de riscul de dobanda sau de riscul de schimb valutar. De aceea,
aplicarea tale quale a regimului juridic al imprumutului de consumatie cu
dobanda la situatia juridica generata de contractul de credit este o solutie
incompleta si, deseori, nepotrivita.
Este cert, insa, ca creditul bancar nu este o vanzare. Banca nu vinde bani, pentru
ca banii nu sunt marfuri, si nu vinde nici “produse financiare” (notiune care este
o pura inventie lipsita de continut real a pietei financiare si de capital.) Banca
fabrica, prin simplul act al creditarii, bani-datorie. Debitorul nu plateste un pret,
ci o dobanda, care remunereaza timpul pe care banca este dispusa sa-l lase sa
treaca, fara a cere plata imediata a datoriei. Toate celelalte plati pe care le face
debitorul sunt costuri ale creditarii, puse in sarcina sa, mai mult sau mai putin
legitim, printr-un act juridic preformulat, ne-negociabil.
Contractul de credit este mai mult in vecinatatea imprumutului de consumatie
decat in cea a vanzarii, dar este evident ca are caracteristici autonome, care il
disting net de ambele contracte tipice, imprumutul si vanzarea.

4. Uzantele profesionale si normele bancare uniforme elaborate de asociatiile

profesionale ale bancherilor pot reprezenta surse alternative de reglementare a
contractului de credit. Desi sunt inopozabile fata de client, care nu este membru
al asociatiilor profesionale ale bancilor, unele astfel de norme se impun
clientilor fie pentru ca sunt integrate de banci in contractele lor tipizate (care,
fiind contracte de adeziune, nu sunt supuse negocierii cu clientii), fie pentru ca
au devenit cutume de la care partile nu mai pot deroga, intrucat curtile de
arbitraj international, care patroneaza deseori aparitia si reinnoirea de colectii de
astfel de uzuri profesionale, le integreaza in solutiile lor, iar autoritatile de
control si supraveghere le impun prin reglementari secundare, obligatorii pentru
banci si, implicit, pentru clientii lor, care nu au de ales intre a negocia sau a nu
un contract cu banca, ci intre a semna si a nu semna contractul cu banca. Spre
exemplu, asa-numita Publicatie 500, referitoare la acreditive si incasso – uri,
este unanim acceptata si prezenta (in extras sau prin trimitere) in toate
contractele de comert international. Formularele tipizate de cambie, bilet la
ordin si cec, care fac obiectul unei Norme a BNR din 1994, nu pot fi emise si nu
pot circula ca atare decat daca sunt sub aceasta forma si, ca formular tipizat,
sunt puse la dispozitia clientilor in prealabil punerii lor in circulatie. Alte
inscrisuri, menite a imbraca operatiuni juridice cambiale, nu pot fi acceptate de
banci chiar daca ar respecta toate prescriptiile legale, de unde concluzia ca nu
pot exista titluri comerciale de valoare decat sub forma tipizatelor bancare,
completate in spatiile albe de clienti.
O astfel de definitie preluata din uzantele profesionale ale bancilor si din
cutumele “industriei” financiare este prezenta in legislatia secundara emisa de
banca centrala. In sensul Regulamentului BNR nr.17/2012 privind unele
conditii de creditare, creditul este “suma evidentiata in conturi (??! – n.n.) pusa
la dispozitie ori pe care institutia creditoare s-a angajat sa o puna la dispozitie
unei persoane fizice sau unei entitati nefinanciare, in schimbul obligatiei
debitorului in cauza de a rambursa suma respectiva, precum si de a plati dobanzi
si alte cheltuieli legate de aceasta suma”. Desi confunda contractul de credit cu
notiunea de credit (pe care il echivaleaza cu o suma de bani, ratand toate
celelalte intelesuri ale notiunii, esentiale in drept si in teoria economica), aceasta
“definitie” este considerata general valabila in privinta oricarei activitati de
creditare10.

5. Avand in vedere cele ce preceda, putem accepta ca este contract de credit

orice act juridic in baza caruia o institutie de credit remite clientului sau, pe loc,
la un termen anume sau dupa indeplinirea unei conditii, o suma de bani, iar
clientul se obliga sa ramburseze suma la termen si sa remunereze institutia de
credit cu o dobanda.
Creditul prin semnatura, care nu presupune remiterea unei sume de bani catre
client, ci asumarea unei obligatii eventuale de plata catre un tert, este o adaptare
specifica activitatii bancare a fideiusiunii. Scrisoarea de garantie bancara este un
act juridic unilateral prin care banca accepta sa garanteze executarea unei
obligatii a clientului fata de un tert, in baza unei conventii anterioare cu clientul.
Creditul prin mobilizarea creantelor comerciale, care presupune substituirea
clientului de catre banca in relatiile acestuia cu tertii, banca preluand si riscul
neincasarii creantelor contra tertilor. In schimbul comision sau al unui discount
fata de valoarea nominala a facturii sau a titlului comerciale de valoare, banca
plateste pe loc clientului creanta mobilizata. In cazul titlurilor de valoare, acest
comision sau discount poarta denumirea de taxa de scont.

6. Incheierea contractului de credit propriu-zis este precedata de o faza

precontractuala de informare a contractantului asupra continutului contractului
si asupra riscurilor pe care si le asuma, de o analiza dosarului de creditare, care
presupune si un test al solvabilitatii potentialului client (rating), precum si de o
evaluare a garantiilor pe care acesta le poate oferi pentru asigurarea indestularii
bancii. In cazul in care potentialul client are calitatea de consumator, acestuia i
10
Pentru aceasta consideratie, a se vedea Lucian Bercea, loc.cit., p. 165.
se acorda un termen suficient de reflectie pentru a decide daca se angajeaza fata
de banca si se expune la riscul presupus de contractarea si derularea creditului.
Informarea reciproca in faza precontractuala este o buna masura de asigurare a
echilibrului contractual si a rezilientei raportului juridic de durata dintre parti. In
cazul omisiunii sau al mimarii acestei informari, contractul care ar putea rezulta
are toate “sansele” sa fie un rebut, periculos pentru portofoliul bancii si pentru
siguranta circuitului civil, intrucat clientul se naste sau devine, prin afundarea in
dificultati financiare, un debitor insolvabil.
Uneori, aceste proceduri de informare precontractuala sunt simplificate la
minim, pe baza raporturilor juridice de durata si constante intre banca si clientul
comerciant. In privinta consumatorilor, piata inventeaza mereu mecanisme de
facilitare si simplificare a procedurii de perfectare a creditelor de consum,
implicand informatii obtinute de la organele fiscale (cu sau fara acordul
potentialului client) sau intermedierea unor comercianti interesati sa isi creasca
volumul de vanzari pe credit. Abandonul total sau partial al informarii in
perioada precontractuala este riscant pentru banca, prin efectul de domino pe
care il poate declansa fenomenul contractarii in masa.
Contractul de credit este rareori o figura juridica insularizata. In afara de faptul
ca este insotit de diversele tipuri de garantii impuse de regulile de
prudentialitate bancara (ipoteci, garantii personale, bilete la ordin sau avaluri ale
acestora, emise cu titlu de garantie), contractul de credit poate fi si parte a unui
grup linear de contracte (de exemplu, finanteaza achizitia unui imobil) sau a
unui grup radiant de contracte (de exemplu, asigura finantarea si serviciile de
plata necesare unei antreprize de mare anvergura).
Contractul de credit trebuie incheiat in forma scrisa. In legislatia protectiei
consumatorilor, forma scrisa a contractului si continutul sau minimal sunt
conditii de valabibilitate a contractului.
Mobilizarea creantelor comerciale si creditul prin semnatura urmeaza regulile
referitoare la institutiile juridice pe care se grefeaza, astfel ca si incheierea
contractelor sau perfectarea actelor juridice unilaterale aferente se supune
acestor reguli. Spre exemplu, scontul este o forma speciala a girului cambial,
care se perfecteaza prin mentiunea facuta pe titlu referitoare la transferul de la
posesorul actual al cambiei sau al biletului la ordin la banca. Scrisoarea de
garantie bancara se emite ca un formular tipizat semnat de banca, dupa
parcurgerea de catre client a procedurilor necesare obtinerii angajamentului
bancii fata de tert.

7. Asa cum am aratat, banca nu vinde bani, ci timp si incredere. Cea mai mare
parte a banilor aflati in circulatie sunt bani-datorie, care nu preexista si nu
supravietuiesc contractului de credit.
Raportul juridic dintre banca si debitor este un raport juridic cu un dublu
caracter intuitu personae. Creditul insusi, din punct de vedere etimologic,
inseamna incredere. In plus, contractul de credit inseamna asumarea unui risc de
catre ambele parti. Desi ar putea parea ca cele doua notiuni care caracterizeaza
contractul de credit (riscul si increderea) se contrazic reciproc, in realitate, ele se
presupun si se conditioneaza reciproc. Banca are incredere in client tocmai
pentru ca isi asuma un risc creditandu-l (clientul este o “expunere” pentru
banca). Clientul isi asuma riscul de a plati costuri ale creditului si de a fi
executat silit sau de a pica in stare de insolventa in caz de neplata tocmai pentru
ca are incredere in banca (incredere care este, de multe ori, nemeritata). Odata
ce creditul este acordat, institutia de credit are obligatia de abnegatie si coerenta,
urmarind, in interesul echilibrului contractual, sa pastreze emolumentul
contractului pentru ambele parti, de unde multiplele restructurari sau
amendamente care pot reaseza contractul, in vederea executarii sale.
Dat fiind caracterul intuitu personae al contractului de credit, cesiunea creantei
bancare (sau chiar a contractului in sine) catre o entitate care nu are calitatea de
institutie de credit determina pierderea calitatii de contract de credit a actului
juridic astfel alterat11. Rebutul contractual care rezulta din aceasta alterare nu
mai are caracter de titlu executoriu. De altfel, OUG nr.52/2016 privind creditele
imobiliare are in vedere tocmai aceasta alterare atunci cand dispune, in art. 58
alin.5, ca trecerea creantei sau a contractului de la institutia de credit la un
colector de creanta determina pierderea caracterului de titlu executoriu al
contractului de credit si chiar si pierderea caracterului de titlu executoriu al
contractului de ipoteca care il garanteaza12. Mai mult chiar, s-ar putea sustine ca
cesiunea creantei bancare catre un tert fara calitatea de banca face ca dreptul la
dobanda (si alte costuri asociate) sa se stinga, intrucat contractul se
metamorfozeaza intr-un imprumut de consumatie fara dobanda. Din
11
In acelasi sens, a se vedea Florina Popa, Cateva consideratii privind modificarile aduse de OUG nr.52/2016
privind creditele oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, in materia cesiunii unor creante bancare , in
RRDP nr.2/2017, p.93 (numar dedicat Conferintei Nationale de Drept Comercial de la Cluj – Napoca, din 2017,
fiind subintitulat Forme speciale ale creditului bancar). Autoarea pune sub semnul intrebarii chiar valabilitatea
contractului de cesiune de creanta, de vreme ce activitatea de banca este un monopol al entitatilor autorizate ca
atare de banca centrala, orice alta entitate fiind oprita sa exercite un astfel de comert (art. 5 din OUG nr.99/2006
privind institutiile de credit si adecvarea capitalului). Autoarea citeaza si o jurisprudenta gresita a ICCJ (decizia
nr.3/2014, pronuntata la sesizarea Tribunalului Cluj, pentru pronuntarea unei hotariri preliminare in vederea
dezlegarii, cu efect erga omnes, a unei probleme de drept), conform careia caracterul de titlu executoriu al
contractului de credit bancar nu este dat de calitatea partii creditoare, ci de calitatea creantei, care ar putea fi
desprinsa de titularul sau originar, pastrandu-si, totusi, natura de creanta bancara (??!). Aspectul pozitiv al
acestei decizii este faptul ca sesizarea s-a respins ca inadmisibila (pe motive de lipsa a noutatii chestiunii de
intrepretare), ceea ce inseamna ca nu are autoritate de lucru judecat si, cu atat mai putin, nu are efect erga
omnes. Aspectul negativ al acestei decizii este impactul avut in piata. Numarul cesiunilor de creante bancare
neperformante si valorile nominale implicate au explodat si au dus la aparitia unui enorm numar de dosare de
executare silita sau de constestatii si alte incidente procedurale relative la aceste executari. Intrucat OUG
nr.52/2016 nu are efect asupra contractelor in derulare si asupra executarilor silite demarate inainte de intrarea
sa in vigoare, consecintele negative ale acestei decizii a ICCJ reverbereaza si asupra prezentului, avand “sanse”
sa isi extinda unda de soc si pe urmatorii cativa ani. Statisticile indica un numar de debitori astfel cedati
colectorilor de creante care depaseste cifra de un million.
12
In cazul in care cesiunea de creanta este parte a operatiunii de securitizare (impachetarea unui numar mare si
eterogen de creante intr-un portofoliu in vederea refinantarii bancii), iar cesionarul este o institutie autorizata sa
emita instrumente financiare securitizate in baza unui portofoliu de creante, caracterul de titlu executoriu al
contractului de credit profita si cesionarului, “inclusiv vehicului investitional, investitorilor sau altor titulari de
drepturi de proprietate ori de garantiee asupra creanttei” (art.7 din Legea nr.31/2006 privind securitizarea
creantelor).
perspectiva creditorului, cesiunea creantei bancare sau cesiunea contractului de
credit bancar catre o entitate care nu este banca determina si stingerea acelor
efecte ale contractului care sunt specifice activitatii bancare, cum ar fi
comisioanele care remunereaza sau asigura banca impotriva riscurilor derularii
contractului, spezele tipic bancare, costurile cu politele de asigurare, debitarea
automata a conturilor, dreptul de inspectie a imobilului cumparat cu credit
ipotecar etc. Ceea ce mai ramane din creanta sau contractul de credit bancar
sunt efectele separabile de persoana creditorului si emolumentul generic al
contractului de cesiune (adica, restituirea sumei nominale remise initial de
banca, fara dobanda si, mai ales, fara penalitati).
Din perspectiva bonității și a garanțiilor oferite de client, toate contractele de
credit sunt rezultatul analizei de rating. Creditul nu se acorda oricui, ci numai
persoanei sau entitatii care trece testul prudentialitatii si al capacitatii de
rambursare.

8. Desi economistii si bancherii il considera un produs sau un serviciu financiar,

adica obiectul unui contract de vinzare de marfuri sau de produse ori obiectul
unei prestari de servicii, contractul de credit bancar propriu-zis este, in linii
mari, o “ruda” destul de indepartata a contractului de imprumut de consumatie
cu dobanda. In cadrul imprumutului exista o singura obligatie a creditorului
(remiterea bunului imprumutat) si o singura obligatie a debitorului (restituirea
bunului, cu sau fara dobinda). In schimb, intrucat este, de regula, parte a unei
operatiuni juridice complexe de tipul grupului de contracte (fiind insotit de
garantii materiale sau personale, de deschiderea unuia sau mai multor conturi
bancare curente, de vinzarea bunului ce urmeaza a fi ipotecat etc.), contractul de
credit bancar genereaza un complex de obligatii reciproce ale partilor sau ale
participantilor la grupul de contracte, ceea ce il face destul de diferit de
contractul de imprumut clasic. In plus, daca imprumutatul sau garantul este o
persoana fizica ce nu actioneaza in exercitiul profesiei sale, atunci contractul de
credit este supus legislatiei protectiei consumatorilor, care face ca dispozitiile
din dreptul comun relative la contractul de imprumut sa aiba o aplicabilitate
destul de limitata. Consumatorul este, spre exemplu, creditorul obligatiei de
informare si de avertizare asupra riscurilor contractului, care incumba
creditorului profesionist (comerciant). Contractul de credit de retail este un
contract esentialmente comutativ, in care consumatorul trebuie pus de creditor
in postura de a putea determina si intelege cu exactitate intinderea obligatiilor si
a riscurilor pe care si le asuma. Partile contractului de credit isi cunosc sau ar
trebui sa isi cunoasca obligatiile si riscurile pe care si le asuma, intrucat obiectul
contractului este determinat sau determinabil. Din perspectiva legislatiei
protectiei consumatorilor, este interzisa pervertirea acestui caracter comutativ
intr-unul aleatoriu. Obligatiile consumatorului nu pot depinde de hazard sau de
atitudinea discretionara a bancii, mai ales cand creditul se intinde pe perioade
mari de timp.
Contractul de credit bancar, fiind un contract sinalagmatic, genereaza obligatii
in sarcina ambelor parti. Mai mult, aceste obligatii reciproce sunt si
interdependente, ceea ce inseamna ca oricare dintre parti poate ridica exceptia
de nexecutare (cu efectul de inghetare a efectelor contractului) si poate cere
rezilierea contractului.

8.1. Obligatiile creditorului pot fi rezumate astfel:

(i) obligatia de punere a imediata de fonduri la dispozitia clientului (“acordarea”
creditului) face trimitere la imprumutul de consumatie cu dobanda, remiterea
sumei de bani convenite constituind, practic, prestatia imprumutatorului;
“imprumutul” la care se refera art.7 pct.2 din OUG nr.50/2010 nu are sensul de
contract intre un imprumutator si un imprumutat, ci un sens mai restrans, de
prestatie originara a creditorului, constand in remiterea (fizica sau prin transfer
electronic) a sumei de bani care reprezinta obiectul creditarii, ceea ce, de altfel,
este si prestatia imprumutatorului din cadrul contractului de imprumut de
consumatie cu dobanda;
(ii) promisiunea de a acorda un credit si de a remite, dintr-o data sau succesiv,
nu este un simplu pre-contract de imprumut, ci o asumare a unei remiteri
viitoare a sumei, pe care institutia de credit o tine la dispozitia clientului; de
exemplu, institutia de credit isi poate asuma angajamentul de plata a restului de
pret catre vanzatorul imobilului sau de a permite clientului trageri succesive de
sume, in limita plafonului valoric convenit, in vederea achitarii de catre client a
obligatiilor succesive de plata fata de investitor sau fata de antreprenor, pe stadii
de executie a imobilului;
(iii) stipularea posibilitatii de a acorda un credit inseamna asumarea de catre
banca a unei obligatii eventuale, constand, de exemplu, in executarea unei
scrisori de garantie sau in acceptul ca posesorul cardului de credit sa efectueze
trageri multiple, in limita unui plafon care, de regula, se situeaza la nivelul unui
multiplu de salariu sau venit regulat al clientului, iar dupa rambursare, tragerile
sa se reiau;
(iv) amanarea la plata semnifica, dupa caz, reesalonarea unei obligatii deja
scadente (situatie frecventa in operatiunile de refinantare sau de restructurare a
unui credit anterior) sau un termen de gratie prealabil inceputului cursului
ratelor de plata.

8.2. Obligatiile tipice ale clientului sunt cele care rezulta din principiile generale
ale contractului si, in caz de insuficienta a reglementarii generice, din
deducerea, prin analogie, a setului de norme supletive relative la imprumutul de
consumatie cu dobanda. In varianta care se potriveste activitatii de creditare,
imprumutul de consumatie cu dobanda este contractul prin care imprumutatorul
remite imprumutatului o suma de bani, iar imprumutatul se obliga sa restituie,
dupa o anumita perioda de timp, aceeasi suma de bani13, la care se adauga o
remuneratie a imprumutatorului (dobanda). Indiferent de variatiile valorii sale,
debitorul trebuie sa restituie, la termen, aceeasi suma nominala primita. Intrucat
obiectul contractului consta intr-o suma de bani, se prezuma ca imprumutul este
facut cu titlu oneros. Remuneratia imprumutatorului se stabileste sub forma de
dobanda.
In mare, acestea sunt si obligatiile clientului fata de creditor in cadrul
contractului de credit propriu-zis.
In plus, insa, contractul de credit prevede in sarcina clientului o multitudine de
alte costuri, mai mult sau mai putin legitime, cum ar fi comisioanele, spezele,
politele de asigurare, chriile etc., care remunereaza fie riscul asumat de banca
atunci cand acorda creditul, fie serviciile suplimentare pe care le presteaza (sau
simuleaza ca le presteaza) banca in favoarea clientului.
In contractul de credit propriu-zis, clientul (debitorul) are si o serie de obligatii
adiacente oligatiei de restituire si de remunerare a creditorului prin plata unei
dobanzi. Dintre acestea, cele mai importante si problematice sunt:
(i) obligatia de reconstituire a garantiilor materiale sau de extindere a garantiilor
personale;
(ii) obligatia de a derula toate (sau majoritatea) operatiunilor de incasari si plati
aferente creditoului prin conturile deschise la creditor si obligatia de a permite
debitarea automata a acestora pentru achitarea datoriilor fata de creditor, in
ordinea de prioritate impusa de creditor (penalitati, dobanzi si doar la final
ratele de capital);
(iii) obligatia de a asigura bunurile cumparate pe credit, afacerea sau viata
debitorului (in cazul in care acesta este persoana juridica) si, implicit, obligatia
de a achita polite de asigurare emise de entitati agreate de creditor;
(iv) obligatia de a informa periodic creditorul si de a permite, la cerere,
inspectarea bunurilor sau chiar a conturilor si a operatiunilor comerciale
derulate cu tertii; se intampla, uneori, ca debitorul sa fie obligat sa accepte chiar
prezenta in organele sale de control si supraveghere a unui reprezentant al
creditorului; desi pare a fi o buna metoda de asigurare contra riscului de
dificultate financiara a debitorului, acest gen de comportament si implicare a
creditorului in afacerile debitorului poate rapi independenta acestuia si, in caz
de insolventa, prezinta riscul ca o actiune in atrenarea raspunderii creditorului
pentru insolventa debitorului sa fie formulata de administratorul judiciar si
admisa de judecatorul sindic.
O serie intreaga de obligatii si garantii de mai mica importanta sunt setate in
favoarea creditorului si in defavoarea debitorului, putine dintre acestea
“scapand” calificativului de cazuri de culpa pentru care se poate declara
scadenta anticipata a creditului, cu consecinta trecerii la executare silita.
13
Imprumutul de consumatie poate sa priveasca si remiterea, respectiv, restituirea unei cantitati de bunuri
fungibile si consumptibile prin natura lor, dar este evident ca acest gen de imprumut de consumatie nu are
relevanta in activitatea de creditare, care manipuleaza si chiar creeaza bani, si nimic altceva.
Daca suntem in prezenta unui credit prin semnatura, clientul nu are nicio alta
obligatie decat cea de a achita un comision pentru emiterea scrisorii de garantie
bancara. Desigur ca acest act juridic unilateral al bancii trebuie sa fie insotit de
garantii materiale sau personale constituite de client. In cazul in care banca va fi
obligata sa achite tertului suma inserata in scrisoarea de garantie bancara, se va
regresa impotriva clientului, iar pentru acest regres este necesara o minima
prudentialitate, materializata in garantii.
In cazul mobilizarii creantelor comerciale, clientul va achita bancii un cost al
asumarii riscului neincasarii creantei, fie sub forma unei taxe de scont sau a
unui comision, fie sub forma unui discount fata de valoarea nominala a creantei.
De asemenea, in cazul in care creanta nu este incasata, banca va avea un drept
de regres contra clientului, iar pentru asigurarea succesului acestui regres, banca
va pretinde garantii materiale sau personale de la client.

8.3. In principiu, obligatiile creditorului se executa dintr-o data, epuizandu-se

odata cu remiterea fondurilor convenite. Cu toate acestea, promisiunea de
finantare in viitor sau stipularea posibilitatii de a finanta, daca se indeplineste o
conditie, presupun supravietuirea in timp a obligatiilor creditorului, in raport de
momentul perfectarii contractului. Cand este vorba de o linie de credit sau de un
card de credit, obligatia creditorului se executa dintr-o data, prin punerea sumei
la dispozitia clientului, dar suma este utilizata prin trageri succesive efectuate de
client, care reduc treptat suma pusa la dispozitia sa de catre creditor. La
epuizarea sumei si, de regula, la momentul rambursarii totale a sumelor trase, cu
costurile aferente, ciclul se poate relua (revolving).
Distinctia intre executia dintr-o data si executia succesiva a obligatiei
creditorului este importanta din perspectiva unei insolvente a debitorului,
intrucat protectia legala, consecutiva deschiderii procedurii insolventei, poate
insemna si continuarea unor contracte aflate in curs la data deschiderii
procedurii insolventei debitorului. Obligatia creditorului care inca nu era
epuizata la aceasta data trebuie executata, intrucat contractul continua, daca nu
exista motive de reziliere sau daca aministratorul judiciar ori creditorul nu a
denuntat contractul de credit, in conditiile art. 126 din Legea insolventei
nr.85/2014.Obligatiile partilor presupun prestatii succesive. Creditul revolving
inseamna repetarea ciclului incheiere – exeutare – incetare care inseamna
derularea primului contract de facilitate de credit (linie de credit).

9. Contractul de credit inceteaza, de regula, prin ajungerea la termen si achitare

de catre client a sumelor imprumutate, cu dobanzile si costurile aferente. Odata
cu incetarea in acest fel a efectelor contractului de credit, inceteaza si efectele
actelor juridice de constituire a garantiilor.
Contractul de credit poate inceta, insa, si prin reziliere, cu consecinta declararii
scadentei anticipate a obligatiilor stipulate in contra clientului.
O multitudine de clauze din contractul tipizat de credit prevad exemple de
cazuri de culpa care genereaza scadenta anticipata a creditului si, consecutiv,
calculul de dobanzi penalizatoare (care se recupereaza cu prioritate din platile
efectuate de client, cu consecinta ca principalul, adica suma imprumutata,
ramane, practic, neatinsa lungi perioade de timp), debitarea automata a contului
clientului (lichiditatile din contul clientului, deschis la banca, sunt trase automat
de banca, fara a mai anunta clientul de aceasta masura) si, in final, executarea
silita. Toate aceste clauze de reziliere pot fi considerate abuzive, iar toate aceste
practici pot fi considerate incorecte (agresive sau inselatoare) daca clientul are
calitatea de consumator. In aceste situatii, dreptul comun este inlaturat de la
aplicare, in favoarea aplicarii prioritare si directe a legislatiei protectiei
consumatorului.
Rezilierea pentru cazuri de culpa nu este decat rareori o reziliere judiciara,
intrucat contractul tipizat impus clientului contine pacte comisorii, care prevad
scadenta anticipata a contractului pentru orice cazuri de culpa (desi unele sunt
minore in raport de anvergura si importanta pentru debitor a contractului).
Reunit cu dispozitia din lege referitoare la caracterul executoriu al contractului
de credit, un pact comisoriu care prevede incetarea imediata a contractului
pentru orice caz de culpa, poate introduce in relatiile dintre parti un dezechilibru
esential, ruinator pentru debitor. De aceea, in legislatia protectiei
consumatorilor, o astfel de clauza contractuala poate fi declarata abuziva. O
contestatie judiciara a masurii rezilierii poate poate pune in discutie, de
asemenea, excesul de formalism al creditorului sau dezechilibrul clauzei
referitoare la reziliere. Constestarea poate determina incertitudinea creantei,
ceea ce ar fi de natura a intrerupe sau chiar a anula executarea silita pornita in
baza contractului de credit bancar si a deciziei unilaterale a creditorului de a
rezilia contractual si de declansa scadenta anticipate. Ilegalitatea sau inechitatea
rezilierii unilaterale a contractului va putea fi invocata pe calea unei actiuni de
drept comun, formulata anterior incuviintarii executarii silite a contractului
astfel reziliat. Pe calea contestatiei la executare (care este post factum) nu se
poate invoca decat ilegalitatea masurii declararii scadentei anticipate a
contractului.
Contractul de credit nu se stinge ca urmare a insolventei debitorului, care este
sub protectia tribunalului inclusiv sub raportul masurilor agresive ale
creditorilor bancari. In schimb, falimentul debitorului atrage decaderea sa din
termen, ceea ce are consecinta scadentei anticipate a creditului.
§2. Contul bancar curent

10. Pentru operatiuni de incasari si plati curente ale clientului, institutia de

credit deschide, la cerere, un cont bancar curent, care este o platforma logistica
cu ajutorul careia clientul isi poate pastra lichiditatile, prin intermediul unui
depozit cu scadenta imediata (la vedere), sau prin care se pot derula credite ori
alte operatiuni bancar. Operatiunile pe contul curent se efectueaza exclusiv de
catre client14.
Titularul contului curent bancar are dreptul de a dispune oricând de soldul
creditor al contului prin retrageri, prin viramente sau emitere de titluri de plată
ori prin constituire de garanţii asupra soldului creditor. In plus, creditorii săi
personali pot popri (cu titlu asigurătoriu sau cu titlu executoriu) sumele aflate în
soldul creditor. În fine, sumele aflate în contul curent pot fi debitate automat de
bancă (sumele sunt trase din cont pentru acoperirea datoriilor titularului contului
către bancă) sau pot fi supuse unor compensări între bancă şi titularul contului.
Retragerile precum şi viramentele ordonate de titularul contului bancar curent
presupun un comision acordat băncii si stabilit, de regulă, ca procent din sumele
implicate, dar şi sub formă de costuri fixe. Dacă se depăşeşte un plafon zilnic de
retrageri, titularul contului trebuie să dea băncii un preaviz de minimum o zi. În
caz de urgenţă, se plăteşte un comision de retragere majorat. Soldul creditor
reprezintă „disponibilul” în contul curent. Titularul poate emite cecuri (sau alte
instrumente de plată) asupra acestui disponibil, caz în care disponibilul devine
„provizion” sau „acoperire a cecului”. Dacă disponibilul este retras de titular,
tras de bancă sau poprit de terţ înainte ca cecul să fie încasat de beneficiar,
14
Pentru evitarea unor situatii litigioase referitoare la titularitatea contului curent, clientul inregistreaza (si,
uneori, reinregistreaza) specimenul de semnatura in banca, in anumite cazuri fiind necesar ca acest specimen de
semnatura sa fie inregistrat si in registrele publice. De exemplu, reprezentantii societatii comerciale sau
mandatarii acestora, precum si administratorul judiciar sau lichidatorul (daca persoana juridica in cauza este
supusa procedurii insolventei) trebuie sa isi inregistreze acest specimen de semnatura, in lipsa caruia nu vor avea
acces la contul curent al persoanei juridice. Situatii conflictuale pot aparea si in cazul unei mosteniri cu mai
multi succesori, in cazul unui partaj dupa divort, in cazul simple, fara personalitate juridica etc. in toate aceste
cazuri, banca trebuie sa se asigure ca permite accesul si operatiunile pe contul curent persoanelor indrituite, in
caz contrar fiind tinuta sa raspunda de pagubele pricinuite.
titularului contului va fi înscris, practic, automat, în centrala incidentelor de
plăţi (cu consecinţa interdicţiei de a emite cecuri şi de a lua credite pe o
perioadă de 1 an, respectiv, cinci ani) şi va putea fi urmărit pentru infracţiunea
de înşelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire. Dacă este profesionist,
titularul contului curent bancar poate emite şi cambii sau bilete la ordin.
Emiterea de astfel de titluri de credit fără acoperire este sancţionată, de
asemenea, cu înscrierea emitentului în centrala incidentelor de plăţi, dar fapta
nu este infracţiune decât dacă sunt întrunite elementele înşelăciunii obişnuite.
Contul bancar curent este, în primul rând, un depozit remunerat. Dobânzile
plătibile de bancă titularului contului pentru sumele aflate în contul curent sunt
cu mult mai mici decât dobânzile la depozit, aceasta întrucât sumele disponibile
nu sunt menite a fi păstrate în cont, ci a circula. Dacă depozitul bancar, creditul
sau alte operaţiuni bancare se realizează prin contul bancar curent, titularul
poate să dispună de soldul creditor, cu respectarea termenului de preaviz, dacă
acesta a fost convenit.
Contractul de cont bancar curent nu este un contract de cont curent. Din
definiţia normativa a acestuia, emisă de art. 2171 Cciv, rezultă că, spre
deosebire de contul bancar curent, contractul de cont curent presupune ca părţile
(„curentişti”) să îşi înscrie în cont creanţele decurgând din remiteri reciproce,
părţile considerând aceste creanţe reciproce neexigibile şi indisponibile până la
închiderea contului. Doar soldul creditor al contului de la închiderea sa este o
creanţă exigibilă. In caz că nu se achită, urmează ca aceasta creanţă să se
constituie într-o primă remitere pentru un nou cont curent, dacă părţile nu
convin altfel. Aşadar, contul curent genereaza prestaţii (remiteri) periodice şi
reciproce ale părţilor, făcute pe perioade lungi de timp (de obicei un an,
perioadă care corespunde anului „fiscal”), în virtutea carora părţile sunt creditor
şi debitor în acelaşi timp. Creanţele sunt nescadente şi indisponibile (titularul
acestora nu poate dispune de ele şi nici terţii nu le pot popri), fiind supuse şi
unei compensaţii, dar numai la finalul perioadei contractate. În schimb, contul
bancar curent nu elimină exigibilitatea soldului creditor (de care titularul poate
dispune oricând şi pe care terţi îl pot popri) şi nu opreşte banca să debiteze
automat sumele aflate în cont pentru datorii ale titularului contului faţă de
bancă. În conformitate cu art. 2185 Cciv, se pot efectua între bancă şi titularul
contului curent bancar compensări reciproce între solduri active (creditor) şi
solduri pasive (debitor), fie că este vorba de acelaşi cont, fie că este vorba de
compensări între mai multe conturi sau raporturi juridice. Efectul de
compensaţie este implicit, rezultând din lege. Părţile pot înlătura, însă, acest
efect prin convenţie contrară sau prin stipulaţie contrară în convenţiile existente.
Cu toate că efectul de compensaţie rezultă din lege şi se extinde, de regulă, la
totalitatea raporturilor juridice dintre titularul contului şi bancă, totuşi banca va
trebui să urmeze instrucţiunile exprese ale titularului contului prin care acesta
indică o destinaţie precisă a plăţilor sau tragerilor din contul curent. Spre
exemplu, dacă titularul contului are cu banca un contract de credit ipotecar şi un
contract de credit de nevoi personale şi prin instrucţiune expresă sau indicaţie
scrisă pe ordinul de plată titularul arată că plata este menită a achita rate şi
dobânzi din creditul de nevoi personale, şi nu costuri ale creditului ipotecar sau
alte costuri ale băncii, atunci banca nu poate face o altă imputaţie a plăţii,
întrucât şi-ar încălca obligaţia de executare a mandatului (raport juridic care se
grefează pe contractul de depozit). O forma de compensare, in sensul celei la
care se refera art. 2185 Cciv este debitarea automată a conturilor. In baza unei
clauze contractuale preformulate, nelipsita din contractele tipizate de credit
bancar, banca poate trage din contul curent sumele pe care i le datorează
titularul contului, fie cele rezultate din contractul de cont curent, în sine, fie cele
rezultate din alte raporturi juridice între bancă şi titularul contului. Această
operaţiune, care rezultă din contract sau dintr-o înţelegere expresă ulterioară, nu
este o executare silită, ci o realizare în natură a unei clauze din contract. În
concursul cu o executare silită prin poprire începută de un terţ (inclusiv de fisc),
debitarea automată a conturilor este prioritară, efectul de compensare fiind, de
altfel, implicit şi producându-se chiar în lipsa unei clauze exprese în contract.
Doar oprirea efectului de compensare trebuie să fie expresă, nu şi producerea
acestuia. Executarea silită asupra sumelor din contul curent care reprezintă
salariul titularului contului curent (sau remuneraţii echivalente, primite periodic
de titular în contul curent) se poate efectua doar în limita unei treimi din salariu.
Restul de 2/3 din sumele reprezentând salarii lunare sunt insesizabile.
Compensarea reciprocă a soldurilor, în general, şi debitarea automată a contului
curent nu sunt, însă, forme de executare silită. In consecinţă, în aceste cazuri nu
este aplicabilă regula insesizabilităţii celor două treimi din salariu.
Dacă există cotitulari pe contul bancar curent care au dreptul, fiecare, să dispună
singuri operaţiuni pe cont (joint-account), aceştia sunt consideraţi creditori sau,
după caz, debitori solidari pentru soldul contului (art. 2186 Cciv). În practică,
acest gen de conturi curente bancare sunt utilizate în cazul în care soţii,
coproprietarii, asociaţii în societăţi simple, administratorii sau organele de
administrare ale unor persoane juridice decid sau, după caz, sunt obligaţi prin
mandat sau prin contract de societate să opereze fiecare pe conturile curente
bancare. Este posibil ca, prin convenţia cu banca, regula legală (implicită) a
individualităţii în operarea contului bancar curent să fie înlocuită cu formalitatea
dublei semnături pentru efectuarea unora sau a tuturor operaţiunilor pe cont. În
calitate de creditori solidari ai soldului creditor, cotitularii pot oricând să
desfiinţeze contul şi să încaseze soldul creditor, pot efectua operaţiuni de
viramente sau emitere de titluri de plată şi pot constitui garanţii asupra soldului
creditor. Întrucât contul curent bancar nu este un credit bancar, nu există,
practic, un sold debitor al contului curent. Mai degrabă, cotitularii contului
curent bancar sunt debitori solidari faţă de bancă pentru costurile aferente
contului curent.
În cazul în care contul curent a avut ca titular o persoană decedată, soldul
acestui cont curent trece la moştenitori în stare de indiviziune succesorală.
Comoştenitorii (succesorii care au acceptat moştenirea) sunt titulari indivizi ai
contului, pe toată perioada până la efectuarea partajului. Aceşti cotitulari nu pot
face operaţiuni, până la partaj, decât cu consimţământul unanim al
coindivizarilor. Prin faptul că, până la efectuarea partajului, niciunul dintre
comoştenitori nu este titular al contului curent, ci cotitular în indiviziune cu
ceilalţi moştenitori, este oprit creditorului să demareze o urmărire silită asupra
sumelor aflate în contul curent indiviz. Creditorul personal nu poate urmări silit
prin poprire sumele aflate în contul curent indiviz, dar poate cere partajul. Acest
partaj ar putea fi demarat în mod voluntar de moştenitorul-debitor, dar în cazul
analizat, partajul este demarat de creditor în locul debitorului coindivizar (in
acest caz, suntem în prezenţa unui partaj parţial, cu efecte doar în privinţa
sumelor din cont, şi nu a unui partaj pe toate bunurile dobândite prin moştenire).
Este evident că creditorii moştenirii (creditorii lui de cuius), care sunt, în
proporţia dată de cota de moştenire, şi creditorii fiecăruia dintre moştenitori, vor
putea urmări silit sumele aflate în contul indiviz. În acest fel, până la efectuarea
partajului, se instituie în persoana comoştenitorului debitor o fragmentare de
patrimoniu şi o segregare între creditori. Prin dispozitiile art. 2187 Cciv se
instituie regula divizibilitatii datoriilor co-moştenitorilor faţă de bancă pentru
soldul debitor al contului. Fiecare dintre comoştenitori va fi ţinut faţă de bancă
în proporţia dată de cota sa din moştenire, şi nu pentru întreaga sumă datorată.
Această regulă nu se referă la orice datorii faţă de bancă ale moştenirii, ci doar
la soldul contului curent. Spre exemplu, regula divizibilităţii nu se aplică
facilităţii de credit. Prin lege sau convenţie se pot stabili derogări de la această
regulă (indivizibilitatea sau extinderea divizibilităţii la toate datoriile faţă de
bancă).
Regulile relative la cotitularitatea în caz de comoştenire sunt aplicabile şi în alte
cazuri de indiviziune, cum ar fi bunurile comune ale soţilor (dispoziţiile art. 346
alin. 2 Cciv relative la dispoziţia asupra bunurilor mobile comune nu se aplică
în cazul soldului creditor al contului bancar) sau bunurile deţinute în devălmăşie
de composesorate. Aceste reguli nu se referă, însă, la simpla coproprietate,
careia ii sunt dedicate dispozitiile art. 2186 Cciv, mai sus analizate.
Daca un cont bancar curent este incheiat pentru o perioada nedeterminata, art.
2188 Cciv permite denunţarea sa unilaterală, cu respectare. Contul bancar
curent încheiat pe perioadă nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare
dintre părţi. Partea care intenţionează denunarea va da celeilalte părţi un preaviz
de 15 zile. În cazul nerespectării acestui termen de preaviz, partea în culpă va
putea fi obligată la daune. Având în vedere importanţa existenţei disponibilului
în contul bancar curent pentru emiterea de cecuri, simplul preaviz de denunţare
unilaterală de către bancă a contului curent nu este, de regulă, suficient.
Conform contractului sau uzanţelor, acest preaviz trebuie însoţit de comunicări,
scrise sau verbale, suplimentare, pentru a nu-l expune pe titular sancţiunilor
dure ale emiterii de cecuri fără acoperire. Din contract sau din uzanţele bancare
poate să rezulte fie faptul că încetarea unui astfel de contract intervine fără
preaviz, prin simpla notificare, fie că preavizul este mai scurt ori mai lung decât
cel legal. Faptul că se permite denunţarea unilaterală a contului curent bancar nu
înseamnă înlăturarea prevederilor legale cu privire la nulitatea contractelor sau
la imposibilitatea executării acestora şi nici a celor cu privire la dreptul părţilor
de a solicita încetarea contractului ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către
o parte a obligaţiilor contractuale.
In schimb, contractul de cont curent bancar încheiat pe perioadă determinată nu
poate fi denunţat unilateral. Încetarea înainte de termenul prevăzut în contract
este posibilă numai prin acordul părţilor.
Într-o anumită măsură, dispoziţiile art. 2188 Cciv sunt în contradicţie cu art.
105-109 din O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată. Întrucât O.U.G. nr.
113/2009 este o lege specială, înseamnă că normele cuprinse aici sunt
derogatorii de la dreptul comun şi se aplică prioritar faţă de legea generală.
Astfel, potrivit art. 105-109 din O.U.G. nr. 113/2009, utilizatorul serviciilor de
plată (titularul contului curent bancar) poate denunţa unilateral contractul-cadru
oricând (deci nu doar cu preaviz de 15 zile), dacă părţile nu au convenit o
perioadă de notificare, care nu poate depăşi 30 de zile. Denunţarea unilaterală
de către utilizatorul serviciilor de plată a unui contract-cadru încheiat pe o
durată determinată mai mare de 12 luni sau pe o durată nedeterminată se face în
mod gratuit pentru utilizatorul serviciilor de plată, după expirarea unui prim
termen de 12 luni. În toate cazurile celelalte cazuri, preţul perceput de
prestatorul de servicii de plată (banca) pentru denunţarea unilaterală a
contractului de către utilizatorul serviciilor de plată trebuie să corespundă
costurilor efective ale prestatorului serviciilor de plată, să se limiteze la
acoperirea acestora, să nu conducă la obţinerea de venituri suplimentare sau la
descurajarea utilizatorului de a denunţa unilateral contractul. Înainte de
încheierea contractului, precum şi în contractul-cadru, prestatorul de servicii de
plată (banca) stabileşte şi comunică utilizatorului (titularului contului curent
bancar) preţul total aferent denunţării unilaterale a contractului sau modul de
calcul al acestuia. În cazul în care se convine astfel în contractul-cadru,
prestatorul de servicii de plată (banca) poate, la rândul său, să denunţe unilateral
un contract-cadru încheiat pe o durată nedeterminată prin transmiterea unui
preaviz cu cel puţin două luni înainte (şi nu cu doar 15 zile înainte, aşa cum
pretinde art. 2188 Cciv). Preţul perceput periodic pentru serviciile de plată este
suportat de către utilizatorul serviciilor de plată doar proporţional cu perioada
care precedă încetarea contractului. În cazul în care preţul este plătit în avans,
acesta este rambursat proporţional.
Instituţia de credit ce ţine deschis contul bancar curent pentru client poate fi
mandatar al acestuia pentru anumite împuterniciri, în principal, pentru plăţi
efectuate de bancă, în numele şi pe seama titularului contului, din sumele aflate
în cont. În cazul plăţilor, nu este necesar un contract separat de mandat.
Contractul de cont bancar curent în sine este un suport suficient al împuternicirii
instituţiei de credit de a efectua plăţi în numele şi pe seama titularului. De
exemplu, din cont se pot plăti facturi de utilităţi, rate, rente, chirii, taxe şi
impozite etc. Pe disponibilul din cont se pot emite titluri de plată (cecuri) sau de
credit (cambii, bilete la ordin) precum şi acreditive. Dar, dacă operaţiunile
efectuate de bancă pentru client sunt altele decât plăţile (spre exemplu,
colectarea de dobânzi, chirii, dividende, incasso-uri), împuternicirea băncii
trebuie să fie expresă. De principiu, operaţiuni cum sunt cele efectuate de bancă
pentru client pe bursă, pe piaţa valutară, pe piaţa de mărfuri sau active
financiare etc. fac obiectul altor contracte de servicii bancare sau, dacă sunt
reglementate prin contractul de cont bancar curent, mandatul trebuie să fie
expres, natura contractului de cont bancar curent nemaifiind exclusiv aceea de
depozit15. De regulă, mandatul se exercită de bancă, în mod nemijlocit, sau de
sucursalele sale (ori de alte sedii secundare16 ale acesteia). Mandatul pentru
sucursale şi alte sedii secundare este automat, operaţiunile fiind efectuate, din
perspectiva relaţiei bancă-sucursala, on-line. Titularul contului efectuează
aceste operaţiuni într-un singur câmp virtual, efectele producându-se pentru
întreaga reţea de sedii secundare ale băncii. Dacă pe piaţa unde trebuie executat
mandatul nu există sucursale sau sedii secundare ale băncii, acestea pot să dea
un submandat filialelor lor sau unor bănci corespondente, altor instituţii de
credit ori altor entităţi agreate de titularul de cont şi instituţia de credit (în acest
caz, este necesară o nouă convenţie a părţilor cu privire la agrearea
submandatarului), pentru a executa mandatul primar. De regulă, aceste situaţii
se întâlnesc atunci când suntem în prezenţa unor operaţiuni sau acte juridice cu
elemente de extraneitate (plăţi externe, acreditive şi incasso-uri, conosamente,
titluri de credit care circulă în comerţul internaţional etc.) şi banca nu are
sucursale în străinătate. În aceste cazuri, se aplică regulile relative la mandat şi
substituirea mandatarilor, inclusiv sub raportul răspunderii mandatarului şi a
submandatarului.
Dacă se închide contul bancar curent, din orice motiv, soldul creditor poate fi
solicitat de titular sau de moştenitorii lui în termen de 5 ani de la închiderea
contului, sub sancţiunea prescripţiei. Acest termen de prescripţie de 5 ani este
calculat de la: a) închiderea contului din iniţiativa titularului; b) de la data
primirii de către fiecare titular/cotitular a notificării prin scrisoarea recomandată
cu confirmare de primire, când închiderea contului s-a făcut din iniţiativa
băncii. În practica bancară se deschid conturi colectoare pentru sumele rămase
în conturile bancare curente înainte de închiderea lor, aceste sume fiind
colectate şi păstrate în conturi colectoare pe toată perioada prescripţiei. După
împlinirea termenului de prescripţie, sumele devin venituri ale băncii, pe care se
vor aplica taxe şi impozite. Obligaţia de restituire a soldului subzistă, însă, chiar
dacă aceasta este o obligaţie naturală. Banca nu poate fi obligată de titular la
15
Tocmai de aceea ar fi fost nevoie de definirea contractului de cont bancar curent, nefiind suficientă doar
stabilirea unor reguli de operare a contului.
16
In mod ciudat, Codul civil enunta, la art. 2189 alin.2 Cciv, notiunea de “filiala a sucursalei”. În realitate,
sucursala este un dezmembrământ al personalităţii juridice a instituţiei de credit, iar filiala o societate deţinută
de bancă, neexistând în dreptul nostru un dezmembrământ al sucursalei.
plată dar, din proprie voinţă, banca va putea plăti titularului acest sold. O astfel
de plată nu ar putea fi considerat plată nedatorată, ci o plată în sens de solutio.
De aceea, dacă între timp banca va fi plătit taxe şi impozite pe sumele prescrise,
considerate venituri, va avea dreptul la restituirea taxelor şi impozitelor.
Contractele de cont bancar curent (ca, de altfel, toate celelalte contracte
bancare) sunt contracte de adeziune, preformulate. De regulă, aceste contracte
sunt non-negociabile. În relaţiile cu consumatorii, ele pot conţine clauze
abuzive17, fiind reputate a fi fara de efect fata de consumator.

§3. Depozitul bancar

11. Banca pote fi atat depozitar de fonduri, cat si depozitar de titluri sau de alte
valori, cum ar fi instrumentele financiare sau titlurile comerciale de valoare.

11.1. Depozitul de fonduri este esential pentru banca, intrucat reprezinta baza
creatiei de bani – datorie. Prin aplicarea unui factor de intermediere financiara
(leverage) calculat periodic de banca centrala, bancile comerciale pot emite un
volum de bani – datorie care reprezinta totalul depozitelor bancare detinute,
inmultit cu respectivul factor de multiplicare (aceasta alchimie financiara poarta
denumirea de sistem al rezervei fractionare). Asadar, banii atrasi in depozite de
banci, multiplicati cu factorul de intermediere financiara, alimenteaza piata cu
fondurile necesare economiei, fonduri pe care comerciantii nu si le pot procura
din alte surse. Caracteristica fundamentala a acestor bani – datorie, aceea ca nu
preexista si nu supravietuiesc actului juridic al creditarii, nu prezinta o problema
vizibila, atata vreme cat piata accepta bancii – datorie ca echivalenti cvasi-
identici ai bancilor „tari”, emisi de banca centrala.
Depozitul de fonduri este o varietate de contract de depozit remunerat. Diferenţa
esenţială între varietate şi model este că, în cazul depozitului de fonduri,
instituţia de credit devine proprietara sumelor de bani depuse de client. De
altfel, banii sunt considerati, nu fara temei, bunuri fungibile. Cel care primeşte
bunuri fingibile nu are obligaţia să le restituie în individualitatea lor, ci să
restituie bunuri de aceeaşi specie. În calitate de depozitar, instituţia de credit
este un debitor al obligaţiei de a restitui aceeaşi cantitate monetară, de aceeaşi
specie (în aceeaşi monedă), la termenul convenit. La cererea deponentului,
restituirea se poate face şi înainte de termen, cu un preaviz convenţional sau
rezultat din uzanţe. În caz de desfiinţare anticipată a depozitului, banca va fi
îndreptăţită la despăgubiri. De regulă, aceste despăgubiri se concretizează într-o
reţinere din dobânda convenită pentru depozitul la termen, dar pot fi pretinse, în
caz de revocare intempestivă a depozitului, şi alte daune.
17
Clauzele abuzive sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele
comercianţilor cu consumatorii, drept clauze din contracte nenegociate care creează în detrimentul
consumatorului un dezechilibru semnificativ al prestaţiilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.
Depunerea şi retragerea de fonduri se efectuează, de regulă, la aceeaşi unitate
operativă a băncii unde a fost constituit depozitul. Dar în contractul de depozit
se poate stipula altfel. Pe de altă parte, dată fiind conectarea on-line a unităţilor
băncii, depunerile şi retragerile se pot în mod facilita la unităţi diferite ale
băncii.
Obligaţia de informare pe care banca o are faţă de deponent este o obligaţie ce
rezultă din lege şi care are titlu gratuit. Această obligaţie, specifică figurii
juridice a contului bancar curent, se extinde, prin dispoziţia art. 2191 alin. (3)
Cciv, şi la depozitul de fonduri, ceea ce poate fi considerat excesiv în raporturile
băncii cu profesioniştii, dar justificat în raporturile băncii cu simpli particulari
(consumator). Cu toate că din punct de vedere economic este un exces care duce
la mărirea indirectă a costurilor operaţiunilor bancare suportate, în final, tot de
clienţi, regula relativă la informarea gratuită se referă nu numai la clienţii
consumatori, ci şi la clienţii profesionişti.
Informarea se efectuează lunar, în condiţiile şi modalităţile convenite prin
contract, dar clientul (deponent) poate solicita ca această informare să se
efectueze în alt mod. Această solicitare este valabilă şi opozabilă băncii chiar şi
în lipsă de stipulaţie în convenţie sau în contra acesteia (ceea ce este excesiv).
Clientului i se vor pune la dispoziţie extrase de cont în condiţiile prevăzute de
art. 2180 Cciv relative la aprobarea conturilor în cadrul contractului de cont
curent. Clientul are la dispoziţie un termen (stabilit contractual) pentru a
contesta extrasul de cont. În cazul necontestării se consideră că extrasul este
aprobat. Chiar şi după trecerea termenului, dar nu mai târziu de o lună de la
aprobare (deci expirarea termenului de contestare), clientul poate contesta
erorile de calcul, de înregistrare sau înregistrările duble.
Intrucat depozitul de fonduri este un contract preformulat, de adeziune, in cazul
in care clientul are calitate de consumator, se aplica legislatia protectiei
consumatorilor referitoare la obligatia de informare, la clauzele abuzive sau la
practicile incorecte ale comerciantilor.
O serie de figuri juridice foarte des utilizate în afaceri şi care implică bănci, dar
care sunt contracte nenumite în dreptul nostru, îşi pot găsi suport legal, cel puţin
prin analogie, în contractul de depozit de fonduri. Este cazul, spre exemplu, al
contului escrow sau cazul contractului de garanţie pe sumele de bani depuse
într-un cont la dispoziţia băncii (cash collateral). Contractul de cont escrow şi
garantia de tip cash collateral pot fi considerate specii ale depozitului bancar.
Contractul de escrow account creează un cont de depozit blocat la dispoziţia
creditorului până când debitorul îndeplineşte obligaţia de plată a preţului, de
rambursare a creditului, de plată a dobânzilor sau de constituire a unei garanţii
reale. Escrow-ul interpune între părţile unei tranzacţii o bancă (agent de escrow)
care va păstra suma vizată până la momentul în care creditorul unei obligaţii
condiţionate îşi va îndeplini condiţia respectivă, în cazul neîndeplinirii condiţiei
suma vizată reîntorcându-se la debitorul obligaţiei condiţionate. Spre exemplu,
într-un contract de vânzare-cumpărare, preţul se blochează într-un cont escrow,
la dispoziţia vânzătorului, până în momentul în care acesta face dovada către
banca-agent escrow că are titlu de proprietate valabil asupra bunului, că bunul
este liber de orice sarcină, că are autorizaţie de construcţie etc.
Garanţia de tip cash collateral presupune constituirea de către debitor sau de
către un terţ (de obicei, societatea-mamă sau o afiliată a debitorului) a unei
sume de bani cu titlu de garanţie, într-un cont aflat la dispoziţia băncii
finanţatoare. Neplata la scadenţă a debitelor dă dreptul băncii finanţatoare să
debiteze automat contul de cash collateral. În cazul în care cel care constituie
garanţia în bani este un terţ, şi nu debitorul, este prudent pentru terţ să îşi
asigure o garanţie contra debitorului pentru dreptul său de regres, întrucât
debitarea automată a sumelor aflate în contul de cash collateral nu îndeplineşte,
în sine, condiţiile legale pentru a fi considerată o subrogaţie. De asemenea, este
prudent pentru terţul garant ca în contractul de cash collateral să se introducă o
clauză care să oblige banca beneficiară a garanţiei ca, în caz de neplată din
partea debitorului, să îl notifice pe terţul garant, pentru ca acesta să îşi poată da
acordul expres de plată, evitând debitarea automată a contului. Într-adevăr, nu
terţul garant face plata, ci banca îşi încasează banii care îi stau la dispoziţie în
contul de cash collateral, aşa că terţul nu se va putea considera subrogat în
drepturile băncii şi, în consecinţă, nu va prelua automat eventualele garanţii
aferente. Or, aşa cum se ştie, în cazul subrogaţiei consimţite de creditor, prima
condiţie de valabilitate este aceea ca cel care se subrogă să efectueze o plată a
creanţei, în sens de solutio. Dacă astfel de măsuri prudenţiale nu sunt luate,
terţul garant poate avea surpriza neplăcută să îşi vadă negarantată creanţa
rezultată din dreptul de regres contra debitorului, riscul insolvabilităţii acestuia
fiind, în întregime, suportat de terţul garant.

11.2. Depozitul de titluri este, de asemenea, o varietate de contract de depozit.

Diferenţa specifică depozitului de titluri constă în faptul că instituţia de credit
este împuternicită cu administrarea acestora. In plus, spre deosebire de depozitul
de fonduri, în cazul căruia banca devine proprietarul fondurilor depuse, în cazul
depozitului de titluri banca este un simplu detentor al titlurilor. In virtutea
împuternicirii de administrare, banca poate să şi dispună de titlurile tinute in
depozit sau custodie, în numele şi pe seama deponentului.
Întrucât banca, în cadrul unui depozit de titluri, are împuternicirea de a
administra titlurile depuse, art. 2192 Cciv dispune că depozitului de titluri îi
sunt aplicabile dispoziţiile relative la administrarea bunurilor. Prin lege specială
se pot stabili reguli diferite cu privire la administrarea titlurilor. Spre exemplu,
în legislaţia pieţei de capital, băncile-custode administrează titlurile sau activele
financiare depuse de participanţii la piaţa de capital după reguli specifice pieţei
de capital.
Administrarea deplină înseamnă primirea în depozit, gestiunea, conservarea şi
dispoziţia (transferul proprietăţii) asupra titlurilor. Banca deponent este, de
regulă, împuternicită şi cu încasarea veniturilor generate de titlurile primite în
depozit (dobânzi, dividende), precum şi cu gestiunea, circulaţia sau darea în
garanţie a titlurilor. În cazul titlurilor corporative (acţiuni, obligaţiuni), banca
deponent poate fi împuternicită şi la exerciţiul drepturilor aferente acestor
titluri, adică votul în adunările generale, informarea asupra afacerilor
corporaţiei, drepturi preferenţiale de subscripţie, retragere. Dacă titlurile luate în
depozit sunt instrumente financiare, instituţia de credit depozitară trebuie să
deţină o autorizaţie specială prealabilă emisă de ASF.
Pentru activitatea de administrare, instituţia de credit va fi îndrituită la o
remuneraţie (stipulată în convenţia de depozit sau rezultată din uzanţe) şi la
rambursarea cheltuielilor efectuate pentru îndeplinirea însărcinării.
Clauza de nerăspundere privind neexecutarea obligaţiilor de administrare a
titlurilor cu prudenţă şi diligenţă este considerată nescrisă. În materia
administrării de bunuri sunt reglementate mai multe situaţii de plasamente
considerate sigure (art. 831-836 Cciv). În funcţie de caracterul sigur sau nesigur
al plasamentelor, răspunderea băncii este mai mult sau mai puţin severă.

§4. Facilitatea de credit

12. Facilitatea de credit este contractul prin care banca se obligă să ţină la
dispoziţia clientului o sumă de bani, pentru o perioadă de timp determinată sau
nedeterminată. Clientul poate face trageri succesive din suma pusă la dispoziţia
sa, contul bancar curent al clientului alimentandu-se periodic, în modalitatea
convenită prin convenţie. Rambursarea sumelor utilizate se efectuează, de
regula, dintr-o dată, la finalul perioadei de utilizare a facilitaţii. Dar clientul
poate efectua şi rambursări succesive, ocazie cu care se reînnoieşte suma
disponibilă.
În cazul facilităţii de credit pe perioadă determinată (cu termen), este interzis
finanţatorului să denunţe unilateral facilitatea de credit fără motive temeinice
care tin de persoana beneficiarului. Pentru motive ce privesc finanţatorul sau
conjuncturile extrinseci (criza economică, deteriorarea situaţiei economice a
finanţatorului), facilitatea de credit nu poate înceta decât prin acordul părţilor
sau pentru motive de impreviziune. O clauza contractuală care ar permite
denunţarea unilaterală discreţionară de catre banca ar putea fi considerata nula,
intrucat ar putea fi calificata drept condiţie pur potestativă. În contractele cu
consumatorii, o clauză contractuală care ar permite finanţatorului denunţarea
unilaterală discreţionară, ar putea poate fi catalogată drept clauză abuzivă, de
vreme ce ar fi impusă în contracte preformulate (de adeziune). Efectul
denunţării facilităţii de credit rezidă în stingerea dreptului de a utiliza facilitatea
de credit (clientul nu mai are disponibil). Sumele deja utilizate şi accesoriile
acestora trebuie restituite de client. În caz de refuz sau omisiune de restituire, se
va putea trece la executarea silită a clientului. Masura denuntarii unilaterale este
deosebit de riscanta, deopotriva pentru banca si pentru debitor, mai ales atunci
cand, in baza liniei de credit debitorul a emis cecuri sau bilete la ordin, intrucat
acestea devin, retroactiv, fara acoperire, ceea ce ar putea declansa falimentul si
urmarirea penala a debitorului, dar si o actiune contra bancii pentru cauzarea
falimentului.
În practica bancară, facilităţile de credit pe perioadă determinată pot fi angajante
(banca se obligă să pună la dispoziţia clientului o sumă de bani) sau neangajante
(suma de bani se pune la dispoziţie dacă sunt întrunite anumite condiţii, inclusiv
condiţia păstrării intenţiei băncii de acordare a facilităţii; o facilitate de credit de
acest gen poate fi denunţată oricând, discreţionar, de bancă). În cazul facilităţii
neangajante, banca nu îşi asumă niciun risc, intrucat nu are o expunere reală faţă
de clientul respectiv şi, din acest motiv, nu trebuie să constituie provizion în caz
de neexecutare a obligaţiilor clientului. Dar un astfel de montaj juridic poate
revela o condiţie pur potestativă stipulată în favoarea băncii, cu consecinţa
nulităţii si, in plus, contravine dispoziţiilor art. 2193 Cciv care exclud facilitatea
neangajantă, din moment ce banca „se obligă să ţină la dispoziţia clientului” o
sumă de bani pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată. Spre
deosebire de facilitatea neangajantă, facilitatea angajantă nu este scutită de
constituirea de provizioane pentru acoperirea riscului de neplată din partea
clientului.
§5. Închirierea casetelor de valori

13. Închirierea casetelor de valori este un contract complex care grefează

elemente ale locaţiunii pe structura unui contract de depozit. Locator al casetei-
depozitar (prestator) este o instituţie de credit sau o altă entitate autorizată
pentru o astfel de activitate.
Principala obligaţie a prestatorului este asigurarea unei încăperi adecvate şi
sigure în care să fie depozitate şi păstrate valorile clientului, ceea ce implică
asigurarea integrităţii casetei. Deşi nu rezultă expres din lege, este evident că
prestatorul răspunde şi de asigurarea integrităţii conţinutului casetei, din
moment ce prestatorul, el însuşi, este ţinut să încheie o asigurare de bunuri
având ca obiect chiar aceste valori. Suntem în prezenţa unei răspunderi agravate
a prestatorului, mai severă decât cea stabilită pentru un depozitar obişnuit.
Prestatorul va fi îndreptăţit la o remuneraţie (chirie), precum şi la rambursarea
costurilor aferente, inclusiv a eventualelor prime de asigurare.
Prestatorul nu devine proprietar al valorilor depuse în casetele de valori, ci el îşi
păstrează calitatea de detentor, pe toată perioada închirierii.
La o primă vedere, nu se cere identificarea bunurilor depuse în caseta de valori,
printr-un eventual inventar sau proces-verbal de predare-primire. Cu toate
acestea, întrucât valorile urmează a fi asigurate, precum şi pentru că există
posibilitatea de pieire fortuită, pentru care prestatorul va fi obligat la daune, este
utilă identificarea şi evaluarea bunurilor sau valorilor depuse în caseta de valori.
Părţile pot, în plus, să declare în contract cuantumul în bani al valorilor depuse
sau, după caz, valoarea artistică, numismatică, istorică etc. a valorilor şi starea
lor materială de la data depunerii, elemente care vor putea fi luate în considerare
la încheierea asigurării sau la stabilirea despăgubirilor pentru piere fortuită sau
deteriorare.
Valorile depuse în casete la bănci sunt nu numai pecuniare, ci şi istorice,
culturale, ştiinţifice sau chiar sentimentale.
Oricare dintre clienţii-titulari ai unor valori depuse în casete de valori va putea
cere deschiderea casetei, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel. Prin contract
poate fi convenită o cheie a prestatorului şi o cheie a clientului, privată, numai
cu cele două chei reunite urmând a se deschide caseta.
În caz de deces al unuia dintre locatori, care folosea împreună cu aceştia caseta
pentru depozitare sau păstrare de valori, prestatorul consimte la deschiderea
casetei doar cu acordul tuturor celor îndreptăţiţi (cotitularii supravieţuitori şi
moştenitorul celui decedat); dacă nu există acest acord unanim, se poate cere
instanţei să stabilească condiţiile deschiderii casetei.
Similar decesului persoanei fizice, soluţia deschiderii casetei de valori pentru
persoana continuatoare se aplică şi în cazul încetării sau reorganizării persoanei
juridice. Poate solicita deschiderea casetei administratorul judiciar sau
lichidatorul. Textul legal este, însă, incomplet. În caz de continuare a activităţii
debitorului care şi-a declarat intenţia de reorganizare, activitatea sa este condusă
de administratorul special, şi nu de administratorul judiciar; în plus, persoana
juridică poate înceta şi pentru alte motive decât falimentul, cum ar fi lichidarea
urmată dizolvării sau nulităţii persoanei juridice, caz în care aceasta îşi exercită
capacitatea juridică prin lichidator, şi nu prin lichidator judiciar.
Dacă se împlineşte termenul închirierii şi titularul nu se prezintă la deschiderea
voluntară a casetei nici după expirarea unui termen de 3 luni de la notificarea
adresată lui de prestator (notificarea se face pe adresa ultimului domiciliu
cunoscut sau sediu al titularului adus la cunoştinţa prestatorului), prestatorul
poate cere instanţei pe calea urgentă şi sumară a ordonanţei preşedinţiale să îl
autorizeze să deschidă caseta de valori.
Deschiderea casetei se face în prezenţa unui notar public. Prestatorul este ţinut
să ia măsuri prudente şi diligente de păstrare a integrităţii valorilor. Instanţa
poate stabili şi: a) măsuri de conservare a bunurilor găsite în casetă; b) vânzarea
bunurilor găsite în casetă şi utilizarea sumelor obţinute pentru acoperirea chiriei,
a cheltuielilor făcute de depozitar şi acoperirii prejudiciilor cauzate acestuia,
dacă este cazul.
Legea nu precizează ce se întâmplă după deschiderea forţată a casetei de valori
şi, eventual, după executarea măsurilor dispuse de instanţă. Ar fi fost importante
unele precizări, întrucât trebuie ştiut care va fi regimul valorilor găsite în casetă
şi nerevendicate. Banca, din proprie iniţiativă, poate încearcă identificarea unor
beneficiari, alţii decât titularul negăsit. Dacă nu reuşeşte, atunci va putea declara
acele bunuri sau valori drept lucruri părăsite (res derelicte), urmând a aplica
regimul juridic al acestora. Dacă, însă, valorile sunt importante din punct de
vedere cultural, istoric, artistic, numismatic etc., ele vor putea fi remise
muzeelor, arhivelor sau autorităţilor în domeniu.
Operaţiunile de închiriere de casete de valori pot pune în coliziune secretul
bancar cu interesul fiscului sau al altor creditori de a urmări silit bunurile din
patrimoniul debitorului lor care şi-a depus anumite valori în casete la bănci. De
asemenea, operaţiunea ar putea intra în coliziune cu reglementările relative la
prevenirea spălării banilor, a finanţării operaţiunilor teroriste, a corupţiei şi
evaziunii fiscale, precum şi cu reglementările relative la declararea averilor
demnitarilor. Acestea pot fi, în condiţiile legii speciale, motive temeinice de
deschidere forţată a casetelor de valori.