1.

Analiza situaţiei monetare pe baza componentelor masei monetare

Analiza structurii şi evoluţiei diferitelor componente ale masei monetare este subordonată proiectării
politicii monetare viitoare, remarcându-se, în ultimele decenii, o linie de conduită favorabilă aplicării
unor metode cantitative de dimensionare şi dirijare a acesteia. Metodele respective constituie un
amestec de modele neokeynesiste şi monetariste. Generalizarea în practică monetară a cursurilor
flotante a condus la reconsiderări în teoria şi practica monetară. Schimbările monetare s-au asociat cu
fenomene economice şi sociale de o maximă virulenţă, ca recesiunea, inflaţia şi şomajul, fenomene greu
de controlat şi stăpânit prin mecanismele monetare instituite după cel de-al doilea război mondial.
Monetariştii, în special cei din SUA, reprezentaţi de Şcoala din Chicago, continuă să susţină rolul
dominant al instrumentelor monetare și să susțină că influenţarea economiei este posibilă numai printr-
o politică monetară directă şi incisivă. Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia se
realizează folosind anumiţi indicatori, integraţi într-un model de analiză monetară de natură să explice şi
să orienteze procesele şi politica monetară. Indicatorii monetari trebuie să reliefeze dinamica masei
monetare şi structura ei, să permită evaluarea conexiunilor între procesele monetare şi cele economice.
Intr-un asemenea context, monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii. Intr-o primă
categorie sunt incluşi indicatorii care oferă informaţii privind estimarea evoluţiei masei monetare şi care
exprimă caracterul politicii monetare ca fiind expansionistă sau restrictivă. Cea de-a doua categorie
include indicatorii care oferă informaţii privind estimarea efectelor exercitate de politica monetară
asupra celei economice, ei exprimând în acest caz obiectivele politicii monetare. Unii specialişti fac
distincţie în cadrul acestei din urmă categorii de indicatori, între cei care exprimă obiectivele pe termen
scurt de cei care exprimă obiectivele pe termen lung ale politicii monetare. Primii sunt consideraţi
indicatori propriu-zişi, oferind informaţii atât despre caracterul evoluţiei masei monetare, cât şi despre
obiectivele pe termen scurt urmărite de autorităţile monetare pentru influenţarea proceselor
extramonetare. Cei din urmă sunt consideraţi indicatori economici, ei reflectând legătura dintre
obiectivele politicii monetare şi scopurile politicii economice generale. Utilizarea acestor două categorii
de indicatori este necesară şi posibilă în condiţiile în care în economia unei ţări funcţionează o piaţă
financiar-monetară dezvoltată şi complexă. In schimb, în economiile cu procese monetare relativ simple,
unde relaţiile monetare şi structura financiarbancară sunt puţin diversificate, opţiunea pentru utilizarea
unei singure categorii de indicatori, care să exprime atât caracterul, cât şi obiectivele politicii monetare,
este o soluţie unanim acceptată. In practica monetară din ţările dezvoltate principalii indicatori ce
reflectă atât caracterul cât şi obiectele politicii monetare sunt: rata dobânzii; agregatele monetare. In
zilele noastre, predomină practica utilizării agregatelor monetare. Această realitate se explică prin faptul
că utilizarea ratei dobânzii, ca indicator monetar, are o serie de limite generate de o mulţime de factori
cum ar fi: - influenţa intensă a factorilor nemonetari asupra nivelului, structurii şi evoluţiei ratei
dobânzii; - decalajul în timp cu care se manifestă interacţiunea dintre rata dobânzii şi unele procese
economice fundamentale cum sunt cele privind economiile şi investiţiile; - unele procese economice
sunt influenţate de nivelul previzibil al ratei dobânzii şi nu de cel efectiv, ceea ce este dificil de exprimat,
cu mijloace statistice; - slaba reacţie, adeseori, a ratei dobânzii la măsurile de politică monetară; -
insuficienţa sau slaba dezvoltare a pieţelor financiar-monetare din unele ţări, caz în care rata dobânzii se
fundamentează pe criterii administrative şi drept urmare are o importanţă redusă ca instrument de
politică monetară şi, implicit, ca indicator monetar. Demn de remarcat este însă că, utilizarea cu
prioritate, a agregatelor monetare, nu exclude folosirea ratei dobânzii în analiza monetară, inclusiv
pentru aprecierea caracterului politicii monetare promovate de autorităţi. Creşterea masei monetare
are ca efect, dacă aceasta depăşeşte rata de creştere a produsului intern brut, o reducere a nivelului
dobânzii, fapt ce stimulează investiţiile, ieftinind creditul şi, deci, cererea totală. In consecinţă, utilizarea
agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se poate dispensa de folosirea în acelaşi scop
şi a ratei dobânzii. De altfel, numeroase modele de analiză monetare elaborate până în prezent,
îndeosebi cele de natură keynesistă şi neokeynesistă, cuprind ambele variabile, adică atât rata dobânzii
cât şi agregatele monetare. In genere, agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a
produselor monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor economici, financiari şi nefinanciari.
In consecinţă, ele încorporează, atât mijloacele de plată deţinute de agenţii financiari rezidenţi, cât şi
plasamentele financiare susceptibile de a fi transformate cu uşurinţă şi rapiditate în instrumente de
plată, fără riscul pierderii de capital. Într-un asemenea context, în funcţie de gradul de integrare a
diferitelor active în structura masei monetare, s-au cristalizat agregatele simbolizate cu M1 , M2, , M3 şi
L, în care: - M1, include toate mijloacele de plată sub forma monedei efective şi depunerile în conturile
curente, adică partea cea mai activă a masei monetare. Mai este cunoscut şi prin denumirea de
lichiditate primară; - M2, care încorporează, în plus faţă de M1 şi ansamblul plasamentelor la termen şi
în vederea economisirii, susceptibile de a fi mobilizate şi transformate în lichidităţi prin emisie de cecuri
cu preaviz. Această componentă este cunoscută sub denumirea de qvasimonedă sau lichiditate
secundară; - M3, asimilează, în plus faţă de M2, şi alte active cu grade diferite de lichiditate şi în
structura cărora pot fi incluse certificatele de depozit, bonurile de casă, conturile de economii pe termen
mediu, alte titluri emise de agenţii economici pe piaţa financiar-monetară; - componenta L înglobează,
de regulă, titluri emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transferate mai rapid sau mai
lent în lichidităţi. Cu toate că agregatele monetare diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de
dezvoltare a pieţei financiare, de conceptele şi politicile care domină scena monetară, totuşi ele au
anumite caracteristici comune. Ţinând seama de acest adevăr, de nimeni contestat, specialiştii au
împărţit agregatele monetare în:
- moneda primară (baza monetară sau moneda de rezervă). Aceasta reprezintă moneda emisă şi
controlată de banca centrală. Se estimează ca diferenţă dintre totalul activului şi pasivele nemonetare
din bilanţul acestei instituţii. Activul băncii de emisiune reflectă, în principiu, modalităţile prin care
aceasta creează monedă şi anume: prin distribuirea ei în mod direct de credite băncilor comerciale, altor
instituţii de credit şi tezaurului, prin reescontarea efectelor comerciale şi a celor publice. In ce priveşte
pasivul, acesta relevă mărimea şi repartizarea pe deţinători a monedei primare. Modul de definire a
agregatelor monetare din această grupă cunoaşte mai multe variante în funcţie de concepţia mai
cuprinzătoare sau mai restrânsă în ceea ce priveşte moneda primară. Felul diferit de combinare a
elementelor din activul şi pasivul bilanţului poate determina unele deosebiri în evaluarea cantităţii de
monedă primară, în funcţie de luarea în calcul şi a mijloacelor în decontare sau a rezervelor de casă. De
asemenea, în definirea monedei primare este necesară luarea în considerare şi a rolului creator de
monedă al tezaurului. Modul concret de definire a monedei primare diferă de la o ţară la alta şi în
funcţie de metoda adoptată în analiza variaţiilor agregatelor monetare. In general, se operează cu doi
factori determinanţi: modificarea bazei monetare şi multiplicatorul creditelor. Din aceste considerente,
de exemplu în practica SUA, baza monetară este divizibilă în monedă primară împrumutată şi monedă
primară neîmprumutată, fapt ce oferă informaţii suplimentare privind creaţia şi agregarea monetară.
Informaţiile respective stau la baza fundamentării necesarului de monedă scripturală creată de băncile
comerciale.
- moneda ca mijloc de plată, respectiv masa monetară în sens restrâns, care cuprinde produsele
monetare, respectiv mijloacele de plată create de banca centrală şi celelalte bănci şi instituţii financiare.
Agregatele monetare din această categorie sunt considerate ca reprezentând atât caracterul politicii
monetare, cât şi obiectivele politicii monetare, respectiv acţiunea şi efectele acesteia asupra proceselor
economice reale;
- moneda ca avuţie netă care include, în plus de produsele monetare menţionate, activele financiare
care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma mai rapid sau mai
lent în lichidităţi. Agregatele din această grupă exprimă numai obiectivele politicii monetare. Opiniile
privind conţinutul şi puterea de reflectare a realităţii de către agregatele monetare sunt foarte diferite.
Astfel, relativa stabilitate a agregatului M1, exprimată de rata constantă de creştere a vitezei de
circulaţie a componentelor sale, în paralel cu existenţa unei bune corelări a evoluţiei sale cu rata inflaţiei
şi cu cea a produsului intern brut, i-a determinat pe mulţi specialişti să-l considere ca indicator de bază
pentru urmărirea efectelor măsurilor curente de politică monetară asupra activităţii economice viitoare.
Stabilitatea lui M1 a fost întreruptă brusc după 1980, odată cu introducerea în structura sa a
disponibilităţilor din conturile la vedere purtătoare de dobânzi. Odată cu introducerea acestora în
structura lui M1, situaţia activelor care pot fi în mod corect identificate cu moneda şi care reprezintă cel
mai lichid mijloc de plată a devenit foarte complicată. Aceste inovaţii au alterat relaţia dintre activele
nepurtătoare de dobânzi, incluse în M1 şi cele purtătoare de dobânzi incluse în M2, combinând
disponibilităţile active tranzacţionale cu cele inactive, care îmbracă forma economiilor. Crearea acestor
produse a condus la interpretări diferite asupra structurii lui M1, respectiv asupra performanţelor sale ca
indicator monetar. Astfel, au fost formulate mai multe păreri, unele dintre ele concretizându-se în
construirea de noi agregate monetare. Majoritatea specialiştilor susţin ideea potrivit căreia
componentele purtătoare de dobândă ale lui M2 sunt bune înlocuitoare ale setului mai restrâns de
active din M1 şi, pe această bază, s-a concluzionat că M2 este în prezent cel mai sugestiv agregat
monetar. De exemplu, economiştii Belangio şi Chalfaut susţinând ca noile conturi purtătoare de dobânzi
funcţionează mai mult drept conturi de economii decât conturi tranzacţionale, că îndeplinesc, mai ales,
o funcţie de economisire şi nu de mijloc de plată, au propus un indicator mai restrâns decât M1,
denumit M1A, care sa includă numerarul şi depozitele la vedere nepurtătoare de dobândă. De
asemenea, economiştii Swafford şi Whitney sunt de părere că în măsura in care conturile la vedere
purtătoare de dobânzi reprezintă o proporţie din ce in ce mai mare din activele lui M1, acest agregat ar
putea fi influenţat de motivaţii tranzacţionale şi de economisire în egală măsură. În plus, ei au propus
constituirea unui nou agregat monetar care include o gamă mai largă de active şi anume:
-numerarul;
-depunerile la vedere nepurtătoare de dobânzi;
-depunerile la vedere purtătoare de dobânzi;
-depunerile spre economisire la termen;
Economistul Barnett subliniază necesitatea utilizării unor agregate monetare ponderate, motivând că
activele individuale incluse in M1 şi M2 şi în agregatele mai cuprinzătoare de genul M3 şi L, posedă
grade diferite de lichiditate în funcţie de dobânda pe care o aduc. În opinia sa, dacă au grade diferite de
lichiditate ar trebui ponderate diferit înainte de a fi însumate. Formalizând aceste argumente a construit
o serie de agregate monetare divizionare. Utilizarea agregatelor monetare divizionare în analizele
monetare presupune ponderarea diferitelor active care sunt grupate în cadrul unui agregat sau altul prin
luarea în considerare a diferenţelor dintre rata dobânzii la un plasament clasic (obligaţiuni pe termen
lung) şi rata dobânzii pe fiecare activ. Cu cât este mai mare diferenţa între ratele dobânzii cu atât mai
mare este şi gradul de lichiditate al unui activ monetar sau altul. Cel mai mare ecart, şi deci cea mai
mare lichiditate, apare pentru numerar, la care rata dobânzii este zero. În zilele noastre, se practică
două modalităţi de agregare: agregarea în sumă simplă şi agregarea prin ponderare. Agregarea în sumă
simplă oferă aceeaşi pondere atât numerarului, cât şi depozitelor aflate în diferite conturi. Astfel de
ponderi sunt, însă, justificate numai dacă activele sunt perfect substituibile, de pildă numerarul şi
depozitele la vedere în conturi nepurtătoare de dobânzi. Aplicarea acestui procedeu la M1 – care
cuprinde numerarul şi depozitele la vedere – a fost corectă atâta vreme cât pentru aceste depozite era
interzisă bonificarea de dobânzi. După 1980, însă această restricţie a fost treptat ridicată, în prezent
pentru majoritatea acestor depozite băncile bonifică dobânzi foarte apropiate de cele la depozitele la
termen şi de economii, incluse în M2. În aceste condiţii, însumarea directă a diferitelor categorii de
active din M1, poate conduce la erori. Agregarea prin ponderare oferă ponderi diferite activelor
deţinute în diferitele categorii de depozite. Aceste ponderi trebuie să fie cu atât mai mici cu cât dobândă
bonificată la categoria respectivă de active este mai mare.

2. Dobânda şi rolul sǎu în economia de piaţă

Frecvent, în sens restrâns, dobânda este definită ca fiind preţul plătit de către debitor creditorului său
pentru dreptul de folosinţă a capitalului împrumutat. Dobânda poate fi considerată şi excedentul de
valoare nou creată ce revine sub formă de venit oricărui capital avansat într-o activitate economică. De
asemenea, dobânda este apreciată ca fiind produsul (randamentul) anual al capitalului, plata sau chiria
pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare. O privire atentă a acestor definiţii succinte
relevă că dobânda este un fenomen complex în a cărui evoluţie se întrepătrund numeroase interese: ale
deponenţilor, ale solicitanţilor de capital de împrumut, ale băncilor şi instituţiilor financiare, dar şi ale
economiei naţionale în ansamblul ei. Sintetizând, afirmǎm cǎ prin noţiunea de dobândǎ se desemneazǎ
acea parte din valoarea nou creatǎ încasatǎ de creditor drept preţ al capitalului de împrumut, temporar
cedat. Se exprimǎ în procente faţǎ de suma împrumutatǎ şi poartǎ denumirea de ratǎ a dobânzii (p), al
cǎrei nivel este dat
de relaţia:
D
p= ×100
C
, unde: D – dobânda cuvenitǎ; C – capitalul împrumutat.
În economia de piaţǎ, mǎrimea dobânzii se stabileşte în funcţie de cererea şi oferta de capital
de împrumut, fiind influenţatǎ de o serie de factori economici şi politici, cum ar fi: rata medie a
profitului, ritmul inflaţiei, volumul ofertei de bunuri şi servicii, mǎrimea capitalurilor disponibile şi
a celorlalte disponibilitǎţi mobilizate şi capitalizate prin aparatul bancar, fazele ciclului economic,
gradul de dezvoltare a reţelei bancare, riscul pentru cel ce acorda capital de imprumut, durata
creditului.
Unii dintre factorii amintiţi influenţeazǎ cererea de capital, alţii oferta, iar alţii atât cererea
cât şi oferta.
• Rata dobânzii este în strânsă legatură cu rata profitului, trebuind sa fie mai mică decat aceasta. In
caz contrar, întreprinzatorii nu vor angaja credite, deoarece din valorificarea lor prin investiţii ar
trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult pentru a plăti dobânda, ceea ce ar face
nerentabilă activitatea lor.
• Cererea şi oferta de capital de împrumut este un factor cu acţiune amplă şi directă asupra ratei
dobânzii. Dacă presupunem că avem situaţia unei pieţe cu concurenţă perfectă, creşterea cererii de
capital atarge o ridicare a ratei dobânzii, şi invers; nivelul dobânzii, în urma confruntării cererii şi
ofertei de capital este dat de punctul de intersecţie dintre curba cererii şi ofertei de capital de
împrumut. Punctul de intersecţie unde cererea este egală cu oferta determină dobânda de echilibru.
• Riscul pentru cel ce acordă capitalul de împrumut este un alt factor care influenţează nivelul
dobânzii. Cu cât posibilitatea returnării capitalului de împrumut este mai mare, cu atât riscul este
mai mic şi rata dobânzii mai redusă. Dimpotrivă, cu cât riscul este mai mare, cu atât şi dobânda este
mai ridicată.
• Inflaţia, de regulă, determină majorarea ratei dobânzii, în vederea compensării reducerii puterii de
cumparare a banilor. Inflaţia însă, poate duce şi la sporirea ofertei capitalului de împrumut, având în
acest caz ca efect tendinţa de scădere a ratei dobânzii.
• Politica guvernului poate influenţa într-un sens sau altul evoluţia ratei dobânzii. Atunci când pe
piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care acţionează în direcţia creşterii ratei
dobânzii, guvernul poate interveni în sensul stopării acestui proces, stabilind un plafon maxim al
ratei dobânzii. Efectele pot fi însă contradictorii. Solicitanţii de credite îşi vor spori cererile în
condiţiile unei dobânzi mai reduse, ofertanţii însă care se văd descurajaţi de reducerea ratei dobânzii
vor micşora oferta de credit, ceea ce se va concretiza într-o cerere de credite de împrumut
nesatisfacută, în condiţiile în care există disponibilităţi băneşti în economie.
• Rata dobânzii depinde şi de conjunctura economică. În perioadele de relansare economică, pentru
stimularea investiţiilor, rata dobânzii scade, în timp ce în perioade de recesiune aceasta creşte.
Dobânda are un rol important în mecanismul de funcţionare a economiei, îndeplinind următoarele
funcţii:
• influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i către destinaţiile care asigură
folosirea lor cea mai eficientă;
• pârghie de stimulare atât a populaţiei, cât şi a firmelor în economisirea unei părţi din venituri;
• modalitatea de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit
normal;
• pârghie de redistribuire a venitului. Dobânda este o pârghie economică deosebit de importantă
folosită de stat sau de diferite grupuri în orientarea activităţii economice.

4.2.2 Formele dobânzii

În economiile moderne există o pluralitate de rate ale dobânzilor. Dintre acestea, pot fi
amintite următoarele: rata nominală (rata monetară observată pe piață); rata reală (rata nominală
corectată cu rata inflației); rata „naturală” (rata care este neutră în raport cu preţurile de pe piaţa
bunurilor şi serviciilor sau, altfel spus, rata la care cererea şi oferta de pe piaţa „reală” sunt egale);
rata de capitalizare (factorul cu care se înmulțește o sumă de bani actuală pentru a determina
valoarea sa viitoare); rata de actualizare (divizorul la care se împarte o sumă de bani viitoare pentru
a stabili valoarea sa actuală); rata ex ante (rata anticipată ponderată cu probabilitatea de a o obține);
rata ex post (rata de modificare a mărimii averii pe care o provoacă o decizie deja luată); rata brută
(rata calculată înainte de plata impozitului); rata netă (rata calculată după plata impozitului); rata
activă (rata aferentă creditelor acordate); rata pasivă (rata aferentă împrumuturilor primite); etc.
Toate aceste rate sunt diferenţiate în funcţie de pieţele de capital pe care se practică (piaţa
interbancară, piaţa creditului, bursele de valori, de fonduri sau de efecte, piaţa titlurilor de stat,
europieţele etc.), precum şi de „maturitatea” instrumentelor de credit respective. Pentru același tip
de instrumente de credit, între ratele aferente unor scadențe mai lungi și cele aferente unor scadențe
mai scurte există o anumită legătură, însă aceasta nu este una de strictă proporționalitate. Teoretic,
ratele pe termen lung sunt medii geometrice ale ratelor pe termen scurt observate pînă în momentul
respectiv şi ale ratelor pe termen scurt anticipate pentru toate perioadele scurte viitoare cuprinse în
perioada lungă considerată.
Deși este foarte diversificată, gama ratelor dobânzii comportă totuși o rată „directoare”, în
jurul căreia se articulează celelalte rate. Cu alte cuvinte, pluralitatea ratelor observate pe piață
reflectă într-un mod neunivoc o anumită rată directoare, cum ar fi, de exemplu, rata dobânzii de
politică monetară stabilită de către banca centrală. Ca urmare, această multitudine de rate poate fi
redusă la ceea ce în mod teoretic se numeşte „nivelul general al ratei dobânzii”. Şi, de fapt,
majoritatea teoreticienilor utilizează acest procedeu reducţionist, deşi evaluările lor cu privire la
dinamica mărimilor economice respective diferă în funcţie de modul de alegere a ratei directoare şi
de modalităţile diferite în care analizează factorii care determină ratele dobânzii observate.
Diversitatea activităţii economice, precum şi tipologia creditorilor şi debitorilor antrenează diferite
forme ale dobânzii. Există mai multe criterii în funcţie de care se face analiza tipurilor de dobânzi.
4.2.2.1. Formele dobânzii în sens larg
Sensul larg al dobânzii decurge din înţelegerea funcţiilor specifice ale întreprinzătorului comparativ
cu cele ale proprietarului de capital bănesc (profit versus dobândă).
Formele dobânzii în sens larg sunt, de regulă, următoarele:
• dobânda pe piaţa monetară – se aplică împrumuturilor pe termen scurt, împrumuturilor contractate
între bănci (între băncile comerciale şi banca de emisiune);
• dobânda de referinţă (dobânda de politică monetara). Dobânda de referinţă a BNR se calculează ca
medie ponderată cu volumul tranzactiilor, între dobânda la depozitele atrase de BNR şi vânzările
reversibile de titluri de stat efectuate de aceasta în luna anterioară celei pentru care se face anunţul;
• dobânda percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ – taxa de scont comercială
(taxa privată a scontului). Această taxă este dobânda la care băncile comerciale scontează cambiile
prezentate de întreprinzatori, şi la care se acordă credite acestora. În condiţii normale, rata dobânzii
percepută de banca centrală este mai mică decât rata dobânzii încasate de băncile comerciale. Prin
manevrarea dobânzii de referinţă, banca centrală poate acţiona asupra volumului creditelor în
economie, asupra balanţei de plăţi externe, asupra atragerii de capitaluri străine.
Reducerea dobânzii de referinţă antrenează o reducere corespunzătoare a dobânzilor bancare,
stimulează activitatea productivă şi iniţiativa de a investi;
• dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii financiare. Ea constă din dobânda
bancară de bază (dobânda de refinanţare) plus un agio, plusul respectiv fiind stabilit în funcţie de
tipul de credit şi de situaţia economică a debitorului;
• dobânda aplicată între întreprinzatori se referă la dobânda practicată la vânzarea mărfurilor pe
datorie (creditul comercial);
• dobânzi corelate ca marime pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pe termen scurt şi
mediu, dobânzi pentru depozitele la vedere şi la termen consituite la bănci, la casele de economii;
• dobânzi pe piaţa obligaţiunilor, tipice pentru plasamentele pe termen lung;
• dobânda practicată pentru titluri guvernamentale şi alte efecte de comerţ emise de societăţi
comerciale;
• dividendul sau alte forme de remunerare procentuală pentru acţiunile deţinute la societăţile pe
acţiuni.
4.2.2.2. Dobânda activă – dobânda pasivă. Marja dobânzii
Din punct de vedere al băncii, se disting:
• dobânda bonificată (dobânda pasivă);
• dobânda percepută (dobânda activă).
Dobânda pasivă reprezintă nivelul dobânzii cu care sunt remunerate disponibilităţile băneşti ale
celor care şi-au constituit depozite bancare. În general, dobânda bonificată este
mai scazută decât dobânda percepută la credite.
Factorii care influenţează nivelul acestei dobânzi sunt:
• rata inflaţiei;
• dobânda de referinţă;
• ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.
Dobânda activă exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care beneficiază de creditele
acordate.
Factorii de influenţă ai acestei dobânzi sunt:
• erodarea monetară;
• nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare;
• gradul de risc;
• profitul bancar;
• rezerva minimă obligatorie.
Creditele şi, respectiv, depozitele clienţilor nu sunt singurele posturi din bilant care presupun calcul
de dobândă (activă, respectiv pasivă).
Dobânda activă pentru fiecare post de activ se calculează astfel:
Dobânda activă = venit indicator/valoare absolută indicator
Dobânda activă totală se calculează ca medie ponderată între valorile absolute ale indicatorilor de
activ şi dobânzile lor active corespunzatoare.
Rata dobânzii active reprezintă nivelul procentual la care banca dă cu împrumut o sumă de bani
(rata de bază + marja de profit”spread”).
Dobânda pasivă totală se calculează ca medie ponderată între valorile absolute ale indicatorilor de
pasiv şi dobânzile lor pasive corespunzatoare.
Rata dobânzii pasive reprezintă nivelul procentual la care banca ia cu împrumut o sumă de bani.
Marja dobânzii
Marja dobânzii (ecart sau spread) reprezintă diferenţa între rata dobânzii active şi rata dobânzii
pasive. Pentru stabilirea rezultatelor financiare ale băncii, marja dobânzii trebuie influenţată cu alte
elemente de venituri (ex: comisioane de încasat) sau de cheltuieli (ex: comisioane plătite, cheltuieli
de interes general, cheltuieli administrative, provizioane).
Ca indicator care exprimă relaţia directă dintre depozitele constituite de clienţi (ca principală sursă
de acordare de împrumuturi bancare) şi credite, se poate calcula marja dobânzii credite / depozite.
Această marjă reprezintă diferenţa dintre dobânda medie la creditele acordate şi dobânda medie
bonificată depozitelor constituite.
4.2.2.3. Dobânda nominală – dobânda reală
Odată cu trecerea la economia de piaţă rolul dobânzii a fost reconsiderat şi pus în legatură cu rata
inflaţiei.
Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei, se realizează distincţia
între dobânda nominală şi dobânda reală.
Rata reală a dobânzii, cea care exprimă creşterea puterii de cumpărare actuale, se obţine după
ajustarea ratei nominale prin inflaţie. Corelaţia dintre cele două rate se realizează prin expresia
cunoscută sub denumirea “efectul Fisher”:
(1+ i) = (1+ r)(i +π ), unde notaţiile au următoarea semnificaţie:
i – rata nominală a dobânzii
r – rata reală a dobânzii
π - rata inflaţiei.
Nivelul ratei dobânzii reale este influenţat de o serie de factori:
• presiunea fiscală în economie;
• deficitul bugetar;
• cursul de schimb;
• balanţa comercială şi de plăţi.
Înregistrarea unei dobânzi reale pozitive este rezultatul practicării unor dobânzi înalte în termeni
nominali, ceea ce semnifică, de asemenea, credite scumpe şi investiţii nerentabile.
Dobânda real negativă se manifestă atunci când rata nominală a dobânzii nu acoperă rata inflaţiei.
Astfel de dobânzi îi avantajează pe debitori şi conduce la scăderea încrederii populaţiei în moneda
naţională
4.2.2.4. Dobânda simplă – dobânda compusă
Din punct de vedere al perioadei pe care se acordă creditul şi al capitalizării dobânzii se poate face
distincţia între dobânda simplă şi dobânda compusă.
• Dobânda simplă se calculează în cazul în care perioada analizată este mai mică de un an, iar
dobânda nu este capitalizată.
Dobânda simplǎ este preţul plătit de debitor pentru suma împrumutatǎ, pe durata
împrumutului, calculatǎ cu ajutorul relaţiei:
C×t× p
D=
360× 100
, unde: t este durata împrumutului, exprimatǎ în zile.
Dobânda compusǎ este preţul plǎtit de debitor pentru suma împrumutatǎ, reprezentând
capitalul plus dobânda capitalizatǎ pe durata împrumutului. De regulǎ, se calculeazǎ la creditele
care au o scadenţǎ mai mare de un an. Dobânda calculatǎ la finele fiecǎrui an se adaugǎ la capitalul
împrumutat, noua sumǎ a acestuia intrând în calculul dobânzii pe anul urmǎtor.
Altfel spus, un leu imprumutat azi devine dupǎ un an:
(1+i) = k, unde:
i – rata anualǎ a dobânzii (%), iar k – factorul de multiplicare.
În consecinţǎ, un capital iniţial Co devine dupǎ un anumit numǎr „n” de ani un capital Cn,
potrivit relaţiei:
Cn=C0× K n
4.2.2.5. Dobânda brută – dobânda netă
Dobânda brută este cea calculată înainte de deducerea unui impozit la sursă sau a impozitului
anticipat.
Dobânda netă decurge din dobânda brută, prin corectarea acesteia cu rata taxelor şi a impozitelor.
4.2.2.6. Dobânda de bază
Rata de bază a dobanzii poate fi considerată acea rată fixată de către o bancă în condiţii medii date,
care apoi serveşte ca termen de referinţă pentru calcularea celorlalte rate în jurul celei de bază. În
Anglia şi în lume este cunoscută ca rata LIBOR (London Interbank Offered Rate), rata de referinţă
zilnică practicată pe piaţa londoneză de către băncile de prim rang care oferă fonduri, respectiv rata
dobânzii pe care o percep pentru acordarea de împrumuturi băncilor.
4.2.2.7.Dobânda medie
Pentru analiza consolidată a dobânzilor la nivelul întregului portofoliu de active şi pasive se
calculează dobânzile medii.
Dobânda medie se calculează ca medie ponderată.
Dintre instrumentele curente de analiza a dobanzilor medii se pot aminti :
• Ratele medii ale dobânzilor practicate de instituţiile de credit pentru activele / pasivele bilanţiere
curente (raportare lunară transmisă către BNR);
• Ratele medii ale dobânzilor practicate de instituţiile de credit pentru creditele/depozitele noi
(raportare lunară transmisă către BNR);
• GAP – analiza marjelor de dobândă ca diferenţă între dobânda medie a activelor sensitive şi
dobânda medie a pasivelor sensitive. Activele sensitive sunt activele care fructifică dobânda
variabilă. Pasivele sensitive sunt pasivele care bonifică dobânzi variabile.
4.2.3. Formele dobânzii asociate creditului bancar
Mărimea ratei dobânzii diferă în funcţie de natura operaţiunilor de creditare, de durata
împrumutului, de aspectele cantitative şi calitative ale creditului.
Se disting următoarele forme ale dobânzii la creditul bancar:
4.2.3.1. Dobânda fixă – dobânda variabilă – dobânda mixtă
Diferenţa majoră dintre cele două tipuri de dobândă este reprezentată de modificarea sau nu a nivelului
acesteia pe parcursul perioadei de rambursare a creditului. Dacă dobânda fixă rămâne neschimbată
până la lichidarea creditului, dobânda fluctuantă se modifică în funcţie de indicii monetari
interni/internaţionali şi de politica de pe piaţa bancară.
4.2.3.2 Dobănda standard – dobănda negociată
Dobânda standard reprezintă dobânda stabilită conform reglementărilor interne ale fiecărei bănci.
Aceasta depinde de tipul creditului acordat, performanţa financiară a clientului, perioada de
acordare a împrumutului şi valuta creditului.
În funcţie de indicatorii economico-financiari care caracterizează situaţia clientului, de volumul
plăţilor efectuate de acesta prin bancă, de eventualele dificultăţi întâmpinate în derularea activităţii
curente, se pot negocia niveluri scăzute ale ratei dobânzii (dobânda particulară).
4.2.3.3. Dobânda la creditele în lei – dobânda la creditele în valută
În funcţie de structura valutară a creditelor acordate, banca stabileşte niveluri diferite ale dobânzii:
dobânzi distincte pentru creditele în lei şi pentru creditele în valută.
4.2.3.4. Dobânda curentă – dobânda majorată – dobânda restantă
În funcţie de starea curentă a creditului, dobânda poate lua următoarele forme:
• dobânda curentă. Serviciul datoriei asociat creditului este 0, toate ratele sunt rambursate la timp,
nu există obligaţii restante. Dobânda se păstrează la nivelul iniţial stabilit în contractul de credit;
• dobânda majorată. Clientul înregistrează întârzieri la plata obligaţiilor scadente. Această dobândă
se percepe la soldul curent al creditului din momentul (sau dupa o anumită perioadă reglementată
intern) trecerii în conturile de restanţă a datoriilor neachitate;
• dobânda restantă - reprezintă dobânda penalizatoare percepută la soldul restant al creditului, din
momentul înregistrării acestuia în conturile de restanţă;
• dobânda creditelor din extrabilanţ. Creditele neperformante sunt şterse din bilanţul băncii şi
înregistrate în evidenţa extrabilanţieră. Dobânda calculată la soldul acestor credite reprezintă
dobânda extrabilanţieră.
4.2.3.5. Dobânda anuală efectivă (DAE) Dobânda anuală efectivă exprimă sub formă procentuală costul
total al unui credit. Acesta este un concept implementat pentru a permite consumatorilor să compare
uşor costul creditelor. Dacă întregul cost al creditului ar fi format doar din dobândă, atunci DAE ar fi
egală cu rata dobânzii. In realitate, băncile percep o serie întreagă de comisioane, care fac dificilă
compararea creditelor. Rolul DAE este tocmai de a aduce la acelaşi numitor comun toate costurile unui
credit. Mai precis, DAE transformă şi comisioanele aferente unui împrumut sub forma unei dobânzi. Cu
cât DAE este mai scazută, cu atat creditul este mai ieftin.

3. Creditarea societăților comerciale și a întreprinzătorilor particulari

6.2.1 Fundamentarea deciziei de creditare
Decizia de a acorda sau nu un credit are la bază capacitatea de rambursare, prezentă şi
viitoare, a clienţilor băncii. Pentru cuantificarea acesteia banca acţionează în două direcţii
concretizate în: analiza economico - financiară; analiza aspectelor nefinanciare.
Analiza economico - financiară vizează atât performanţele realizate în anii anteriori cât şi
proiecţiile financiare pentru perioadele viitoare şi are ca suport documentele contabile de sinteză,
cum sunt bilanţul contabil, contul de rezultate, raportările contabile periodice şi situaţiile financiare,
îndeosebi situaţia fluxurilor de lichidităţi. Cunoaşterea cât mai exactă a activităţii desfăşurată de
clienţi dă băncii posibilitatea să ofere acestora servicii şi produse financiare adecvate şi totodată să
ia măsurile corespunzătoare pentru diminuarea şi prevenirea riscurilor în vederea recuperării
creditelor şi încasării dobânzilor.
58
În baza datelor furnizate de bilanţul contabil şi contul de rezultate băncile stabilesc bonitatea
clienţilor folosind un sistem de indicatori grupaţi în:
- indicatori de structură: cifra de afaceri, capitalurile proprii, rezultatul exerciţiului, fondul
de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă, lichiditatea, solvabilitatea, gradul de
îndatorare, viteza de rotaţie;
- indicatori de performanţă: rentabilitatea, riscul financiar, rata valorii adăugate, ponderea
dividendelor în rezultatul net al exerciţiului.
Analiza aspectelor nefinanciare vizează credibilitatea clienţilor generată, în primul rând,
de calităţile morale şi profesionale ale managerilor agenţilor economici solicitanţi de credite, ale
principalilor asociaţi şi colaboratori. În al doilea rând, se are în vedere calitatea activităţii
desfăşurată de agenţii economici şi, îndeosebi, îndeplinirea obligaţiilor generate de relaţiile cu
partenerii de afaceri.
Evaluarea performanţelor agenţilor economici prezintă o deosebită importanţă pentru bancă
în analiza şi clasificarea portofoliului de credite. De fapt, prin această operaţie se pune în evidenţă
capacitatea agenţilor economici de a-şi onora datoriile la scadenţă. Stabilirea performanţelor
agenţilor economici se face diferenţiat de la o bancă la alta, în funcţie de o anumită strategie avută
în vedere. De pildă, Banca Comercială Română are în vedere, în evaluarea performanţelor clienţilor
săi, cinci categorii notate cu literele A, B, C, D, E. Performanţele se stabilesc pe baza unui punctaj
obţinut prin notarea criteriilor cuantificabile, influenţat cu rezultatul aprecierii criteriilor
necuantificabile.
În paralel cu analiza şi evaluarea performanţelor clienţilor, băncile fac aprecieri şi asupra
serviciului datoriei, care poate fi:
- bun, atunci când rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor se face la scadenţă sau
cu o întârziere de cel mult 7 zile;
- slab, în situaţia când rambursarea se întârzie cu până la 30 de zile;
- necorespunzător, atunci când ratele scadente şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere mai
mare de 30 de zile.
În fine, ţinând seama de nivelul performanţelor clienţilor şi natura serviciului datoriei,
băncile clasifică creditele în următoarele categorii:
- standard, acela care nu implică riscuri în administrarea datoriei;
- în observaţie, acordate unor clienţi cu performanţe foarte bune, dar care, temporar,
întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte rambursarea acestora;
- substandard, credite care prezintă un risc ridicat în ceea ce priveşte lichidarea datoriei;
- îndoielnice, care din punct de vedere al rambursării datoriei prezintă o stare de totală
incertitudine;
- pierdere, sunt cele mai neperformante credite pe care le poate înregistra o bancă, fapt care
presupune luarea unor măsuri deosebite în vederea lichidării lor.
6.2.2 Acordarea şi rambursarea creditelor
Băncile comerciale, prin natura activităţii lor, acordă atât credite pe termen scurt, destinate
activităţii de exploatare, cât şi credite pe termen mediu şi lung pentru susţinerea activităţii de
investiţii.
De exemplu, principalele categorii de credite pe termen scurt pe care le poate acorda Banca
Comercială Română sunt:
 exprimate în monedă naţională: credite de trezorerie (capital); linii de credite; credite pentru
stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar; credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere;
credite pentru producţia de export şi exportul de produse;credite pentru produse cu ciclu lung de
fabricaţie; credite de scont; credite pe cecuri remise spre încasare; credite de factoring; facilităţi de
cont (descoperire de cont); credite pe mărfuri vândute cu plata în rate; dezvoltare(investiţii) în
completarea surselor proprii, până la un an; credite pentru activităţi desfăşurate de persoanele fizice
autorizate şi producătorii agricoli individuali, pe termen de pănă la un an; credite pentru consumul
gospodăresc al persoanelor fizice.
 exprimate în valută: credite pentru importul de bunuri şi servicii(pe obiect); linii de credit de
tip revolving pentru importuri de materii prime şi materiale; importul de bunuri şi servicii, pe bază
de finanţare externă; credite pe documente remise spre încasare.
Totodată, pentru susţinerea activităţii de investiţii poate acorda următoarele categorii de
credite:
 în lei, pentru:
- dezvoltare, în completarea capitalului propriu, peste un an;
- dezvoltare în cofinanţare cu alte societăţi bancare;
- activităţi de leasing;
- procurarea titlurilor de valori mobiliare;
- forfetare;
- finanţarea investiţiilor şi achiziţionarea de active imobilizate de către persoanele fizice
autorizate şi producătorii agricoli individuali;
- investiţii imobiliare şi cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată de către persoanele
fizice.
 în valută, pentru:
- modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor existente;
- retehnologizarea proceselor de fabricaţie;
- achiziţionarea de maşini, utilaje, instalaţii, tehnologii din import.
Fiecare din categoriile de credite menţionate se individualizează printr-o tehnică de creditare
şi o metodologie specifice.
Creditul de trezorerie se acordă pentru procurarea activelor circulante necesare activităţii
de exploatare în vederea obţinerii de produse, servicii sau lucrări care au la bază un consum şi o
desfacere asigurată. Dimensionarea sa se realizează trimestrial, pe baza fluxului de lichidităţi. De
fapt, trezoreria negativă se identifică cu necesarul de finanţare şi constituie suportul pentru
determinarea volumului creditului. Acordarea creditului de trezorerie se face printr-un cont separat
de împrumut în cadrul plafonului aprobat, concomitent cu efectuarea plăţii prin contul curent sau
direct din contul respectiv, în funcţie de situaţia financiară a agentului creditat.
Liniile de credit reprezintă o modalitate specifică de creditare în sensul că se pot efectua
acordări şi rambursări pe întreaga perioadă de valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul debitor al
contului prin care se evidenţiază împrumutul să nu depăşească plafonul aprobat. Creditul se poate
aproba fie pentru activitatea curentă de ansamblu, fie pentru o subactivitate sau un proiect agenţilor
economici care îndeplinesc următoarele condiţii:
- înregistrează o stare de bonitate bună şi au un serviciu al datoriei corespunzător;
- sunt clienţi stabili ai băncii şi efectuează operaţii de încasări şi plăţi cu regularitate;
- dispun de un capital social a cărui dimensiune se modifică periodic.
De remarcat, faptul că un agent economic nu poate beneficia concomitent de credite de
trezorerie şi de linii de credit.
Creditele pentru stocuri şi cheltuieli constituite temporar se acordă în baza unei
documentaţii specifice din care trebuie să rezulte obiectul creditabil şi cauzele economice care l-au
generat. Se au în vedere aprovizionările în avans faţă de termenele contractuale, întreruperea
producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport. Se acordă prin cont separat de
împrumut, pe termen de maxim 180 de zile.
Creditele pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere se acordă agenţilor economici ce constituie
astfel de stocuri. În această categorie se includ produsele agricole, agroalimentare precum şi orice
alte stocuri de natura activelor circulante care se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru,
fără a depăşi un an. Aprobarea, acordarea şi rambursarea lor se face folosind aceleaşi tehnici ca şi în
cazul creditelor pentru stocuri şi cheltuieli constituite temporar.
Creditele pentru producţia de export şi exportul de produse se aprobă în baza
documentaţiei înaintate de agenţii economici, cu condiţia existenţei unor contracte de export sau
comenzi ferme încheiate cu partenerii externi. Din documentaţie trebuie să rezulte cantitatea şi felul
mărfii, condiţiile şi graficul de livrare, modalitatea şi termenele de plată, preţul mărfii. Creditul se
rulează printr-un cont separat de împrumut cu respectarea următoarelor restricţii:
- beneficiarul creditului să aibă contul curent şi contul valutar deschise la banca creditoare;
- încasarea valutei aferente exportului şi transformarea ei în lei să se facă prin intermediul
conturilor bancare;
- durata ciclului de exploatare să nu depăşească 12 luni, cu excepţia produselor cu ciclu lung
de fabricaţie.
Creditele de scont se acordă în condiţiile îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:
- posesorul titlurilor de credit să fie client al băncii la care solicită scontarea;
- titlul să fie acceptat legal la plată;
- intervalul de timp din momentul prezentării la scont şi scadenţă să nu depăşească 12 luni.
Scontarea se face în limita unor plafoane stabilite lunar de Centrala băncii. Totodată,
scontarea propriu-zisă presupune din partea băncii următoarele operaţii:
- calculul valorii creditului prin deducerea din valoarea nominală a titlului a taxei scontului;
- remiterea titlului, pe circuit bancar, la banca trasului în vederea încasării;
- încasarea titlului la valoarea nominală şi transmiterea sumei la banca care a operat
scontarea.
Creditele pe cecuri remise spre încasare se acordă pe baza cererilor de credit la care se
anexează borderoul cecurilor. De regulă, aceste credite se acordă pentru cecurile certificate şi pentru
cecurile emise de agenţii economici care se bucură de o bună reputaţie. Creditele se acordă printr-un
cont separat de împrumut, iar scadenţa se stabileşte cu cel mult 7 zile lucrătoare după expirarea
termenelor legale de prezentare la plată a cecurilor creditate.
Creditele de factoring se acordă societăţilor specializate în acest domeniu, în baza unei
cereri însoţită de un borderou al facturilor. Se derulează printr-un cont separat de împrumut, nivelul
acestora fiind stabilit în funcţie de valoarea facturilor prezentate.
Creditele pentru facilităţi de cont se acordă pe perioade scurte de timp, până la 15 zile
calendaristice, agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară foarte bună, dar care, din
anumite cauze justificate economic nu pot face temporar faţă plăţilor. Aceste credite se acordă prin
contul curent, în limita unui plafon stabilit de bancă. Rambursarea se efectuează pe măsura realizării
încasărilor, diminuându-se soldul debitor al contului curent.
Creditele pe termen scurt în valută pot fi acordate agenţilor economici indiferent de forma
de organizare şi capitalul social. Constituie obiect al acestor credite activităţile de aprovizionare,
producţie, desfacere, prestări servicii, import-export, acoperirea decalajului temporar între
cheltuielile şi resursele pentru investiţii, dacă aceste activităţi nu generează speculaţii de curs sau de
dobândă. Se acordă prin conturi separate de împrumut, deschizându-se conturi distincte pentru
următoarele activităţi:
- importul de bunuri şi servicii (pe obiect);
- linia de credit de tip revolving pentru importul de materii prime şi materiale;
- importul de bunuri şi servicii pe bază de finanţare externă;
- documente remise spre încasare.
Ca o particularitate care operează în cadrul activităţii de creditare în valută este aceea că,
banca percepe atât comision de gestionare a creditului, cât şi comision de neutilizare. Mărimea
procentuală a acestor comisioane se negociază şi se înscrie în contractul de credit.

4. Băncile comerciale
Băncile comerciale sau de depozit sunt acelea care au ca principal obiect de activitate
primirea de depuneri la vedere, transformarea lor în capital de împrumut şi distribuirea sub formă de
credite pe termen scurt agenţilor economici, îndeosebi celor din industrie şi comerţ. Totodată,
băncile comerciale efectuează, pentru titularii de depozit, operaţii de casă şi plăţi în cont, dispuse de
aceştia sau în favoarea lor, prin intermediul altor bănci similare. Efectuarea plăţilor în cont devine
în acest context o altă funcţie principală, de pregnantă utilitate socială, care determină concentrarea
în sfera de activitate desfăşurată de băncile comerciale a celei mai mari părţi din circulaţia
scripturală a banilor.
În îndeplinirea funcţiilor ce le sunt atribuite, băncile comerciale efectuează operaţiuni pasive
(de procurare a resurselor), operaţiuni active (de plasare sau avansare a resurselor) şi operaţiuni de
comision şi mandat.
Dintre operaţiunile pasive o semnificaţie deosebită prezintă următoarele:
a) operaţiunile de constituire a capitalului social şi a diferitelor categorii de fonduri de rezervă.
Fiind organizate, în marea lor majoritate, ca societăţi pe acţiuni, băncile comerciale îşi formează
capitalul social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni, iar fondurile de rezervă prin capitalizarea
unei părţi din profitul brut realizat. De obicei, capitalul social şi fondurile de rezervă au o
contribuţie redusă în formarea resurselor de creditare vehiculate de băncile comerciale. Capitalul
social joacă un rol important în activitatea bancară, asigurând viabilitatea băncii pe termen lung,
constituind o ”pernă de siguranță” împotriva riscului de faliment (prin absorbția pierderilor), asigură
resursele necesare înființării băncii, asigură încrederea publicului și a creditorilor cu privire la
stabilitatea și puterea băncii, joacă un rol important și în operațiunile de fuziuni și achiziții;
 b) operaţiunile de depuneri constituie principala modalitate prin care băncile îşi constituie
resursele de creditare (în medie, depozitele reprezintă între 70% și 80% din resursele unei bănci). În
situațiile de lichidare a băncii și de vânzare a activelor, obligațiile față de deponenți trebuie onorate
cu prioritate, celorlalți creditori și acționarilor repartizându-le ceea ce rămâne. Depozitele provin, în
cea mai mare parte, de la clienți individuali și companii (clienți corporate), dar pot proveni și de la
administrația publică. În funcţie de condiţiile privind utilizarea lor, depunerile pot fi:
- în cont curent, situaţie în care banca eliberează în schimbul lor carnete de cecuri cu ajutorul cărora
se efectuează plăţi prin virament din disponibilul existent. Specific depunerilor în mod curent este
faptul că, clienţii pot efectua plăţi până la o anumită limită, denumită linie de credit, chiar dacă
disponibilul se epuizează. Sursa disponibilului este în acest caz creditul acordat de bancă;
- în cont de disponibil, situaţie în care plăţile intermediate de cecuri se efectuează numai în limita
depozitului existent, constituit prin depuneri la vedere şi la termen;
c) operaţiunile de împrumut de la băncile din sistem, de la Banca Centrală și de la clienții
nebancari (denumite resurse nondepozit). În cadrul acestora includem: împrumuturile de la băncile
din sistemul bancar, împrumuturile de la instituții financiare din străinătate, titlurile emise pe
termern lung (în special obligațiuni - operațiuni care au acelaşi conţinut cu operaţiunile de acest gen
efectuate de orice societate comercială pentru procurarea de resurse suplimentare; posesorii unor
astfel de titluri sunt creditori ai băncii şi nu coproprietari). Motivul pentru care băncile comerciale sau
orientat către resursele nondepozit sunt: aceste resurse nu necesită constituirea de rezerve
minime obligatorii, costul lor este mai redus, pot fi obținute într-un timp mai scurt.
În literatura de specialitate, analiza resurselor atrase de băncile comerciale se realizează prin
gruparea lor în două categorii importante:
1. depozite ”core” sau resurse stabile;
2. depozite ”managed” sau ”hot money”.
Depozitele ”core” dețin, ca pondere în total active, între 18% pentru băncile mari și 60% pentru
băncile mici; sunt resurse atrase de pe piețele monetare locale, au un cost mai redus comparativ cu
cel al altor resurse atrase de pe piețele naționale și internaționale. În structura acestor depozite se
includ: diferite tipuri de depozite ale clienților, inclusiv cele aferente cardurilor; certificate de
depozit; conturi de economii și depozite de mică valoare, etc.
Depozitele ”managed” sau fondurile cumpărate reprezintă ”bani fierbinți” și sunt mai volatile.
În structura lor sunt incluse: depozite ale sucursalelor străine; depozite de mare valoare la termen;
sume atrase de la Banca Centrală; soldul titlurilor deținute pentru a fi folosite drept colateral în
relația cu banca centrală. Preferința pentru astfel de resurse se manifestă în rândul băncilor de mare
dimensiune și al celor internaționale.
Din grupa operaţiunilor active, mai semnificative sunt următoarele:
a) operaţiunile de creditare, prin intermediul cărora fructifică cea mai mare parte a resurselor
mobilizate (între 50% și 70%). Există o mare varietate de credite oferite de băncile comerciale:
credite comerciale și industriale; credite de consum; credite acordate instituțiilor financiare; credite
externe (acordate autorităților din alte țări, unor agenții sau instituții străine); credite pentru
agricultură; credite ipotecare și imobiliare. La rândul lor, în funcţie de tehnica de creditare utilizată
şi natura garanţiilor, operațiunile de creditare pot fi: operaţiuni de scontare, operaţiuni de împrumut
pe gaj de efecte comerciale, operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi documente reprezentând
drepturi asupra mărfurilor, operaţiuni de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice, operaţiuni de
împrumuturi personale, descoperire de cont sau overdraft (avans în contul curent).
Operaţiuni de scontare. Scontarea constă în cumpărarea de către bancă a unui titlu de credit
(cambie, cec, bilet la ordin, etc.) înainte de scadenţă, la valoarea nominală a înscrisului minus
dobânda (taxa de scont) pe perioada de până la scadenţă. Prin această operaţie, banca avansează
capital, de care prezentatorul titlului de credit poate dispune fără să mai aştepte scadenţa. După
scontare, banca devenită posesoare a titlului de credit, este noul său beneficiar, având dreptul să
pretindă la scadenţă emitentului să plătească. Sunt preferate la scont titlurile de credit cu scadenţă
scurtă, care au o cauză reală, sunt emise de firme cunoscute şi cu solvabilitate certă, poartă cel puţin
două semnături girante. În cazul operaţiunilor de împrumut pe gaj de efecte comerciale, titlurile de
credit (cambii, cecuri, bilete la ordin şi alte efecte comerciale) nu sunt cumpărate, ci doar primite în
gaj, debitorul fiind obligat să le răscumpere înainte de scadenţă. Asemenea operaţiuni au loc în
cazurile când banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului titlului de credit, dar are reţineri
cu privire la capacitatea de plată a celorlalţi semnatari. Împrumutul acordat acoperă doar parţial
valoarea nominală a efectelor de comerț depuse în gaj.
Operaţiunile de împrumut pe gaj de mărfuri privesc creditele acordate proprietarilor de
mărfuri aflate în depozite sau în curs de transport pe baza unor documente specifice cum sunt:
warantul, conosamentul, scrisoarea de trăsură. Banca avansează debitorului 30%-40% din valoarea
mărfurilor, riscul principal al afacerii rămânând acestuia. Dacă împrumutul nu este rambursat la
scadenţă, banca recuperează suma avansată prin vânzarea mărfurilor gajate.
Operaţiunile de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice (de lombard) sunt generate de
abundenţa titlurilor de împrumut, îndeosebi a bonurilor de tezaur, care constituie o parte însemnată
a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Şi în cazul acestor operaţiuni împrumutul acoperă
doar o parte din valoarea titlurilor publice depuse în gaj. La scadenţă, dacă debitorul nu
rambursează împrumutul, banca recuperează suma prin vânzarea titlurilor publice gajate.
Operaţiunile de împrumuturi personale se bazează pe încrederea pe care o inspiră băncii
situaţia economică, solvabilitatea şi calităţile morale ale debitorului. Adeseori, nu se cere nici un fel
de document scris din partea debitorului, dar se percep dobânzi ridicate care includ şi o anumită
primă de asigurare.
Descoperit de cont sau overdraft (avans în contul curent) reprezintă în unele ţări, cum ar fi
Anglia şi SUA, forma predominantă de manifestare a operaţiilor de creditare. Descoperirea de cont
sau overdraft sau avans în contul curent înseamnă o linie de credit acordată de bancă persoanelor
fizice pe cardul de debit de salariu. Acest împrumut se acordă, de regulă, pe baza unei convenții
încheiate între bancă și angajator, valoarea sa stabilindu-se în funcție de nivelul veniturilor, gradul
de risc, politicile fiecărei bănci (de obicei, este echivalentul a trei salarii, dar poate ajunge chiar la
șase), iar dobânda se plătește doar pentru suma efectiv utilizată (dacă debitorul nu folosește
facilitatea de overdraft nu plătește niciun fel de dobândă).
b) Operaţiunile de plasament și participațiile includ investițiile realizate de bănci în instrumente
financiare (obligațiuni, acțiuni, efecte publice, derivative - care pot fi clasificate ca active sau pasive
financiare deținute pentru tranzacționare: contracte forward, swap ș.a, încheiate de bancă cu clienții
săi sau cu alte bănci).
În portofoliul de titluri al unei bănci comerciale sunt incluse acțiunile și alte titluri cu venit
variabil (ex.unități de fond listate la bursă). Acestea sunt deținute de bancă pentru tranzacționare și
reprezintă o sursă de venit ca urmare a diferențelor de preț la titlurile tranzacționate. În structura
plasamentelor sunt incluse și efectele publice: bonuri de tezaur/certificate de trezorerie, titlurile
emise de agențiile guvernamentale, obligațiunile corporative, titlurile securitizate și cele emise de
administrațiile centrale și locale.
Legile de organizare bancară prevăd în majoritatea ţărilor, ca modalitate obligatorie de
asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor negociabile, de regulă bonuri de tezaur sau alte
titluri ale împrumuturilor de stat, care pot fi utilizate pentru a genera fonduri, prin vânzarea și
răscumpărarea lor în cadrul operațiunilor repo și reverse repo. Ponderea portofoliului de titluri în
totalul activelor diferă în funcție de mărimea băncii (18% din total în cazul băncilor mari și 26% la
nivelul băncilor mai mici).
Asemănătoare, prin obiect şi efect, cu operaţiile de achiziţie a efectelor publice sunt şi
operaţiunile de report. Acestea constau în activităţile de achiziţie a efectelor publice, cu obligaţia
de răscumpărare, la acelaşi curs, ce şi-o asumă vânzătorul, pentru un termen scurt, de regulă 15 zile.
Prin aceste operaţiuni se asigură disponibilităţi speculaţiilor la bursă, iar pentru bănci plasarea
vremelnică a resurselor disponibile, cu obţinerea unor dobânzi superioare celor uzuale;
c) operaţiile de vânzări şi cumpărări de valute şi devize. Se efectuează de băncile care operează
şi pe piaţa internaţională a creditului, respectiv pe piaţa eurodevizelor;
d) operaţiile de vânzări şi cumpărări de mărfuri. Sunt mai puţin întâlnite, dar practicate în
cazurile când băncile consideră că pot obţine un profit suplimentar.
e) operații de gestionare a numerarului și a activelor cu grad sporit de lichiditate. Numerarul
(cash) păstrat în casierie și depozite la alte bănci sau la Banca Centrală reprezintă ”prima linie” de
apărare împotriva riscului de retragere a depozitelor și prima sursă de fonduri pentru satisfacerea
revendicărilor deponenților. Interesul băncilor este de a menține mărimea numerarului și a activelor
lichide la un nivel cât mai scăzut (sub 8% din totalul activelor), deoarece acestea nu generează
venituri sub formă de dobânzi.
Activitatea desfăşurată de băncile comerciale implică şi efectuarea unor operaţiuni de
comision şi mandat. Astfel, operaţiunile de comision sunt efectuate în numele şi pentru folosul
clienţilor, contra unei taxe, fără să fie angajate răspunderea şi patrimoniul băncii. Principalele
operaţiuni de acest gen sunt: operaţiunile de incasso, prin care se încasează pentru clienţii
beneficiari cambii sau cecuri; operaţiunile de acreditiv, prin care se asigură transferul
disponibilităţilor în ţară şi în străinătate pentru nevoi curente sau pentru plata unor mărfuri;
operaţiunile de vânzări şi achiziţii de efecte publice şi acţiuni.
În paralel cu operaţiile de comision, băncile comerciale efectuează, acţionând din ordinul şi
pentru contul clienţilor, şi operaţii de mandat, îndeplinind de regulă atribuţii de administraţie. În
acest sens, băncile asigură administrarea portofoliului de hârtii de valoare, administrarea
patrimoniilor etc., acţionând îndeosebi ca executori testamentari sau ai fondurilor de tutelă.

5. Băncile de emisiune. Revoluția în banking – banca virtual

Prin funcţiile ce le-au fost atribuite, băncile de emisiune s-au afirmat ca organisme
multilaterale, de maximă importanţă în economia statelor contemporane. În condiţiile actuale,
băncile de emisiune sunt organe de intervenţie, pe diverse planuri, a statului în economie. Aceasta
nu înseamnǎ cǎ banca de emisiune trebuie sǎ fie subordonatǎ guvernului. Dimpotrivǎ, independenţa
bǎncii centrale faţǎ de puterea politicǎ este singura solutie care permite acestei instituţii sǎ lupte
împotriva inflaţiei.
Principala sarcină a bǎncilor centrale, menţionată expres în legea de înfiinţare şi în statutul
de funcţionare, constă în sprijinirea politicii economice a guvernului, îndeosebi prin controlul şi
dirijarea circulaţiei băneşti, a stabilităţii preţurilor, a gradului de utilizare a forţei de muncă şi a
echilibrului balanţei de plăţi externe, în condiţiile unei creşteri economice corespunzătoare.
În acest context, principalele lor funcţii sunt: emisiunea monedei de credit, respectiv a
bancnotelor, cu respectarea normelor prevăzute prin sistemul bănesc; concentrarea resurselor
mobilizate de băncile comerciale şi acordarea de credite acestor bănci, pe baza primirii la rescont a
cambiilor; influenţarea directă şi indirectă a volumului creditului şi costului creditului; acordarea de
împrumuturi statului, păstrarea şi administrarea tezaurului de stat, a rezervelor bugetare şi a stocului
naţional de mijloace de plată externe.
Simpla enumerare a acestor funcţii relevă că banca de emisiune acţionează ca o bancă a
băncilor, în sensul că, clientela sa principală este formată din băncile comerciale şi celelalte
instituţii de credit, legislaţia din aproape toate ţările interzicând deschiderea de conturi persoanelor
particulare şi permiţând aceasta numai prin excepţie firmelor nebancare sau nefinanciare.
Funcţiile atribuite băncilor de emisiune capătă un caracter concret prin operaţiile pasive şi
active pe care acestea le efectuează. Astfel, din grupa operaţiilor pasive pot fi menţionate
următoarele:
a) operaţiunile de constituire a capitalului social şi a fondurilor de rezervă. Capitalul propriu se
constituie prin subscrieri şi vărsăminte din partea acţionarilor (particulari şi/sau publici) şi are rolul
de a asigura acoperirea generală a angajamentelor băncii. Rolul său este redus în ansamblul
resurselor mobilizate. Încrederea publicului în capacitatea băncii de emisiune se bazează pe
sprijinul de care se presupune că beneficiază din partea statului în orice situaţie. Fondurile de
rezervă se constituie, în principiu, pe seama profitului realizat şi se folosesc pentru acoperirea
eventualelor pierderi sau pentru satisfacerea unor destinaţii speciale;
b) operaţiunile de emisiune a bancnotelor şi, în unele ţări, a monedei metalice permit băncii
centrale să creeze mijloacele de plată în concordanţă cu obiectivele politicii economice preconizate
de guvern;
c) operaţiunile de depozit sunt efectuate împreună cu celelalte bănci şi instituţii financiare care îşi
păstrează la banca de emisiune rezervele lor lichide pentru efectuarea viramentelor între ele.
Totodată, depuneri la Banca Centrală efectuează trezoreria statului din sumele rezultate în urma
încasării impozitelor şi taxelor, a vânzării titlurilor de credit public etc. De asemenea, la băncile de
emisiune ale unor state puternice, mari centre financiare internaţionale, se depun spre fructificare şi
păstrare în siguranţă şi rezervele valutare deţinute de băncile de emisiune ale unor ţări mai mici. De
cele mai multe ori, depunerile la băncile de emisiune sunt la vedere.
În grupa operaţiilor active efectuate de banca de emisiune un rol deosebit prezintă:
a) operaţiile de creditare a băncilor comerciale. Astfel, banca de emisiune asigură refinanţarea
băncilor comerciale atât sub forma rescontului, cât şi sub forma împrumutului pe gaj de efecte
comerciale sau publice;
 b) operaţiile de creditare a statului şi în anumite situaţii a băncilor de emisiune din alte ţări.
Acordarea de împrumuturi statului constituie o operaţiune curentă a băncii de emisiune, îndeosebi
în ţările care înregistrează frecvent deficite bugetare;
c) operaţiile privind achiziţia unor titluri ale împrumuturilor de stat, îndeosebi a bonurilor de
tezaur, constituie adesea o modalitate frecventă prin care banca de emisiune îşi fructifică resursele.
Operaţiile de vânzare-cumpărare a titlurilor de credit pe piaţa liberă constituie una din metodele de
bază prin care banca de emisiune promovează politica monetară preconizată de guvern;
d) operaţiile de vânzări-cumpărări de aur, pietre preţioase, devize şi valute. Aurul şi celelalte
metale şi pietre preţioase sunt cumpărate fie pentru sporirea stocului, fie în vederea revânzării. Prin
vânzarea-cumpărarea de devize şi valute, banca de emisiune urmăreşte constituirea şi fructificarea
rezervei de mijloace de plată internaţionale a statului şi influenţarea cursului monedei naţionale faţă
de valutele străine.
Revoluția în banking: banca virtuală
Oamenii de știință consideră că a patra revoluție industrială are loc în banking.Tehnologia
financiară, serviciile financiare inovatoare bazate pe noile tehnologii – ”FinTech” (entități mici și
flexibile care promovează noile tehnologii în industria financiară, dezvoltând noi canale de
distribuție a produselor bancare clasice sau care promovează noi produse bancare) a devenit acum
ceva normal. Dar ce înseamnă aceasta pentru bănci?
Creșterea FinTech s-a materializat în ultimii ani, în special, ca răspuns la următoarele cinci
evoluții esențiale:
a) Pierderea încrederii în urma crizei financiare globale din anul 2008
Băncile au pierdut încrederea oamenilor. Serviciile financiare s-au bazat întotdeauna pe
încredere. Poate că cea mai mare barieră la intrarea pe o anumită piață a fost câștigarea încrederii
noilor clienți într-un brand sau serviciu necunoscut, ceea ce este adevarăt, în special, pentru
jucătorii digitali care nu au un sediu fizic. Criza financiară din 2008 a creat o schimbare seismică în
dinamica încrederii în serviciile financiare. FinTech ar fi apărut și fără această criză, dar probabil
mult mai târziu.
b) Așteptări mai mari ale consumatorilor
Cu schimbări majore în toate domeniile, consumatorii sunt acum obișnuiți cu o experiență
superioară - mai rapidă, mai accesibilă, mai convenabilă și mai diversificată. Experiențele
oamenilor în toate domeniile sunt acum dominate de tehnologie. Prin comparație, serviciile
financiare par demodate și limitate.
c) Creșterea milenialilor
Creșterea milenialilor a creat o nouă categorie demografică, ale cărei așteptări sunt foarte diferite.
Milenialii sunt cea mai mare generație din istoria omenirii și cu cea mai mare putere de cumparare.
Cererea lor de a inova și a regândi serviciile financiare a fost un catalizator al schimbării.
d) Creșterea internetului mobil
Cu un smartphone, oamenii au un supercomputer și sunt tot timpul conectați. Modul în care
oamenii fac banking se schimbă ca parte a acestui trend macroeconomic. Băncile tradiționale s-au
mutat din mediul fizic în mediul online și, în ultimul timp, pe mobile. Așteptările oamenilor vis-avis de
cum și unde fac banking-ul s-au schimbat.
e) Reglementări orientate către drepturile consumatorului
Sectorul financiar este foarte strict reglementat, întrucât protecția consumatorului trebuie să fie
întotdeauna o prioritate. Dar reglementările pot încuraja și inovația. În unele țări (Marea Britanie,
Singapore și Australia), autoritațile de reglementare au „răspuns” mai repede la apariția
disruptorilor financiari. Aceste cinci evoluții au pus bazele schimbării.
Băncile care nu au sucursale fizice, în mod convențional se numesc ”bănci virtuale”. Banca
virtuală este o bancă a viitorului, ea fiind consecința firească a eforturilor băncilor de a atrage
clientela, de a-și menține și îmbunătăți cota de piață și de a face față concurenței. Acest model este
rezultatul noilor tehnologii informatice, care determină reconsiderări majore în ceea ce privește
managementul strategiilor comerciale, managementul activelor și pasivelor bancare, dar și stategiile
de marketing.
Modelul viitoarei activități bancare de retail se conturează în mod clar. ”Banca virtuală”
cum a fost denumită, este definită ca un model în plină dezvoltare a activității bancare, în care sunt
implicate mai multe companii în crearea de produse și servicii bancare și în care clienții pot accesa
serviciile băncii prin mai multe canale de distribuție. Termenul ”virtual” implică independența de
localizarea fizică sau, în cazuri extreme, activitatea bancară fără filiale. Tehnologia este elemental cheie
al acestei evoluții, permițând efectuarea electronică a comunicațiilor și tranzacțiilor financiare între
client și bancă, fără a fi necesară prezența fizică a clientului la sediul filialei. Principalele avantaje oferite
de “băncile virtuale” sunt datorate în primul rând tehnologiei - ele operează în exclusivitate pe internet,
deci nu au sucursale fizice de întreținut și nu au de plătit salarii pentru un personal numeros. În
consecință, costurile de exploatare sunt mult mai reduse - deci și dobânzile de plătit la diferitele produse
pot fi mai reduse decât la o bancă obișnuită. În plus, banca este deschisă 24 ore 7 zile pe săptamână,
așadar operațiile se realizează rapid și la orice oră (plăți, comandă de cecuri, viramente, deschidere de
cont), și există acces la informațiile personale fără întarziere. În plus, datorită faptului că ele au mai
puține cheltuieli, sunt capabile să ofere dobânzi avantajoase la depozite și împrumuturi, iar unele servicii
(de pildă taxele pentru deschiderea sau menținerea conturilor) pot fi gratuite. Cu alte cuvinte, sunt
băncile viitorului. Câteva inconveniente ale băncilor fără sucursală sunt, evident, lipsa contactului direct
- clientul nu poate să întâlnească în persoană nici un consilier, să ceară lămuriri, să facă o reclamație.
Dacă pentru persoanele care nu se simt confortabil să folosească internetul sau care încă preferă să
vadă consilierul, cu siguranță o bancă tradițională este de preferat, pentru omul modern, adaptat
tehnologic, și care nu are timp, serviciile unei “bănci virtuale” îl vor mulțumi. Desigur, lipsa ghișeelor
automate face ca tranzacțiile să se poată efectua numai prin cărți de credit, de debit sau pe internet,
ceea ce nu convine tuturor persoanelor. Provocările generate de digitalizare aduc mult mai semnificativ
în atenția instituțiilor financiare riscurile tehnologice (cibernetice, fenomenul cybercrime) ce pot
amenința stabilitatea sistemului financiar în ansamblu, context în care autoritățile de supraveghere
reacționează prin emiterea de noi reglementări și prin stabilirea de noi scheme de evaluare și
monitorizare a riscurilor asociate activităților care implică un grad ridicat de digitalizare. Băncile virtuale
au service pentru clientela disponibilă între orele normale. Unele au creat chiar un site internet dedicat
exclusiv clienților, unde aceștia pot consulta principalele caracteristici ale împrumutului sau pot face
modificări asupra acestuia. Un avantaj deloc de neglijat al împrumuturilor acordate de băncile virtuale
este faptul că ele oferă direct dobânda “negociată”, adică redusă, nemaifiind nevoie de a discuta cu
consilierul în sucursală pentru a obține “cea mai bună dobândă”. Acest fapt are și alte consecințe mai
puțin evidente. Prin lege, o bancă ”tradițională” oferă pentru împrumuturile ipotecare mai întâi o
dobândă afișată. În cazul unei bănci virtuale, clientul este avantajat în momentul în care ar dori să
întrerupă ipoteca înainte de sfârșitul termenului: penalitățile la băncile virtuale sunt calculate având ca
referință dobânda deja redusă, spre deosebire de o bancă ”normală” care va utiliza la calculul
penalităților dobânda afișată. Binențeles, clientul care va alege o bancă virtuală este cel care, indiferent
de vârstă, se simte confortabil a naviga și a face operații financiare pe internet. Deoarece băncile
virtuale nu au rețea de sucursale, pentru a avea acces la un împrumut ipotecar oferit de majoritatea
băncilor virtuale (de exemplu: Manuvie, First National, MCAP, Radius, Home Trust, care sunt de fapt
“bănci virtuale” și oferă în general servicii de depozite bancare și de împrumuturi, printre care și
împrumuturi ipotecare) trebuie să se adreseze unui curtier ipotecar care lucrează cu aceste bănci.
Acesta are rolul de a analiza exact situația clientului, a identifica preferințele și profilul de consumator și
a-l sfătui care este cea mai bună ofertă. Dar, cu siguranță, în secolul XXI, viitorul aparține băncilor ce se
vor adapta la epoca internet și clienților ce preferă economia de timp și bani. Consumatorii se așteaptă
la o schimbare majoră de comportament în următorii ani, potrivit unui studiu. În anul 2018, 68% dintre
oameni nu au folosit un furnizor de tehnologie pentru serviciile financiare, precum plățile in-store,
transfer internațional de bani, creditare, managementul averii, investiții imobiliare. În următorii ani, 48%
din consumatori se așteaptă să folosească un furnizor FinTech pentru cel puțin un serviciu financiar, iar
32% se așteaptă să folosească un astfel de furnizor pentru cel puțin jumătate din nevoile lor financiare.
Bancomatele interactive și consultanța la distanță reprezintă o soluție de reducere a costurilor. Ofițerii
bancari ”virtuali” sunt mult mai ieftini decât oamenii instalați în ghișee. Comunicarea de la distanță face
posibil ca aceeași persoană să se poată ocupa de clienți din diverse orașe. Clientul nu este lăsat să se
descurce singur și să-și facă tranzacțiile fără nicio formă de ghidare, iar banca își poate gestiona mai bine
costurile de personal. Față în față, consultantul este capabil să ofere mai multe informații și să pună la
punct operațiuni mult mai complexe decât sunt posibile la bancomatele tradiționale. Grupuri mari,
precum Bank of America, deja au implementat noile sisteme video, dar ideea este agreată mai ales de
băncile mici, fiind soluția perfectă pentru creșterea prezenței în zonele neacoperite, fără prea mult
efort. Un beneficiu însemnat al bancomatelor interactive este că pot oferi clienților servicii la orice oră,
aceștia nemaifiind condiționați să ajungă la o sucursală înainte de închidere, pentru că angajații lor pot fi
disponibili non-stop. Băncile sunt presate să scadă costurile, dar în același timp să păstreze servicii de
calitate pentru clienți. Un sistem de consultanță la distanță costă între 50.000 - 60.000 de dolari, cam tot
atât cât costă și un bancomat obișnuit. O sucursală bine echipată și populată cu oameni la ghișee costă
zeci de mii de dolari lunar numai pentru a funcționa. Băncile din Europa și din America au făcut reduceri
masive de personal și de unități în ultimii ani. În următorii zece ani peisajul se schimbă și mai dramatic,
cu 20% din consumatori considerând că își vor încredința unor companii FinTech toate serviciile lor
financiare, de la carduri la ipotecă. Deoarece actualul model de banking este foarte fragmentat, totul
legat de experiența serviciilor financiare se va schimba. Peste 5-10 ani industria va arăta fundamental
diferit. Noi furnizori de servicii inovatoare vor intra pe piață (prin inovator înțelegem proiect bazat pe o
tehnoogie nouă care, fie nu există sau nu a fost extinsă încă la o scară semnificativă, fie modifică
substanțial un produs sau serviciu existent în domeniul serviciilor financiare și de plată). Unele bănci vor
lua în serios transformarea digitală, altele își vor „cumpăra” viitorul preluând competitori, iar altele vor
dispărea. Unele segmente vor fi universal controlate de non-bănci, altele vor continua în zona de
avantaje structurale ale unei bănci. Per total, consumatorii vor fi cei mai câștigați, pe măsură ce jucătorii
vor concura la capitolele inovație și experiența clientului. Cel mai important rezultat va fi adevărata
democratizare financiară. Natura modelului actual de banking este injustă. Costurile sistemului și
profiturile băncilor sunt acumulate din taxe și comisioane care îi afectează mai puternic pe cei mai puțin
bogați. Plățile internaționale sunt un prim exemplu: o mare parte dintre cei care fac transferuri sunt
entități pentru care costul mediu al operațiunii este o povară uriașă. Ținând cont că serviciile FinTech
generează oportunități și contribuie la schimbare, rezultatul final va fi extinderea oportunităților
financiare pentru mai mulți oameni. Taxele percepute nu vor mai fi disproporționate în raport cu
serviciul prestat, iar economiile și investițiile vor da randamente mai bune celor care le dețin. Potrivit
Băncii Mondiale, scăderea costului plăților internaționale din ultimii cinci ani, determinată de intrarea pe
piață a unor alternative mai accesibile, a generat clienților economii de peste 60 mld. $. Monopolul
operațional creat de bănci a făcut dificilă intrarea pe piață a actorilor inovatori. Drept rezultat, aceștia au
fost nevoiți să introducă o mai mare transparență pentru a reuși totuși să concureze. Iar cu mai multă
transparență vine o mai mare libertate și mai multe alegeri, ceea ce a pus în mișcare revoluția în acest
sector. În următorii ani, domeniul bancar se va confrunta cu o concurență sporită și alternative mai
bune. În zece ani balanța puterii se va tranforma, iar relația dintre consumator și furnizorii de servicii
financiare se va schimba fundamental.

6. Băncile și instituțiile de credit specializate

În principiu, sunt incluse în această grupă acele instituţii bancare care, prin statutul lor sau
prin lege, au atribuţii funcţionale principale în anumite sfere ale creditului pe termen mijlociu sau
lung, în anumite ramuri ale economiei naţionale sau efectuează operaţiuni numai de un anumit gen.
Prin specializarea lor, aceste instituţii realizează cu predilecţie fie operaţiuni de mobilizare a
resurselor de creditare, fie operaţiuni de distribuire a creditelor. Se înfăptuieşte în acest cadru o
largă redistribuire a resurselor de creditare, îndeosebi pe linia reciclării resurselor provenite din
depunerile pe termen. Evoluţia băncilor şi instituţiilor specializate de credit poartă amprenta atât a
unor factori specifici, naţionali, cât şi a unor factori mai generali, care, în final, determină,
omogenizarea structurii lor.
Astfel, cele mai importante componente ale acestui vast conglomerat bancar sunt: băncile de
investiţii, băncile şi instituţiile de credit de ramură, băncile de comerţ exterior, instituţiile de credit
specializate în operaţii de leasing, instituţii specializate în operaţii de factoring, instituţiile
specializate în finanţarea vânzărilor pe credit, băncile şi instituţiile specializate în creditarea
construcţiilor de locuinţe, casele de economii, cooperativele de credit, băncile străine.
Băncile de investiţii, funcţionând sub diferite denumiri şi variante, bănci de afaceri, case de
emisiune, societăţi financiare, au un rol deosebit în emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare şi prin
aceasta, în orientarea plasamentului capitalului de împrumut disponibil. Băncile de investiții sunt
intermediari specifici care fac legătura între investitori și debitori, dar care nu acceptă depozite și nu
sunt supuse reglementărilor comune băncilor. Aceste instituții sunt desemnate cu termenul ”shadow
- bank”. Băncile de investiţii acordă asistență companiilor și administrației publice în obținerea de
resurse, prin creșterea capitalului și emisiunea de titluri de datorie. Au ca funcţie principală
intermedierea plasării acţiunilor şi obligaţiunilor societăţilor naţionale şi străine, implicate în
operațiuni de fuziuni, achiziții, operațiuni cu instrumente derivative, afirmându-se, pe de o parte, ca
bune cunoscătoare ale conjuncturii, servind interesele emitenţilor, iar, pe de altă parte, în calitate de
consultanţi ai investitorilor, cărora le asigură plasamente optime. Ca regulă generală, băncile de
investiții se focalizează pe derularea ofertelor publice inițiale (IPO-urilor) și oferirea titlurilor către
publicul larg, precum și pe oferta de acțiuni private. În esență, băncile de investiții realizează trei
categorii principale de activități: (1) activități de „Investment banking” (plasarea de capitaluri,
servicii de consultanță în fuziuni și achiziții, angajamente de preluare fermă a titlurilor); (2)
activități de ”Asset Management” (managementul activului și alte servicii de gestionare a titlurilor
financiare); (3) activități de ”Tranzacționare” (tranzacții și investiții cu titluri financiare).
Băncile şi instituţiile de credit de ramură îşi bazează existenţa, în aproape toate ţările, pe
două elemente comune şi anume: sprijinul statului în înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii, care le
pune la dispoziţie circa 30% din resursele necesare; orientarea activităţii lor pe linia acordării de
credite pe termen mijlociu şi lung. Prin aceste trăsături, băncile de ramură s-au afirmat ca
instrumente de sprijinire a menţinerii, dezvoltării şi modernizării întreprinderilor din ramurile
esenţiale al economiei, cum sunt industria, agricultura, construcţiile navale. Ele îşi procură fondurile
prin reciclarea resurselor provenind de la casele de economii, prin emiterea propriilor obligaţiuni şi
după cum s-a mai menţionat, într-o proporţie de până la 30%, de la bugetul statului. Creditele pe
care le acordă sunt, de regulă, pe termene mijlocii şi lungi, sprijinind acţiunile de dezvoltare,
modernizare, reorganizare şi reprofilare, pe care dezvoltarea economică le implică.
Băncile de comerţ exterior asigură în economiile naţionale ale diferitelor ţări creditarea
activităţii de comerţ exterior şi, îndeosebi, sprijinirea creşterii exportului. Ele îşi obţin resursele de
la stat, care preia o parte a datoriilor pe termen lung, prin emisiunea de obligaţiuni proprii şi prin
mobilizarea creanţelor de către alte bănci, îndeosebi de banca de emisiune, prin rescontare. Pe de o
parte, acordă credite producătorilor în scopul pregătirii loturilor de produse pentru export. Pe de altă
parte, finanţează livrările propriu-zise, acordând credite fie furnizorilor, fie importatorilor.
Instituţiile specializate în operaţii de leasing se constituie într-o verigă relativ mai nouă a
aparatului bancar. Prin trăsăturile lor caracteristice, operaţiile de leasing reprezintă o formă specială
a operaţiilor de creditare. Astfel, operaţiile de leasing se individualizează prin:
- sunt operaţiuni ce vizează închirierea de utilaje, imobile sau echipament industrial care aparţin
unei bănci sau societăţi comerciale;
- bunurile ce se închiriază sunt achiziţionate special pentru a satisface nevoile chiriaşului în cauză;
- părţile convin închirierea ca o etapă intermediară;
- scopul final al operaţiunii este achiziţia de către chiriaş a bunurilor respective la un preţ convenit
cu luarea în considerare a plăţilor efectuate cu titlu de chirie.
Operaţiile de leasing aduc avantaje ambelor părţi. Pentru bancă sau societatea financiară,
proprietară a bunurilor, asigură: un plasament avantajos al capitalului, deoarece regimul de chirii
convenit are în vedere atât amortizarea accelerată a capitalului, cât şi dobânzi ridicate asupra
capitalului investit; garanţia materială certă a bunurilor încredinţate chiriaşului, întrucât titlul de
proprietate oferă băncii drepturi inatacabile, astfel că, în condiţiile în care chiriaşul are dificultăţi
financiare sau dă faliment, bunurile sunt restituite proprietarului fără nici o reţinere; posibilitatea
recuperării în câţiva ani a întregii sume investite, prin preluarea cu titlu de cumpărare a bunurilor de
către chiriaş. Pentru întreprinderile care închiriază, avantajul de bază constă în procurarea bunurilor
necesare dezvoltării fără a angrena fondurile proprii. De fapt, operaţiile de leasing se substituie
celor de credit. Obţinerea aceloraşi bunuri prin credite ar genera însă unele dezavantaje, cum sunt:
ar necesita parţial un aport propriu de capital; ar angaja şi limita posibilităţile întreprinderii de a
obţine alte credite.
Operaţiile de leasing au cunoscut o continuă dezvoltare şi diversificare, astfel că, în prezent,
leasingul îmbracă următoarele forme:
- leasingul mobiliar, care vizează utilaje şi alte bunuri materiale fungibile, cum sunt: tractoarele,
navele de pescuit, vagoanele de cale ferată, utilajele din construcţii;
- leasingul imobiliar care se referă la imobile construite în acest scop, fie pentru birouri, fie pentru
locuinţe;
- leasingul industrial, care este forma cea mai importantă din punct de vedere al semnificaţiei
economice şi al dimensiunilor capitalurilor angrenate şi care se referă la instalaţii industriale
complete apte să satisfacă cerinţe privind obţinerea unor produse de largă utilizare, cu producţie şi
cerere stabilă: laminoare, uzine electrice, fabrici de ciment etc.
Instituţiile specializate în operaţii de factoring, reprezintă, de asemenea, componente noi ale
aparatului bancar cărora utilitatea deosebită le-a asigurat o rapidă extensie.
Operaţiile de factoring presupun apariţia în raporturile de credit, respectiv între vânzătorul
creditor şi cumpărătorul debitor a unui personaj nou denumit factor. Implementarea acestuia,
respectiv a instituţiei de credit, a fost determinată de interesul vânzătorului creditor de a încasa cât
mai rapid sumele datorate de clienţii săi şi, implicit, de a se dispensa de sarcina ţinerii evidenţei
debitorilor şi urmăririi acestora în caz de insolvabilitate. Factorul preia asupra sa de la creditor
titlurile de creanţă asupra debitorilor săi, devenind faţă de aceştia beneficiarul creanţelor respective.
Prin aceasta preia întregul risc legat de eventuala neîncasare a creanţelor de la debitori. Pentru
creanţele preluate, factorul plăteşte vânzătorului creditor valoarea actuală a creanţelor diminuată cu
comisionul său.
Instituţiile specializate în finanţarea vânzărilor pe credit (în rate) sunt într-o mare măsură
creaţii ale marilor întreprinderi producătoare de bunuri de consum şi respectiv ale băncilor. Aceste
instituţii promovează creditul de consum, acordând credite populaţiei în cazurile în care, la achiziţia
bunurilor, beneficiarii achită numai o parte din preţul acestora. Producătorul îşi încasează astfel
preţul mărfurilor vândute şi poate relua activitatea fără nici o imobilizare de fonduri.
Băncile şi instituţiile specializate în creditarea construcţiilor de locuinţe acordă populaţiei
împrumuturi pe termen lung garantate prin ipotecarea imobilelor construite. Fondurile imobilizate
de aceste instituţii sunt asigurate prin emiterea de obligaţiuni ipotecare şi prin reciclarea unor
resurse primite de la casele de economii şi alte instituţii de credit pe baza cesiunii creanţelor. De
regulă, beneficiarii de astfel de credite trebuie să asigure şi un aport propriu, în majoritatea ţărilor
încurajându-se economisirea prealabilă a sumelor în condiţii avantajoase pentru depunători.
Casele de economii reprezintă o altă verigă importantă a aparatului bancar. Ele funcţionează
atât ca instituţii care au ca atribuţie principală mobilizarea economiilor, cât şi ca bănci ale
autorităţilor locale şi ale instituţiilor de prevederi sociale. O ramură importantă a acestor instituţii
funcţionează sub egida organizaţiilor poştale.
Resursele considerabile mobilizate de casele de economii sunt în principal depozite pe
termen lung. În acest context, aceste instituţii îndeplinesc, de regulă, un rol unilateral, acela de a
mobiliza resurse şi a le transfera pe piaţa capitalului de împrumut în vederea redistribuirii.
Destinaţiile primite de aceste resurse relevă sensul acestei redistribuiri care, în principiu,
reprezintă următoarea structură:
- o parte importantă a resurselor este folosită pentru achiziţia bonurilor de tezaur. Se asigură astfel
o marjă de lichiditate pentru a satisface cererile de retragere a depunerilor;
- o altă parte a resurselor este utilizată pentru mobilizarea unor titluri privind creditul pe termen
mijlociu şi lung, care asigură, prin dobânzile superioare pe care le aduc, o bună fructificare a
depozitelor constituite;
- în sfârşit, o parte semnificativă a resurselor se utilizează pentru achiziţii de obligaţiuni ale
împrumuturilor de stat, acţiuni şi participaţii de capital, care asigură o fructificare mai puţin
eficientă, dar fără riscuri prea mari a depozitelor.
Asemănătoare cu casele de economii, prin menirea lor iniţială, cât şi prin operaţiile pe care
le efectuează, sunt cooperativele de credit. Acestea sunt larg răspândite în Germania şi în Franţa.
Cooperativa de credit reprezintă o formă de organizare a activității bancare, în care membrii asociați
sunt clienții deponenți sau debitori. Cooperativele de credit prezintă o serie de caracteristici
comune: (1) scopul principal nu este maximizarea profitului, ci furnizarea celor mai bune produse și
servicii bancare către membri; (2) sunt deținute și controlate de membri, care dispun de drepturi
egale de vot; (3) cea mai mare parte a profitului anual este destinat constituirii de rezerve, restul
poate fi distribuit între membri. Motivele pentru care s-a dezvoltat această formă de organizare a
activității bancare constau în dificultățile de creditare de către băncile tradiționale a unor activități
din domenii precum: pescuitul, apicultura, silvicultura și activitățile meșteșugărești.
Băncile cooperative de credit pot desfășura următoarele activități: acceptarea de depozite și
acordarea de credite de la și către membrii cooperatori de la persoane fizice, IMM-uri, organizații
obștești și de cult, asociații familiale, persoane fizice cu profesii liberale; acodarea de credite,
incusiv ipotecare; emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit, contractare de
împrumuturi intercooperatiste de la bănci; operațiuni de consultanță și operațiuni de mandat.
O verigă a cărei pondere şi însemnătate este într-o continuă creştere şi care tinde să ocupe un
loc preponderent în sistemul bancar este reprezentată de reţeaua băncilor străine. Ca sucursale sau
reprezentanţe ale băncilor care funcţionează în alte ţări, ca bănci mixte sau în alte formule juridice,
băncile străine joacă un rol tot mai mare pe pieţele creditului. Ele efectuează servicii bancare
pentru corporaţiile transnaţionale, acordă împrumuturi sindicalizate pe europieţe, acordă
împrumuturi corporaţiilor locale din ţările dezvoltate, execută operaţiuni de corespondent etc.

7. Taxa scontului – instrument al politicii monetare. Sistemul rezervelor minime

obligatorii.
Manevrarea taxei de scont constituie, în cadrul economiei de piaţă, unul dintre instrumentele
principale ale politicii monetare şi de credit. Având în vedere poziţia deosebită pe care o ocupă
banca de emisiune în cadrul aparatului bancar, taxa de rescont percepută de ea constituie principala
componentă a taxei de scont încasată de băncile comerciale şi deci, principala pârghie pentru
ieftinirea sau scumpirea creditului şi, prin extensie, pentru dilatarea sau contractarea masei
monetare în circulaţie. Când banca de emisiune reduce taxa de rescont, băncile comerciale pot şi ele
să reducă taxa de scont, fenomen ce conduce la ieftinirea creditului, la sporirea masei monetare în
circulaţie şi, în principiu, la intensificarea activităţii economice. Invers, dacă banca de emisiune
majorează taxa de rescont, nivelul general al dobânzilor creşte, masa monetară în circulaţie se
reduce, iar activitatea economică se restrânge.
Implicit, manevrarea taxei de scont acţionează şi asupra balanţei de plăţi externe. Astfel,
scăderea taxei scontului conduce la emigrarea capitalurilor străine şi lasă înviorarea economiei
numai pe seama capitalurilor interne. Dimpotrivă, majorarea taxei de scont concură la atragerea în
ţară a capitalurilor străine. Asemenea efecte ale manevrării taxei de scont asupra afluxului şi
refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la acest instrument în scopul echilibrării balanţei
de plăţi externe.
Manevrarea taxei de scont continuă să fie utilizată şi în zilele noastre ca mijloc de
influenţare a economiei, de combatere a inflaţiei şi de influenţare a balanţei de plăţi externe, însă
eficacitatea sa nu mai este considerată certă, cum se aprecia în secolul trecut. În prezent, aparatul
bancar dispune de suficiente fonduri, precum şi de numeroase căi de a le procura, încât nu mai
depinde în mod hotărâtor de refinanţarea efectuată de banca de emisiune. Abundenţa capitalurilor,
caracteristică perioadei actuale, conduce la desprinderea marilor întreprinderi de piaţa propriu-zisă a
creditului, acestea dispunând de capitaluri proprii suficiente sau fiind finanţate de societăţi sau bănci
proprii, cointeresate, şi în relaţiile cu care nu are importanţă variaţia momentană a dobânzii.
Totodată, înfăptuirea investiţiilor, implicând angrenarea capitalurilor pe termen lung, este orientată
de alte criterii pe care le au în vedere investitorii, aceştia fiind mai puţin influenţaţi de conjunctura
momentană pe care taxa scontului o poate determina. Chiar pe piaţa capitalurilor aflate sub acţiunea
taxei scontului, efectele aşteptate prin manevrarea acesteia se exercită adeseori cu întârziere,
partenerii continuând să practice nivelurile de dobânzi anterioare, îndeosebi atunci când au
angajamente sau previziuni proprii asupra evoluţiei conjuncturii. În România, procedura scontului şi
a rescontului este practic inexistentǎ. În prezent, taxa de rescont este utilizatǎ mai degrabǎ ca un
instrument secundar, în cadrul unor facilitǎţi speciale oferite de banca centralǎ bǎncilor comerciale.
Sistemul rezervelor minime obligatorii
Sistemul rezervelor minime obligatorii instituit din grija de a asigura o lichiditate minimală,
constă din obligaţia băncilor care constituie depozite să consemneze, în conturile lor deschise la
banca de emisiune, o sumă dimensionată, de regulă sub formă de cotă procentuală.
O asemenea obligaţie creează băncilor o situaţie deosebită. Pe de o parte, prin constituirea
unei rezerve minime, de pildă de 15%, posibilitatea de acordare a creditelor se reduce în raport cu
limita superioară posibilă, cu scăderea corespunzătoare a profitului realizat din dobânzi. Pe de altă
parte, fiecare bancă are o lichiditate minimă asigurată, pe seama depozitelor, pe care însăşi banca
respectivă le are la banca centrală.
Totodată, sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul
economiei contemporane ca instrument al politicii monetare şi de credit. Aşa cum s-a precizat,
rezerva minimă obligatorie, potrivit dimensiunilor sale, determină un anumit raport între volumul
depozitelor şi volumul creditului ce se poate acorda, în baza acestora, ca resurse de creditare. Astfel,
faţă de situaţia anterioară, creşterea rezervei minime conduce la restrângerea posibilităţilor de
acordare de credite de către bănci, în timp ce reducerea rezervei minime are ca efect creşterea
posibilităţii de creditare.
Sistemul rezervelor minime constituie astfel una din măsurile guvernamentale, care, în
raport de interesele conjuncturale, pot fi utilizate, fie pentru creşterea volumului creditului acordat
în economie, determinând astfel intensificarea activităţii, fie pentru scăderea volumului creditelor
acordate economiei şi atenuarea dezvoltării activităţii. De asemenea, rezervele minime pot regla
nivelul lichidităţilor din economie prin absorbirea sau injectarea acestora.
Sistemul rezervelor minime are în perioada postbelică o largă aplicabilitate în majoritatea
ţărilor dezvoltate, constituind unul din cele mai utilizate instrumente ale politicii monetare şi de
credit. Deoarece exercitǎ un efect cantitativ important asupra volumului lichiditǎţilor bǎncilor
comerciale, modificarea ratei rezervelor obligatorii constituie un instrument de politicǎ monetarǎ
care, teoretic, este foarte eficient. Însǎ, banca centralǎ nu poate modifica prea des nivelul rezervelor
obligatorii, deoarece impactul acestei mǎsuri asupra lichiditǎţii bǎncilor comerciale face ca
echilibrul monetar sǎ devinǎ instabil, trecând rapid prin faze de inflaţie şi de deflaţie. Sistemul
rezervelor minime obligatorii este singurul instrument de politicǎ monetarǎ ce poate fi utilizat
eficient atunci când în economie au loc intrǎri masive de capital din strǎinǎtate, deoarece prin
creşterea ratei rezervelor obligatorii sunt „blocate” lichiditǎţile excedentare create de afluxul de
capital.
În altǎ ordine de idei, sistemul rezervelor minime obligatorii este un instrument eficient în
lupta împotriva inflaţiei generatǎ de creşterea exageratǎ a creditelor bancare. În aceastǎ situaţie, prin
creşterea ratei rezervelor obligatorii are loc reducerea volumului lichiditǎţilor din sistem, iar bǎncile
comerciale vor fi nevoite sǎ-şi reducǎ oferta de credite şi sǎ vândǎ titluri în cadrul operaţiunilor de
open-market, pentru a-şi reconstitui astfel lichiditǎţile.
Practica cunoaşte diferenţieri cu privire la structura depozitelor cuprinse în calcul. În unele
ţări, ca de pildă în SUA şi Canada, se cuprind în baza de calcul numai depozitele la vedere,
respectiv agregatele monetare în sens restrâns. În alte ţări, ca de exemplu în Franţa, Germania şi
Spania sunt luate în considerare agregatele monetare în sens larg, adică cvasitotalitatea
exigibilităţilor. De asemenea, există diferenţieri în ceea ce priveşte modul de calcul. În unele ţări,
depozitele sunt considerate în sumă efectivă, iar în altele se au în vedere numai variaţiile de la un
nivel la altul. În ceea ce priveşte cuantumul rezervei, acesta poate fi unic, ca de pildă în Spania, sau
diferenţiat după gradul de exigibilitate, ca în Franţa, Germania, Japonia, Canada, unde ratele sunt
eşalonate în funcţie de scadenţa depozitelor.
În legătură cu remunerarea rezervelor formate se utilizează procedee diferite. Foarte
frecvent, în multe ţări rezervele nu sunt remunerate. În alte ţări, o parte a rezervelor este remunerată
avându-se în vedere obligaţia băncilor centrale de a folosi aceste rezerve pentru creditarea statului.
Soluţiile adoptate tind să egaleze efectele, asociind o anumită rată mai ridicată care se remunerează
cu o alta mai redusă care nu se remunerează.
Dincolo de obiectivul principal de a permite băncilor centrale de a acţiona asupra creaţiei
monetare prin influenţarea comportamentului în creditare al băncilor, sistemul rezervei minime este
utilizat şi în alte domenii. De pildă, prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele
băncilor străine se poate exercita controlul asupra mişcării capitalurilor flotante şi respectiv,
operaţiunilor cu străinătatea şi nivelului rezervei valutare.
 8. Operațiile de open-market
Operaţiile de open market constau în cumpărarea şi vânzarea de titluri, îndeosebi a celor
emise de tezaurul public, pe piaţa monetară de către banca de emisiune. Unele bǎnci centrale, între
care şi BNR, realizeazǎ operaţiuni open-market prin emiterea de certificate de depozit. Operaţiunile
care pot fi efectuate cu toate aceste titluri sunt: vânzǎri-cumpǎrǎri ferme, vânzǎri-cumpǎrǎri cu
clauzǎ de rǎscumpǎrare (repo), la vedere, la termen de o lunǎ, 3 luni, cu dobândǎ fixǎ, cu dobândǎ
variabilǎ, etc. Aceste operaţiuni pot fi efectuate în permanenţǎ sau periodic. Un instrument de
politicǎ monetarǎ cu funcţii similare operaţiunilor open-market (practicat şi de BNR) este
constituirea de depozite la termen de cǎtre bǎncile comerciale. Aceastǎ facilitate se atribuie bǎncilor
comerciale prin licitaţii cu dobândǎ fixǎ.
În perioadele de stagnare economică, banca de emisiune cumpără titluri, punând, în acest
fel, monedă în circulaţie. Piaţa fiind alimentată cu fonduri, lichiditatea băncilor creşte şi, deci, se
majorează volumul creditelor acordate. Invers, când presiunile inflaţioniste sunt puternice şi se pune
problema frânării ritmului neadecvat al creşterii economice, banca de emisiune vinde titluri pe piaţă
şi astfel retrage din circulaţie masa monetară care reprezintă contravaloarea lor. În acest mod,
băncile înregistrează o reducere a lichidităţii şi, în consecinţă, îşi restrâng activitatea de creditare.
Operaţiile open-market acţioneazǎ, în primul rând, asupra „bazei monetare”, deci asupra ofertei de
monedǎ.Variaţiile „bazei monetare” se traduc prin variaţii ale întregii mase monetare M1, M2 etc.
Politica de open-market este considerată în majoritatea ţărilor ca fiind instrumentul de
politică monetară cu cea mai mare eficacitate datorită gradului înalt de flexibilitate pe care îl oferă
Băncii Centrale. Sub acţiunea operaţiunilor open-market se aflǎ toate bǎncile, chiar şi cele care nu
sunt dependente financiar de banca centralǎ.
Participarea băncii de emisiune la negocierile de piaţă privind achiziţia şi vânzarea unor titluri
ale împrumuturilor de stat este mult mai complexă. Pe de o parte, prin intervenţia băncii de
emisiune pe piaţa liberă se creează premisele pentru menţinerea unor cursuri stabile ale titlurilor de
credit public. Pentru cǎ tranzacţioneazǎ cantitǎţi importante de titluri, banca centralǎ influenţeazǎ
nivelul preţurilor (cursurilor) titlurilor respective, astfel: când banca centralǎ vinde titluri, cursurile
acestora scad, iar în cazul când cumpǎrǎ titluri cursurile lor cresc. Preţurile (cursurile) titlurilor sunt
legate de rata dobânzii aferentǎ creanţelor respective: creşterea cursului unui titlu determinǎ o
scǎdere de valoare egalǎ a ratei dobânzii acestuia, şi invers.
În practicǎ, comportamentul în ceea ce priveşte operaţiile de open-market constǎ în stabilirea
unui aşa- numit „nivel de intervenţie” pentru rata dobânzii de pe piaţa interbancarǎ, nivel care, dacǎ
este atins, determinǎ banca centralǎ sǎ înceapǎ efectuarea de asemenea operaţiuni. Când banca
centralǎ vrea sǎ reducǎ nivelul de intervenţie incitǎ bǎncile comerciale sǎ-i vândǎ titluri, fapt care
determinǎ creşterea lichiditǎţii bancare. În cazul în care banca centralǎ doreşte sǎ majoreze nivelul
de intervenţie, aceasta va descuraja bǎncile comerciale sǎ îi vândǎ titluri (sau le va încuraja sǎ
cumpere titlurile pe care ea le oferǎ pe piaţǎ), ceea ce va conduce la absorbţia de lichiditǎţi. De
menţionat cǎ, reducerea volumului lichiditǎţilor existente în sistemul bancar nu se realizeazǎ
automat, întucât aceste lichiditǎţi pot fi alimentate de afluxurile de capital din strǎinǎtate, atrase de
creşterea randamentului titlurilor.
Dată fiind amplitudinea emisiunii de hârtii de valoare, statul este interesat în asigurarea unei
pieţe stabile, sigure a titlurilor de credit, care să impună încredere celor care le deţin.
Pe de altă parte, participarea băncii de emisiune la operaţiile ce au loc pe piaţa liberă determină
o redistribuire, diferită prin efectele sale, între banca de emisiune şi celelalte bănci.
Cumpărarea titlurilor de către banca de emisiune determină creşterea emisiunii şi creează o
eliberare egală a plasamentelor băncilor, fapt ce poate conduce la sporirea volumului creditelor
acordate economiei. Dimpotrivă, vânzarea titlurilor de către banca de emisiune, implică retragerea
din circulaţie a banilor şi determină restrângerea posibilităţilor celorlalte bănci de a acorda credite
economiei, datorită creşterii plasamentelor în titluri.
Banca centralǎ poate nu numai sǎ se adapteze la situaţia pieţei interbancare, dar poate sǎ şi
modifice conjunctura pieţei, în funcţie de obiectivele sale: când considerǎ cǎ lichiditatea pieţei
interbancare este prea mare, banca centralǎ va determina creşterea ratei dobânzii pe aceastǎ piaţǎ,
vânzând titluri pânǎ când bǎncile vor începe sǎ efectueze plasamente pe piaţa respectivǎ,
consumându-şi lichiditǎţile excesive. Când lichiditatea pieţei interbancare este prea micǎ, banca
centralǎ va cumpǎra titluri pânǎ când bǎncile comerciale vor acumula rezerve lichide excedentare,
iar dobânzile de pe piaţa interbancarǎ vor scǎdea, astfel încât sǎ devinǎ mai puţin atractive decât
dobânzile aferente creditelor acordate economiei. De aceea, operaţiunile open-market sunt
considerate un instrument de reglaj fin.
Acţiunea pe care operaţiunile open-market o exercitǎ asupra ratei dobânzii influenţeazǎ atât
voinţa bǎncilor comerciale de a acorda credite, cât şi înclinaţia sectorului nebancar de a contracta
împrumuturi, precum şi alegerea opţiunii între plasamentele efectuate de bǎnci în credite şi titluri.
Decurgând din conceptele keynesiste şi considerate şi de monetarişti, îndeosebi Milton
Friedman, ca singura modalitate accesibilă şi eficientă, intervenţia băncii de emisiune pe piaţa
liberă se confruntă, în prezent, cu o serie de limite şi contradicţii. Astfel, în unele cazuri, bǎncile
comerciale dispun de importante rezerve lichide, ceea ce înseamnǎ cǎ „baza monetarǎ” existentǎ
este utilizatǎ incomplet pentru crearea de monedǎ. În cazul în care, de exemplu, existǎ o conjuncturǎ
inflaţionistǎ şi se foloseşte exclusiv instrumentul operaţiunilor de open-market, presupunând cǎ
banca centralǎ oferǎ titluri bǎncilor comerciale, acestea din urmǎ vor prefera sǎ continue sǎ acorde
noi credite sectorului nebancar, deoarece, în aceastǎ conjuncturǎ, creditele sunt mai rentabile decât
plasamentele efectuate în titluri publice. În consecinţǎ, banca centralǎ va fi nevoitǎ sǎ ofere aceste
titluri la cursuri mai mici şi la dobânzi mai mari, ceea ce va duce la creşterea costului datoriei
publice.
Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market) reprezintă cel mai important instrument
de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la iniţiativa băncii centrale, având următoarele
funcţii: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară şi
semnalizarea orientării politicii monetare. Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii
de operaţiuni de piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:
 operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora
BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu
angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit la data tranzacţiei;
 atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de lichiditate,
în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;
 emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul
cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;
 operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul
cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se
să răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
 acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare - tranzacţii
reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituţiilor
de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;
 vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii destinate
absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile
pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător
fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";
 swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin
care BNR:
o injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi vânzând la
o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;
o absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi cumpărând la
o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei.
Dimensiunile considerabile ale datoriei publice, perpetuarea bugetelor deficitare, acţionând
în sensul unic al creşterii volumului pieţei efectelor publice, sunt factori care diminuează rolul
regulator al operaţiunilor de open-market asupra capacităţii de creditare a băncilor şi a masei băneşti
în circulaţie. În concluzie, pentru obţinerea unui plus de rezultate, operaţiunile de open-market ar
trebui folosite în mod complementar cu rezervele minime obligatorii.

9. Cauzele și consecințele inflației

Inflaţia este provocată de numeroase cauze interne şi externe, care determină fie creşterea
cererii solvabile, fie diminuarea ofertei de bunuri şi servicii disponibile, fie ambele categorii de
efecte în mod concomitent. Dintre acestea, cu o acţiune directă asupra creşterii excesive a masei
monetare în circulaţie, pot fi menţionate:
a) Apariţia şi perpetuarea deficitului bugetar. În situaţia când statul înregistrează cheltuieli mai
mari decât veniturile curente, cel mai uşor mijloc de a finanţa diferenţa este recursul la împrumutul
băncii de emisiune. Drept urmare, masa monetară în circulaţie creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi
crescut şi ele, deoarece statul nu se împrumută pentru a produce şi pune pe piaţă mărfuri sau pentru
a oferi servicii suplimentare, ci pentru a consuma, reducând astfel volumul mărfurilor şi serviciilor
disponibile. Dezechilibrul monetar astfel creat este, de regulă, specific situaţiilor excepţionale. În
zilele noastre este însă frecvent întâlnit şi în condiţii de pace, ca urmare a încercărilor de a stimula
pe această cale economia;
b) Expansiunea creditului bancar. În cazul în care băncile acordă credite fără să efectueze o
analiză riguroasă a scopurilor urmărite de debitori sau cu intenţia expresă de a sprijini expansiunea
viitoare a unor mari întreprinderi sau a economiei în ansamblul său, se produce o creştere exagerată
a masei monetare de cont, ale cărei efecte inflaţioniste sunt similare cu creşterea cantităţii de
numerar în circulaţie;
c) Apariţia şi perpetuarea excedentului sau deficitului balanţei de plăţi externe. Atunci când într-o
ţară intră o cantitate mare de valută străină, fie ca urmare a unui excedent masiv al exportului faţă
de import, fie ca urmare a unei invazii de capitaluri speculative, rezervele valutare ale acestei ţări
cresc. În condiţiile în care aceste rezerve în valută străină formează acoperirea unor noi emisiuni în
monedă naţională, acestea din urmă nu mai găsesc un corespondent echivalent în mărfuri şi servicii
pe piaţa internă. Acelaşi dezechilibru se produce şi atunci când valuta străină, convertită în moneda
naţională, este introdusă în rezerva de mijloace străine a statului în cauză, deoarece masa monetară
internă creşte fără echivalent în mărfuri şi servicii pe piaţă. La fel de nociv este deficitul balanţei de
plăţi, adică situaţia în care încasările externe sunt inferioare plăţilor externe într-o anumită perioadă
dată. În astfel de cazuri, cursul monedei naţionale faţă de valutele străine scade, deci este necesar să
se cheltuiască o sumă mai mare în monedă naţională pentru a obţine o sumă dată în valută străină
sau o cantitate dată de mărfuri al căror preţ este exprimat în valută străină. Creşterea preţurilor
produselor importate este transmisă apoi asupra structurii preţurilor interne, majorând nivelul
general al acestora, fie prin creşterea costurilor produselor interne pentru fabricarea cărora au fost
folosite mărfurile importate, fie prin creşterea directă a preţurilor bunurilor de consum importate şi
destinate pieţei interne. Efectele preţurilor ridicate ale bunurilor importate asupra preţurilor
bunurilor indigene şi asupra costului vieţii, determină adeseori revendicări salariale şi pun sub
semnul întrebării eficacitatea programelor bugetare elaborate de guvernele naţionale;
d) Activarea unor sume băneşti ţinute în rezervă. O asemenea cauză acţionează atunci când
deprecierea inflaţionistă a monedei înregistrează deja un ritm ridicat, iar posesorii de bani devin
conştienţi de pierderea pe care le-o provoacă reducerea puterii de cumpărare a sumelor deţinute.
Creşterea pe această cale a masei monetare active, precum şi accelerarea vitezei de circulaţie a
monedei accentuează la rândul lor, ritmul procesului inflaţionist.
Unul din factorii importanţi care determinǎ structura impozitelor, subvenţiilor şi altor
privilegii economice este concurenţa dintre grupurile de presiune pentru influenţarea oamenilor
politici. Aceastǎ concluzie este împǎrtǎşitǎ astǎzi de numeroşi autori, aplicându-se şi în domeniul
monetar. Analiza influenţei sferei politice asupra deciziilor de politicǎ monetarǎ permite relevarea
existenţei unui „ciclu politico-monetar”, ceea ce înseamnǎ cǎ, înainte de alegeri, oamenii politici
sunt mai receptivi la obiectivul relansǎrii activitǎţii economice, la cel al reducerii şomajului, iar
dupǎ alegeri, la cel al stabilitǎţii preţurilor. În concluzie, înainte de alegeri, politica monetarǎ este
discreţionarǎ, iar dupǎ alegeri devine riguroasǎ. Ţinând cont de efectele pe care deciziile de politicǎ
monetarǎ le exercitǎ asupra nivelului general al preţurilor, ciclul economic este, în realitate, un
„ciclu politico-inflaţionist”.
Inflaţia, ca fenomen economico-monetar deosebit de complex, produs al mecanismului de
funcţionare al oricǎrei economii, are efecte multiple şi extrem de nocive. Din multitudinea lor vom
selecta mai întâi unele efecte economice generale.
Indiferent de formele sale de manifestare şi de cauzele care o generează, inflaţia provoacă,
datorită dezechilibrelor pe care le creează, multiple şi complexe consecinţe.
Perpetuarea şi, mai ales, intensificarea fenomenului inflaţionist îşi exercită influenţa asupra
economiei în direcţia dereglării structurilor şi proporţiilor preexistente, prin faptul că stimulează
dezvoltarea inegală a diferitelor ramuri, îndeosebi a celor industriale, favorizează afluxurile de
capital în sfera circulaţiei mărfurilor, facilitează condiţiile de finanţare şi creditare a economiei.
Toate acestea determină o importantă creştere patrimonială a întreprinderilor pe seama resurselor
statului, respectiv din emisiunea inflaţionistă.
Inflaţia afecteazǎ etalonul monetar şi puterea de cumpǎrare a monedei. Creşterea mai rapidǎ
a cantitǎţii de bani în circulaţie decât sporirea masei de bunuri şi servicii din economie, duce, prin
preţurile în creştere, la diminuarea puterii de cumpǎrare a monedei, fenomen ce afecteazǎ diferit şi
inegal grupele de mǎrfuri şi agenţii economici. Se produc modificǎri sensibile în cererea de
consum, în sensul cǎ se cumpǎrǎ tot felul de mǎrfuri numai pentru a scǎpa de banii depreciaţi. Dacǎ
fenomenul se suprapune cu penuria şi criza materiilor prime se poate concluziona cǎ el devine una
din piedicile serioase ale reproducţiei. La fel de adevǎrat rǎmâne şi faptul cǎ, prin devalorizarea
banilor, se eliminǎ o parte a resurselor materiale acumulate, inflaţia asigurând astfel valorificarea la
o ratǎ normalǎ de rentabilitate, pentru etapa respectivǎ, a capitalului rǎmas în circuitul activ. De
aceea, se considerǎ cǎ ea deblocheazǎ mecanismul economic, eliminând unitǎţile neperformante sau
capacitǎţile uzate moral şi favorizând adaptarea celor rǎmase la exigenţele revoluţiei tehnicoştiinţifice.
Inflaţia îndepǎrteazǎ din circuitul activ o parte a banilor în general. Scǎderea puterii de
cumpǎrare a monedelor este însǎ mascatǎ, ea fiind o scǎdere în termeni reali, deoarece nominal se
observǎ o creştere a cantitǎţii de bani la populaţie.
Perpetuarea procesului inflaţionist conduce şi la subminarea finanţelor publice. Astfel,
reducerea continuă a puterii de cumpărare a banilor reduce valoarea reală a veniturilor bugetare, în
timp ce cheltuielile bugetare cresc cu mult peste prevederile iniţiale. Se creează, în acest context,
climatul creşterii emisiunii dincolo de deficitul prevăzut, fapt care intensifică procesul inflaţionist.
Consecinţa dominantă a inflaţiei asupra evoluţiei relaţiilor economice, a societăţii în general,
este reprezentată de redistribuirea de mari proporţii a veniturilor şi avuţiei naţionale. Se creează un
conflict al repartiţiei în care sunt implicate un număr mare de grupuri şi de categorii sociale, inflaţia
depăşind sfera problemelor monetare şi devenind o problemă economică şi socială deosebit de
complexă.
Criza inflaţionistǎ redistribuie avuţiile ca efect al disparitǎţilor dintre preţuri şi venituri.
Astfel devine un fenomen de nelinişte şi îngrijorare, nu atât prin sǎrǎcirea unora şi îmbogǎţirea
altora, ci, mai ales, prin caracterul ei tainic asupra viitorului. Se considerǎ cǎ problemele pe care le
ridicǎ inflaţia sunt cauzate, în întregime, numai de incertitudine. „Nu faptul cǎ valoarea banilor
scade creeazǎ probleme, ci faptul cǎ valoarea viitoare a banilor nu poate fi prevǎzutǎ. Un nivel înalt
dar stabil de inflaţie, pe care toatǎ lumea ar conta cu încredere, ar genera mai puţine probleme decât
un nivel mai scǎzut, dar mai puţin previzibil de inflaţie” – afirmǎ Paul Heyne.
Diferenţierile pe care le realizeazǎ inflaţia afecteazǎ doar anumite grupuri sociale. De pildǎ,
îi penalizeazǎ pe cei care economisesc şi ar putea acorda credite, favorizându-i pe aceia care
consumǎ, pe debitori, deoarece ea determinǎ a fugǎ generalǎ de lichiditǎţi şi o preferinţǎ exageratǎ
pentru plasamente în bunuri durabile neproductive.
Efectele redistributive ale inflaţiei depind, în mare mǎsurǎ, de rapiditatea cu care se
instaleazǎ, deoarece aceasta afecteazǎ capacitatea oamenilor de a o anticipa corect; mai mult, nu
oricine e capabil sǎ acţioneze corespunzǎtor odatǎ ce adevǎrul despre inflaţie este cunoscut .De
exemplu, preţurile unor vânzǎtori sunt stabilite numai pentru perioade scurte de timp şi pot fi sporite
rapid, ca rǎspuns la creşterea cererii (de pildǎ, preţurile produselor agricole şi ale multora dintre
materiile prime folosite în producţia industrialǎ). Alte preţuri rǎspund mult mai lent la modificarea
condiţiilor (de exemplu, chiriile rezidenţiale şi comerciale sunt, de obicei, fixate prin contract şi
mult timp nu pot fi schimbate). Salariile tind sǎ reacţioneze mai puţin rapid la modificarea
condiţiilor decât preţul majoritǎţii bunurilor. Companiile de gaze, electricitate şi telefonie „se
plâng” cǎ nu pot reacţiona destul de repede la creşterea costurilor. Nu trebuie omis nici faptul cǎ
preţurile care reacţionaeazǎ mai lent nu este obligatoriu sǎ se majoreze mai puţin, doar cǎ le trebuie
mai mult timp sǎ o facǎ.
Sintetizând, se poate afirma: cei mai afectaţi de inflaţie sunt cei izolaţi de mecanismul
social, cei care nu pot exercita presiuni asupra autoritǎţilor (pensionarii, bursierii, persoanele cu
venituri fixe). Datoritǎ faptului cǎ ei nu au acest statut social, veniturile pe care le primesc nu sunt
corelate cu prezentul economic pe care-l trǎiesc. Pentru aceastǎ categorie, inflaţia are un caracter
inuman; şi totuşi, situaţia este toleratǎ de societate, deoarece presiunile fǎcute de persoanele active
(care au posibilitatea solidarizǎrii lor în vederea menţinerii cadenţei ritmului de creştere a
veniturilor cu ritmul de creştere al preţurilor) sunt mult mai mari pentru a nu da prioritate acestora
în raportul venit-preţ.
Adeseori însǎ, cei care beneficiazǎ de pe urma inflaţiei se alǎturǎ victimelor în denunţarea
ei. În mod greşit, ei se considerǎ victime (de exemplu: chiriile rezidenţiale).
Inflaţia este o formǎ de impozitare care posedǎ o caracteristicǎ particularǎ: este singura
formǎ de impozitare care poate fi aplicatǎ fǎrǎ acordul nimǎnui. Afirmaţia se verificǎ atât direct în
cursul monedei emisǎ pentru a finanţa cheltuielile guvernului, cât şi indirect, în mǎsura în care, când
existǎ inflaţie, contribuabilii se gǎsesc plasaţi în tranşe din ce în ce mai ridicate şi sunt supuşi la cote
de impozitare mai mari, fǎrǎ a avea loc o creştere oficialǎ a impozitelor. Aceastǎ sursǎ de venit este
veche, fiind ceea ce fǎceau, altǎdatǎ., împǎraţii romani. Inflaţia constituie, în acelaşi timp, o
impozitare pe capital: calculul cotei de impozitare nu ţine cont suficient de inflaţie în evaluarea
deprecierii capitalului.
Poziţie privilegiatǎ va deţine statul, inclusiv în problema împrumuturilor contractate de la
populaţie prin emiterea de obligaţiuni de stat. În mǎsura în care creditorii nu obţin alte avantaje,
aceştia sunt deposedaţi de activele lor reale, rǎmânând cu obligaţiuni de stat devalorizate.
Efectelor economice generale ale inflaţiei li se adǎugǎ acelea care au o puternicǎ acţiune
dezechilibrantǎ asupra vieţii economice şi sociale, în condiţiile inflaţiei scǎpatǎ de sub controlul
autoritǎţilor guvernamentale. În literatura de specialitate existǎ o unanimitate de opinii în legǎturǎ
cu faptul cǎ inflaţia galopantǎ reprezintǎ un factor dezorganizator al oricǎrei economii. Inflaţia
rapidǎ dezorganizeazǎ sistemul bǎnesc. Nimeni nu mai manifestǎ interes pentru banii de hârtie
depreciaţi. În aceste condiţii, funcţiile banilor sunt puternic afectate. Când inflaţia a atins punctul
culminant, banii de hârtie sunt îndepǎrtaţi atât din funcţia de mijloc de circulaţie, cât şi din aceea de
mijloc de platǎ; totodatǎ, emisiunea banilor de hârtie nu mai are efectul scontat.
În domeniul creditului apar mari mutaţii. Vânzarea mǎrfurilor pe credit scade simţitor,
creditorii refuzând să accepte restituirea împrumuturilor în bani depreciaţi. Schimbul are tendinţa de
a reveni la forma lui naturalǎ. Funcţiile sistemului bancar cât şi activitatea bǎncilor sunt frânate.
Resursele lor se reduc substanţial. Ele nu mai sunt stimulate în a-şi plasa capitalurile şi în acordarea
de credite. Depunerile la bǎnci scad foarte mult.
Inflaţia rapidǎ distorsioneazǎ corelaţiile dintre preţurile diferitelor mǎrfuri; ea îngreuneazǎ
posibilitatea efectuǎrii calculelor de eficienţǎ şi rentabilitate. Declanşându-se în momente diferite şi
având ritmuri inegale pe ţǎri, inflaţia accentueazǎ oscilaţiile cursurilor valutare cu efecte negative
pentru economia mondialǎ în ansamblul sǎu.
În schimburile economice internaţionale se ajunge la practicarea „dumpingului valutar”.
Astfel, se extinde exportul de mǎrfuri din ţǎrile cu monedǎ depreciatǎ ale cǎror preţuri se situeazǎ
sub preţul mondial. Ţǎrile cu monedǎ mai puţin depreciatǎ, la rândul lor, introduc taxe vamale
protecţioniste pentru a se apǎra împotriva dumpingului. Aceste proceduri la care recurg diferite ţǎri,
în condiţii de inflaţie, submineazǎ desfǎşurarea comerţului internaţional.
Urmǎrile inflaţiei se extind şi asupra creditului internaţional pe care-l dezorganizeazǎ.
Deprecierea numeroaselor monede provoacǎ dificultǎţi în procesul acordǎrii creditelor externe.
Inflaţia excesivǎ submineazǎ morala socialǎ, duce la decǎderea societǎţii civile în general
(îndeosebi prin sǎrǎcirea clasei de mijloc care îşi pierde rolul sǎu de factor echilibrant). Ea
submineazǎ sistemul de impunere (determinǎ erodarea nivelului real de impozit, în sensul cǎ dacǎ
din momentul creǎrii venitului pânǎ în momentul prelevǎrii impozitului trece o perioadǎ de timp,
valoarea realǎ a acestei plǎţi este cu atât mai micǎ cu cât inflaţia este mai mare), şi, implicit,
veniturile bugetare şi întreaga activitate financiarǎ au de suferit; genereazǎ corupţie şi degradarea
instituţiilor sociale. Totuşi, cel mai serios cost al inflaţiei este pierderea resurselor de bunǎvoinţǎ, a
încrederii în semenii noştri. Într-un cuvânt, însǎşi cooperarea (care presupune o dorinţǎ sincerǎ de a
include interesele altora în concepţia propriilor noastre interese şi care reprezintǎ esenţa societǎţii şi
a civilizaţiei) are de suferit.
Iatǎ de ce ţǎrile cu economie de piaţǎ evoluatǎ, având o bogatǎ experienţǎ în domeniul
controlǎrii inflaţiei, încearcǎ sǎ menţinǎ o inflaţie moderatǎ pe care o folosesc ca pârghie de creştere
economicǎ. Ele au realizat însǎ restructurǎri tehnico-ştiinţifice de amploare în economiile lor
naţionale. Costul social major al unor asemenea politici îl constituie şomajul cronic şi de masǎ.
Dar, potrivit unor opinii mai recente, evaluarea de ansamblu a consecinţelor inflaţiei este
dificilă, chiar imposibilă, deoarece efectele sale economico-sociale diferă de la o fază la alta a
procesului inflaţionist. Astfel, în concepţia curentului de gândire de inspiraţie neokeynesistă, în
prima fază se creează un climat favorabil activităţii economice, creşterea preţurilor stimulând
producţia. Exponenţii acestui curent susţin că expansiunea monetară conduce la expansiunea
producţiei şi că, deci, creşterea economică şi inflaţia constituie un mecanism unic, inseparabil.
Acţiunea stimulativă a impulsului monetar asupra producţiei se realizează pe multiple căi. Astfel,
dacă creşterea preţurilor de vânzare depăşeşte ca ritm creşterea costurilor de producţie, se majorează
marja de profit, fapt ce conduce la activizarea producţiei. Aceeaşi creştere a preţurilor accelerează
desfacerile de mărfuri, posesorii de venituri şi de rezerve monetare considerând procurarea de
bunuri materiale drept singurul mijloc de protecţie împotriva deprecierii monedei. Creşteri
spectaculoase înregistrează adeseori din acelaşi motiv şi cumpărările de mărfuri pe credit. La
acestea se adaugă profiturile înregistrate de marii debitori, adică de marile firme sau de însuşi statul
care se împrumută pe piaţa de capital sub forma împrumuturilor bancare, a plasamentelor în
obligaţiuni, etc. Cum aceste fonduri provin în mare parte de la persoane fizice, acestea transferă,
fără voie, statului şi marilor întreprinderi o parte din veniturile lor. Transferul are loc în condiţiile în
care creditorii primesc la scadenţă, datorită creşterii generale a preţurilor, sume sensibil mai mici
decât cele împrumutate. Totuşi, nu trebuie omis că, în acest mod, veniturile sunt dirijate spre
sectoarele active ale economiei. Ansamblul fenomenelor menţionate a făcut ca opţiunea pentru
deprecierea inflaţionistă a monedei, în anumite limite, să fie considerată drept preţul inevitabil ce
trebuie plătit, respectiv răul necesar ce trebuie acceptat pentru combaterea recesiunii economice.
În faza a doua a procesului inflaţionist, acest rău necesar începe să intoxice organismul
economic şi social. Aceasta deoarece continuarea peste anumite limite a inflaţiei începe să
depăşească prin implicaţiile sale cadrul exclusiv economic, afectând procese şi alte valori ale
societăţii. Exemple multiple, chiar din ţări dezvoltate, au relevat că inflaţia poate să conducă la
grave crize economice şi că, orice măsuri de politică socială s-ar promova, ea poate produce efecte
traumatizante, fiind capabilă să provoace mari inechităţi şi, ca urmare, serioase conflicte şi tensiuni
în ambianţa politică. Deci, se poate afirma că inflaţia nu este un panaceu cu efecte permanent
favorabile, ci, cel mult, o soluţie temporară care poate amâna crizele economice, dar în nici un caz
nu le poate evita. Pericolul ca stimulentul inflaţionist să degenereze progresiv într-un factor de
dezorganizare economică şi socială este cât se poate de real, fiind dovedit de manifestările de
reducere sau de stagnare a activităţii economice, care neagă rolul inflaţiei de accelerator al
economiei.
În faza a treia, ca o consecinţă a acumulării efectelor negative în faza anterioară, are loc
intervenţia antiinflaţionistă a statului, continuarea inflaţiei fiind considerată acum un rău public de
mari proporţii. Oamenii politici din multe ţări dezvoltate, cum ar fi SUA sau Anglia, au considerat
stoparea inflaţiei drept principala problemă pe care o aveau de rezolvat, adoptând un ansamblu de
politici de restrângere a fenomenului. Dar, aplicarea măsurilor antiinflaţioniste s-a dovedit destul de
dificilă, acestea trebuind să fie suficient de ferme pentru a combate efectiv inflaţia, iar, pe de alta
parte, sa fie suficient de suple pentru a nu afecta creşterea economică, pentru a nu duce la
neutilizarea în masă a forţei de muncă. În echilibristica inerentă, specifică aplicării unor asemenea
măsuri, rareori guvernele contemporane au găsit regula de aur care să la ferească de excese într-un
sens sau altul.

10.Opinii privind esența principalelor politici antiinflaționiste

Politicile antiinflaţioniste postbelice au avut la bază moneda, finanţele şi alte mijloace
economice. Analizând conţinutul acestora se observă o diferenţiere a lor de la o etapă la alta.
Acest fapt îşi găseşte explicaţia în realităţile economice de fiecare dată şi în reacţia subiecţilor
economici la aceste politici.
Politicile antiinflaţioniste nu se diferenţiază întotdeauna prin instrumentele pe care le
utilizează, cum ar fi: majorarea sarcinilor fiscale, restrângerea cheltuielilor bugetare, aplicarea de
restricţii în acordarea creditelor bancare, sporirea dobânzilor, restrângerea exporturilor la mărfurile
deficitare pe piaţa internă, concomitent cu încurajarea importurilor, controlul mişcărilor speculative
de capital sau măsuri mai energice, de factură mai recentă: "îngheţarea" preţurilor şi salariilor; ele
sunt o îmbinare de măsuri şi instrumente monetare, financiare sau de altă factură. Complexitatea
acestor politici diferă însă, în funcţie de obiectivele urmărite, precum şi de urgenţa înfăptuirii
acestor obiective. De pildă, dacă inflaţia este provocată de costuri, cele mai eficiente măsuri ar fi
îngheţarea preţurilor şi salariilor, însă, aplicarea lor provoacă reacţii vehemente pe planul vieţii
interne. Pe de altă parte, unele măsuri antiinflaţioniste tradiţionale, într-o lume în care
interdependenţa economiilor naţionale este mai puternică decât oricând, afectează interesele altor
ţări. De aceea, aplicarea lor provoacă riposte protecţioniste în ţările partenere, fenomen ce afectează
comerţul internaţional şi, uneori, situaţia economică a tuturor ţărilor. În acest cadru, o
caracteristică a politicilor antiinflaţioniste contemporane este lipsa de entuziasm cu care ele se
aplică chiar în rândurile factorilor de decizie economică şi politică. Măsurile antiinflaţioniste nu
sunt acceptate decât în anumite limite determinate, pe de o parte, de riscul dezorganizării
economiei, iar pe de altă parte, de necesitatea relansării cât mai rapide a economiei. Altfel spus, o
politică antiinflaţionistă este limitată de mai multe restricţii: 1) restricţii economice, în categoria
cărora includem: ritmul inflaţiei, ritmul creşterii economice, eficienţa comerţului exterior etc.; 2)
restricţii sociale - sunt impuse de acţiunile statului care încearcă atenuarea dezechilibrelor din
societate prin acţiunile sale de menţinere a unui grad de folosire cât mai bună a forţei de muncă sau
pentru asistenţă socială; 3) restricţii politice - stăpânirea inflaţiei ridică o problemă politică, întrucât
mijloacele prin care se poate înfăptui acest obiectiv nu sunt agreate. Într-un cuvânt, ea este
nepopulară.
Dintre măsurile de politică economică folosite de-a lungul anilor în combaterea inflaţiei le
vom prezenta pe cele mai semnificative.
Un prim tip de politică vizează deflaţia. Acest termen nu este antonimul inflaţiei; el
desemnează nu o stare de fapt ci un ansamblu de măsuri. Spre deosebire de inflaţie, deflaţia
constituie o politică. Este vorba, aşadar, despre o operaţie prin care se încearcă eliminarea efectelor
inflaţiei şi revenirea la normalitate. Deflaţia poate fi definită ca fiind ansamblul de măsuri prin care
se elimină masa monetară excedentară. Concret, este vorba de "puncţii" monetare sau financiare
masive, de reducerea puternică a cererii globale sau a surselor din care ea se poate alimenta. Dacă
aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-şi redobândească valoarea iniţială, adică să se
reprecieze, revalorizeze. Deflaţia constă, aşadar, în ansamblul de măsuri economice, financiare,
monetare şi de credit care, în concordanţă cu prescripţiile teoriei cantitative a monedei, urmăreşte
temperarea sau blocarea creşterii preţurilor prin reducerea masei monetare în circulaţie. După
modul de realizare poate fi monetară, financiară şi prin credit. Deflaţia monetară constă în
reducerea masei monetare în circulaţie prin anularea unei părţi a mijloacelor de plată şi creanţelor
particulare şi o convertire sau nu a acestora într-un nou tip de semne monetare, în baza unui raport
extrem de defavorabil. Deflaţia financiară este aceea care se realizează prin rambursarea datoriei
statului la banca de emisiune ca urmare a obţinerii unor excedente bugetare fie prin comprimarea
cheltuielilor publice, fie prin majorarea impozitelor şi sterilizarea lor, adică utilizarea lor numai
pentru rambursarea datoriilor statului la banca centrală. Deflaţia prin credit se realizează fie prin
ridicarea nivelului general al dobânzilor, fie prin plafonarea directă a volumului creditelor bancare.
Pentru contracararea creşterii preţurilor se acţionează în paralel fie asupra ofertei, fie asupra
cererii, deflaţia acţionând asupra cererii, pe care încearcă să o comprime prin căile menţionate.
Adeseori însă, eficacitatea deflaţiei este scăzută, deoarece reducerea preţurilor este limitată de
următorii factori: rigiditatea costurilor de producţie; caracterul incompresibil al unei părţi a
cheltuielilor publice; pericolul stagnării sau chiar al regresului care ameninţă orice economie
modernă ale cărei investiţii rămân staţionare sau descresc, în condiţiile în care progresul tehnic se
accelerează; reacţia negativă a sindicatelor la comprimarea veniturilor din muncă.
De regulă, mai ales atunci când urmează unei inflaţii puternice, deflaţia are o acţiune oarbă,
în sensul că, acei creditori care se îmbogăţesc acum fără un temei just, datorită creşterii puterii de
cumpărare a unităţii monetare, nu sunt în mod necesar victimele inflaţiei. În economie, ca şi în
viaţă, de altfel, nu se poate lua de fiecare dată totul de la început, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Ireversibilitatea fenomenelor economice face ca economia să nu mai poată fi constrânsă
să parcurgă în sens invers, în faza de deflaţie, exact drumul pe care l-a străbătut în faza de inflaţie.
De aceea, deflaţia poate fi considerată mai degrabă ca o continuare cu alte mijloace a răului
inflaţionist decât ca o veritabilă terapeutică a acestuia. Iată de ce deflaţia nu poate fi recomandată în
afara unor circumstanţe excepţionale; aceasta reprezintă un remediu drastic, care este susceptibil să
paralizeze activitatea şi să antreneze mari suferinţe.
Această constatare a determinat factorii de decizie să caute un nou echilibru al preţurilor şi
veniturilor prin procedee mai selective decât deflaţia, fapt ce a produs o deplasare semnificativă în
planul teoriei monetare. Astfel, înainte de Keynes se considera că deflaţia nu poate fi decât ceva
favorabil, deoarece determină scăderea preţurilor, iar aceasta la o producţie presupus constantă,
echivalează cu o sporire a vânzărilor, deci cu o înviorare a pieţei. Se aprecia deci, că deflaţia este un
mijloc de asanare a circulaţiei monetare şi, prin ea, de însănătoşire a economiei. Keynes a
demonstrat falsitatea acestui raţionament relevând că orice perioadă de deflaţie este însoţită, în
general, de scăderea activităţii economice. Pe baza concluziilor keynesiene privind acţiunea
depresivă a inflaţiei a fost inaugurată o adevărată eră de stimulare inflaţionistă a economiei.
Încercări de asanare economică prin deflaţie au mai fost întreprinse abia în ultimele decenii ale
secolului XX, sub influenţa ideilor şcolii de la Chicago, în SUA şi Anglia.
De altfel, în forma sa clasică, mecanismul deflaţiei nu a fost însă, realizat niciodată..
Explicaţia rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaţionistă este necesar ca populaţia
să accepte o disciplină foarte riguroasă, adică să renunţe la practicile dobândite în perioada de
aparentă facilitate caracteristică inflaţiei. Acest lucru este dificil, de aceea în momentul în care
autorităţile formulează cerinţa limitării sau chiar opririi totale a cheltuielilor inflaţioniste, se
confruntă cu o puternică rezistenţă psihologică. Iar această rezistenţă este cu atât mai eficientă cu
cât ţara în cauză trăieşte într-un regim democratic, regim în care este imposibil ca politica
deflaţionistă să fie decisă prin consultarea electoratului, iar singura soluţie rămâne educarea
publicului, sarcină extrem de dificilă, ceea ce și explică eşecul autorităţilor în încercările lor de
deflaţie.
O a doua tentativă încercată de guverne prin care s-a urmărit să se pună capăt inflaţiei fără a
se provoca inconvenientele deflaţiei a fost denumită dezinflaţie. În esenţă, este vorba, în acest caz,
de a suspenda "injecţiile" excesive de putere de cumpărare fără contraparte.
Sintetizând, afirmăm că politica antiinflaţionistă cuprinde, în esenţă, trei domenii principale:
politica financiară; politica monetară; măsuri de control al preţurilor şi veniturilor.
Politica financiară antiinflaţionistă urmăreşte diminuarea veniturilor create prin oferta de
monedă şi, pe această cale, temperarea cererii efective. Are ca principal conţinut politica bugetară
restrictivă realizată prin reducerea şi eliminarea deficitului bugetar. Se încadrează aici, pe de o
parte, măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare şi, deci, de reducere a ofertei de monedă, de
îmbunătăţire a raportului cerere bănească - ofertă de mărfuri şi servicii, iar pe de altă parte, de
sporire a veniturilor bugetare. Mai mult decât atât, dacă inflaţia este în mare măsură rezultanta unor
cheltuieli efectuate de către stat peste veniturile bugetare normale, atunci pentru combaterea
inflaţiei ar fi necesară realizarea excedentului bugetar, excedent ce va fi utilizat de către stat pentru
a achita datoriile sale faţă de banca de emisiune, celelalte bănci, ca şi faţă de populaţie.
Politica bugetară restrictivă are însă puternice determinante sociale. Întrucât cheltuielile
publice nu pot fi comprimate în totalitate, este necesar, mai ales, să se mărească prelevările fiscale.
Acest lucru reclamă trei observaţii.
Pe de o parte, politica fiscală poate fi cu greu "democratică" în aplicarea ei. Aspiraţia, destul
de răspândită, de a nu-i face să plătească decât pe cei bogaţi este de neînţeles într-o perioadă de
inflaţie galopantă, când problema restrângerii consumului trebuie să implice penalizarea nu numai a
consumatorilor de lux ci şi a celor din marea masă a populaţiei. În această privinţă s-a apreciat că
taxa pe valoarea adăugată - impozit cu mare randament - constituie un mijloc de a spori încasările
bugetare şi, în acelaşi timp, de a limita emisiunea de monedă. Desigur, acesta este un impozit care
încorporându-se în preţul de vânzare îl măreşte automat.
De fapt, trebuie adâncitǎ o a doua problemă, alta decât cea a felului de impozit. Nu toate
impozitele au aceeaşi eficienţă; ele sunt cu atât mai bine adaptate la scopul urmărit cu cât
penalizează mai mult consumul, cu cât măresc mai puţin preţurile şi cu cât ele amputează mai exact
partea din venit care va fi cheltuită cel mai curând. În acest context se ridicǎ întrebarea: impozitele
indirecte sunt oare recomandabile? Folosirea lor a fost preconizată în caz de "inflaţie prin costuri",
atunci când există teama de efectul de descurajare pentru investiţii al unei creşteri a impozitelor
directe. Cel mai necesar ar fi un impozit pe venit care să vizeze ansamblul populaţiei şi constituit
pe un principiu progresiv.
O problemă delicată este cea a ajustării sau a actualizării tranşelor de venit în funcţie de
inflaţia intervenită. Impozitul pe venit ar fi eficient contra inflaţiei dacă tranşele nu ar fi reajustate
pentru a ţine seama de inflaţie. Altfel spus, reajustarea să se facă cu o oarecare întărziere. Modul de
aşezare şi percepere a impozitului pe venit este, de asemenea, important, deoarece în funcţie de
acesta se obţine sau nu efectul de frânare a inflaţiei. De pildă, practica franceză îndepărtează prea
mult vărsarea impozitului de faptul său generator, ceea ce face ca efectul de frânare să fie obţinut cu
întârziere (aceasta deoarece contribuabilul tinde să considere disponibil suplimentul de venit
nominal care îi vine din inflaţie). Reţinerea la sursă ar fi preferabilă, dar cu condiţia ca sindicatele
să nu ia drept bază de discuţie creşterile de venituri nete (după plata impozitelor). Altfel, impozitul
pe venit ar deveni un accelerator de inflaţie.
Pe lângă prelevările fiscale, capacitatea de cumpărare potenţială a populaţiei poate fi, de
asemenea, diminuată prin obligarea în diverse forme a populaţiei şi întreprinzătorilor să subscrie la
împrumuturile statului, să cumpere titluri de creanţă guvernamentale sau locale. Aceste eforturi de
atragere a unei părţi cât mai mari din veniturile populaţiei la buget şi de reducere, pe această cale, a
deficitului bugetar vor avea efecte antiinflaţioniste în măsura în care resursele mobilizate la
dispoziţia statului nu sunt repuse în circulaţie sub formă de cheltuieli bugetare în scopuri
neproductive. În caz contrar, efectul este nul.
Cele relatate ne conduc la concluzia că politica financiară antiinflaţionistă cunoaşte limite.
În timp de război, când, totuşi, a putut fi folosită cu o rigoare maximă, a fost necesar să fie sprijinită
şi cu alte mijloace. Astfel, metodele monetare, multă vreme considerate ca ineficiente, au cunoscut
o utilizare din ce în ce mai mare, pe măsură ce accesul inflaţiei a dat audienţă monetarismului.
Politica monetară restrictivă se realizează printr-un ansamblu de mijloace care urmăresc
reducerea ofertei de monedă în circulaţie sau menţinerea acesteia la un nivel dat. Acţiunile cel mai
mult practicate sunt următoarele: 1) se acţionează asupra preţului creditului, ridicându-se dobânda.
În fapt, prin rata scontului se poate realiza o descurajare a cererilor de monedă dacă rata scontului
plătită este mai mare decât eficienţa marginală a capitalului investit. Ineficienţa acestui mecanism sa
datorat credinţei că preţurile sunt în creştere continuă şi, în acest caz, întreprinzătorii au scontat pe
o eficienţă marginală a capitalului investit mai mare decât rata scontului; 2) se poate, de asemenea,
limita volumul însuşi al creditului sau expansiunea sa: este ceea ce a realizat Franţa prin sistemul de
plafonare a creditului; 3) fixarea unui "coeficient de reţinere" care obligă orice bancă să finanţeze
ea însăşi un anumit procent de credite pe termen mediu; 4) majorarea procentului rezervelor
bancare minime obligatorii pe care băncile trebuie să le depună la banca centrală; 5) plasarea de
noi împrumuturi de stat şi vânzarea de către băncile de emisiune de efecte publice în cadrul
operaţiunilor pe piaţa liberă (open - market). Retragerea de monedă din circulaţie prin mecanismul
plasării de noi împrumuturi, ca şi a diminuării activelor în titluri de rentă deţinute de băncile
centrale are efecte antiinflaţioniste în măsura în care resursele mobilizate astfel la dispoziţia statului
sau a băncilor de emisiune nu sunt repuse în circulaţie sub formă de cheltuieli bugetare sau credite
utilizate în scopuri neproductive.
Una din tendinţele politicii monetare se referă la fixarea unor limite creşterii anuale a masei
monetare, ceea ce trebuie să permită reducerea ratei de lichiditate a economiei. Dar, experienţa a
demonstrat că intervin factori asupra cărora autorităţile nu pot să acţioneze. Este vorba, în esenţă, de
fenomene exterioare (intrări sau ieşiri de capitaluri) şi de factori bugetari, aceştia din urmă fiind
comandaţi de considerente politice.
Aşadar, "exteriorul" şi politica bugetară interferează mult în evoluţia masei monetare.
În această optică este de menţionat interesul pe care-l capătă luarea în considerare a
bazei monetare. Această "bază" comandă jocul efectului multiplicator al creditului: când baza
creşte, băncile care dispun de un excedent de rezerve oferă mai multe credite; în ipoteza
inversă, ele le restrâng. Banca centrală poate să acţioneze asupra acestei baze cu toate că îi este
greu să obţină astfel o reglare precisă a cantităţii de monedă.
Referitor la restricţia privind creditele este de reţinut faptul că ea se referă nu numai la
creditele acordate producătorilor, ci şi la creditul de consum, un punct comun politicilor
antiinflaţioniste fiind acela de a comprima soldurile ce acoperă cumpărările în rate de bunuri
durabile. Acţiunea de comprimare a creditului variază mult în funcţie de ţară. Restricţia privind
creditele are trei efecte principale: penalizează şi descurajează specula asupra stocurilor; măreşte
rezistenţa conducătorilor de întreprinderi la revendicările excesive de salarii; incită la repatrierea
capitalurilor naţionale care ar rămâne în străinătate. Dar, ea atrage, în mod nedorit, capitalurile
străine.
Avantajul metodelor monetare asupra procedurilor bugetare constă în rapiditatea lor de
aplicare. Este uşor pentru autorităţi să modifice frecvent şi fără întârziere rata scontului sau regulile
ce stabilesc lichiditatea băncilor. Dar experienţa demonstrează că politica monetară întâmpină
obstacole serioase. Cele mai semnificative sunt următoarele:
- conducătorii de întreprinderi lasă un oarecare timp pentru a reacţiona la măsurile adoptate
(în Statele Unite întârzierea a fost estimată la două sau trei trimestre);
- în economia ţărilor industriale activele financiare sunt importante şi diverse. În acest cadru,
deciziile privind cheltuirea pot fi puţin sensibile la restricţiile de credit, în măsura în care ele se
alimentează din împrumuturi pe gaj de titluri;
- majorarea ratei scontului nu exercită presiuni atunci când acestea dispun de lichidităţi
importante, ele nemaidepinzând hotărâtor de refinanţarea efectuată de banca de emisiune;
- mărirea dobânzii la împrumuturile băneşti într-o ţară atrage aici capitalurile străine, ceea ce
după conversiunea lor în moneda naţională, sporeşte oferta internă de monedă. Aceasta vine în
contradicţie cu efortul de restrângere a creditului;
- susţinută cu rigoare, politica monetară riscă să acţioneze în mod brutal şi nediferenţiat. Ea
scumpeşte, în special, construcţia de locuinţe.
Cele expuse conduc la concluzia că dispozitivul monetar nu este atotputernic în lupta
împotriva fenomenului inflaţionist. Un exemplu în acest sens este şi cel al Japoniei, ţară în care
exista un excedent de împrumuturi. Cu alte cuvinte, procentul fondurilor proprii în raport cu activul
total al întreprinderilor era mult mai mic decât în Europa. Aceasta s-a tradus printr-o puternică
îndatorare a întreprinderilor faţă de bănci şi printr-o dependenţă constantă a aceloraşi bănci faţă de
Banca Centrală a Japoniei. Într-un asemenea context, Banca Centrală are un mare control al ofertei
globale de monedă. Dar acest lucru nu împiedică, totuşi, inflaţia.
Tratarea politicii monetare implică şi abordarea problemei regimului valutar. Ar fi de
discutat dacă sistemul cursurilor flotante, adoptat din mai 1971, şi mai ales din martie 1973,
facilitează lupta contra inflaţiei. În anumite ţări şi în anumite perioade s-a observat că ridicarea
cursului unei monede favorizează încetinirea nivelului inflaţiei (exemplu: Statele Unite- atunci când
cursul de schimb efectiv al dolarului urca cu 10%, acest lucru reducea cu 2% creştera preţurilor la
consum; la fel s-a întâmplat în Germania în 1985-1986. În urma căderii cursului dolarului şi a
preţului petrolului, o inflaţie potenţială a fost neutralizată şi a lăsat locul unei uşoare scăderi a
preţurilor).
Un asemenea rezultat nu este totdeauna asigurat, el depinzând de: structura costurilor
industriei: produc ele sau nu, mai ales, bunuri exportabile? Sunt ele sau nu expuse la concurenţa
străină? etc.; creşterea comparată a productivităţii muncii în ţara considerată şi la principalii săi
parteneri comerciali.
Caracterul parţial inoperant al politicii monetare în combaterea inflaţiei face necesarǎ
examinarea altor instrumente din arsenalul mijloacelor de contracarare a acestui fenomen maladiv al
economiei. În cadrul acestora un rol important îl joacă măsurile de control al preţurilor şi
veniturilor.
Politicile de preţuri constituie schiţa unor politici de venituri, drept pentru care, în primul
rând, analiza vizeazǎ controlul preţurilor. Controlul preţurilor se realizează fie prin crearea unui
mecanism flexibil de menţinere a nivelului preţurilor în anumite limite, fie prin "îngheţarea
preţurilor" la anumite mărfuri.
Este cunoscut faptul că perioadele de penurie, dar nu numai acestea, au determinat
autorităţile publice să încerce, în mod direct, să împiedice creşterea preţurilor, în care scop
acestora li se fixează un nivel maxim. Altfel spus, preţurile se plafonează. În general, plafonarea
preţurilor nu a înregistrat decât un succes limitat ori de câte ori ea a fost aplicată într-o situaţie de
penurie puternică. O piaţă paralelă (sau "neagră") este rezultatul inevitabil al unei fixări artificiale
a preţurilor la un nivel artificial.
Plafonarea preţurilor nu este utilizată decât dacă este vorba de a depăşi anumite dificultăţi
provizorii şi există motive să se considere că preţurile nu vor cunoaşte imediat o cauză de creştere.
În fapt, politica de control al preţurilor oscilează între două primejdii: în primul rând, aceea
de a fi ineficace - atunci când ea nu este decât moderată; în al doilea rând, ea descurajează
producţia, secătuieşte în mijloace de finanţare sectoarele unde acţionează cu cea mai mare
eficacitate. Într-un cuvânt, politica de control al preţurilor provoacă distorsiuni: stimulând cererea
de produse al căror preţ este plafonat, duce la risipa lor şi la deturnarea utilizării lor normale14. În
acest cadru, plafonarea comportă o dinamică: dacă este dorită a fi eficientă ea trebuie extinsă tot
mai mult. Firesc, se ridicǎ întrebarea: unde să se oprească? S-a constatat că este o dificultate
serioasă "ieşirea" dintr-un blocaj al preţurilor. După ultimul război mondial, sub presiunea unei
opinii publice nerăbdătore de libertate, guvernele au trebuit să desfiinţeze controalele, adesea fără să
mai aştepte ca oferta să fi devenit suficientă. În sine, acest lucru a fost un accelerator al inflaţiei.
Chiar şi în circumstanţe mai apropiate de normal, a renunţa la controlul preţurilor nu se produce
fără riscuri. "Timp de mulţi ani, între blocajul general al preţurilor şi libertatea lor, autorităţile
publice au încercat concertarea presantă, adică subordonarea acordării libertăţii preţurilor de
îndeplinirea anumitor condiţii: atingerea unor obiective de export, jocul concurenţei în ramura
considerată ş.a.m.d."15
Pentru a sprijini blocajul preţurilor manevra cea mai practicată este deschiderea mai largă a
frontierelor, realizarea importurilor "de şoc". Surplusul de cerere din care s-a născut şi alimentat
inflaţia poate fi satisfăcut din cumpărarea unor importuri suplimentare. În sens invers, se poate
spune că orice protecţionism este inflaţionist, ca şi orice politică excesivă de export16. Atunci când
o ţară nu poate să importe suficient pentru a-şi controla, la nevoie, preţurile sale interne, ea devine
inevitabil sediul unei inflaţii cronice. Aşa s-a întâmplat în America Latină.
Un alt punct al politicilor de preţuri vizează subvenţionarea produselor la care se doreşte
menţinerea preţurilor atât din motive sociale cât şi din considerente strategice, adică atunci când
există teama că accesele anumitor preţuri - considerate ca sensibile - ar putea antrena o creştere
generală. Astfel se pot menţine stabile preţurile vizate fără să se provoace rarefierea produselor pe
care ar fi declanşat-o blocajul. Aplicată la domeniul alimentar această metodă poate, stabilizând
costul vieţii, să inhibe creşterea salariilor. Metoda totuşi, nu este lipsită de inconveniente.
Subvenţiile eliberează o putere de cumpărare excedentară care poate să se reverse fie asupra bunului
subvenţionat, cantitatea cerută mărindu-se, fie asupra altor mărfuri nesubvenţionate, ceea ce
provoacă urcarea preţurilor lor. Totodată, trebuie avut în vedere costul acestui procedeu. Folosite pe
scară mare, subvenţiile acaparează o parte importantă din cheltuielile publice.
În ţările cu economie de piaţă măsurile de control al preţurilor nu sunt agreate în totalitate,
pe motivul că ar mări injustiţia socială.
Referitor la politica veniturilor, aceasta se situează chiar în stadiul formării veniturilor,
spre deosebire de politicile financiară sau monetară care vizează ştergerea unui excedent deja
constituit. Politica veniturilor tinde să modereze inflaţia evitând reducerea producţiei şi a utilizării
forţei de muncă. Astfel a fost preconizată în cazul "inflaţiei prin costuri".
Politica veniturilor ridică două probleme. Pe de o parte, o politică a veniturilor ar trebui să
se refere la toate veniturile. Sindicatele sunt ostile atunci când consideră că blocarea salariilor se
face pentru profitul întreprinderilor, însă o limitare a veniturilor nesalariale ar fi greu de realizat. Pe
de altă parte, fiind vorba de salarii, care constituie marea majoritate a veniturilor şi sursa
principală a cererii finale, ar fi necesar să se poată acţiona nu numai asupra indicelui de creştere a
salariilor ci şi asupra sumelor efectiv vărsate (remise). Fără o corelare, sumele efective ar spori mai
rapid, iar salariile reale s-ar reduce.
În esenţa sa, politica veniturilor constă în exercitarea unui control asupra salariilor, în
paralel cu controlul asupra preţurilor, fie în ideea îngheţării lor, fie cel mai adesea, posibilitatea
creşterii lor în anumite limite prestabilite (de obicei, limita de creştere a salariilor depinde de ritmul
de creştere a productivităţii muncii în economie). Ea poate fi aplicată nemijlocit pe baza unei
anumite reglementări administrative de stabilire a limitelor menţionate sau indirect, cu ajutorul
folosirii stimulentelor economice sau sancţiunilor (de exemplu, impozitele), pentru menţinerea
creşterii lor în limitele stabilite.
Experienţa ţărilor care au folosit metodele "politicii veniturilor" atestă eficienţa ei limitată.
Aceasta se explică, în bună parte, prin climatul care domneşte în interiorul marilor întreprinderi. Ar
fi greu pentru echipa conducătoare să-şi determine colaboratorii săi să admită că ea nu va mări decât
cu puţin salariile lor, deoarece ea doreşte să reducă preţurile sale de vânzare, în timp ce această
reducere nu-i este nici imperios necesară şi nici impusă, în mod evident, de concurenţă; dimpotrivă,
ea se teme - dacă trece la această măsură - de reacţiile întreprinderilor ce-i sunt rivale. Calea cea
mai uşoară pentru ea este aceea de a mări concomitent salariile şi preţurile sale.
Dealtfel, nici o teorie nu se pronunţă pentru reducerea sau stoparea creşterii salariilor.
Consumatorul contemporan nu acceptă reducerea veniturilor sale în speranţa că pe această cale s-ar
putea realiza o stabilitate monetară; această stabilitate prezumptivă nu-i oferă garanţia îmbunătăţirii
situaţiei sale sociale şi materiale. Deşi, teoretic, politica salariilor - ca instrument antiinflaţionist -
are valenţe multiple, caracterul ei nepopular a făcut ca ori de câte ori un guvern a încercat-o el să
piardă, apoi, alegerile legislative.
Argumentele prezentate demonstrează că inflaţia cere o terapeutică globală şi diversificată,
concomitent cu tratarea numeroaselor aspecte ale activităţii economice. Ar fi necesar să se
folosească, în mod corelat, reglări mnetare, acţiunea bugetară şi o anumită politică a veniturilor.
Practica atestă că un ansamblu concertat de astfel de măsuri este întotdeauna greu de realizat, dar
abandonarea unuia dintre aceste trei elemente condamnă recurgerea la celelalte două la ineficienţă.
Pe de altă parte, măsurile antiinflaţioniste trebuie să fie suficient de ferme pentru a combate efectiv
inflaţia, dar, în acelaşi timp, şi suficient de suple pentru a nu duce la neutilizarea în masă a forţei de
muncă. Se poate spune că rareori guvernele contemporane au găsit calea care să le ferească de
excese într-un sens sau altul.