1

8. PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

8.1. Conceptul de monedă

➢ Sammuelson /SUA) – „ moneda este un mijloc modern de schimb şi unitate etalon în

care se exprimă preţurile şi obligaţiile”. Ei reprezintă sângele care iriga sistemul
economic

8.1.1. Funcţiile monedei

a) funcţia de instrument unic de schimb;

b) funcţia de etalon al valorii;
c) funcţia de rezervă a valorii;
d) funcţia de mijloc de plată;

a) Funcţia de instrument unic de schimb este funcţia cea mai importantă – Moneda joacă
un rol de intermediar între agenţii economici si este aceea care garantează libertatea de
opţiune pentru anumite bunuri şi servicii oferite pe piaţă. Valoarea acesteia provine şi din
faptul că ea poate fi folosită ulterior în aceleaşi scopuri ale agenţilor economici.

b) Funcţia de etalon al valorii – Moneda are capacitatea de a aduce la acelaşi numitor

bunurile eterogene, aceste bunuri şi servicii putând fi astfel ierarhizate. Cu ajutorul
monedei, folosite ca etalon al valorii, tóate bunurile devin comparabile.

c) Funcţia de rezervă a valorii– Moneda este purtătoare de valoare si ea poate fi economisita.

In conditiile unei stabilitati monetare si reale valoarea in timp a acesteia nu se modifica.
Practic, această valoare se reflectă în puterea de cumpărare a monedei care se modifică
odată cu raportul dintre masa monetară şi masa de bunuri şi servicii.

d) Funcţia de mijloc de plată – Obligaţia de plată se efectuează în mare măsură cu ajutorul

monedei. Folosirea monedei ca mijloc de plată dovedeşte puterea liberatorie, universală şi
nelimitată a monedei.

8.2. Forme ale monedei. Masa monetară în România

Masa monetară reprezintă un indicator economic care desemnează totalitatea mijloacelor

băneşti existente în economia unei ţări la un moment dat, sau ca medie pe o anumită perioadă.

1
2

Componentele masei monetare sunt grupate în agregate monetare. La modul general, se poate
aprecia că:
* agregatul M1 regrupează toate mijloacele de plată efective şi depunerile în conturi
curente, deci toate mijloacele băneşti cu circulaţie curentă;
* agregatul M2 este mai cuprinzător şi include în afară de M1 ansamblul plasamentelor la
termen în vederea economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi, într-un anumit interval de
timp;
* agregatul M3 include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura
cărora se află certificatele de depozite, bonurile de casă.
În cazul României, analiza masei monetare este realizată prin utilizarea următoarelor
agregate:

2
3

8.2.1. Puterea de cumpărare a monedei

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor.

Teoretic, puterea de cumpărare este inversul unui indice de preţ. în general, indicii de preţ utilizaţi
sunt de trei tipuri:
- indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul modificărilor de preţuri
poate afecta nivelul general al preţurilor;
- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi serviciile cele mai
reprezentative ale economiei;
- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de cumpărare cel mai
reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această categorie includem şi indicii preţurilor de
consum (cu amănuntul sau cu ridicata), foarte importanţi, prin construcţia lor, la determinarea
puterii de cumpărare.
1 1
𝑃𝐶 = =
𝐼𝑃𝐶 ∑ 𝑞𝑖 × 𝑖𝑝𝑖

8.3. Sistemul bancar şi importanţa lui

Economia de piaţă (schimb), aşa cum sugerează şi denumirea, are ca element central piaţa,
circulaţia şi schimbul de mărfuri, care presupun existenţa nemijlocită a banilor. Banii şi circulaţia

3
4

monetară stau la baza unor tipuri de relaţii economice, a unor forme de piaţă şi instituţii monetar-
financiare, care au un rol special în cadrul mecanismului economic.

În cadrul sistemului financiar-bancar pot intra băncile, instituţiile pieţei capitalului,

fondurile de pensii, cooperativele de credit şi societăţile de asigurări. Serviciile bancar-
financiare, indiferent de forma de proprietate a prestatorilor, se desfăşoară pe baze comerciale,
lucrative, obiectul de activitate al băncilor devenind tot mai diversificat. Cu toate acestea se pot
individualiza două categorii principale de operaţiuni ale băncilor: active şi pasive.
Ca operaţiuni active mai importante amintim:
- acordarea de împrumuturi solicitanţilor ce întrunesc condiţii de bonitate financiară
(capacitatea clientului de a restitui la scadenţă creditul contractat împreună cu dobânzile aferente);
- gestionarea conturilor deponenţilor;
- organizarea înfiinţării de societăţi pe acţiuni şi operaţiuni cu titlurile de valoare;
- crearea de instrumente (active) financiare proprii;
- scontarea cambiilor.
Ca operaţiuni pasive enumerăm:
- primirea şi păstrarea economiilor agenţilor economici în conturi de depozit
- executarea de plăţi şi viramente pe baza ordinului clienţilor;
- conducerea operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor
În cadrul băncilor se individualizează: Banca Centrală (de emisiune) – bancă de rangul I,
băncile specializate (de rang II), alte instituţii bancare.
Băncile de emisiune sunt instituţii de stat cu dreptul de a emite bancnote. Modul de
organizare a acestora este diferit de la o ţară la alta. La noi, banca de emisiune este Banca Naţională
a României, înfiinţată în 1880 ca societate pe acţiuni. Funcţiile principale ale băncilor de emisiune
(centrale) sunt: asigurarea şi reglarea cantităţii de bani în circulaţie şi a ratelor dobânzii; prevenirea
falimentelor bancare; autorizarea şi supravegherea exercitării funcţiei de operator bancar. Băncile
centrale oferă servicii specifice băncilor comerciale şi statului prin acordarea de credite sub formă
de: reescont de cambii, împrumuturi pe gajuri de efecte comerciale, lombardarea 1 de efecte
publice. Băncile de emisiune mai efectuează şi operaţiuni de decontare între băncile comerciale,
vânzarea şi cumpărarea de aur şi devize, păstrarea rezervelor de aur şi devize ale statului etc.
Pasivul băncii de emisiune constă din: capital propriu, capital de rezervă, depunerile băncilor
comerciale, ale marilor firme ale statului, emiterea de bancnote.
Băncile specializate2 (comerciale) au activităţi diversificate, pe baza capitalului propriu şi
a celui atras. Băncile comerciale (de depozit) sunt instituţii bancare specializate îndeosebi în
păstrarea capitalurilor temporar disponibile, acordarea de credite şi efectuarea de operaţiuni de

1
Lombardare = operaţiune de creditare pe baza unor garanţii constituite din hârtii de valoare, îndeosebi rente de stat.
2
Sunt şi puncte de vedere conform cărora băncile specializate ar cuprinde toate băncile din sistemul bancar, altele
decât banca centrală, în componenţa lor intrând: băncile de depozit, băncile comerciale, băncile de investiţii,
băncile de economii, băncile ipotecare, băncile cooperatiste, casele de scont şi societăţile financiare (Universitatea
Babes-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de Economie Politică, Economie politică, vol. I, Cluj-Napoca,
2000, p.107)

4
5

comision, reprezentând veriga de bază a sistemului bancar. Resursele acestor bănci provin din:
capital propriu format din emisiunea de acţiuni, depuneri ale persoanelor fizice şi juridice şi
reescontul cambiilor comerciale. Operaţiunile active sunt legate de acordarea de credite agenţilor
economici sub diferite forme şi operaţiuni de comision.
Tot în cadrul sistemului bancar pot intra: băncile de import-export (susţin comerţul şi pe
producătorii autohtoni); bănci mixte (organisme de cooperare inter-state, în domeniul financiar-
bancar, funcţionând pe principiul participaţiei); bănci internaţionale (interguvernamentale sau
private); bănci de investiţii; bănci de nivel mondial (de exemplu F.M.I.); bănci mutuale.
Instituţiile speciale de credit sunt cele în rândul cărora intră: casele de economii,
cooperaţiile de credit, societăţile de asigurare, societăţile de creditare a comerţului exterior etc.
Atribuţiile principale ale băncilor în cadrul pieţei monetare sunt reliefate prin intermediul
funcţiilor băncilor care constau în:
a) mobilizarea capitalurilor băneşti şi distribuirea lor agenţilor economici sau statului sub
formă de credit bancar;
b) transformarea în capital de împrumut a economiilor şi veniturilor băneşti ale populaţiei;
c) emiterea de instrumente de credit;
d) efectuarea de operaţiuni tehnice specifice (ţinerea unor evidenţe, decontări între agenţii
economici etc.).
În ultimele decenii, în cadrul sistemelor bancare se remarcă următoarele tendinţe: de
concentrare a activităţii bancare, de globalizare a activităţii bancare, de formare a unor centre
bancare (valutare şi financiare) internaţionale, de restrângere a rolului băncilor în finanţarea
economiei.

8.4. Cererea şi oferta de monedă

Oferta de monedă cuprinde cantitatea de monedă pusă la dispoziţia populaţiei, agenţilor

economici de către sistemul bancar (Banca Centrală şi celelalte bănci). Oferta de monedă nouă
este de obicei legată de o operaţiune de creditare iar inversul acesteia, adică rambursarea unui
efect de comerţ sau a unei datorii oarecare în favoarea unei bănci, echivalează cu o reducere a
masei monetare.3
Mecanismele prin care moneda este pusă în circulaţie sunt:
a) prin intermediul Băncii Centrale:
- mecanismul asigurării nevoilor (acoperirea deficitului bugetar prin emiterea şi negocierea
bonurilor de tezaur);
- achiziţionarea devizelor străine obţinute de firme din exportul de mărfuri;
- acordarea de credite băncilor comerciale pentru realizarea compensării între ele, sau
refinanţarea lor pentru nevoi temporare
b) prin intermediul Trezoreriei

3 ASE, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 239

5
6

- Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care ea le contractează la diferite bănci

comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi negociate (subscrise)
c) prin intermediul băncilor comerciale
- acordarea de credite de către băncile comerciale clienţilor lor;
- formarea unor depozite bancare sub formă de conturi din care băncile pot acorda în
anumite limite, credite altor clienţi.
În economiile contemporane, masa monetară nu este o variabilă exogenă dată ci se
formează în cadrul unui proces de creaţie monetară la care sistemul bancar participă în mod
decisiv.4 În prezent băncile pot emite instrumente monetare fiduciare5 corespunzător unei anumite
fracţiuni din rezervele constituite, deci au posibilitatea de a extinde „artificial” volumul creditului
peste capitalul propriu. Întotdeauna se păstrează însă o anumită cotă de rezerve din totalul
depozitelor (banca centrală stabileşte cota obligatorie de rezerve) pentru a putea susţine cererile de
retragere, de lichidare ale deponenţilor.
Dacă cota obligatorie de rezerve este de 10% din volumul depozitelor, procesul creării
monedei scripturale poate fi redat schematic astfel:

Depozit Împrumut Împrumut

iniţial de rezerve băncii A rezerve băncii B rezerve
numerar 900 u.m. 810 u.m. ….
1000 u.m. 100 u.m. 90 u.m. 81 u.m.
(injecţie
iniţială)

Efectul complet al lanţului de creare a monedei este de 10.000 u.m. Soluţia algebrică este
următoarea:
1000 u.m. + 900 u.m. + 810 u.m. + … = 1000 [ 1 + 9/10 + (9/10) 2 + (9/10)3 + …] = 1000
 1   1 
  = 1000   = 10000 u.m.
 1 - 9/10   0,1 
Deci suma de bani trebuie să crească de 10 ori, astfel încât 10 % din aceasta să fie egală cu
valoarea noilor rezerve care au declanşat lanţul.
Multiplicatorul monedei de cont poate fi definit ca raport între volumul noilor depozite şi
noile rezerve:
m = D/R = 1/r , unde m – multiplicatorul monedei de cont (creditului)
D – depozitul la vedere
R – rezervele obligatorii

4
ASE, Facultatea de Economie Generală, Catedra de Economie şi Politici Economice, Economie, Ediţia a şasea, Editura
Economică, 2003, p. 273
5
acestea reprezintă surplusul substitutelor monetare (creanţele asupra băncii atestate prin certificate de depozit,
bilete de bancă ce au ca obiect cantitatea de bani ce va fi restituită la cerere) faţă de rezerva monetară conservată
de debitor (banca)

6
7

r – rata rezervelor
Acest proces poate funcţiona şi în sens invers, atunci când are loc o scurgere de numerar
din sistemul bancar. Lichidarea unui depozit şi transformarea lui în numerar va avea ca efect
reducerea monedei de cont de 1/r ori faţă de volumul acestui depozit.
Oferta de monedă este influenţată de mai mulţi factori: politica financiară a guvernului;
volumul emisiunilor efectuate de banca centrală; volumul depozitelor bancare; utilizarea unor
instrumente speciale de anulare a datoriilor; viteza de circulaţie a banilor; politica băncilor cu
privire la împrumuturi. Desigur, în cadrul acestor factori, un loc important îl ocupă emisiunea
monetară, respectiv ansamblul operaţiunilor prin care banii în numerar şi scripturali sunt emişi şi
puşi în circulaţie de emitent.
Cererea de monedă reprezintă cantitatea totală de bani necesară agenţilor economici şi
determinată de nevoia de numerar pentru schimburile curente (care la rândul său depinde de
mărimea venitului şi perioada de timp dintre încasare şi cheltuirea acestuia); necesitatea unor plăţi
neprevăzute în situaţii neaşteptate; modificarea ratei dobânzii; de o serie de factori subiectivi,
psihologici.
În cadrul pieţei monetare un loc important îl ocupă creditul.

8.5. Creditul

Creditul desemnează o relaţie monetară apărută în legătură cu acordarea de

împrumuturi unor agenţi economici cu condiţia rambursării lor la un termen numit scadenţă şi
în schimbul unor plăţi suplimentare numite dobândă. Prin intermediul creditului se atrage
capitalul temporar disponibil din economie şi se transformă în capital de împrumut.
Formele principale sub care se prezintă creditul în orice economie de piaţă sunt creditul
comercial şi creditul bancar.
Creditul comercial este cel practicat între vânzător şi cumpărător, atunci când vânzarea
mărfurilor este făcută pe credit, adică înstrăinarea mărfii este separată în timp de plata preţului
acesteia. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi, prin acesta, la
creşterea proporţiilor producţiei.
Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de
către instituţii specializate în “comerţul cu bani”, numite bănci. Prin creditul bancar se asigură
mijloacele financiare necesare diferitelor sectoare de activitate.
După destinaţia dată creditului obţinut, acesta poate fi credit de producţie şi credit de
consum. Primul credit este destinat producţiei, având un scop lucrativ, în timp ce al doilea este
destinat consumului.
În funcţie de subiectul juridic care angajează creditul, acesta poate fi credit public,
contractat de către stat sau credit privat, contractat de o persoană particulară sau o întreprindere
privată. Creditul public se acordă pe baza a ceea ce se numeşte, cu un termen general, efecte
publice, care constau din obligaţiuni şi bonuri de tezaur.

7
8

În funcţie de durata împrumutului, creditele se clasifică în: credite pe termen scurt (până
la 1 an), credite pe termen mijlociu (1-5 ani) şi credite pe termen lung (peste 5 ani).
Creditul, ca pârghie economică, răspunde unor necesităţi reale, îndeplinind următoarele
funcţii:
a) folosirea mai eficientă a capitalului bănesc de către cei cu posibilităţi de valorificare
superioară;
b) determină creşterea gradului de valorificare a factorilor materiali de producţie prin
sporirea cifrei de afaceri a întreprinderilor;
c) înlesneşte procesul de concentrare şi centralizare a întreprinderilor şi a capitalului;
d) mijloceşte redistribuirea capitalurilor pe diferite ramuri de producţie, determinând
modificarea structurii de ramură a economiei naţionale;
e) stimulează desfacerea mărfurilor pe o scară mai mare, datorită vânzărilor pe credit, pe
baza poliţelor ce se scontează la bancă;
f) reglează circulaţia monetară prin sistemul băncilor de credit, care pun în circulaţie banii
de credit, dar şi efectuează operaţiuni de credit;
g) influenţează consumul prin vânzarea în rate, îndeosebi a mărfurilor de valoare mare şi
de uz îndelungat.
Pe lângă aceste importante funcţii trebuie avut în vedere că abuzul de credit are mari
dezavantaje ducând la pierderi pentru instituţiile de credit, falimente ale întreprinderilor
insolvabile, toate acestea dereglând sistemul economic şi având influenţe nefaste asupra vieţii
economice.

8.5.1. Dobânda – concept, forme, funcţii

Dobânda este un concept care oglindeşte numeroase aspecte din activitatea economică şi i
se conferă, atât în teorie cât şi în practică, o însemnătate deosebită, având capacitatea de a releva
sintetic starea şi tendinţele unei economii.
Dobânda reprezintă o formă de venit specific, este venitul capitalului care participă la o
anumită activitate, beneficiarul ei fiind proprietarul acestui capital.
În timp s-au formulat diferite concepţii referitoare la dobândă. O primă concepţie
consideră ca un preţ sau recompensă a spiritului de economie, acest lucru încurajând constituirea
de disponibilităţi băneşti pe seama veniturilor. O altă concepţie arată că dobânda ar fi o chirie
pentru capitalul folosit sau un preţ pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare. În
prezent dobânda este interpretată ca un preţ plătit pentru capitalul folosit într-o anume activitate
(afacere), dar care nu este însuşită prin muncă.
În prezent dobânda poate fi definită ca un venit însuşit de către proprietarul oricărui
capital, antrenat într-o activitate economică, sub forma excedentului faţă de capitalul disponibil.
Evoluţia conceptului de dobândă impune sublinierea atât a sferei de aplicabilitate cât şi a
formelor sale. Dobânda a fost generată, la începuturile sale, de împrumuturile pentru consum, aria

8
9

ei de manifestare extinzându-se apoi la domeniul productiv, fiind considerată preţ al capitalului

împrumutat sub formă bănească, cedat pe un timp determinat. A apărut necesitatea extinderii sferei
de cuprindere a dobânzii la întregul capital utilizat, deoarece în procesul de producere a bunurilor
şi serviciilor nu se face distincţie între capitalul propriu şi cel împrumutat.
Pe această bază distingem:
- dobânda, în sens restrâns, ca excedent ce revine proprietarului de capital dat cu
împrumut;
- dobânda, în sens larg, ca excedent ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în
condiţii normale.
În economia de piaţă dobânda îmbracă mai multe forme de existenţă:

1) Taxa oficială a scontului – dobânda la care banca centrală rescontează titlurile financiare
prezentate de băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlalte bănci (are nivelul cel mai
scăzut din economie);
2) Taxa privată a scontului – dobânda la care băncile comerciale scontează titlurile financiare
prezentate şi acordă credite economiei;
3) Dobânda practicată între întreprinzători – nivelul este stabilit între cei doi agenti
economici;
4) Dobânda bonificată la depozitele bancare (dobânda pasivă) cu un nivel inferior dobânzii
percepute la creditele bancare (dobânda activă);
5) Dobânda practicată de diferite instituţii de credit pentru încurajarea unor sectoare, al cărei
nivel este inferior dobânzii practicate de celelalte bănci;
6) Dobânda practicată la titluri publice şi private emise pe termen scurt;
7) Dobânda practicată la titluri publice şi private emise pe termen mediu şi lung.

Dobânda, ca pârghie economică importantă folosită de către toţi agenţii economici

(inclusiv de către stat), îndeplineşte următoarele funcţii:
a) influenţează repartizarea factorilor de producţie aflaţi în cantităţi limitate, în domeniul
ce asigură folosirea cea mai eficientă a lor;
b) pe termen lung stimulează populaţia să renunţe la anumite consumuri curente în vederea
sporirii stocului de capital;
c) asigură cointeresarea agenţilor economici de a folosi capitalul propriu cu eficienţă şi de
a apela la capitalul de împrumut doar în anumite condiţii (avantajoase pentru debitor).
d) asigură băncilor un important venit ca diferenţă între dobânda încasată de la debitori şi
dobânda plătită deponenţilor.
PRb = Dî – Dp - Cfb ,
CB= Dî – Dp unde PRb – profit bancar
Dî – masa dobânzilor încasate
Dp – masa dobânzilor plătite
Cfb – cheltuielile de funcţionare ale băncii

9
10

CB – castig bancar

8.5.1.1. Masa şi rata dobânzii. Factori de influenţă

Doi indicatori fundamentali caracterizează dobânda: masa dobânzii şi rata dobânzii.

Masa dobânzii (D) se determină ca diferenţă între suma plătită creditorului la scadenţă,
de către debitor şi suma luată cu împrumut de către acesta. Se poate determina şi ca produs
între capitalul împrumutat (depozitul efectuat) şi rata dobânzii.
D = S – C , unde D - masa dobânzii
S – suma plătită creditorului (deponentului) la scadenţă
C – capitalul împrumutat (depozitul efectuat)

Rata dobânzii (d') se determină ca raport procentual între masa dobânzii şi capitalul
împrumutat (C), respectiv:
D
d' = x100
C
D = C x d' - pentru o perioadă de 1 an
D = C x d' x (n/360) - pentru fracţiuni mai mici de un an, n reprezentând numărul de zile
pentru care s-a acordat împrumutul sau s-a efectuat depozitul (sau nr de luni/12).
Aceşti indicatori caracterizează, de fapt, mărimea dobânzii simple, adică a plăţii pentru
serviciul adus de un capital în condiţiile în care dobânda nu se capitalizează. În practică se impune,
însă folosirea dobânzii compuse (capitalizarea dobânzii) – d’c
(
d' c = 1 + d ' )
n

unde d’ - rata dobânzii anuale

n - numărul de ani. (n>1)
sau: Dn = Sn − C (
Sn = C 1 + d ' )
n

Sn - suma ce revine proprietarului după “n” ani de folosire a capitalului şi care este formată din
capitalul avansat (C) plus dobânda cuvenită.
Pentru exemplificare presupunem un capital de 20.000 de dolari care urmează să fie folosit
în decursul unei perioade de 5 ani, cu o rată a dobânzii de 10%. Deoarece dobânda anuală cuvenită
este capitalizată, dobânda totală pentru cei 5 ani se determină astfel:
Sn = 20.000(1 + 10%)5
Sn = 20.000 1,6105 = 32.210 dolari
D = Sn - C = 32.210 - 20.000 = 12.210 dolari
Suma absolută a dobânzii (masa dobânzii) este influenţată de numeroşi factori: mărimea
capitalului împrumutat sau a depozitului; nivelul ratei anuale a dobânzii la credite, respectiv la
depozite; termenul pentru care se acordă creditul sau se realizează depozitul; evoluţia ratei
dobânzii pe piaţa monetară; politica monetară; modul de utilizare a creditului de către debitor.

10
11

Rata dobânzii, la rândul său, este o mărime dinamică asupra căreia acţionează mulţi factori
şi care, la rândul său, exercită o influenţă amplă ce se propagă în întreaga economie. Ea se modifică
în timp în sensul creşterii sau scăderii, diferă pe ţări şi uneori pe zone economice din diferite ţări.
Principalii factori care influenţează nivelul concret al ratei dobânzii sunt:
a) raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut (situaţia de pe piaţa
capitalului);
Creşterea cererii de capital va duce la creşterea ratei dobânzii şi invers, iar creşterea ofertei
va avea ca efect scăderea ratei dobânzii şi invers. Evident, şi nivelul ratei dobânzii va influenţa, la
rândul ei cele două componente. Trebuie avute în vedere, de asemenea, aspecte precum riscul şi
ciclicitatea economiei.
b) evoluţia inflaţiei;
Pentru înlăturarea efectelor negative ale inflaţiei, băncile stabilesc o rată nominală a
dobânzii, care să acopere inflaţia anticipată. Aceasta se poate determina pe baza ecuaţiei lui Irving
Fischer:
rn = rr + ri , rn – rata nominală a dobânzii
rr – rata reală a dobânzii
ri – rata inflaţiei
c) modul cum se încheie bugetul de stat;
Aici se pune problema deficitului bugetar şi a modalităţii de acoperire a acestuia. Dacă se
acoperă pe baza unui împrumut public, nu vom avea o creştere a cantităţii de bani, deci a ofertei
de capital pe piaţă, dar putem avea o creştere a cererii de capital şi deci o creştere a ratei dobânzii.
Acoperirea deficitului prin emisiune suplimentară de monedă sporeşte oferta de capital şi poate
duce la o anumită scădere a ratei dobânzii.
d) factorul extern (raportul de schimb dintre monedele a două ţări şi paritatea ratelor
dobânzii).
Dacă se menţine raportul de schimb şi paritatea ratei dobânzii dintre două ţări, va fi
indiferent pentru agenţii economici în ce monedă îşi plasează capitalul. O creştere a raportului de
schimb într-o ţară va atrage capitalurile disponibile, va creşte oferta de capital iar rata dobânzi va
scădea, şi invers.
Dacă într-o ţară, într-o anumită perioadă se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o anumită
mărime trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de
monedă, de capitaluri prin modificarea cantităţii de bani în circulaţie.
Rata dobânzii trebuie abordată, de asemenea, ca variabilă independentă, ca element
ale cărei modificări produc efecte complexe în activitatea economică.
Dacă banca de emisiune reduce, la un anumit moment, dobânda pe care o practică are loc
concomitent mărirea randamentului net al capitalurilor, cu alte destinaţii şi creşterea volumului
capitalurilor antrenate în activitatea economică. Dacă are loc, de exemplu, scăderea ratei dobânzii
de la 15% la 10%, toate proiectele economice care anticipau un randament net mai mic de 15%,
fără a se situa însă sub 10% vor deveni rentabile şi se declanşează realizarea lor. Deţinătorul de

11
12

capital apelează la acest rezultat numai după ce constată că randamentul utilizării capitalului său
în alte acţiuni, decât împrumutul, este cel puţin egal sau mai mare decât dobânda de 10%.
Reducerea dobânzii are un efect cumulativ. Ea va stimula atât cererea de capital cât şi
creşterea venitului celor ocupaţi în domeniile unde se cheltuieşte capitalul respectiv. La rândul lor,
producătorii vor economisii o parte din venit, iar pe cealaltă o vor cheltui pe bunuri de consum.
Cei care produc bunurile de consum vor obţine venituri mai mari, din care o parte o cheltuiesc, iar
alta o economisesc. Creşterea cererii de bunuri de capital şi de bunuri de consum va contribui la
sporirea câştigului producătorilor. Treptat, volumul activităţii va creşte, se va întări poziţia
lucrătorilor şi vor creşte salariile deci şi cererea de bani care, pentru a fi contracarată se va majora
rata dobânzii, aşa încât cercul se închide şi stimulentul iniţial, determinat de scăderea ratei dobânzii
se epuizează.
Efectul cumulativ este similar în cazul în care rata dobânzii creşte, dar se deplasează în
sens invers.
Utilizarea ratei dobânzii, ca pârghie economică determinată de efectul cumulativ al
modificării sale în cadrul politicii guvernamentale, are limite6 evidente:
- rata dobânzii nu poate să se reducă sau sporească prea mult într-o ţară, dacă restul ţărilor
nu procedează în acelaşi fel, deoarece s-ar produce perturbări grave în fluxurile de capital interne
şi internaţionale;
- interese puternice se opun întotdeauna unei reduceri sau creşteri prea mari a ratei dobânzii
în orice ţară;
- statul impune anumite restricţii autorităţilor monetare de a controla şi utiliza rata
dobânzii. Dinamica ratei dobânzii este rezultatul concomitent a unor factori obiectivi şi
subiectivi, contradictorii sau convergenţi astfel încât imprimă traiectoriei sale reale un caracter
foarte complex.

8.6. Rambursarea creditelor

Rambursarea creditelor se poate face în amortizări constante, în rate egale sau la

scadență.

În practică există mai multe metode de rambursare a creditelor. Întocmirea unui grafic de
rambursare (scadenţar) presupune cunoaşterea unei terminologii specifice.
Rata de principal – Partea din capitalul împrumutat care se rambursează în fiecare perioadă.
Anuitate – suma de bani rambursată în fiecare perioadă. Această sumă conţine atât principalul cât
şi dobânda aferentă perioadei.
Valoare rămasă de rambursat – Partea de capital rămasă de rambursat. Este egală cu diferenţa
dintre valoarea rămasă de rambursat în perioada precedentă şi rata de principal curentă.

6
ASE, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 277

12
13

Principalele metode de rambursare sunt:

1. Rambursare în rate de principal constante, sau amortizări constante.

Rata de principal (amortizarea) = CREDIT / Nr. de perioade.

2. Rambursarea in anuitati constante sau in rate constante

𝐶𝑥𝑑 ′
𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑖𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 (𝑎𝑛𝑢𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎, 𝑖𝑛𝑐𝑙𝑢𝑑𝑒 𝑑𝑜𝑏𝑎𝑛𝑑𝑎) = 𝑟 =
1
1−(
1 + 𝑑 ′ )𝑛
Unde: r – rata anuală constantă a creditului (include tranşa plus dobânda);
n – numărul de rate;
C – creditul;
𝑑 ′ – rata dobânzii.

Exemplu

Să se prezinte graficul de rambursare a unui credit de 40.000. u.m. acordat pe 2 ani, rata
dobânzii 20%, ştiind că rambursarea se face astfel:
a. în 4 amortizări semestriale egale
b. în 4 rate semestriale egale (care conţin tranşa plus dobânda).

a)Rambursarea se face în 4 tranşe semestriale egale

Creditul Tranşa Dobânda Rata=tranşa+dobânda

40.000 10.000 4.000 14.000
30.000 10.000 3.000 13.000
20.000 10.000 2.000 12.000
10.000 10.000 1.000 11.000
Total 40.000 10.000 50.000

40.000𝑥180𝑥20
𝐷1 = = 4.000
360𝑥100

30.000𝑥180𝑥20
𝐷2 = = 3.000
360𝑥100

13
14

20.000𝑥180𝑥20
𝐷3 = = 2.000
360𝑥100

10.000𝑥180𝑥20
𝐷4 = = 1.000
360𝑥100

b)Rambursarea se face în 4 tranşe semestriale egale (care conţin tranşa plus dobânda).

În această situaţie rata anuală constantă se calculează după formula:

𝐶𝑥𝑑 ′
𝑟=
1
1−
(1 + 𝑑 ′ )𝑛
Unde: r – rata anuală constantă a creditului (include tranşa plus dobânda);
n – numărul de rate;
C – creditul;
𝑑 ′ – rata dobânzii.
Deoarece în cazul de faţă rambursarea se face semestrial (de două ori pe an), formula de calcul
trebuie adaptată astfel:

𝑑′ 1 20 1
𝐶𝑥 100 𝑥 2 40.000𝑥 100 𝑥 2
𝑟= = = 12.618
1 1
1− 1−
𝑑′ 1 𝑛 20 1 4
(1 + 100 𝑥 2) 1 + (100 𝑥 2)

Creditul Tranşa Dobânda Rata=tranşa+dobânda

40.000 8.618 4.000 12.618
31.382 9.482 3.136 12.618
21.900 10.428 2.190 12.618
11.472 11.471 1.147 12.618
Total 40.000 10.473 50.472
40.000𝑥180𝑥20
𝐷1 = = 4.000
360𝑥100

31.382𝑥180𝑥20
𝐷2 = = 3.136
360𝑥100

21.900𝑥180𝑥20
𝐷3 = = 2.190
360𝑥100

14
15

11.472𝑥180𝑥20
𝐷4 = = 1.147
360𝑥100

c) Rambursarea principalului la sfarsitul perioadei

Creditul Tranşa Dobânda Rata=tranşa+dobânda

40.000 0 4.000 4.000
31.382 0 4.000 4.000
21.900 0 4.000 4.000
11.472 40000 4.000 44.000
Total 40.000 10.473 56.000

40.000𝑥180𝑥20
𝐷1 = = 4.000
360𝑥100

15