PIAȚA MONETARĂ.

DOBÂNDA

1. Conceptul și structura pieței monetare

Într-o accepţiune frecvent utilizată, piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor
pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici
şi a instituţiilor financiar-bancare.
Piaţa monetară este o piaţă specifică cu concurență imperfectă, în cadrul căreia se
tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă
cererea cu oferta de monedă, în funcţie de preţul acesteia – dobânda.

De asemena, piața monetară privită în complexitatea sa, reprezintă ansamblul principiilor,

regulilor, reglementărilor, mecanismelor și instituțiilor în care se desfășoară zilnic tranzacțiile cu
active monetare pe termen scurt.
Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi a deficitului de lichidităţi prin oferta
şi cererea de bani, având rolul de a regla cantitatea de monedă în economie.
Conținutul pieței monetare îl reprezintă ansamblul tranzacțiilor care se stabilesc între
ofertanții de bani, pe de o parte, și solicitanții de bani, pe de altă parte.

1.1. Masa monetară și agregatele monetare

Moneda este „sângele" care irigă corpul social al oricărei ţări. Ea constituie principala
premisă a tuturor pieţelor şi liantul originar al mecanismului concurenţial general.

Masa monetară reprezintă ansamblul instrumesntelor bănești de care dispun agenții

economici dintr-o economie la un moment dat, în scopul achiziționării de bunuri și servicii,
achitării datoriilor, constituirii de economii sau realizării de investiții.

Structura masei monetare evidenţiază în primul rând, eterogenitatea componentelor sale,

datorată existenţei mai multor emitenţi de monedă (Banca centrală, Trezoreria publică, băncile,
comerciale), iar, în al doilea rând, relevă caracterul complex şi lipsa, în anumite cazuri, a
materialităţii componentelor sale.
Potrivit Sistemului Conturilor Naționale (S.C.N.), din punct de vedere statistic,
componentele masei monetare sunt prezentate cu ajutorul unor indicatori denumiţi agregate
monetare.
Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei monetare, parte automatizată
prin funcțiile ei specifice, prin agenții economici specializați care emit instumrntele de schimb
și de plată, prin instituțiile financiar-bancare care le pun în circulație, prin fluxurile reale pe
care lee mijlocesc.

Conţinutul şi forma acestora diferă de la o ţară la alta în funcţie de scopul pentru care
urmează a fi folosiţi, dar şi de gradul de dezvoltare economică.
Agregatele monetare se stabilesc, în mod convenţional, pe baza regrupării tuturor activelor
în categorii mari care se includ unele în altele și care sunt imobilizate în mod diferit, în funcție de
nivelul lor de lichiditate.

Lichiditatea reprezintă posibilitatea de a transforma în bani un plasament, într-un timp

cât mai scurt și fără ca acest demers să conducă la scăderea valorii sale.

Agregatele monetare sunt:

  M1 – reprezintă masa monetară în sens restrâns. M1 corespunde definiției monedei în
sensul cel mai strict: ansamblul mijloacelor de plată utilizabile nemijlocit pentru a plăti
tranzacțiile pe teritoriul național.
M1 cuprinde: numerarul în circulație (bancnote și monede metalice) și depozite bancare la vedere.
Componentele agregatului monetar M1 au lichiditate perfectă.

 M2 – corespunde unei definiții mai largi a masei monetare care înglobează moneda în
sens strict (M1) și plasamentele disponibile la vedere (,,cvasimoneda”) care pot fi
convertite în mijloace de plată.
M2 cuprinde: M1 + conturile de economii la bancă.
Componentele agregatului monetar M2 reprezintă disponibilități ale rezidenților non-bancari
gestionate de instituții financiare și au lichiditate secundară.

 M3 – lărgește conceptul de masă monetară cu plasamentele la termen și cu

plasamentele de risc (în devize, titluri bursiere sau titluri ale pieței monetare) care
rămân lichide deoarece sunt negociabile ușor și rapid pe piață.
M3 cuprinde: M2 + bonurile de economisire ale băncilor și alte instituții financiare, bonuri de
tezaur, certificate de subscriere la împrumuturile de stat, etc.).
Componentele agregatului monetar M3 constituie obiectul principal al politicilor monetare, care
trebuie să urmărească un agregat ce reflectă cel mai bine modul în care evoluează mijoacele de
plată pe care agenții financiari sunt capabili să le mobilizeze cu rapiditate.

 M4 sau L – cuprinde M3, precum și economiile contractuale depuse la termen, titlurile

de valoare emise de agenții economici non-bancari, etc.
L = M3 + bonurile de tezaur şi titlurile comerciale emise de întreprinderi.

În consecinţă, agregatele monetare constituie indicatori sintetici care reflectă capacitatea de

a cheltui a agenţilor economici.
Posibilitatea de calculare a acestora determină autorităţile monetare să exercite un control
permanent al masei monetare în funcţie de volumul bunurilor şi serviciilor care circulă în
economie. De asemenea, analiza lor permite urmărirea dinamicii fluxurilor de monedă, precum şi
determinarea intensității cu care acestea au fost utilizate.
1.2. Structura pieței monetare
Pentru a înţelege mai profund conceptul de piaţă monetară, este necesară analiza succintă a
structurii acesteia, din punctul de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe
şi al participanţilor pe această piaţă.
Principalele categorii de agenţi economici care participă pe piaţa monetară sunt
următoarele:
a) Statul - conferă putere liberatorie monedei legale şi stabileşte coordonatele politicii
monetare;
b) Banca centrală - emite monedă în contul statului şi exercită controlul asupra monedei
aflate în circulaţie;
c) Sistemul bancar - pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi creează moneda
bancară întreprinderile (firmele) - finanţează activitatea prin intermediul monedei legale şi al
împrumuturilor obţinute de la bănci şi emit titluri de valoare;
d) Întreprinderile (firmele) - finanţează activitatea prin intermediul monedei legale şi al
împrumuturilor obţinute de la bănci şi emit titluri de valoare;
e) Gospodăriile (menajele) - solicită monedă pentru nevoi proprii şi pot achiziţiona titluri
de valoare de la întreprinderi sau de la stat.
 Figura nr. 1 – Structura agenţiilor economici care participă pe piaţa monetară

Piața interbancară
Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific, care reprezintă cadrul de
desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind
din operaţiuni reciproce.
Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior. Totodată
băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, către unele bănci, fiind
beneficiare de încasări de la aceleaşi sau de la alte bănci.
Astfel, din fiecare operaţiune efectuată, o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă
bancă. La sfârşitul unei zile de lucru, fiecare bancă, în parte, are în raport cu celelalte bănci o serie
de poziţii şi sume debitoare, precum şi o serie de poziţii şi sume creditoare, fiind, în consecinţă
beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. Negocierea
disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe
piaţa monetară interbancară.
Pe această piaţă apar zilnic două categorii de participanţi:
 ofertanţii de monedă;
 solicitanţii de monedă.
Aceștia fac operaţiuni de decontări interbancare, prin intermediul caselor de compensaţii
interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor
acesteia).
Decontarea plăţilor poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare, atunci când
acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală, sucursale, filiale, agenţii).
Pe piața interbancară se întâlnesc ofertanții de monedă cu solicitanții de monedă.
Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca de
emisiune, care au solduri creditoare. Întrucât depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare
de dobândă, titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste disponibilităţi
prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară.
Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care, rămânând debitoare în raporturile cu alte
bănci, caută resurse de acoperire contractând credite pe termene foarte scurte.
 Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt evidenţiate de următoarele
trăsături:
 participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare;
 obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor, exprimate în
moneda naţională;
 operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de două zile;
 termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile);
 creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă, bazate pe încredere
reciprocă şi cu riscuri reduse;
 dobânda practicată se stabileşte zilnic, prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă.

În economia modernă, un rol deosebit de important în funcţionarea pieţei creditului intern

şi în desfăşurarea relaţiilor financiar-monetare internaţionale îl au insituțiile bancare.
Banca este o instituţie financiară şi de credit, de stat sau particulară, care îndeplineşte
următoarele funcţii:
 atragerea mijloacelor băneşti, temporar disponibile ale clienţilor în conturile purtătoare de
dobândă deschise acestora;
 acordarea de credite pe diferite termene, prin mobilizarea transformarea capitalurilor
băneşti inactive, a veniturilor disponibile şi a economiilor populaţiei, în capital de
împrumut;
 efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi în numerar, precum şi operaţiuni de virament
între conturile clienţilor şi de transferuri în conturile deschise la alte bănci;
 emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente;
 vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare;
 prestarea unor servicii de consultanţă şi plasament pentru fondurile băneşti ale clienţilor.
Pentru ca o economie să funcţioneze normal, este necesar ca fluxul monetar să fie permanent
adaptat realităţii economice, iar masa monetară să fie cât mai riguros controlată.
Acest rol este îndeplinit de instituţiile financiar-bancare, care alimentează economia cu
mijloace de plată, orientând fluxurile de bani către sectoarele sau domeniile cu potenţial ridicat de
dezvoltare.
Sistemul bancar reprezintă ansamblul coerent al diferitelor categorii de bănci care
funcţionează într-o ţară, răspunzând cerinţelor unui anumit mod de organizare a economiei şi
unei anumite etape de dezvoltare social-economică.

Structura sistemului bancar este următoarea:

A) Banca Centrală (de emisiune), care are, în principal, rolul de a emite monedă şi de a
asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiunile de
refinanţare şi de a coordona, în final, întreaga politică monetară.
În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară, banca de emisiune are rol regulator. Ea
intervine în mod regulat, prin operaţii de open-market, care ajută la satisfacerea cererilor de
lichidităţi, atunci când piaţa, considerată global, se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală.
De asemenea, Banca Centrală are posibilitatea de a modifica rata medie a dobânzii pe piaţă
şi de a determina rezervele obligatorii ale băncilor, în vederea controlării masei monetare.
Banca de emisiune are şi un rol creditor, constituindu-se ca ofertant de monedă pentru
băncile cu poziţii debitoare, prin operaţii de rescontare (operațiune efectuată de banca centrală a
unei țări în vederea aprovizionarii cu mijloace bănești lichide a băncilor comerciale) şi lombardare
(ce reprezintă o operațiune de împrumut pe garanții de efecte publice: obligațiuni și bonuri de
tezaur).
Băncile de emisiune din fiecare ţară sunt organizaţii ale statului sau cu participarea
importantă a capitalului de stat. Ele sunt instituții abilitate prin lege să supravegheze sistemul
bancar și să controleze cantitatea de bani dintr-o economie1.

B) Băncile comerciale pot fi:

 bănci de depozite, specializate în: crearea de depozite, acordarea de credite pe termen scurt,
avansuri în contul curent, operaţiuni de virament, subscrierea de bonuri de tezaur etc.;
 bănci de afaceri, care acordă, cu preponderenţă credite pe termen mediu şi lung, firmelor
care au nevoie de surse pentru finanţarea investiţiilor. In ţările dezvoltate, băncile de afaceri
participă la crearea unor firme organizate ca societăţi pe acţiuni, unde subscriu la capitalul social
al acestora. în unele cazuri, aceste bănci cumpără pachete importante de acţiuni ale diferitelor
companii, participând la adoptarea deciziilor importante privind activitatea acestora.

C) Instituţiile de credit specializate acordă credite speciale, necesare pentru desfăşurarea

anumitor activităţi, bine precizate în statutul lor. În această categorie se includ:
 casele de credit agricol;
 băncile ipotecare;
 băncile populare;
 băncile de comerț exterior, etc.

Atribuţiile sistemului bancar, în special, cele proprii băncilor - comerciale, se exercită prin
numeroase operaţiuni., ce pot fi grupate în două mari categorii:
 operaţiuni pasive (de procurare a resurselor);
 operaţiuni active (de plasare sau avansare a resurselor în vederea fructificării).

Activitățile pe care le realizează băncile au caracter comercial. Acestea produc servicii care
sunt prestate clienților și pentru care încasează profit.
Pentru serviciile active prestate, băncile pretind și încasează dobândă (Dî), iar pentru cele
pasive plătesc dobândă (Dp). Diferența dintre dobânda activă (Da) și cea pasivă (Dp) reprezintă
câștigul brut al băncii (CB):
C B = D a - Dp

Dacă din câștigul brut al băncii se scad cheltuielile cu funcționarea acesteia (fixe și variabile)
obținem profitul brut al băncii, care la rândul său, corectat cu impozitele și taxele plătite formează
profitul net al băncii.

1
Șerban A.C., Aceleanu M. I., Macroeconomie, Editura ASE, București, 2019, p.110;
2. Conținutul pieței monetare – cererea și oferta de monedă

Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă,
ca elemente componente ale pieţei monetare.

Figura nr.2 – Conținutul pieței monetare – cererea și oferta de monedă

Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de

persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp, având ca motivaţie
utilităţile acesteia, date de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o economie.
Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de
active monetare, grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de
monedă este sinonimă cu „preferinţa pentru lichiditate”.
Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii, precum:
 tranzacţiile curente;
 precauţia (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute);
 speculaţia (cererea speculativă de bani).
Principalii purtători ai cererii pe piața monetară sunt reprezentați de:
 firme – solicită monedă în scopul finanțării activităților economice;
 trezoreria – în scopul finanțării deficitului bugetului de stat;
 băncile comerciale și alte instituții financiare – pentru finanțarea creditelor necesare;
 populația – în scopul finanțării unor nevoi personale sau de investiții.
Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii, care reprezintă preţul renunţării la
banii lichizi.
Dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă), creşte cererea pentru
bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii.
Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate, banii
putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare.
 Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie, la dispoziţia
utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici), sub formă de numerar şi monedă scripturală.

Principalii purtători ai ofertei pe piața monetară sunt reprezentați de:

 Banca Centrală;
 Trezorerie2;
 Băncile comerciale.

Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în
circulaţie prin mecanisme diferite.
A. Numerarul - constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă,
care reprezintă autoritatea monetară a ţării respective, adică banca centrală (de emisiune).
Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următoarele operaţiuni:
 cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri
şi servicii; în schimbul devizelor achiziţionate, banca centrală emite monedă pe care o pune
în circulaţie; cantitatea de monedă din economie se poate diminua atunci când banca
centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import;

Figura nr.3 – Convertibilitatea devizelor în moneda națională

 credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare

pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi perioadă de
timp;
 achiziţionarea de efecte publice (titluri de stat), precum bonurile de tezaur sau obligaţiuni,
emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar.

Figura nr.4 – Acoperirea deficitului bugetar

2
Trezoreria Statului – reprezinta o subdiviziune structurala a Ministerului Finantelor, însărcinată cu gestionarea
fondului public, în sensul casieriei, dar mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre încasările generatoare de
lichidități și plăți exigibile, dintre veniturile publice și cheltuielile publice, cu finanțarea deficitului bugetar, cu
gestionarea datoriei publice și altele, toate acestea concurând la asigurarea echilibrului monetar și al echilibrului
general al economiei. Crearea de monedă nouă de către trezorerie este o operațiune prin care aceasta oferă monedă
prin împrumuturile pe care le contractează la diferite bănci comerciale sub forma obligațiunilor emise și subscrise de
respectivele bănci comerciale.
 B. Crearea monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi
instituţiile de credit, care, prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici
nebancari, susţin oferta de monedă într-o economie, prin mecnismul multiplicatorului creditului.
Aşadar, oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor monetare. Moneda
începe să existe din momentul în care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii
bancare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncilor.
Oferta de monedă scripturală este, de regulă, legată de operaţiunea de creditare, astfel că
rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu reducerea masei monetare, deci cu
scăderea ofertei.

Extinderea cantității de monedă prin operațiunile de creditare este influențată de mărimea

ratei dobânzii pe care trebuie să o plătească debitorul (cel ce se împrumută) creditorului (care
împrumută), pentru folosirea disponibilităților bănești ale creditorului până la restituirea
împrumutului.

Dobânda este asociată capitalului împrumutat (creditului) și reprezintă remunerarea

cuvenită proprietarului unui capital pentru faptul că acesta cedează temporar dreptul de
utilizare (folosire) a capitalului respectiv altui operator pe piața concurențială.

Rata dobânzii este una dintre cele mai importante variabile ale vieții economico-sociale,
pentru că influențează concomitent comportamentul oamenilor și a firmelor pentru a economisi
sau a se împrumuta.

3. Politica monetară
Politica monetară este o componentă a politicii economice de ansamblu şi una dintre
principalele modalități de intervenție a autorităților monetare în vederea adaptării volumului
mijloacelor de plată la nevoile economiei.

Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor şi

metodelor prin care autorităţile publice abilitate influenţează condiţiile macroeconomice prin
ajustarea cererii şi ofertei de bani.

Politica monetară reprezintă atributul Băncii Centrale, care acţionează, cel mai adesea, în
coordonare cu autorităţile guvernamentale. Conlucrarea autorităţilor monetare cu puterile publice
variază de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de autonomie de care beneficiază Banca Centrală
în adoptarea deciziilor monetare.

3.1. Obiectivele politicii monetare

Obiectivul fundamental al politicii monetare este stabilitatea prețurilor, la care se adaugă

limitarea inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei naționale.
Stabilitatea prețurilor reprezintă în același timp, un obiectiv central al politicii economice,
alături de creșterea economică, ocuparea deplină a forței de muncă, sustenabilitatea balanței de
plăți, etc.
Pe lângă acest obiectiv fundamental, putem vorbi și de obiective specifice politicii monetare
denumite și obiective intermediare, și anume:
 creșterea masei monetare până la nivelul optim, în strânsă conexiune cu creșterea PIB;
 menținerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător;
 practicarea unui nivel optim al cursului de schimb;
 alocarea rațională a resurselor de creditare în cadrul economiei.
 Instrumentele politicii monetare

Punerea în aplicare a politicii monetare se efectuează cu ajutorul unor instrumente care au

menirea să influenţeze direct asupra creditului sau indirect asupra lichidităţii băncilor.
Principalul instrument este reprezentat de rata dobânzii de politică monetară, care
reprezintă și prețul banilor din economie.
Studierea instrumentelor şi mecanismelor monetare trebuie să se concretizeze în
determinarea efectelor politicii monetare asupra cererii agregate, inflaţiei şi şomajului. De altfel,
o problemă esenţială pentru politica economică generală o reprezintă măsura în care politica
monetară poate afecta economia şi eficacitatea utilizării acestui instrument de intervenţie.
Acţiunea acestor instrumente ale politicii monetare, într-un sens sau altul, este stabilită de
autorităţile monetare în funcţie de conjunctura economică internă şi de fazele ciclului economic.
Totodată, un obiectiv important al politicii monetare îl reprezintă garantarea valori monedei
naţionale faţă de exterior. Astfel, autorităţile monetare, prin variaţia ratei dobânzii, pot acţiona
asupra cursului monedei şi balanţei de plăţi externe.
În funcție de situația conjuncturală a economiei, autoritatea monetară poate decide creșterea
sau diminuarea ofertei de monedă prin utilizarea instrumentelor de politică monetară, aplicând
două tipuri de măsuri, și anume:
 politica monetară expansionistă;
 politica monetară restrictivă sau restrânsă.
Fiecare dintre cele două tipuri de politică economică urmărește să rezolve probleme
macroeconomice diferite.
Politica monetară expansionistă se aplică în special în perioadele de recesiune economică
caracterizate și printr-un nivel ridicat al șomajului, și vizează măsuri de creștere a cantității de
monedă din economie, în vederea susținerii creșterii cererii agregate prin încurajarea consumului.

Caseta nr. 1 – Politica monetară expansionistă

 Problema cheie:
Șomajul și recesiunea

 Intrumente: Banca Centrală diminuează rata dobânzii

de politică monetară

 Efecte:
Sporește oferta de monedă

Crește cererea agregată

Sporesc investițiile

Crește PIB-ul real în funcție de creșterea investițiilor

 Politica monetară restrictivă se aplică în perioadele de expansiune economică caracterizate
printr-un nivel ridicat al inflației și vizează măsuri de reducere a cantității de monedă din
economie, în vederea reducerii inflației și a cererii agregate, prin descurajarea consumului.

Caseta nr. 2 – Politica monetară restrictivă

 Problema cheie: Inflația

 Intrumente: Banca Centrală majorează rata

dobânzii de politică monetară

 Efecte: Scade oferta de monedă

Scade nivelul invetițiilor

Scade cererea agregată

Inflația se diminuează