Tema:Importanţa capitalului ca factor de producţie.

Modificări în structura
capitalului din economia noastră, în perioada de tranziţie a R. M. economia de piaţă.

1. Conceptele de baza:

 Piaţa financiară

Piaţa financiară cuprinde totalitatea relaţiilor care privesc emisiunea, circulaţia, schimbul şi
stocarea mijlocită a banilor, executate în mod direct prin instrumentele sale speciale, în scopul
susţinerii întregii activităţi economico-sociale cu capitalul necesar funcţionării şi dezvoltării
producţiei de bunuri şi servicii.
Deoarece categoria juridică de proprietate se situează la baza tuturor activităţilor social-
economice, care se desfăşoară într-un cadru naţional-statal, piaţa financiară sa dezvoltat şi structurat
pe cele două niveluri de referinţă ale organizării acţiunii umane, în piaţa financiară naţională şi cea
internaţională.
Relaţiile stabilite în piaţa financiară sunt cele prin care se asigura susţinerea operaţiunilor
economico-sociale, în funcţie de componentele cererii şi ale ofertei, motivate, în primul rând, de
eficienţa oferită investitorilor, mai întâi prin procesele specifice de emisiune a instrumentelor,
formând ansamblul relaţiilor din piaţa primară şi apoi asigurând circulaţia acestor instrumente între
investitori prin intermediul pieţei secundare. Aceste relaţii pot fi bilaterale, între emitent şi
investitor, în urma cărora, pentru a-şi satisface o nevoie de capitalizare, emitentul, prin emisiunea şi
vânzarea unui instrument financiar se obligă faţă de investitor.
Piaţa financiară, în funcţie de termenul pentru care mobilizează capitalurile, este formată din
două componente:
 piaţa monetară;
 piaţa bancară
 piaţa de capital.
 Piaţa de capital

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se facilitează

dirijarea capitalurilor disponibile şi dispersate din economie către agenţii economici sau entităţile
publice sau private care au nevoie de finanţare.
Ca orice piaţă, care reprezintă locul de întâlnire a cererii şi ofertei pentru un anumit bun, piaţa
de capital are ca obiect tranzacţionarea capitalurilor. Cererea de capital este reprezentată de nevoia
de finanţare pentru activităţi curente sau pentru investiţii, iar oferta de capital este condiţionată de
existenţa unui proces real de economisire, care să genereze un volum de capital disponibil pentru
acoperirea respectivelor nevoi de finanţare.
Deci, piaţa de capital realizează mecanismul de legătură dintre posesorii unui surplus de capital
(finanţatorii sau investitorii) şi cei care manifestă nevoia de finanţare (finanţaţii sau emitenţii).
Fluxurile de capital dintre aceste două părţi sunt puse în evidenţă prin emisiunea şi tranzacţionarea
valorilor mobiliare. Cele două părţi puse în legătură cu ajutorul acestui mecanism, urmăresc scopuri
complementare: rentabilitatea şi lichiditatea, prin rentabilitate înţelegându-se un nivel ridicat al
fructificării capitalurilor, iar prin lichiditate posibilitatea recuperării cât mai uşoare şi rapide a
capitalurilor imobilizate.
Conceptul de piaţă de capital, este unul deosebit de vast şi cuprinzător, cu ample conotaţii. Din
literatura de specialitate se pot identifica, în principal, două moduri de a privi piaţa de capital, în
ansamblul său: concepţia anglo-saxonă şi concepţia continental-europeană.
Din punctul de vedere al concepţiei anglo-saxone, piaţa de capital împreună cu piaţa monetară
formează în ansamblu piaţa financiară. În acest caz, prin piaţa de capital se face referire la piaţa
valorilor mobiliare1 în ansamblul lor, respectiv la posibilităţile de finanţare pe termen mediu şi lung.

1
Piaţa monetară este astfel definită încât face referire la piaţa care permite accesul la finanţarea pe
termen scurt, prin intermediul pieţei interbancare, a pieţei efectelor de comerţ, certificatelor de
depozit etc.
Concepţia continental-europeană, spre deosebire de cea anglo-saxonă, defineşte prin termenul
de „piaţă de capital” ansamblul format din piaţa monetară (sau finanţarea pe termen scurt), piaţa
financiară (respectiv finanţarea pe termen mediu şi lung) şi piaţa ipotecară (care este o piaţă
specifică finanţării construcţiilor imobiliare, deci sinonimă finanţării pentru termene foarte lungi de
timp).
În Republica Moldova contemporană, privind prin contextul apariţiei şi dezvoltării pieţei de
capital precum şi prin practica existentă, se poate constata faptul că a fost adoptată concepţia anglo-
saxonă, piaţa de capital fiind o componentă a pieţei financiare.
Trăsăturile caracteristice ale pieţei de capital:
1. Caracterul deschis, accesibilă tuturor celor care doresc accesul (condiţionat de respectarea
regulilor existente), iar plasamentul valorilor mobiliare se realizează în marea masă a
investitorilor, fără restricţii şi în mod public;
2. Produsele tranzacţionate pe această piaţă sunt instrumente emise pe termen mediu şi lung;
3. Produsele pieţei, respectiv valorile mobiliare, pot fi transferate liber, prin negociere, de la
un posesor la altul, dând astfel posibilitatea investitorilor să poată vinde oricând un produs la
un preţ stabilit, la un moment dat de piaţă;
4. Accesul la piaţă este intermediat, practic punerea în legătură a investitorilor cu emitenţii,
sau a investitorilor între ei făcându-se cu ajutorul unor intermediari.

 Piaţa monetară

Piaţa monetară este „locul” de întâlnire al ofertei de capitaluri disponibile pe termen scurt şi
foarte scurt – de la maxim 360 de zile la 24 de ore sau mai puţin – cu cererea pentru astfel de
capitaluri. Această piaţă – foarte dinamică – asigură finanţarea pe termen scurt a nevoilor temporare
care apar la societăţile care derulează activităţi în interes public (public Utilities) şi la administraţiile
centrale şi locale. De asemenea, la piaţa monetară fac apel băncile pentru a-şi acoperi deficitul
temporar de resurse – partea de piaţă la care băncile fac apel se numeşte piaţa interbancară. În plus,
piaţa monetară poate servi şi persoanele fizice – dacă acestea consideră că trebuie să facă apel la ea;
dar persoanele fizice sunt servite mai ales prin intermediul băncilor. Principalii intermediari – şi
totodată utilizatori şi ofertanţi de resurse – care acţionează pe această piaţă sunt băncile comerciale.
Acestea concentrează în bună măsură capitalurile – în special sub forma depozitelor bancare – şi pe
care le oferă spre utilizare celor care caută astfel de resurse.
Nivelul de dezvoltare al oricărei pieţe monetare depinde de nivelul de dezvoltare economică al
ţării pe care este grefată. Totodată, piaţa monetară şi tranzacţiile ce se derulează pe această piaţă
sunt foarte sensibile la modificările înregistrate de rata dobânzii practicată de banca centrală pentru
atragerea capitalurilor disponibile şi respectiv pentru utilizarea acestora. Ratele de dobândă ce pot fi
utilizate ca rate de referinţă pe piaţa monetară pot fi:
 rata de reescont practicată de banca centrală;
 rata oferită pentru cei care plasează bani în titluri de stat pe termen scurt – titluri folosite
pentru colectarea resurselor necesare finanţării nevoilor administraţiei centrale; de obicei,
rata dobânzii la titlurile de stat cu scadenţa în 3 luni este considerată rata dobânzii liberă de
risc;
 o combinaţie a acestor două rate, indexată cu rata inflaţiei acolo unde este cazul.
Dezvoltarea economică şi globalizarea relaţiilor comerciale, precum şi globalizarea circulaţiei
fluxurilor de capital au făcut ca piaţa monetară să devină, la rândul ei, una globală şi disponibilă 24
din 24 de ore oricărui agent economic şi/sau investitor care i se adresează. Procesul de globalizare
al pieţei monetare se realizează – de fapt – prin intermediul pieţei valutare.

2
  Piaţa bancară

Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile a căror

lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de disponibilităţi
băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit. Rolul acestei pieţe este de absorbţie a
excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care doresc să dispună de
posibilitatea retragerii lor în orice moment.
Având în vedere faptul că o afacere are nevoie în permanenţă de finanţare, se pot identifica
două modalităţi de realizare a acestui lucru:
a) apelarea sistemul bancar prin intermediul creditelor contractate de la o bancă, sau,
b) finanţarea prin intermediul sistemului pieţei de capital, prin emisiunea de valori mobiliare.
Pentru o mai bună apreciere a alternativelor existente, se impune realizarea unei succinte
comparaţii între cele două modalităţi, rezultând câteva aspecte importante:
În primul rând, piaţa de capital oferă un număr mult mai mare de alternative atât pentru
investitori, cât şi pentru emitenţi, în ceea ce priveşte posibilităţile de plasare, respectiv, atragere a
capitalurilor. În piaţa bancară, opţiunile investitorilor pentru plasarea capitalurilor disponibile sunt
limitate, rezumându-se la depozite sau achiziţionarea certificatelor de depozit emise de bănci.
Emitenţii nu au altă alternativă decât contractarea unor credite.
Dacă pentru investitori plasamentele de capital în sistemul bancar sunt oarecum lipsite de risc
sau au un risc minim (existând de multe ori legi prin care statul protejează direct deponenţii în cazul
falimentului, garantând în limita unui plafon maxim sume depuse), pe piaţa de capital investitorii
vor trebui să-şi asume numeroase riscuri. Evident, profiturile potenţiale ale investitorilor sunt direct
proporţionale cu riscul asumat.
În cazul emitenţilor, aparent situaţia se prezintă invers decât la investitori: în cazul apelării la
credite bancare, riscul asumat (respectiv neplata ratelor la credit sau nerambursarea împrumutului)
este considerabil mai ridicat decât în cazul finanţării prin intermediul emisiunii de acţiuni. Printr-o
emisiune de acţiuni, emitentul va accede la o formă de finanţare „nerambursabilă” şi chiar dacă nu-
şi va îndeplini întocmai şi la timp obiectivele nu va fi supus aceluiaşi tip de sancţiuni imediate ca în
cazul sistemului bancar. Bineînţeles ca nu este de dorit în nici o situaţie ca emitenţii să nu-şi
îndeplinească obiectivele de afaceri şi investiţionale, aceste nerealizări reflectându-se nefavorabil în
valoarea de piaţă a acestora.

În al doilea rând, în cazul sistemului bancar, alocarea resurselor disponibile de capital poate fi
făcută uneori preferenţial şi neperformant din punctul de vedere al eficienţei alocării resurselor. Mai
mult chiar, în acest caz se poate spune că un număr redus de persoane decid uneori în mod subiectiv
(chiar şi respectând întocmai normele de creditare specifice) pentru alocarea unor sume importante,
ceea ce poate conduce la apariţia unor cazuri de influenţare negativă a procesului de alocare a
capitalurilor. Pe piaţa de capital, criteriul unic de alocare al capitalurilor este performanţa. În
această situaţie nu există norme care să-ţi impună dacă un emitent are dreptul sau nu să fie finanţat,
sau dacă există un plafon maxim de finanţare; decizia aparţine doar investitorului, care va fi
întotdeauna în căutarea eficienţei maxime de alocare şi plasare a capitalurilor disponibile. În
schimb, tot acest proces de căutare a oportunităţilor pieţei, va conduce la costuri suplimentare de
timp şi financiare din partea investitorului.
În al treilea rând, dacă vorbim despre sistemul bancar, se remarcă faptul că emitenţii şi
investitorii nu sunt nici o dată în contact direct. Nici unii, nici ceilalţi, nu sunt informaţi despre
provenienţa capitalurilor, respectiv destinaţia acestora. Alocarea resurselor financiare este făcută de
către bănci, care se interpun ca un paravan opac între posesorii de capital şi cei aflaţi în căutarea
surselor de finanţare. Prin piaţa de capital această legătură dintre investitori şi emitenţi este directă
şi transparentă. Chiar dacă accesul pe piaţa de capital este intermediat, acest lucru se face doar
pentru respectarea caracteristicii de piaţă organizată, dar hotărârea de investire este unilaterală şi
directă. Fiecare investitor decide ce valori mobiliare va achiziţiona şi în ce cantitate.
În fine, în cel de-al patrulea rând, nu putem să nu ţinem cont de faptul că băncile sunt în
esenţă societăţi, obţinând profitul, în principal, din diferenţa dintre dobânzile active şi cele pasive.
3
 CONCLUZII

Piaţa de capital reprezintă un segment al pieţei financiare care cuprinde, în primul rând, relaţiile
dintre stat, emitent şi investitor în procesul organizării, funcţionării şi dezvoltării sistemelor de
asociere economica existente legal într-o societate, cu scopul constituirii, concentrării, dirijării şi
circulaţiei capitalului intern şi internaţional prin intermediul valorilor mobiliare.
Valorile mobiliare sunt o exprimare sintetică, abstractă a contractului de investiţie publică prin
care, în schimbul capitalului obţinut, emitentul se obligă contractual să îndeplinească anumite
condiţii privind subordonarea şi repartizarea rezultatelor activităţii sale şi să respecte drepturile
posesorului acestor titluri care sunt stipulate în clauzele documentului numit prospect de emisiune.
Funcţional, piaţa primară a capitalului cuprinde totalitatea relaţiilor care privesc procesul de
intermediere a plasamentelor iniţiale ale capitalului prin emisiunea de valori mobiliare, distribuite
public în scopul capitalizării utilizatorilor de fonduri, al finanţării unor activităţi legate de
funcţionarea şi dezvoltarea economico-socială. Piaţa secundară cuprinde relaţiile stabilite între
investitori privind circulaţia valorilor mobiliare, după ce acestea au parcurs piaţa primară, relaţii
prin care sunt distribuite profiturile din investiţii şi de capital între participanţii la această piaţă.
Pieţele de capital dezvoltate oferă întreprinderilor cotate posibilitatea atragerii de capital prin
intermediul emisiunilor de acţiuni comune, acţiuni preferenţiale, obligaţiuni, warant-uri etc. Din
perspectiva companiei, obligaţiunile au costul cel mai redus ca urmare a cheltuielilor de emisiune şi
a ratei dobânzii reduse, precum şi a deductibilităţii dobânzii. Acţiunile preferenţiale oferă avantajul
dividendelor cumulate şi al neîmpărţirii controlului firmei, având o rată de remunerare mai ridicată
decât obligaţiunile, dar mai scăzută decât acţiunile obişnuite. Analiza comparativă a avantajelor şi
dezavantajelor diferitelor titluri de valoare confirmă teoria finanţării ierarhice, conform căreia
întreprinderile preferă pe primul loc autofinanţarea, iar dintre sursele externe de finanţare, datoriile,
acţiunile preferenţiale şi în ultimă instanţă, acţiunile comune.
La nivelul pieţei de capital, firmele cotate pot opta fie pentru finanţare publică prin emisiuni
iniţiale şi primare de capital, fie pentru plasamente private de capital. În cazul firmelor mici sau care
au acces limitat la piaţa de capital, se utilizează prioritar finanţarea privată ca modalitate importantă
de finanţare a acestora. Finanţarea privată este mai avantajoasă decât finanţarea publică din punct
de vedere al vitezei de procurare a capitalului, flexibilităţii, neobligativităţii furnizării de informaţii
confidenţiale şi al costurilor scăzute de emisiune. Dar comparativ cu finanţarea publică, care
presupune tranzacţionarea curentă a titlurilor de valoare pe piaţa secundară de capital, plasamentul
privat generează o lichiditate redusă a titlurilor, precum şi accesul limitat la informaţii al
acţionarilor.
Imaginea burselor de valori s-a schimbat în mod esenţial în ultimii ani de activitate. Astfel
remarcându-se adaptabilitatea la noile cerinţe ale pieţei şi a celor care au nevoie de capitaluri, de
altfel reprezentând un factor esenţial pentru reuşită.
Bursa de valori este o structură necesară pentru funcţionarea unei pieţe moderne de capital.
Economia modernă, caracterizată prin extinderea şi creşterea complexităţii mecanismelor
financiare, nu poate fi concepută fără bursa de valori. Ea constituie un mecanism eficient şi puţin
costisitor de transferare a dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare, cât şi de stabilire a
unui preţ corect al lor.

4
 Odată cu dezvoltarea pieţelor financiare, adepţii analizei fundamentale şi cei ai analizei tehnice
s-au situat pe poziţii opuse, contestându-se reciproc. Însă nu se poate spune cu certitudine care
tabără are dreptate. Câteodată se confirmă previziunile mai fine ale tehnicienilor, altă dată
fundamentaliştii sesizează decizia corectă de investiţie. Există mai multe variante de a aborda
analiza valorilor mobiliare, combinând elementele tehnice cu cele fundamentale, în funcţie de
orizontul de timp sau de psihologia investitorului:
 investitorul de poziţie, care îşi menţine investiţia pe termen lung analizează cu atenţie
coordonatele macroeconomice ale economiei sau zonei respective, prin urmare abordează problema
din punctul de vedere fundamental;
 micul speculator (scalperul), care tranzacţionează intra-day, îşi fundamentează deciziile de
intrare în piaţă pe analiză tehnică, cu aplicabilitate imediată. Efectele pârghiilor economice sau ale
indicatorilor comunicaţi în presă produc efecte pe termen mediu sau lung (efectele Acordului Piaza
asupra yenului japonez au fost scontate pe un orizont de .... ani) şi deci nu interesează micul
speculator;
 investitorul de portofoliu, care îşi menţine poziţiile pe termen lung în scopul diversificării
activelor deţinute pentru minimizarea riscurilor, nu este interesat de contextul macroeconomic.
Tipul de analiză potrivit pentru alegerea momentului de iniţiere a poziţiilor este analiza tehnică;
 speculatorul (care tranzacţionează pe termen scurt) care aşteaptă ca „sentimentul”
investiţional să se schimbe în favoarea sa va fi ajutat mai mult de analiza tehnică.
Astăzi, tot mai mulţi investitori consideră utile atât analiza tehnică, cât şi cea fundamentală,
îmbinate în diferite proporţii în funcţie de optica fiecăruia, pentru a obţine o imagine cât mai fidelă
a pieţei. Indiferent dacă se doreşte o alocare cât mai eficientă a activelor (asset allocation), în care
decizia este de cumpărare şi menţinere a poziţiilor long sau se doreşte o strategie de sincronizare a
portofoliului cu piaţa (market timing) sunt utile atât informaţiile tehnice, cât şi cele fundamentale.
Tehnicienii furnizează informaţii despre piaţă în ansamblu şi tendinţele (trendurile) ei.
Fundamentaliştii constată dacă un eveniment din afara pieţei conţine premisele care determină
atingerea obiectivelor investiţionale propuse.
Mărimea, calitatea şi intensitatea pieţei de capital sunt exprimate prin indicatorii cantitativi şi
calitativi specifici, generali şi tehnici care măsoară mărimea, lărgimea, structura, organizarea.
Pe plan internaţional, asistăm la o accentuare a procesului de globalizare a pieţelor de capital în
condiţiile introducerii de noi tehnologii, paralel cu acţiunile de fuziune ale unor coloşi financiari
(Citibank si Travelers, Deutsche Bank si Bankers Trust) ale căror active depăşesc produsul intern
brut al multor ţări şi care vor influenta investiţiile de capital în următorii ani.
Pe fondul creşterii competiţiei dintre participanţi, apar noi operatori care promovează concepţii
noi şi au atitudini agresive, privind riscul şi managementul acestuia, cum este sistemul de
tranzacţionare prin Internet, tip care funcţionează continuu 24 de ore, încrucişând milioane de
tranzacţii zilnic.

5
6