Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Marele economist Keynes vorbind despre pieţele de capital avea sa spună “Nimic nu este mai
periculos decât o politica raţionala de investiţii, intr-o lume iraţionala”. El a arătat ca valoarea acţiunilor este
determinata de părerea oamenilor despre ele si de ce părere au anumiţi oameni despre părerea altor
personalitati.
Piaţa financiara, in ansamblu creează condiţiile fundamentale prin care economiile, prin intermediul
plasamentului, sunt dirijate in vederea susţinerii si stimulării creşterii economice. Pe piaţa financiara au loc
tranzacţii de capital si credite; include împrumuturi pe termen scurt, împrumuturi de capital si tranzacţii de
proprietate.
Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor si mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile
disponibile si dispersate din economie sunt dirijate către agenţi economici sau către orice entitati publice si
private solicitatoare de fonduri.
Conceptul de piaţa de capital are insa conotaţii mult mai pofunde ce decurg din relaţiile de alocare a
resurselor disponibile in scopul fructificării acestora si al satisfacerii cererii de capital dintr-o economie. Din
punct de vedere al sferei sale de cuprindere, in literatura de specialitate s-au structurat doua concepţii
referitoare la piaţa de capital: concepţia anglo-saxona si concepţia continentaleuropeana (de origine latina).
In concepţia anglo-saxona, piaţa de capital formează împreuna cu piaţa monetara ceea ce se numeşte,
cu un termen atotcuprinzător, piaţa financiara. In acest concept, piaţa de capital este sinonima cu piaţa
valorilor mobiliare (securities market) si asigura investirea capitalurilor pe termen mediu si lung. Piaţa
monetara realizează atragerea si plasarea capitalurilor pe termen scurt prin intermediul pieţei interbancare, a
pieţei scontului, a pieţei efectelor de comerţ, pieţei certificatelor de depozit, a pieţei eurovalutelor, etc.
In concepţia continental-europeana, piaţa de capital are o structura complexa, care cuprinde: piaţa
monetara, piaţa ipotecara si piaţa financiara.
Piaţa monetara este piaţa capitalurilor pe termen scurt si mediu fiind reprezentata de piaţa
interbancara si de piaţa titlurilor de creanţa negociabile. Pe piaţa interbancara operează Banca de Emisiune,
băncile comerciale, băncile specializate, trezoreria publica, casele de economii, care au calitatea de creditori
dar si de debitori in cazul completării fondurilor proprii. Pe piaţa titlurilor de creanţa negociabile, operatorii
sunt toţi agenţii economici.
Instrumentele negociabile sunt:
❖ Certificatele de depozit (titluri negociabile ce atesta existenta unui depozit in cont).
❖ Biletele de trezorerie (emise de societati comerciale, cu excepţia instituţiilor de credit).
❖ Bonurile de tezaur (emise de trezoreria publica).
❖ Titlurile pe termen scurt (emise de instituţii si societati financiare).
Piaţa ipotecara este o piaţa specifica construcţiei de locuinţe, pe care acţionează organismele ce
acorda împrumuturi sub forma creditului imobiliar, casa de refinantare care asigura reîntregirea fondurilor
băncilor creditoare si băncile de ipotecare. Acestea emit bilete ipotecare a căror valoare nominala este egala
cu mărimea împrumutului acordat persoanelor particulare care solicita creditul necesar construcţiei de
locuinţe. Biletele ipotecare se transforma in lichiditati prin vânzarea lor pe piaţa de capital. Pentru
rambursarea creditului, la scadenta, beneficiarul împrumutului cumpăra de pe piaţa biletele ipotecare de o
valoare egala cu cea a creditului primit, plus dobânda aferenta acestuia.
Piaţa financiara este piaţa capitalurilor pe termen lung, pe care se emit si se tranzacţionează valori
mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Piaţa financiara este cea pe care se cumpara si
se vând active financiare, fara a fi schimbata natura lor. Ea exprima o relaţie directa intre detinatorul si
utilizatorul de fonduri.
Figura 1.1. Fluxurile de fonduri din cadrul sistemului financiar
Prin urmare, indiferent că modalitatea de finanţare este directă sau indirect se observă că tranzacţiile
pe piaţa monetară şi piaţa de capital sunt realizate cu ajutorul unor instrumente sau active financiare. În acest
context, se impune realizarea unei distincţii clare între activele reale şi activele financiare.
Bunăstarea unei societăţi depinde în mod direct de capacitatea de producţie a unei economii de a
realiza bunuri şi servicii. Pentru a se produce bunuri şi presta servicii sunt necesare o serie de active reale,
precum: clădiri, terenuri, maşini, cunoştinţe încorporate în capitalul uman, ş.a. În comparaţie cu activele
reale, activele financiare (acţiuni, obligaţiuni) nu contribuie în mod direct la capacitatea de producţie a unei
economii, ci acestea reprezintă mijloace prin care investitorii din diverse ţări deţin creanţe asupra activelor
reale.
Practica din România pune in evidenta opţiunea pentru concepţia anglosaxona, potrivit căreia piaţa
de capital este o componenta a pieţei financiare. Piaţa de capital se prezintă ca un mecanism de legatura intre
investitori si emitenţi, a căror decizie de investire vizează doua obiective complementare:
❖ Rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare al capitalurilor;
❖ Lichiditatea, adică recuperarea cat mai operativa a capitalului investit. Piaţa de capital prezintă următoarele
trasaturi:
❖ Este o piaţa deschisa in sensul ca plasamentul este efectuat in marea masa a investitorilor, iar tranzacţiile cu
valori mobiliare au caracter public;
❖ Produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu si lung. Pe piaţa de capital banii sunt investiţi pe o
perioada mai mare de un an, in timp ce pe piaţa monetara, resursele sunt utilizate pentru finanţări pe termen
scurt;
❖ Valorile mobiliare, ca produse ale pieţei se caracterizează prin negociabilitate si transferabilitate. Ele pot fi
transferate de la un posesor la altul oferind investitorului posibilitatea de a vinde oricând produsul respectiv
la un pret specific condiţiilor pieţei, sau care rezulta din negociere la un moment dat;
❖ Tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directa, ci intermediara. Intermediarii au un rol important, chiar
determinant in ceea ce priveşte punerea in contact a emitenţilor cu investitorii, sau a investitorilor ce deţin
valori mobiliare in portofoliu cu cei care doresc sa le cumpere.
Structura pieţei financiare poate fi observata si in următoarea figura:
PIATA FINANCIARA
PIATA PIATA DE
MONETARA CAPITAL
Segmentul primar
Oferta de Cererea
capitaluri de
“S”
Segmentul primar este indispensabil deoarece asigura emisiunea si prima plasare a tuturor titlurilor.
Societăţile antreprenoare, autorizate sa facă apel la economiile publice, se vor adresa segmentului primar
pentru plasarea noii emisiuni de titluri. Segmentul primar se organizează prin intermediul băncilor sau al
societatilor de valori mobiliare , care s-au specializat pentru acest gen de operaţiuni. Ele dispun de personal
calificat , reţea de subscriere si de capitaluri, prin care se realizează plasamente operative si garantate.
Segmentul secundar este un gen de piaţa “de ocazie”, de revanzare repetata a titlurilor după
emisiunea si prima lor vânzare. Instituţional, segmentul secundar, constituie obiectul de activitate al Bursei
de Valori si al OTC (piaţa extrabursiera).
Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societati industriale, comerciale, publice si
private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare si de asigurări, instituţii publice,
guverne, organisme financiarbancare de pe piaţa internaţionala. Cererea de capital se poate grupa in:
❖ cerere structurala de capital;
❖ cerere legata de factori conjuncturali;
Cererea structurala este determinata de nevoia finanţării unor acţiuni economice in diverse ramuri de
activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii si finanţarea unor programe de dezvoltare, constituirea si
majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor si organismelor financiar-bancare naţionale si internaţionale.
Cererea conjuncturala este efectul insuficientei sau indisponibilităţii resurselor interne, restricţiilor
excesive in acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar si de cel al balanţei de plaţi
externe. Cererea este perturbata de factori precum:
• fluctuaţia preturilor;
• creşterea ratei dobânzii;
• nerambursarea la termen a împrumuturilor.
Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiara. Ei se pot clasifica astfel:
a. după activitatea desfăşurata :
• guverne centrale si locale;
• întreprinderi publice si particulare fara profil financiar;
• bănci comerciale si alte instituţii bancare;
• instituţii monetare centrale etc.
b. după scopul urmărit
• finanţarea industriei si gospodăriei comunale;
• petrol si gaze naturale;
• transport si servicii publice;
• bănci si finanţe;
• organizaţii internaţionale;
• scopuri generale.
Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ceea ce ramane in posesia detinatorilor de
venituri, după ce isi satisfac necesitatile de consum.
Oferta de capital aparţine detinatorilor de capitaluri, precum:
❖ societati comerciale;
❖ bănci;
❖ case de economii;
❖ societati de asigurare;
❖ case de pensii;
❖ persoane particular
Oferta este reprezentata de disponibilitati băneşti, temporar libere pentru care se caută un plasament
cat mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin oferta
pe piaţa de capital numai daca posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică daca piaţa
asigura rentabilitatea ceruta de investitori.
Investitorii se împart in doua mari categorii:
1. Investitori individuali.
Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice, care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa
titlurilor financiare. Aceştia pot fi:
❖ Investitorii pasivi pe termen lung, care cumpara si păstrează valori mobiliare cu scopul de a-si asigura
câştiguri de capital pe termen lung.
❖ Negociatori activi, care încearcă sa valorifice mişcarea cursului bursier in vederea obţinerii de profit.
2. Investitori instituţionali.
Investitorii instituţionali sunt societati sau instituţii, care fac tranzacţii de dimensiuni mari. Aceştia
cuprind : băncile, societăţile de asigurări, societati de investiţii, fonduri mutuale, organizaţiile care
gestionează fondurile de pensii.
Mecanismul prin care cererea de capital se intalneste cu oferta de capital este piaţa de capital sau
piaţa valorilor mobiliare.
Contribuţiile importante pe care pieţele de capital pot sa le aibă asupra dezvoltării economice sunt:
❖ Obţinerea de fonduri pentru investiţii in active pe termen lung;
❖ Eficienta, competitivitatea si solvabilitatea sectorului financiar;
❖ Mobilizarea economiilor financiare;
❖ Eficienta de alocare a investiţiilor;
❖ Solvabilitatea sectorului societatilor comerciale;
❖ Descentralizarea proprietatii si distribuirea avuţiei;
❖ Accesul societatilor noi si in formare la finanţarea prin acţiuni;
Prin urmare, putem conccluziona faptul că:
❖ activele reale generează un venit net, pe când activele financiare sunt rezultatul unei alocări a venitului /
bunăstării între investitori;
❖ activele financiare reprezintă o creanţă asupra profitului unei companii sau asupra venitului înregistrat de
către guvern (dacă au fost achiziţionate titluri emise de stat).
Decizia de investire reprezintă alegerea de a nu consuma în prezent venitul generat de activele reale în
detrimentul unor beneficii viitoare rezultate din activele financiare.
2. Piaţa primara
Piaţa primara de capital reprezintă acel segment de piaţa pe care se emit si se vând sau se distribuie
valori mobiliare către primii detinatori.
Piaţa primara constituie un circuit de finanţare specializat. Aceasta piaţa permite transformarea
directa a economiilor in resurse pe termen lung, de care vor beneficia colectivităţile publice sau private.
Pe piaţa primara se emit valori mobiliare, ce conferă anumite drepturi posesorilor săi, deci celor care
au calitatea de furnizori de fonduri.
Prin intermediul pieţei primare se pun in evidenta mişcările de capitaluri din economie, generate de
către emitenţi, in calitatea lor de solicitatori de capitaluri.
Aceasta piaţa permite finanţarea agenţilor economici.
Participanţii pe piaţa primara, in cadrul căreia se vând si se cumpăra valori nou emise, sunt:
Solicitatorii de capital:
- statul si colectivităţile locale; întreprinderile publice si cele private;
Ofertanţii de capital:
- persoane particulare; agenţi economici; bănci; case de economii; societati de asigurare.
Intermediarii:
- societati de valori mobiliare; bănci comerciale; societati de investiţii financiare, care prin reţeaua
proprie asigura vânzarea titlurilor.
Piaţa primara de capital are deci rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt in capitaluri
disponibile pe termen lung.
Pe piaţa primara se vând valori mobiliare emise de unele entitati economice care au nevoie de resurse
financiare si se cumpara de către alte entitati posesoare de economii pe termen mediu si lung.
Emitenţii de valori mobiliare pot opta, privitor la lansarea pe piaţa a titlurilor emise, intre a derula ei
insasi operaţiunea sau a apela la intermediari. Indiferent de modalitatea aleasa emitenţii atrag resurse
financiare pe piaţa primara in scopuri anunţate in mod public înainte de derularea ofertei.
Piaţa primara permite atragerea capitalurilor in scopul constituirii sau majorării capitalului social,
precum si apelarea la resurse împrumutate.
Totodată, piaţa primara oferă cadrul si posibilitatea practica ca o societate închisa sa devina societate
comerciala deschisa, prin oferta publica de vânzare de acţiuni, prin emiterea unor obligaţiuni convertibile in
acţiuni, etc.
3. Piata secundara
Piaţa secundara de capital asigura prin intermediul bursei de valori mobiliare si a pieţelor
extrabursiere, atât buna funcţionare a pieţei primare, cat si lichiditatea si mobilitatea economiilor. Investitorii
au posibilitatea de a negocia, in orice moment acţiunile si obligaţiunile deţinute in portofoliu sau pot
cumpara noi valori mobiliare.
Lichiditatea pieţei le permite sa realizeze rapid arbitraje de portofoliu, fara a aştepta scadenta titlurilor
deţinute.
Piaţa secundara concentrează cererea si oferta derivata, care se manifesta după ce piaţa valorilor
mobiliare s-a constituit.
Societăţile de intermediere se pot specializa in una sau mai multe activitati:
❖ Unele acţionează prioritar pe piaţa primara, asigurând distribuirea si plasamentul noilor emisiuni;
❖ Altele acţionează numai pe piaţa secundara, fiind considerate firme de “broker/dealer”.
Orice piaţa de capital poate concura la realizarea unor mutaţii in structura de producţie a unei
economii. In schema următoare sunt prezentate fluxurile nete de capital dintr-o economie la care participa si
piaţa de capital cu cele doua componente ale sale: piaţa primara si piaţa secundara.
Schema nr. 1.2. Fluxuri nete de capital:
Agenti economici
Noţiunea de flux net semnifica soldul tuturor miscarilor de capital ce se derulează intre investitori si
emitenţi. Toate fluxurile nete pornesc de la agenţi ce dispun de capacitate de finanţare si se îndreaptă către
agenţi ce manifesta
Administratie nevoie de finanţare.
publica Menaje
Cele mai reprezentative fluxuri pornesc de la menaje, de la instituţiile bancare si financiare, ca si cele
iniţiate prin intermediul pieţei de capital.
Fluxul 1 reprezintă capitaluri plasate de menaje (gospodăriile populaţiei) la instituţiile bancare si
financiare: depozite la vedere, plasamente pe termen efectuate la bănci, depozitele efectuate la casele de
economii.
Fluxul 2 semnifica subscrieri de valori mobiliare efectuate de menaje pe piaţa financiara, ca de
exemplu: cumpărări de acţiuni de la bursa.
Fluxul 3 reprezintă, in principal, subscrieri ale menajelor la emisiunile de stat (obligaţiuni de stat si
municipale, bonuri de tezaur).
Fluxul 4 evidenţiază creditele acordate de instituţiile bancare întreprinderilor.
Fluxul 5 reflecta subscrierile de acţiuni si obligaţiuni efectuate de către instituţiile bancare si
financiare pe piaţa de capital.
Fluxul 6 reprezintă subscrierea de bonuri de tezaur, efectuata de bănci si alţi intermediari financiari,
precum si eventualele împrumuturi acordate colectivităţilor locale si organismelor publice.
Fluxul 7 reprezintă emisiunea de valori mobiliare destinate întreprinderilor din sectorul public si
privat.
Fluxul 8 reprezintă finanţarea administraţiei publice, prin emisiune de obigatiuni pe piaţa de capital:
împrumuturi de stat, împrumuturi contractate de colectivităţile locale si de organismele publice.
In schema prezentata, piaţa de capital nu este conceputa ca un agent economic, ci ca un complex de
relaţii prin care se asigura intersecţia dintre cererea si oferta de capitaluri pe termen lung.
Piaţa secundara este o piaţa organizata care asigura operatorilor următoarele avantaje:
❖ oferă informaţii referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacţionat;
❖ informaţiile despre produs si despre emitent sunt difuzate in marea masa a investitorilor;
❖ oferă informaţii privind nivelul si mişcarea preţului de piaţa;
Obiectivele pieţei secundare sunt:
❖ protecţia investitorilor, realizata prin transparenta, reglementarea si supravegherea pieţei;
❖ lichiditatea pieţei si stabilirea cursului – nu exista fluctuaţii mari de pret pe o piaţa matura, iar preţul este
întotdeauna corelat cu rentabilitatea societatii cotate.
Vom analiza caracteristicile pieţei secundare de capital pornind de la cele două componente ale sale:
piaţa de licitaţie şi piaţa de negociere.
În cadrul pieţei de licitaţie (en. auction market) sunt tranzacţionate firmele mari pentru care există un
interes sporit din partea investitorilor. În această categorie se includ bursele de valori, precum New York
Stock Exchange (NYSE), Tokyo Stock Exchange (TSE), London Stock Exchange (LSE), Bursa de Valori
Bucureşti (BVB) ş.a. Pe aceste pieţe se vând şi se cumpără cele mai lichide titluri ai căror emitenţi
îndeplinesc o serie de criterii legate de valoarea capitalului social, rezultatele financiare ale firmei, distribuţia
publică a titlurilor şi altele.
Piaţa de negociere (en. dealer market), cunoscută şi sub denumirea de piaţă OTC (over-the-counter),
se caracterizează prin faptul că în cadrul său se tranzacţionează titlurile firmelor care fie nu îndeplinesc
criteriile de admitere la o piaţă de licitaţie, fie nu doresc să fie tranzacţionate la bursă (spre exemplu
Microsoft, Intel, Apple Computer). Spre deosebire de tranzacţiile realizate pe piaţa de licitaţie unde brokerii
şi dealerii se întâlnesc în cadrul unei burse ce are o locaţie precisă, tranzacţiile pe piaţa OTC sunt realizate
prin intermediul unei reţele computerizate. Intermediarii acestei pieţe, autorizaţi de către instituţia ce
reglementează piaţa de capital, au acces la un terminal al reţelei (calculator conectat la reţea) prin care
transmit ofertele lor de cumpărare (cotaţie bid ), respectiv de vânzare (cotaţie ask). Pe piaţa de capital din
România, piaţa de tip OTC este reprezentată de piaţa RASDAQ.
Teoretic orice titlu de valoare pentru care un dealer are un anumit interes poate fi tranzacţionat pe
piaţa OTC, însă nu toate pot fi listate în cadrul sistemului electronic pus la dispoziţia dealerilor de către o
societate de suport tehnologic. Cu alte cuvinte, pentru ca o firmă să fie listată/tranzacţionată prin sistemul
electronic trebuie să respecte de asemenea o serie de criterii, dar mult mai puţin restrictive decât cele impuse
pe piaţa de licitaţie. Dacă o societate nu îndeplineşte nici aceste criterii, ea poate fi tranzacţionată de dealeri
pe piaţa OTC prin alte mijloace de comunicaţie.
Întrucât atât pe pieţele de negociere, cât şi pe cele de licitaţie acţionează dealeri şi brokeri se impune
să analizăm care sunt deosebirile între aceştia.
Dealerul acţionează ca un formator de piaţă (en. marke t-maker) care gestionează un portofoliu de
titluri în nume şi cont propriu şi care prin intervenţia sa asigură o mai mare lichiditate pieţei. Dacă un titlu
este mai puţin lichi d, înseamnă că un vânzător al unei acţiuni v-a găsi greu un cumpărător, adică va trebui să
aştepte până când un cumpărător va fi interesat de acţiunile sale. Dar cum „timpul înseamnă bani”,
vânzătorul nu doreşte să aştepte prea mult. În această situaţie intervine dealerul care va cumpăra acţiunile în
contul său, urmând să le vândă când va găsi o contrapartidă pentru ele. Pentru fiecare titlu din portofoliul
său, dealerul propune o cotaţie bid (de cumpărare) şi o cotaţie mai mare ask (de vânzare). Diferenţa dintre
cele două numită, spread sau marjă, reprezintă sursa de profit a acestui intermediar.
Brokerul este un simpl agent care acţionează pe pieţele lichide unde există un număr mare de
vânzători şi cumpărători de titluri şi deci rolul lui este să „împerecheze” ordinele de vânzare cu cele de
cumpărare fără să achiziţioneze în prealabil titlurile în cont şi nume propriu. Brokerul trebuie să găsească o
contrapartidă pentru un ordin de vânzare sau de cumpărare transmis de un client la un preţ cât mai bun. Spre
deosebire de dealer, care obţine un câştig din spread, brokerul câştigă dintr-un comision pe care-l percepe la
fiecare tranzacţie pe care o realizează.
La bursele de valori, fiind pieţe de licitaţie cu o lichiditate ridicată, majoritatea intermediarilor au
calitatea de brokeri. Prezenţa dealerilor este de asemenea necesară pentru a asigura lichiditatea pieţei în
momentele de dezechilibru dintre cererea şi oferta de titluri. Pe piaţa OTC, dealerii autorizaţi pentru această
piaţă, au calitatea de formatori de piaţă, adică sunt cei care propun un preţ pentru titlurile tranzacţionate pe
această piaţă (mai exact, o cotaţie bid şi o cotaţie ask). Deci, doar dealerii autorizaţi pot afişa şi actualiza
cotaţii în sistemul electronic creat şi întreţinut de o societate de suport tehnologic. Brokerii cât şi ceilalţi
dealeri, care nu au calitatea de formatori de piaţă în cadrul sistemului electronic, nu pot afişa cotaţii, dar pot
avea acces la cele afişate. Aceştia din urmă, dacă doresc să realizeze o tranzacţie, vor contacta un formator de
piaţă care propune cel mai avantajos preţ (cea mai mică cotaţie ask sau cea mai mare cotaţie bid).
În continuare, vom prez enta elementele specifice fiecărei componente a pietei secundare.
I. Piaţa de licitaţie reprezintă locul unde intermediarii financiari se întâlnesc pentru a cumpăra sau a vinde
titluri financiare, cum sunt bursele de vaori. Principalele trăsături ale unei burse de valori sunt următoarele:
❖ întrucât sunt pieţe reglementate trebuie îndeplinite o serie de cerinţe obligatorii de către firmele care vor să
fie listate;
❖ scopul unei pieţe reglementate este de a asigura transparenţă în derularea tranzacţiilor bursiere astfel încât să
nu fie folosite informaţii privilegiate de către un anumit grup de investitori. Deci toţi investitorii deţin
aceleaşi informaţii referitoare la emitenţii titlurilor.
❖ altă caracteristică se referă la lichiditatea pieţei ceea ce presupune ca titlurile financiare să fie tranzacţionate
cu o frecvenţă foarte ridicată.
Deci cu cât ordinele adresate de investitori îşi găsesc mai rapid o contrapartidă cu atât piaţa respectivă este
mai lichidă.
Bursele se mai numesc şi pieţe guvernate prin ordine (en. order driven) întrucât investitorii
tranzacţionează pe bază de ordine de cumpărare şi vânzare. De asemenea, în cadrul unei burse pot exista mai
mulţi formatori de piaţă. Formator de piaţă (en. market maker) este un participant care se angajează să
menţină lichiditatea pieţei pentru un instrument financiar tranzacţionat, utilizând propriul capital, prin
introducerea şi menţinerea de oferte ferme de cumpărare şi vânzare în nume propriu, precum şi să încheie
tranzacţii pe baza acestora în perioada de timp în care participantul respectiv deţine această calitate. În
Caseta 3.1 este prezentată cea mai cunoscută şi dezvoltată piaţă de tip order-driven, respectiv
NYSEEuronext.
Bursa de la New York (New York Stock Exchange - NYSE) a fost înfiinţată în 1792 şi a jucat un rol
foarte important pe pieţele de capital prin instrumentele tranzacţionate, numărul mare de tranzacţii ceea ce a
consacrat-o ca Big Board în rândul societăţii americane. Fiind una din cele mai renumite burse de valori din
lume, vom evidenţia câteva elemente specifice acestei pieţe:
❖ Tranzacţionarea fiecărui titlu este realizată de un specialist.
❖ În ring (en. trading floor) există mai puţin de zece firme de tip specialist, ce pot acţiona atât ca brokeri, cât şi
dealeri (formatori de piaţă).
❖ Brokerii ce tranzacţionează titluri în numele clienţilor săi transmit ordinele firmei specialist în ringul bursei.
❖ Rolul principal al firmelor-specialist îl reprezintă asigurarea unei pieţe continue şi o disciplină a pieţei, prin
cumpărarea şi vânzarea de titluri financiare.
II Piaţa de negociere se caracterizează prin faptul că nu există un loc de realizare a tranzacţiilor şi există
cerinţe mai puţin restrictive decât cele de pe pieţele reglementate. În SUA, cea mai renumită piaţă de
negociere este Nasdaq (National Association of Security Dealers Automated Quotations) care a apărut în
1971 (vezi Caseta1.1.). În România a fost înfiinţată piaţa RASDAQ (Romanian Association of Securities
Dealers Automated Quotations) după modelul pieţei americane, pentru a se implementa programul de
privatizare în masă a companiilor româneşti.
Pieţele de negociere se mai numesc pieţe guvernate prin preţ (en. quote driven), în care:
❖ există formatori de piaţă (market makeri), respectiv dealerii ce afişează preţurile la care sunt dispuşi să
cumpere sau să vândă un titlu;
❖ dealerii şi brokerii iau legătura prin intermediul unei reţele computerizate. De exemplu, un broker ce
reprezintă un client examinează preţurile prin intermediul unei reţele computerizate, alege dealerul cu cel
mai bun preţ şi astfel se realizează tranzacţia;
❖ deşi brokerul “caută” cotaţiile cele mai bune pentru clienţi, tranzacţia efectivă presupune negocierea directă
(la telefon) între acesta şi dealer.
NASDAQ este cea mai mare piaţă OTC din lume, formată din aproximativ 3200 de firme în care se
tranzacţionează acţiuni, obligaţiuni, opţiuni, fonduri mutuale ş.a. Piaţa NASDAQ este segmentată astfel:
1. National Market System, unde cerinţele de listare sunt mai restrictive decât pe celelalte segmente, deci, piaţa
este mai lichidă;
2. Nasdaq SmallCap Market, segment de piaţă ce se adresează firmelor mici;
3. Pink OTC Market, unde se tranzacţionează cele mai mici companii (vezi www.pinksheets.com).
Spre deosebire de NYSE, NASDAQ nu utilizează firme-specialist, deci nu există un ring de
tranzacţionare, tranzacţiile realizându-se electronic.
În cadrul Nasdaq sunt trei tipuri de participanţi: formatorii de piaţă; firmele de brokeraj, ce nu pot
acţiona pe cont propriu, ci doar în numele clienţilor şi investitorii care primesc informaţii despre cotaţii (en.
inside quotes), respectiv cel mai mare preţ la cumpărare şi cel mai mic preţ la vânzare.
Intre cele doua elemente de piaţa exista o strânsa legătura, si mai mult decât atât ele se influenţează
reciproc. Piaţa secundara nu poate exista fara piaţa primara, deoarece piaţa primara oferă pieţei secundare
produsele pe care urmează sa le tranzacţioneze. In sens invers piaţa secundara oferă pieţei primare informaţii
despre vandabilitatea produselor emise si preţul la care acestea pot fi atrase, precum si informaţii cu privire la
nivelul de absorbtie si de remisie al unei acţiuni.
SIBEX a fost înfiinţată în anul 1994, având drept activitate tranzacţii cu mărfuri pe piaţa spot. Un rol
important în formarea bursei îl are traderul român Thomas Curtean, care devine preşedintele onoforic al
Bursei în 1996. Experienţa sa de trader la Chicago Board of Trade şi Chicago Mercantile Exchange
contribuie la elaborarea unei baze de date proprii a bursei române. Astfel, în 1997 SIBEX devine prima bursă
de instrumente financiare derivate din România. În prezent, în cadrul Bursei de la Sibiu sunt tranzacţionate
contracte futures pe acţiuni, pe valute, aur, pe certificate de emisii de gaze cu efecte de seră, pe indicele Dow
Jones Industrial Average, opţiuni pe contractele futures menţionate anterior, contracte financiare pentru
diferenţă ş.a.
Autoritatea de supraveghere Financiara (A.S.F.).
Depozitarul central
O altă instituţie importantă este depozitarul central ce are drept obiectiv buna desfăşurare a
tranzacţiilor pe piaţa la vedere. De aceea, principalele sale activităţi sunt:
- Finalizarea procesului de tranzacţionare (posttranzacţionare), ce presupune operaţiuni de
compensare, decontare, custodie, registru şi depozitare.
- Asigurarea suportului logistic pentru evidenţa, păstrarea şi transferul în siguranţă al instrumentelor
financiare, inclusiv a celor rezultate din Programul de Privatizare în Depozitarul Central este o institutie
fundamentala a pietei de capital din Romania, care asigura compensarea si decontarea tranzactiilor cu
instrumente financiare, precum si evidenta registrelor societatilor emitente.
Depozitarul Central este o societate pe actiuni, membra a grupului Bursa de Valori Bucuresti.
Strategia Depozitarului Central
Depozitarii centrali sunt fundamentul unei piete a instrumentelor financiare sigure, eficiente si
integrate, increderea investitorilor in piata de capital fiind determinata de increderea in depozitarul central.
Misiunea
Misiunea Depozitarului Central o reprezinta furnizarea de servicii sigure pentru toti utilizatorii,
armonizate cu practicile europene, la standarde ridicate, cu riscuri minime si costuri scazute, prin:
Stabilitate: servicii sigure si eficiente care sa faciliteze accesul la piata de capital din Romania atat
investitorilor autohtoni, cat si celor internationali;
Impartialitate: garantia unui tratament egal si a unei competitii corecte intre toti participantii;
Fondul a fost infiintat in iunie 2005, avand ca scop compensarea investitorilor, in situatia incapacitatii
membrilor Fondului de a returna fondurile banesti si/sau instrumentele financiare datorate sau apartinand
investitorilor, care au fost detinute in numele acestora, cu ocazia prestarii de servicii de investitii financiare
sau de administrare a portofoliilor individuale de investitii.
Misiune: Administrarea unei scheme de compensare solide care sa contribuie la cresterea increderii si
a participarii investitorilor pe piata de capital din Romania
Valori: Responsabilitatea fata de investitori si protejarea intereselor acestora
Cooperarea stransa cu membrii Fondului, autoritatea de reglementare si institutiile financiare.
Confidentialitatea informatiilor primite de la membrii Fondului.
SOCIETATEA este autorizata in calitate de casa de compensare si contraparte centrala pentru
instrumente financiare derivate si asigura investitorilor, intermediarilor si tuturor participantilor de pe pietele
reglementate de instrumente financiare, sistemele alternative de tranzactionare si platformele de
tranzactionare conectate la aceasta prin sisteme informatice, mecanisme si reguli adecvate pentru realizarea
operatiunilor de cliring, compensare-decontare, si garantare a tranzactiilor cu instrumente financiare derivate.
Obiectul de activitate al SOCIETATII cuprinde: desfasurarea, in calitate de casa de compensare si
contraparte centrala pentru instrumente financiare derivate, a urmatoarelor activitati principale:
a) calcularea pozitiilor nete ale membrilor compensatori, ale unei posibile contraparti centrale si/sau ale unui
posibil agent de decontare, in conformitate cu prevederile legale;
b) asigurarea evidentei instrumentelor financiare derivate tranzactionate pe pietele reglementate si/sau in cadrul
sistemelor alternative de tranzactionare, conform contractelor incheiate cu operatorii acestora;
c) operatiuni de inregistrare, garantare, compensare si decontare a tranzactiilor cu instrumente financiare
derivate, precum si orice alte operatiuni in legatura cu acestea;
d) reevaluarea pozitiilor deschise si retinerea sumelor aferente acestora in contul in marja.
Fondul de compensare a investitorilor joacă un rol important pe piaţa de capital similar fondului de
garantare a depozitelor bancare. Astfel, în cazul falimentului unei societăţi de servicii de investiţii financiare,
plafonul maxim de garantare, începând cu 1 ianuarie 2010, este echivalentul în lei a 11.000 euro per
investitor individual. Acest plafon trebuie să atingă nivelul de 20.000 euro până în anul 2012.
6. ACTIUNILE
Acţiunea este o hârtie de valoare, valoare care înseamnă o parte din capitalul social al societatii pe
acţiuni emitente. Acţiunile intra in posesia unor persoane denumite acţionari si desemnează raportul juridic
dintre acţionar si societate, respectiv drepturile si obligaţiile acţionarului fata de societate.
Astfel, acţionarul are dreptul de a participa la A.G.A., dreptul de a fi informat asupra desfasurarii
activităţii societatii, dreptul de vot, dreptul la dividende si nu in ultimul rând dreptul asupra parţii cuvenite
din lichidarea societatii, iar principala sa obligaţie este aceea de a efectua plata vărsămintelor datorate.
Deci, avem următoarele tipuri de acţiuni:
a) acţiuni nominative, adică acele acţiuni care sunt personalizate prin menţionarea numelui posesorului lor;
ele au o circulaţie restrictiva in sensul ca nu pot fi înstrăinate decât prin transcrierea tranzacţiei in registrul
societatii emitente;
b) acţiuni la purtător, au circulaţie libera, posesorul lor beneficiind de toate drepturile si obligaţiile care
decurg din deţinerea lor;
c) acţiuni ordinare , acestea conferă dreptul proprietarului lor de incasa dividendele anuale, a căror mărime
este direct proporţionala cu raportul dintre valoarea acţiunilor si profitul pe anul expirat, care este repartizat
acţionarilor;
d) acţiuni privilegiate a căror posesie da dreptul acţionarilor la un dividend fix, indiferent de mărimea
profitului realizat de societate;
e) acţiuni preferenţiale , sunt acţiuni care nu dau acţionarului dreptul la vot in Adunarea Generala, dar care
au prioritate la încasarea unor dividende prestabile fie in valoare absoluta, fie in valoare relativa.
Acţiunile preferenţiale pot fi:
- cumulative – ale căror dividende neplătite din cauza ineficientei societatii se cumulează. Ele se plătesc
înaintea oricăror altor dividende destinate acţiunilor comune, in momentul distribuţiei profitului;
- noncumulative – ale căror dividende neplătite din cauza rezultatelor economice nu se pot acumula in
favoarea acţionarului;
- participante – pe langa dividendul prestabilit la emisiune, acestea mai primesc un anumit procent din
dividendul destinat acţiunilor comune. Acest tip de acţiuni cuprinde doua categorii de dividende: un dividend
prestabilit printr-o clauza si un dividend de participare a cărei mărime reala se stabileşte odată cu calcularea
dividendului acţiunilor comune;
- nonparticipante – care primesc un dividend fix prestabilit la emisiune;
- cu dividendul variabil – ale căror dividende exprimate sub forma procentuala se ajustează in funcţie de
variaţiile dobânzii la zi;
- prioritare – a căror plata se efectuează înaintea tuturor acţiunilor preferenţiale si se mai numesc acţiuni
senioare;
- convertibile – la cererea detinatorului se pot transforma in acţiuni comune;
- revocabile – pentru care emitentul isi rezerva dreptul de a le răscumpăra de pe piaţa la un preţ prestabilit.
Acţiunile de trezorerie reprezintă acţiuni proprii dobândite de către societate, caracterizate prin
aceea ca nu sunt purtătoare de dividende iar dreptul de vot este suspendat pe perioada in care acestea se afla
in patrimoniul societatii.
Dobândirea acţiunilor proprii de către societate se face prin îndeplinirea cumulativa a următoarelor
condiţii:
- dobândirea sa se facă in baza unei Hotărâri a Adunării Generale Extraordinare;
- valoarea acţiunilor proprii dobândite de societate inclusiv a celor aflate in portofoliul sau sa nu depaseasca
10% din capitalul social subscris;
- capitalul social subscris sa fie integral vărsat si acţiunile ce urmează sa fie dobândite de către societate sa
fie integral eliberate;
- plata acţiunilor sa se facă numai din beneficiile distribuibile si din resursele disponibile ale societatii, cu
excepţia rezervelor legale.
Circulaţia acţiunilor prin vânzare – cumpărare pe o piaţa specifica se face liber prin mecanismul
cererii si ofertei, formându-se un preţ numit curs, care poate fi diferit de preţul nominal înscris pe acţiuni.
Variaţiile cursului sunt determinate de rezultatele economico – financiare ale societatii emitente, de
climatul economic conjuctural, de raportul dintre cererea si oferta de acţiuni, etc.
7. OBLIGATIUNILE
Obligaţiunea e titlu de credit cu venit fix care îndeplineşte funcţia de mobilizare de capitaluri pe
termen lung pentru sprijinirea realizării unor obiective precizate ale statului sau ale unor particulari; el este
deci un împrumut, purtător al unor dobânzi plătibile periodic, realizat prin intermediul unor hârtii de valoare
in favoarea statului sau al unei societati care se obliga la o prestaţie oarecare, de obicei in bani, la un termen
specificat.
Împrumutul se poate realiza in moneda naţionala, caz in care este vorba despre un împrumut intern,
sau intr-o moneda străina, caz in care este vorba despre un împrumut extern.
Cel care cumpara obligaţiunile este tocmai beneficiarul prestaţiei si joaca rolul de creditor.
Obligaţiunile clasice sau ordinare sunt de doua feluri:
- obligaţiuni nominale, in cazul in care creditorul este menţionat in cuprinsul titlului;
- obligaţiuni la purtător, in cazul in care detinatorul lor este nespecificat, cu condiţia ca in textul
obligaţiunilor de acest fel sa se precizeze ca detinatorul lor are dreptul la prestaţia stabilita.
Emitenţii de obligaţiuni pot fi:
1. societatea comerciale pe acţiuni;
2. statul sau organele administraţiei publice centrale si locale.
Clasificarea obligaţiunilor:
- După modul de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi:
a) la purtător, caz in care obligaţiunea aparţine posesorului;
b) nominative, deoarece au numele proprietarului înscris pe certificat sau in cont.
- După forma de emisiune:
a) materializate, sunt emise in forma materiala, pe suport de hârtie;
b) dematerializate, emise prin înscriere in cont, pe suport magnetic.
- După tipul de venit pe care îl sugerează, obligaţiunile emise de organele administraţiei publice centrale si
locale pot fi:
a) obligaţiuni cu dobânda – sunt emise la o valoare nominala, valoare care se returnează, de regula
la scadenta, plus o dobânda care se distribuie conform unui program de distribuire;
b) obligaţiuni cu cupon zero sau obligaţiuni cu reducere (discount) – sunt emise la un preţ de
emisiune mai mic decât valoarea nominala care este plătita la scadenta; nu se plăteşte dobânda iar câştigul
consta in diferenţa dintre preţul de cumpărare dat de investitor si preţul de răscumpărare la scadenta.
Caracteristicile esenţiale ale unei obligaţiuni clasice sunt:
- Valoarea nominala – reprezintă valoarea titlului obligatar, suma ce va fi rambursata de către societate, la
scadenta împrumutului detinatorului de obligaţiuni.
Pe baza valorii nominale si a ratei dobânzii din contractul de emisiune se calculează dobânda anuala
sau cuponul ce recompensează detinatorul obligaţiunii, care constituie venitul anual adus de titlu.
Venitul anual (Va) este :
Va = Vn x D , unde : Va = venitul anual (valoarea dobânzii anuale ) adus de cupon; Vn = valoarea
nominala; D = rata dobânzii din contractul de emisiune
- Preţul de emisiune (Pe) reprezintă preţul de vânzare al obligaţiunilor la momentul emisiunii. Aceasta
valoare poate fi egala cu valoarea nominala sau mai mica decât valoarea nominala (obligaţiuni cu cupon zero
sau cu discount).
- Valoarea de piaţa reprezintă valoarea la care obligaţiunea este tranzacţionata curent pe o piaţa organizata.
Valoarea de piaţa e reglata automat prin preturile oferite atât la vânzare cat si la cumpărare de profesioniştii
pieţei.
In condiţiile unei valori mobiliare cu venit fix, aceştia folosesc diverse modele de evaluare pentru a
calcula randamentul, astfel ca preţul pieţei se ajustează corespunzător acestor calcule care iau in considerare
dobânda acumulata, perioada de timp rămasa pana la scadenta sau pana la următoarea data de plata a
dobânzii.
Emitentul va oferi spre vânzare obligaţiunile la un preţ uniform (acelaşi preţ pentru toate
obligaţiunile). Odată epuizata emisiunea, respectiv când toate obligaţiunile au fost achiziţionate (închiderea
ofertei), investitorii pot păstra obligaţiunile pana la scadenta sau le pot vinde altor persoane.
Daca societatea este deschisa, ea va trebui sa-si înscrie emisiunea pe o piaţa de tranzacţionare (in
cazul nostru BVB sau RASDAQ). Tranzacţiile pe piaţa secundara au loc la un preţ care se situează deasupra
sau sub preţul de emisiune. Cu alte cuvinte, primul investitor poate vinde obligaţiunea cu profit sau cu
pierdere.
Sunt trei factori principali care determina revanzarea obligaţiunilor pe piaţa secundara:
- modificările ratei dobânzii pe piaţa bancara;
- modificările legate de calitatea creditului obligatar ( rata dobânzii, deprecierea sau aprecierea garanţiilor
care stau in spatele obligaţiunilor, performantele societatii, etc.);
- cererea si oferta respectivelor obligaţiuni.
Investitorii trebuie sa fie foarte atenţi când cumpara sau vând obligaţiuni de pe piaţa secundara
deoarece obligaţiunile cunosc mai multe tipuri de randament. Cele mai utilizate sunt următoarele trei : a)
randamentul cuponului – exprimat in procente, este randamentul sau dobânda plătita de emitentul
obligaţiunii de la emisiune pana la scadenta; acest randament nu se schimba niciodată si este anunţat de
emitent la momentul emisiunii;
b) randamentul curent – este exprimat procentual si ia in considerare schimbările in valoarea de piaţa a
obligaţiunii;este egal cu valoarea cuponului de dobânda raportat la valoarea de piaţa a obligaţiunii;
c) randamentul pana la scadenta – daca obligaţiunea este cumpărata la un moment dat de pe piaţa
secundara la un preţ care este mai mic sau mai mare decât valoarea nominala si daca investitorul tine
obligaţiunea pana la scadenta, atunci el va înregistra un profit / pierdere in plus fata de dobânda obţinuta,
calculat ca diferenţa dintre preţul de achiziţie si valoarea nominala.
Astfel , randamentul la scadenta se va calcula după următoarea formula: Valoarea cuponului de
dobânda plus / minus câştigul / pierderea din valoarea de cumpărare fata de valoarea nominala pe care o va
incasa la scadenta raportata la perioada de timp rămasa pana la scadenta, toate acestea raportate la media
aritmetica dintre preţul de cumpărare si valoarea nominala.
Obligaţiunile au o durata de viata limitata. Astfel, drepturile si obligaţiile aferente unei obligaţiuni
iau naştere in momentul emisiunii si se sting la scadenta.
Societăţile comerciale emit obligaţiuni dintr-o multitudine de motive:
- emisiunea de obligaţiuni aduce societatii fonduri fara sa crească numărul de acţionari, respectiv gradul de
dispersare a acţiunilor.
- prin emisiunea de obligaţiuni societăţile pot adesea împrumuta bani la o rata a dobânzii mai mica decât rata
creditului bancar. Printr-o emisiunea directa (adresata direct publicului investitor) societatea elimina o veriga
intermediara, creditul fiind mai eficient si mai ieftin;
- prin emisiunea de obligaţiuni societatea poate împrumuta la o rata a dobânzii fixa pentru un termen mai
lung decât cel oferit de băncile comerciale. Adesea, băncile nu acorda împrumuturi cu o rata a dobânzii fixa
pe o perioada mai lunga de 5 ani, deoarece se tem ca vor înregistra pierderi daca costurile se ridica la o suma
mai mare decât împrumuturile pe termen lung. Multe societati doresc sa împrumute bani pe o perioada mai
mare de timp, de aceea optează pentru emisiunea de obligaţiuni.
- piaţa obligaţiunilor oferă o alternativa eficienta de a împrumuta bani si din considerentul ca nu trebuie
negociat fiecare contract de împrumut.
- detinatorii de obligaţiuni nu se implica in activitatea de conducere a societatii.
Dezavantajele pe care o societate comerciala le poate avea când emite obligaţiuni sunt acelea ca
trebuie sa plătească periodic dobânda (este aşadar nevoie de o planificare a cash flow-ului) si sa ramburseze
împrumutul la scadenta – trebuie foarte bine calculat randamentul investiţiei care trebuie sa acopere toate
platile viitoare.
Daca rata dobânzii de piaţa este ridicata atunci trebuie sa ofere o dobânda competitiva ceea ce
conduce la un cost al resurselor atrase destul de mare.
Raţiunile pentru care investitorii investesc in obligaţiuni sunt cele legate de risc ( investiţia in
obligaţiuni este mai puţin riscanta decât cea in acţiuni ) si de asigurare a unui venit regulat ( prin încasarea
cuponului de dobânda).
Si obligaţiunile au un preţ numit curs, care depinde de rata dobânzii.
Titlurile de credit (en. debt instruments) includ titluri emise de stat, obligaţiuni municipale,
obligaţiuni corporative, obligaţiuni internaţionale. În general, obligaţiunile conferă un drept de creanţă
deţinătorului său, permiţând finanţarea emitentului, ce se angajează să efectueze plăţi periodice sub forma
unor cupoane şi să le răscumpere la maturitatea lor.
Titlurile de stat pot fi: bilete de trezorerie (en. Treasury-bills sau T-bills) emise pe perioade de până la
un an (necesităţi curente), bonuri de tezaur (en. Treasury notes ) emise între 1-10 ani şi obligaţiuni pe termen
lung (en. Treasurybonds) emise între 10-30 ani (necesităţi pe termen mediu şi lung). Remarcăm faptul că
biletele de trezorerie sunt emise pe un termen mai mic de un an, de aceea acestea sunt asimilate
instrumentelor de piaţă monetară. Caracteristica esenţială a titlurilor de stat este riscul scăzut datorită
garanţiei guvernului ce le însoţeşte.
Obligaţiunile municipale (en. Municipal bonds/munis ) sunt emise de administraţiile publice locale
care necesită resurse suplimentare celor alocate prin bugetul local. Acestea la rândul lor pot fi:
• obligaţiuni a căror sursă de rambursare o constituie impozitele generale percepute de municipalitatea
emitentă (en. general obligation bonds);
• obligaţiuni ce au ca obiect finanţarea unor proiecte speciale (en. revenue bonds), cum ar fi: construirea unui
spital, drumuri, poduri etc. Sursa de rambursare provine din veniturile generate de aceste proiecte (taxă de
“trecere” a unui pod).
Obligaţiunile corporative sunt instrumente prin care firmele se împrumută direct de la investitori pe
maturităţi medii şi lungi. Riscul de credit asociat unui emitent de obligaţiuni este cuantificat prin intermediul
unui rating determinat de agenţii specializate. Standard & Poor’s, Moody’s şi FitchRatings sunt agenţiile de
rating cele mai renumite, iar ratingul reprezintă o notă pe care agenţia o acordă după analiza unor criterii
financiare şi nefinanciare a emitentului evaluat. De exemplu, un emitent clasificat AA are un risc de credit
asociat redus, de aceea, randamentul oferit de obligaţiunile AA emise este mic. În prezent, pe piaţa de capital
românească nu există nicio obligaţiune corporativă emisă.
Obligaţiunile străine sunt emise în moneda ţării în care se realizează emisiunea de către o entitate
dintr-o ţară străină. De exemplu, o firmă din Germania emite obligaţiuni denominate în USD pe teritoriul
SUA. Acestea se mai numesc şi Yankee bonds. Obligaţiunile denominate în yeni şi vândute în Japonia, emise
de către entităţi din afara Japoniei, se mai numesc Samurai bonds.
Dacă o companie emite obligaţiuni în moneda naţională pe teritoriul unei alte ţări, atunci acestea se
mai numesc euroobligaţiuni, cum ar fi, de pildă, Microsoft (companie americană) ce emitee obligaţiuni
denominate în USD (en. eurodollar bonds) în China. Aceste instrumente sunt purtătoare atât de riscul de
credit sau contrapartidă, cât şi de riscul de curs de schimb pentru potenţialii investtitori.
8. Investitorii si emitentii
Investitorii sunt acele persoane fizice sa juridice care cumpara, pe cont propriu, detin si vand valori
mobiliare fara a practica intermedierea ca fapt de comert.
Nivelul de risc si de castig pe care il au investitorii este in mare masura determinat de felul in care
actioneaza pe piaţa, de identitatea lor si de strategia lor investitionala.
Clasificarea investitorilor este urmatoarea:
1.Dupa importanta lor pe piaţa se deosebesc:
• institutii financiare si investitori institutionali – care tind sa domine cel mai mult pietele financiare: bancile
comerciale, societatile de investitii si fondurile deschise de investitii, societatile de asigurare, bancile
centrale, institutiile multinationale;
• societatile comerciale – care investesc surplusul de fonduri ce pot aparea in procesul desfasurarii activitatii.
Orice tip de societate comerciala poate efectua investitii pe piaţa de capital ca activitate financiara adiacenta
celei de baza. Astfel societatile cu raspundere limitata (SRL) au cerinte reduse de investitii pe piaţa de capital
iar societatile pe actiuni (SA) prezinta din punct de vedere investitional doua feluri de surplus: lichiditati
zilnice variabile din punct de vedere cantitativ si, din cauza naturii reduse a duratei de viata a acestui tip de
’’cash’’, cele mai multe societati isi plaseaza fondurile in conturi la vedere sau depozite pe termen scurt prin
intermediul pietei bancare. Daca totusi in strategia de dezvoltare a societatii exista o cerinta de constituire a
unor balante de lichiditati pe un termen mai lung in acest caz investitiile pe termen lung vor putea fi
concentrate catre piaţa de capital si achizitia de actiuni sau obligatiuni. Cat priveste celelalte forme de
organizare a societatilor comerciale, ele nu prea investesc pe pietele de capital sau o fac sporadic, lucru
motivat atat de lichiditatile mici cat si de lipsa de experienta in ceea ce priveste piaţa de capital;
• persoane fizice (sau’’ mici investitori’’) – care isi investesc economiile personale in cantitati reduse de
valori mobiliare pentru ca in principiu detin sume mici si au tendinta sa investeasca in sistemul bancar pentru
ca li se pare mai putin sofisticat si cu un grad mai mic de risc. Sunt situatii cand „micii investitori” se
orienteaza catre fonduri mutuale unde este mai mare riscul dar si profitul. Dupa strategia investitionala a
investitorilor, se deosebesc:
• investitori strategici – care cumpara un pachet cel putin semnificativ de actiuni ale unei societatea cu
scopul de a-l pastra o perioada mai mare de timp si cu dorinta de a se implica activ in managementul
societatii. H.G. nr. 55/1998, pentru aprobarea normelor metodologice privind privatizarea societatilor
comerciale si vanzarea de active, defineste investitorul strategic ca fiind acel cumparator ce achizitioneaza un
procent de 51% din actiunile cu drept de vot emise de societatea comerciala;
• investitorii de portofoliu sau investitorii institutionali – care cumpara actiuni ale unei societati comerciale
din considerente de performante ale companiei si compatibilitate a acestor actiuni cu celelalte active din
portofoliu. Ei pot pastra o perioada mai mare de timp acele actiuni in functie de cresterea pe care o aduc in
portofoliu sau le pot vinde atunci cand exista nevoie de lichiditati si vanzarea acelor actiuni aduce profit. In
H.G. nr. 55/1998 se defineste investitorul de portofoliu ca fiind acel cumparator ce achizitioneaza cel mult
33% din actiunile cu drept de vot emise de societatea comerciala la care statul este actionar;
• investitori speculativi- care urmaresc numai obtinerea unui profit prin vanzarea actiunilor „scump” si
cumpararea lor „ieftin” nefiind interesati de societatea in sine ci doar de evolutia cursului actiunilor
respective.
2.Dupa nationalitate, investitorii sunt:
• investitori autohtoni – sunt acei investitori, persoane fizice romane sau persoane juridice romane sau straine
inregistrate in Romania, care investesc in produse ale pieteide capital din Romania;
• investitori straini – sunt acei investitori persoane fizice straine rezidente sau persoane nerezidente in
Romania sau persoane juridice straine neinregistrate in Romania care investesc in Romania.
Cadrul legislativ se recomanda a fi diferentiat pentru cele doua categorii de investitori: protectionist
pentru autohtoni si stimulativ pentru straini.
Cei mai importanti investitori pe piaţa secundara de capital sunt institutiile financiare si investitorii
institutionali.
Bancile comerciale
Cea mai mare partea fondurilor bancare este reinvestita in procesul bancar. Reinvestirea face parte
din managementul de cative al fiecarei banci prin care se cauta asigurarea unui raport optim intre tendinta de
obtinere a unui randament ridicat de plasament si mentinerea unui anumit nivel de lichiditate necesar
lichidarii depozitelor clientilor si celorlalte solicitari de numerar. Una din caile de optimizare a acestui raport
o reprezinta investitiile pe o piaţa alternativa a pietei bancare cea mai importanta fiind piaţa valorilor
mobiliare. In functie de politica proprie de investitii, bancile isi creeaza un fond propriu care reprezinta
portofoliul da valori mobiliare. Acest fond este utilizat pe piaţa valorilor mobiliare, cu ajutorul lui obtinindu-
se profituri considerabile si prezinta avantajul dispersiei riscului investitional.
Bancile centrale
Organismele din sectorul public sunt cunoscute mai ales ca fiind solicitanti de imprumuturi prin
emisiunea de obligatiuni, deci ele sunt mai mult emitente decat cumparatoare pe pietele locale sau
multinationale. Cu toate acestea, unele banci centrale la ordinul Guvernului, fac investitii substantiale de
valori mobiliare atunci cand exista fluxuri de trezorerie pozitive.
Societatile de asigurare
Societatile de asigurare sunt societati in general cu un grad ridicat de risc si ca atare necesita o
investire eficienta, pe perioade ce presupun un timp indelungat, a sumelor ce reprezinta prime de asigurare.
Specificitatea acestui domeniu consta in faptul ca contractele de asigurare se incheie pe perioade mari de
timp 10-15 ani. Primele de asigurare sunt incasate in rate, iar nevoia de lichiditati are caracter spontan.
Aceste particularitati impun administratorilor societatilor de asigurare sa constituie un portofoliu de investitii
diversificat.
Piata de capital reprezinta o alternativa de investire foarte buna pentru aceste societati pentru ca ofera
posibilitatea obtinerii de lichiditati insemnate intr-un timp scurt si permite efectuarea de investitii pe orice
perioade si cu sume relativ mici.
Institutiile multinationale
Acestea sunt cunoscute pe piaţa de capital mai mult ca emitenţi de valori mobiliare (solicitanti de
imprumuturi), dar ele pot inregistra in anumite perioade de timp surplus de fonduri ceea ce le readuce in
pozitia de investitori ( ex.: Banca Internationala de Reconstructie si Dezvoltare, Banca Europeana pentru
Reconstructie si Dezvoltare etc.).
Societatile de investitii si fondurile deschise de investitii
Sunt intrinsec legate de piaţa de capital aparitia lor fiind determinata de dezvoltarea pietelor de
capital. Aceasta legatura intrinseca trebuie privita sub doua aspecte: atat societatile de investitii cat si
fondurile deschise de investitii (numite si fonduri mutuale) investesc fonduri banesti, pe care le au la
dispozitie, in produse ale pietei de capital. Si fondurile mutuale concentreaza disponibilitatile banesti ale
micilor investitori, fapt ce le asigura acestora o participare activa la piaţa de capital.
Principalele reguli care asigura succesul unui program de investitii sunt: „nu puneti niciodata toate
ouale intr-un singur cos”, „nu investiti niciodata in ceva decat daca intelegeti bine cum functioneaza acest
ceva” si „nu investiti niciodata in ceva pe care nu il puteti urmari periodic”.
Investind prin intermediul fondurilor mutuale, investitorii beneficiaza de doua avantaje foarte
importante: diversificarea ( cu o suma unica de bani ei pot investi intr-un portofoliu diversificat) si
managementul profesional (asigurat de o societate de administrare).
In Romania se intalnesc doua tipuri de organisme colective de plasament: fondurile deschise de
investitii (fondurile mutuale) si societatile de investitii.
Emitentii de valori mobiliare
Dupa cum stim, piaţa secundara de capital este piaţa investitorului, fluxurile financiare fiind
directionate de la un investitor la altul, iar piaţa primara de capital este piaţa emitentilor. Emitentii nu atrag
de pe piaţa secundara resurse financiare ci castiga numai prestigiu si publicitate. Deci, emitentii de valori
mobiliare actioneaza in mod indirect pe piaţa secundara de capital.
Emitentii de valori mobiliare sunt acele persoane juridice sau organe ale administratiei publice
centrale sau locale ce fac emisiuni de valori mobiliare (actiuni, obligatiuni). Emitentii de valori mobiliare pot
fi clasificati astfel:
• institutiile sau organizatiile multinationale – care sunt emitenţi activi de valori mobiliare prin lansarea de
imprumuturi pe pietele internationale de capital si pe cele locale in care reglementarile nationale permit
accesul solicitantilor de imprumuturi straini;
• Guvernul si organele administratiei publice centrale si locale – Guvernul, in cele mai multe cazuri, este
principalul generator de imprumuturi obligatare. Existenta unei piete secundare pentru imprumutul contractat
de Guvern este de o importanta majora pentru ca piaţa secundara ii ofera posibilitatea de a strange aceste
fonduri intr-un cadru organizat, in cele mai bune conditii din punct de vedere al costurilor. Conditiile de
obtinere a imprumutului guvernamental sunt de o importanta cruciala pentru bunastarea economica a tarii;
• Societatile comerciale – sunt cei mai activi emitenţi de valori mobiliare. Societatile pot emite atat actiuni
cat si obligatiuni. Cat priveste societatile comerciale mici, acestea emit foarte rar valori mobiliare deoarece
capitalul solicitat este prea mic pentru a constitui o oferta atractiva pentru investitori;
• Bancile comerciale – emit atat actiuni cat si obligatiuni pentru propriile lor necesitati ca orice societate
comerciala. Caracteristica valorilor mobiliare emise de bancile comerciale este volumul mare al valorilor
mobiliare emise si gradul de atractivitate ridicat, cunoscut fiind faptul ca actiunile bancare au un grad de risc
scazut si un grad de profitabilitate ridicat.
9. Fonduri mutuale
Fondurile mutuale sunt societati civile constituite in scop de investire a resurselor banesti ale
membrilor lor intr-un portofoliu diversificat de valori mobiliare.
Fondurile mutuale isi desfasoara activitatea prin intermediul unei societati de administrare a fondului
pentru ca fondul nu are personalitate juridica, el fiind o asociere de persoane ce pun impreuna fonduri banesti
in scopul investirii lor in active ale pietei de valori mobiliare.
Fondurile mutuale au ca obiect mobilizarea resurselor financiare atrase, prin emisiunea de titluri (
certificate de investitor, titluri de participare sau unitati de fond) de la populatie sau persoane juridice si
plasarea lor in valori mobiliare.
Profitul obtinut de pe urma investitiei este reflectat de cresterea valorica pe care o inregistreaza
titlurile de participare fata de momentul emiterii lor sau de momentul achizitionarii.
Posesorii de titluri de participare isi recupereaza banii investiti plus cresterea sau suporta scaderea
valorii titlurilor respective. Rascumpararea se face la valoarea la zi pe care o anunta societatea de
administrare, valoare determinata de rentabilitatea investitiei efectuata in valori mobiliare.
INVESTITORI
Titluri de participare
FOND MUTUAL
ADUNAREA GENERALA A INVESTITORILOR FONDULUI
Notiuni generale
In tara noastra, S.S.I.F.- urile sunt societati comerciale pe actiuni care au ca obiectiv
exclusiv de activitate intermedierea de valori mobiliare. S.S.I.F.-urile vor avea la infiintare un nivel
minim de capital social si vor mentine pe tot parcursul desfasurarii activitatii un anumit nivel de
capital net a carui formula de calcul si esenta o voi explica mai tarziu, in cuprinsul acestui capitol.
Plafoanele minime ale capitalului social si ale capitalului net se mentin pe parcursul
desfasurarii activitatii si sunt corelate cu activitatile pe care o S.S.I.F. poate sa le desfasoare dupa
cum urmeaza:
1) Capitalul net = Valoarea actualizata si ponderata a activelor pietei de valori mobiliare - Valoarea
datoriilor
Nivelul minim al capitalului net ce trebuie mentinut a fost prezentat intabelul de mai
sus, ultima coloana.
Activele pietei de valori mobiliare sunt acele active in care S.S.I.F.-urile potsa investeasca
in virtutea obiectului lor de activitate.
Acestea sunt:
a) sume in cont curent la bancile comerciale;
b) certificate de depozit;
c) depozite la termen si alte instrumente care evidentiaza depuneri la bancicomerciale
;
d) titluri de stat; titluri emise de autoritati ale administratiei publice;
e) valori mobiliare care au facut obiectul unei oferte publice, tranzactionate pepiete
recunoscute de C.N.V.M., pentru care exista o piata lichida;
f) titluri de participare la fondurile mutuale;
g) sume datorate de clienti pentru valorile mobiliare cumparate in numele lor;
h) depozite la o societate depozitara la C.N.V.M.;
i) depozite la un alt S.S.I.F., in baza unui contract de compensare aprobat deC.N.V.M.;
j) obligatiuni municipale;
In vederea calcularii capitalului net fiecare tip de activ din cele mentionatemai sus pe care
societatea il are in portofoliu va fi supus:
▪ unui proces de actualizare (reevaluarea) – care se realizeaza pentru fiecare tip de activ in
parte:
1) In cazul actiunilor si obligatiunilor cotate la BVB sau pe RASDAQ – in calcul se va lua
valoare (pretul) de piata al acestora. Conform reglementarilor fiecarei piete de tranzactionare
pretul de piata reprezinta:
▪ Pentru actiunile si obligatiunile tranzactionate la Bursa = Pretul de inchidere al valorii
mobiliare respective din ultima sedinta de tranzactionare (relativ la momentul incheierii
acestei situatii) – daca in ultimile doua saptamani a avut loc o tranzactie.
▪ Pentru actiunile si obligatiunile tranzactionate pe piata RASDAQ = Valoarea celui mai
mare pret de cumpararea ferm afisat de formatorii de piata, iar daca nu exista formatori
de piata pentru acea valoare mobiliara, se va considera pretul la care a fost executata
ultima tranzactie (daca in ultimile doua saptamani a avut loc o tranzactie), iar nu cotatia
indicativa.
Observati ca daca o actiune, chiar daca este tranzactionata pe o piata organizata, nu are o anumita
frecventa si continuitate a tranzactiilor nu intra in aceasta categorie. Intervine aici conceptul de
piata lichida pentru o valoare mobiliara . Piata lichida se refera la o piata recunoscuta de
C.N.V.M. (BVB si RASDAQ, pana acum) in care valoarea actualizata a unei valori mobiliare
poate fi determinata, iar plata pentru valoarea mobiliara vanduta poate fi incasata prompt si in
conditii de siguranta.
2) In cazul activelor inscrise la punctele a), b), c), h), I) de mai sus valoarea de piata
este egala cu valoarea contabila;
3) In cazul titlurilor de stat si a titlurilor emise de autoritati ale administratiei publice
locale se ia in calcul valoarea de piata – daca exista piata de tranzactionare – iar daca nu, valoarea
contabila;
4) In cazul titlurilor de participare la fondurile mutuale valoarea actualizata o reprezinta
valoarea unitara a activelor nete anuntata de fond.
▪ Unui proces de ponderare (protectie impotriva riscului de neplata sau scadere a
valorii). Fiecarui activ i se va aplica un coeficient de risc diferentiat, in functie de gradul de risc
atribuit fiecarui activ (de exemplu: actiuni, obligatiuni
= 30%; titluri de participare la fondurile mutuale = 25%; titluri emise de autoritati ale administratiei
publice locale = 10%; titluri de stat – 2%; depozite la termen = 5%; certificate de depozit = 20%;
numerar si disponibil la banci = 0%)
Astfel ca, valoarea actualizata si ponderata a activelor pietei de valori mobiliare =
valoarea actualizata – valoarea actualizata X coeficientul de risccorespunzator.
In momentul in care un agent de valori mobiliare (agent de bursa sau trader)efectueaza tranzactia,
intra in actiune zona de “productie”.
Angajatii din “zona de productie” se ocupa de:
- efectuarea tranzactiei;
- intocmirea de inregistrari referitoare la efectuarea tranzactiei;
- expedierea banilor ;
- miscarea valorilor mobiliare in conturi ;
- alte operatiuni auxiliare necesare definitivarii actului devanzare/cumparare.
Serviciul pus la dispozitie prin intermediul sectorului de “productie” este, prinurmare, o
parte foarte importanta din “produsul” firmei.
Asadar, efortul principal al tuturor angajatilor societatii trebuie sa se concentreze asupra
clientilor, respectiv asupra satisfacerii cerintelor lor in cele mai bune conditii.
a) Cont la vedere individual (cash account). Acesta este cel mai simplu cont care se poate
deschide la o societate de valori mobiliare si este un cont in carese pot executa numai
tranzactii cu bani “cash” care in cazul cumpararii trebuie avansati in conturile societatii la
momentul transmiterii de catre client a ordinului. Contul este nominal iar la deschiderea lui,
clientul sau agentul de valori mobiliare responsabil de cont completeaza un formular de cont,
care cuprinde cel putin urmatoarele informatii: numele complet al clientului, adresa si telefonul
clientului, ocupatia, locul de munca si telefonul la serviciu, varsta, data nasterii, locul nasterii,
referinte despre existenta unor conturi bancare,venitul lunar, starea civila, numarul de copii si
varsta lor, conturi la alte societati de valori mobiliare, etc. Unele firme pot cere informatii mai
detaliate.
b) Cont administrat. Exista numeroase situatii in care conturile nu sunt administrate de catre
titular ci de societatea de valori mobiliare. Este cazul acelor investitori putin sofisticati care
lasa in sarcina personalului autorizat din cadrul unei societati de valori mobiliare administrarea
contului lor, administrarecare consta in operatiuni de vanzare/cumparare de valori mobiliare in
scopul obtinerii unor profituri pentru clientul societatii. Foarte adesea, formularul contului
administrat este insotit de anexe in care clientul precizeaza conditiile silimitele in care agentul
de valori mobiliare poate actiona.
Tot cont administrat se numeste si contul deschis de catre parintelesau tutorele unui minor
pe numele minorului, cont care este administrat pana la data majoratului de parinte/tutore.
Un alt caz particular de cont administrat este acela in care o persoana, titulara a unui astfel de
cont, desemneaza o terta persoana, alta decat societatea de valori mobiliare, sa administreze contul.
Pentru ca aceasta persoana sa efectueze operatiuni, titularul contului trebuie sa depuna la societatea
de valori mobiliare o imputernicire speciala.
Exista in acest sens doua tipuri de imputernicire:
- imputernicire limitata – permite persoanei sa introduca ordine de cumparare/vanzare;
- imputernicire deplina – permite mandatarului, in plus fata de cumpararea/vanzarea de
valori mobiliare, sa depuna/retraga valori mobiliare/numerar in numele proprietarului contului.
Actiuni
Pentru a fi admise la tranzactionare pe Piata Reglementata, toate instrumentele financiare trebuie
sa fie inregistrate la Autoritatea de Supraveghere Financiara (ASF), transferabile, emise in forma
dematerializata, platite integral si evidentiate prin inscriere de cont. Actiunile trebuie sa fie din
aceeasi clasa.
** Conditia nu se impune daca BVB considera ca este asigurata functionarea normala a pietei, cu
un procent mai mic al free float-ului, sau daca actiunile sunt distribuite publicului prin intermediul
tranzactiilor realizate prin BVB.
Obligatiuni
Cel mai des utilizata modalitate pentru extinderea bazei de investori este printr-o oferta publica
initiala (IPO, prescurtat de la “Initial Public Offering”), adresata tuturor investitorilor, atat retail, cat
si institutionali. Aceasta este prima vanzare catre public a actiunilor unei companii, care va avea
ca rezultat final listareaacestor actiuni la o bursa, dupa indeplinirea criteriilor prezentate mai sus.
Actiunilevandute in oferta pot fi actiuni nou emise sau actiuni existente, scoase la vanzare de catre
unul sau mai multi actionari ai societatii. IPO-urile sunt utilizate decompanii in cautare de capital
pentru a se extinde sau dezvolta.
Intr-un IPO, emitentul are nevoie de asistenta unui intermediar sau a unui consortiu de intermediari,
care ajuta la intocmirea prospectului, la stabilirea structurii ofertei, a pretului de oferta si la
determinarea perioadei optime de derulare a ofertei.
Piata de capital din Romania este capabila sa absoarba usor noi oferte publice de dimensiuni mari,
avand in vedere succesul IPO-urilor recente. Investitorii institutionali locali, precum administratorii
de fonduri de investitii si fondurile de pensii, sunt in permanenta in cautare de noi oportunitati pentru
investitii.
Modalitati de listare
Pentru listarea pe AeRO o companie are urmatoarele alternative:
Tranzactionare
Registru si compensare-decontare
Give-up/take-over
Trade split
Program de implementare graduala
2010
ARENA eXTended –platforma broker-side pentru participanțti la sistemul de
tranzactionare al BVB
2009
ARENA FIX Engine – implementarea sistemului bazat pe FIX Protocol
(FinancialExchange Protocol)
2008
ARENA GateWay – interfata de tranzactionare API - solutie pentru
integrareaplatformelor de tranzactionare ale intermediarilor
2007
ARENA CHS (Clearing House System) – devine platforma S.C. CASA DE
COMPENSARE BUCURESTI S.A. pentru compensarea tranzactiilor cu
instrumente financiare derivate
2006
ARENA CDS (Clearing & Depository System) – devine platforma pentru
operatiuni CDS la S.C. DEPOZITARUL CENTRAL S.A.
2005
ARENA 2.0 preia toata activitatea operationala pentru piata bursiera spot din
Romania
2004
ARENA 2.0 pentru tranzactionare actiuni si instrumente financiare cu venit
fix2003
ARENA 1.0 pentru operatiuni de
compensare/decontare/inregistrare2001
ARENA 1.0 pentru tranzactionarea instrumentelor financiare cu
venit fix2000
a inceput dezvoltarea platformei de
tranzactionare, ArenaArena Trading -
Conectivitate
Sistemul central ofera solutii diversificate de conectare la platforma, de la
terminale de tranzactionare conectate direct, la interfete (Gateway API, FIX)
pentru integrarea platformelor de tranzactionare ale participantilor.
Aplicatie / Interfata
Arena Terminal pentru Tranzactionare 3.0.1 Aplicatie de
tranzactionareArena Gateway 3.0.0 Specifications
Arena FIX Protocol 1.8.3
SpecificationsArena Trading– cel
mai recent upgrade
19 mai 2015
Versiunea Arena 3.0.1.2 aduce modificati la formula de calcul a
pretului brutpentru instrumente pentru care cotarea se face pe
randament.
3. Sectorul international
Inscrierea la cota bursei in sectorul international a valorii mobiliare emise de o
persoana juridica straina trebuie sa fie facuta prin intermediul unei societati de
valori mobiliare membra a asociatiei bursei; acestea vor fi afisate distinct de
valorile mobiliare autohtone. Pentru a avea inscrise valorile mobiliare in cadrul
sectorului international, emitentii vor trebui sa intruneasca conditiile pe care
trebuie sa le indeplineasca si emitentii autohtoni, cu mentiunea de a avea
respectivele valori mobiliare depozitate la o societate comerciala de depozitare
colectiva a valorilor mobiliare desemnate de bursa.
2. Categoria I
Principalele cerinte pentru inscrierea in categoria I, care se adauga celor
prevazute pentru inscrierea in categoria de baza sunt urmatoarele:
▪ Perioada de activitate de minimum 3 ani;
▪ Realizarea de profit net in ultimii 2 ani de activitate;
▪ Personal de conducere recunoscut pentru competenta profesionala si
integritatemorala etc.
21. Tranzactionarea pe piata intermitenta si continua
▪ Introducerea ordinelor;
▪ Fixingul (licitatia) care presupune:
▪ Identificarea tranzactiilor posibile
▪ Calcularea si afisarea preturilor de piata
▪ Alocarea
Sesiunea suplimentara presupune:
▪ Introducerea ordinelor;
▪ Negocierea surplusului de oferte sau cereri netranzactionate
▪ Alocarea
Inchiderea
Orice tranzactie pe piata bursiera este initiata printr-un ordin de vanzare sau de
cumparare a valorilor mobiliare.
Dupa determinarea procedurii de deschidere de cont, clientul va completa si
semna un ordin de vanzare sau cumparare pentru fiecare tip de valoare mobiliara,
in parte, pe care doreste sa o tranzactioneze (sa o achizitioneze sau sa o instraineze).
Transmiterea unui ordin se poate realiza :
• fie prin prezentarea de fiecare data la agentul de valori mobiliare
care se ocupa de contul clientului respectiv;
• fie prin alte mijloace, cum ar fi : telefon, fax, E-mail in functie
de conditiile stabilite intre client si agentul de valori mobiliare in
momentul deschiderii contului.
Ordinul dat de client este de fapt o oferta (in cazul vanzarii), respectiv o
comanda (in cazul cumpararii) avand ca obiect tranzactionarea unui anumit volum
de valori mobiliare, in anumite conditii. Astfel, ordinul trebuie sa cuprinda
informatii cu privire la :
• sensul operatiunii (vanzare sau cumparare) ;
• produsul bursier ce face obiectul ordinului;
• cantitatea oferita / comandata ;
• tipul tranzactiei ( la vedere / la termen, cu specificarea scadentei
in cazul tranzactiilor la termen).
Cea mai importanta indicatie este cea legata de pret, respectiv cursul la carese
ofera sau se comanda produsul bursier. Din acest punct de vedere, in practica s- au
consacrat tipurile de ordine prezentate in cele ce urmeaza :
Ordinul la piata (market order) este un ordin de vanzare-cumparare la cel mai
bun pret oferit de piata. Practic, un ordin de cumparare la piata impuneobtinerea
celui mai scazut pret existent in bursa, in momentul in care brokerul de incinta
primeste instructiune de executare a ordinului. Un ordin de vanzare la piata trebuie
executat la cel mai mare pret existent, cand brokerul de incinta primeste ordinul.
Daca brokerul nu reuseste sa execute ordinul in conditiile respective, se spune ca a
pierdut piata, iar firma de brokeraj este obligata sa despagubeasca pe client pentru
pierderile suferite de acesta din eroarea profesionala (sau eventual frauda) a
brokerului sau. Astfel de situatii sunt rare la bursele consacrate.
Ordinul limita (limit order) este cel in care clientul precizeaza pretul maximpe
care intelege sa-l plateasca in calitate de cumparator, respectiv pretul minim pe care
il accepta in calitate de vanzator. Acest ordin nu poate executat decat daca piata
ofera conditiile impuse prin ordin. Unui ordin cu limita de pret ii este asociata
intotdeauna clauza ’’ la un pret mai bun’’, aceasta inseamna ca daca brokerul poate
cumpara titlurile la un pret mai mic sau le poate vinde la un pret mai mare, el este
obligat sa o faca imediat. In caz contrar, brokerii sunt raspunzatori pentru a fi
pierdut piata.
Ordinul stop ( stop loss order) are drept scop limitarea pierderii si actio- neaza
oarecum in sens contrar ordinului cu limita de pret. El devine un ordin de vanzare
– cumparare ’’la piata’’, atunci cand pretul titlului evolueaza in sens contrar
asteptarii clientului. Astfel, un ordin stop de vanzare este plasat la un nivel inferior
pretului curent al pietei, pentru prezervarea profitului obtinut la un titlu cumparat
anterior cu un pret mai mic sau pentru a limita reducerea pretului pieteila anumite
titluri detinute de client.
Sa presupunem ca un investitor a cumparat actiuni ’’X’’la un curs de 3.5lei,
iar cursul acestora pe piata a ajuns la 4.5lei. Pentru a se proteja impotriva unei
scaderi ulterioare a cursului, investitorul adreseaza ordinul ’’vinde stop la 4.3lei’’,
ceea ce inseamna ca atunci cand pretul pietei, in scadere, ajunge la 4.3lei ordinul
se executa, ca si cand ar fi un ordin ’’la piaţa’’. Cursul, daca ar fi crescut in
continuare, ordinul ar fi ramas inactiv.
Un ordin stop de cumparare este plasat la un nivel superior cursului curent al
pietei, urmarindu-se reducerea pierderii la o pozitie de vanzare luata anterior.
Spre exemplu, un investitor care a vandut actiuni ’’x’’ la 4 lei isi poate limita
pierderea in cazul cresterii cursului actiunii ’’x’’, prin adresarea unui ordin
’’cumpara stop la 4.2lei’’, ceea ce va asigura o limitare a pierderii investitorului
daca cursul creste peste 4.2lei.
Ordinele stop limita sunt acele ordine de tranzactie stop care la declansare
devin ordine limita. Astfel, ordinul ’’vinde stop 2.5, limita 2.3’’ se declanseaza
cand cursul, in scadere, ajunge la 2.5 si se poate executa pana canda ajunge la 2.3.
Ordinul ’’cumpara stop 2.5, limita 2.75’’ se declanseaza atunci cand cursul, in
crestere, ajunge la 2.5 si se executa pana la cel mult 2.75.
Ordine cu mentiuni speciale, ca de exemplu: