Tema 9.

PIAŢA MONETARĂ ŞI POLITICA MONETAR - CREDITARĂ

1. SISTEMUL FINANCIAR, MONEDA ŞI AGREGATELE MONETARE

Sistemul financiar reprezintă setul de instituții care facilitează circulația pe piața

financiară a instrumentelor financiare - băncile, organizațiile de creditare nebancară ( de
asigurări, microfinanțare, leasing, asociațiile de economii și împrumuturi), bursele de valori. El
intermediază circulația banilor de la cei care acumulează economii (creditori) către cei care fac
cheltuieli (debitori) pentru realizarea unor proiecte. Fiecare din noi interacționăm cu sistemul
financiar atunci când achităm facturile la telefon, schimbăm valută sau utilizăm cardul bancar.
Pentru sistemul financiar din R. Moldova cele mai frecvente instrumente sunt cele
caracteristice pieței monetare. Piaţa monetară reprezintă o piaţă a activelor financiare pe termen
scurt, componentele ei principale fiind:
1. moneda (banii)
2. preţul utilizării monedei – rata dobânzii.
Banii sunt foarte importanţi, mai ales atunci când îți lipsesc. În popor se spune: „Fericirea
nu constă în bani, ci în cantitatea lor: mulţi bani – nu poţi dormi liniştit, puţini bani – nu poţi trăi
fericit”.
Încă din antichitate banii erau consideraţi ca ceva „murdar”. Asta după ce în Roma
antică a fost introdus impozitul pe vicee publice în vederea colectării banilor în vistieria satului.
Însă cercetările ştiinţifice efectuate la Universitatea din New York au demonstrat că banii sunt cu
adevărat murdari: pe ei cresc circa 3 mii de tipuri de bacterii. Bancnotele care trec prin multe
mâni sunt o sursă de contagiune, iar păstrarea lor într-un portofel ţinut în buzunar, la temperatura
corpului, favorizează creşterea bacteriilor.
La ce servește moneda? Dacă se dublează producția de bunuri și servicii, oamenii
trăiesc mai bine. Însă dacă se dublează cantitatea de monedă, aceasta de fel nu înseamnă că va fi
mai bine. Totuși, cu cât viața economică este mai activă, cu atât rolul monedei este mai mare.
Moneda reprezintă un activ financiar general acceptat în calitate de instrument de
schimb, evaluare și acumulare. Din această definiție rezultă 3 funcții ale monedei (banilor):
1. intermediar al schimburilor: bunuri – monedă – bunuri
Într-o economie de troc (unele bunuri se schimbă nemijlocit pe alte bunuri) agenții
economici suportă costuri de tranzacție importante. Ei sunt obligați, pe de o parte, să asigure
dubla coincidență între dorințele lor de schimb, iar pe de altă parte, să stabilească pentru fiecare
tranzacție condiția schimbului, căci valoarea bunului se schimbă la fiecare nouă tranzacție. Un
agent economic rațional, care vrea să facă schimb de bunuri, trebuie să utilizeze un bun acceptat

1
de toți – moneda, deoarece aceasta reduce costurile de tranzacție și economisește timp, el fiind
realocat în activități productive necesare satisfacerii nevoilor.
Pentru a îndeplini rolul de instrument al schimburilor moneda trebuie să posede anumite
caracteristici. În primul rând, trebuie să fie durabilă în timp și nu alterabilă; să fie divizibilă
pentru a opera plăți de valori diferite; să posede valoare relativ înaltă pentru a fi acumulată. Pe
parcursul timpului mai multe mărfuri au jucat rolul de intermediar al schimburilor – scoicile,
blănurile, animalele, cele mai potrivite devenind piesele metalice.
2. etalon de măsurare a valorii bunurilor:
Pentru a lua decizii raționale, agenții economici trebuie să cunoască și să compare
prețurile bunurilor și serviciilor, prețurile fiind exprimate în monedă națională (leu
moldovenesc), regională (euro) sau internațională (dolar). Dacă până la primul război mondial
etalon legal al valorii era aurul, actualmente el nu mai îndeplinește acest rol, deși rămâne
instrument de rezervă privilegiat pentru băncile centrale.
3. mijloc de acumulare (tezaurizare).
Cauzele esențiale ale constituirii rezervei monetare sunt nesincronizarea dintre încasări și
plăți, incertitudinea viitorului, creșterea patrimoniului posedat.
Aceste funcţii sunt realizate prin 2 tipuri de monedă:
1. monedă în numerar;
2. monedă de cont (scripturală).
Moneda în numerar sunt banii de hârtie şi piesele metalice cărora statul le conferă un
curs legal (de ex., leul și băniții moldovenești). Valoarea acestor bani se bazează pe încrederea
populației și agenților economici faţă de instituţia care le emite – banca centrală.
Moneda de cont (scripturală) sunt banii pe conturile bancare. Circulația monedei de
cont se rezumă la deschiderea (înregistrarea) conturilor bancare, transferul având loc prin
diminuarea depozitelor dintr-un cont și majorarea depozitelor în alt cont prin instrumente
specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de virament. Instituţiile care o creează sunt băncile
comerciale.
Totalitatea monedei în numerar (C) şi în conturi (D) într-o perioadă determinată
de timp se numeşte masa monetară (M).
M=C+D
Formă recentă de monedă este criptomoneda – monedă digitală care funcționează doar
în Internet. Prima și cea mai cunoscută criptomonedă este bitcoin (BTC), creată în 2009 de
Satoshi Nakamoto, în baza aplicării unui algoritm special construit pe principiile de criptografie.
Ulterior au fost create și alte monede digitale alternative (Litecoin, Ethereum, și alte peste 30

2
tipuri). BTC permite deținerea și transferul anonim de valoare între membrii unei rețele de
utilizatori:
 banii nu se trimit unei persoane, ci unei adrese Bitcoin.
 fiecare tranzacție se efectuează în mod direct între un posesor privat al portmoneului
electronic și altul, verificarea corectitudinii tranzacției fiind asigurată de rețeaua
utilizatorilor în ansamblu.
 tranzacția directă face imposibilă implicarea autorităților publice în reglementarea valorii
criptomonedei.
Criptomoneda este creată prin ”minerit” la ”ferme” – încăperi dotate cu computere
specializate, foarte bine ventilate și conectate la o sursă cât mai ieftină de energie electrică,
producerea criptomonedei necesitând consum sporit de energie electrică.
Avantajele tranzacțiilor cu criptomonedă sunt:
1. rapiditatea sporită față de tranzacțiile efectuate prin sistemul bancar, care efectuează
verificări ale transferurilor de monedă.
2. costuri ale tranzacțiilor mai mici grație lipsei intermediarilor.
3. păstrarea anonimatului utilizatorilor.
Dezavantajele tranzacțiilor cu criptomonede sunt următoarele:
1. costuri ridicate de producere a criptomonedei (mari cheltuieli de energie: în 2018 energia
cheltuită în acest scop echivala cu cantitatea de energie consumată într-o țară dezvoltată)
2. volatilitatea sporită a valorii criptomonedei, fluctuația prețului putând ajunge la 10% pe
zi, față de 1% pe zi a ratelor de schimb valutar: de la 20 mii dolari în perioada de vârf la
3400 dol în 2019. La 15.04.2020 1 BTC costa 6918 dol. sau 125 mii lei moldovenești.
Deci, a investi pe termen lung în criptovalute este riscant, ele fiind monede speculative.
3. criptomoneda și metodele de schimb aferente nu sunt supuse reglementării pe teritoriul
Republicii Moldova, respectiv fondurile utilizatorilor nu sunt protejate.

Măsurători ai masei monetare sunt agregatele monetare. În diferite ţări numărul lor
este diferit, în R. Moldova fiind utilizate următoarele agregate monetare:
 M0 – moneda în afara sistemului bancar, sub forma numeralului, care în orice moment
poate fi utilizată pentru tranzacţii (22,7 mlrd. lei în februarie 2020 în R. Moldova)
 M1 – componenta M0 + banii depuşi pe conturile la vedere şi cecuri - „bani în sens
îngust”; (42,8 mlrd lei);
 M2 – componenta M1 + banii depuşi pe conturile la termen - „bani în sens larg”; (63,3
mlrd lei)

3
  M3 – componenta M2 + banii pe conturile valutare (90,9 mlrd lei, inclusiv 27,5 mlrd. în
conturi valutare). Existenţa acestui agregat în R.Moldova este explicată prin faptul că
populaţia autohtonă are o încredere mare în dolari şi euro şi în ţară vin cantităţi
impunătoare de monedă străină din remitențe.
Agregatele monetare se deosebesc prin gradul lor de lichiditate – capacitatea de a se
schimba rapid şi cu costuri minimale pe orice fel de alte active, şi prin posibilitatea de a crea
venituri suplimentare. Astfel, cel mai înalt grad de lichiditate îl posedă agregatul M 0, însă el nu
permite obţinerea unor venituri din posedarea banilor. Grad mai redus de lichiditate îl posedă
agregatul M2, datorită conturilor la termen, însă ele asigură venituri suplimentare din obţinerea
dobânzii la banii depuși pe cont. În cazul deprecierii cursului monedei naţionale faţă de valutele
străine câştiguri mari pot fi obţinute din diferenţa de curs valutar.

Piaţa monetară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre solicitanţii şi ofertanţii de

monedă, în urma interacţiunii cărora se stabileşte un anumit nivel al ratei dobânzii şi o
anumită cantitate de monedă în circulaţie.
Sectoarele instituţionale manifestă cerere de monedă, instituţiile bancare – oferta de
monedă, iar interacţiunea lor determina masa monetară în circulaţie şi un anumit nivel al ratei
dobânzii.

2. CEREREA MONETARĂ ÎN DIFERITE ABORDĂRI

Cererea de monedă este cantitatea de monedă lichidă (în numerar) pe care doresc să
o dețină într-o perioadă determinată menajele și firmele. Există două abordări teoretice cu
privire la cererea monetară – abordarea clasică şi abordarea keynesistă.

Abordarea clasică: teoria cantitativă a monedei

În abordare clasică, cererea monetară reprezintă cantitatea de monedă necesară
efectuării tranzacţiilor.
Această cantitate de monedă poate fi stabilită în baza ecuaţiei schimbului:
MV = PY
unde M – cantitatea de monedă în circulaţie
V – viteza de rotaţie a monedei (numărul de rotaţii efectuat în mediu de 1 unitate
monetară pe parcursul 1 an)
P – nivel general al preţurilor în anul curent
Y – PIB real (sau cantitatea de bunuri produsă)

4
 Din ecuaţie rezultă că cererea monetară poate fi calculată după formula :
PY
MD 
V
Conform formulei, cererea monetară:
– este o funcţie crescătoare de nivelul general al preţurilor (P): cu cât preţurile sunt mai
ridicate, cu atât avem nevoie de mai multe unităţi monetare pentru a finanţa acelaşi
volum al schimburilor;
– este o funcţie crescătoare de PIB real (Y): cu cât volumul de producţie este mai ridicat,
cu atât volumul tranzacţiilor este mai important şi cu atât agenţii au mai multă nevoie
de monedă;
– este o funcţie descrescătoare de viteza de rotaţie a monedei (V): cu cât moneda circulă
mai repede, adică intermediază un număr mai mare de tranzacţii, cu atât necesităţile în
ea sunt mai mici.
În opinia reprezentanţilor abordării clasice viteza de rotație (V) depinde de tehnicile de
plată, care nu se schimbă rapid. Ca urmare, în abordarea clasică V este considerată ca variabilă
constantă: V = Vconst. Dacă V este constantă, cererea de monedă apare ca o funcţie crescătoare
de nivelul preţurilor şi de PIB real. Însă PIB, în abordarea clasică, pe termen lung se află la
nivelul potenţial şi se modifică cu o viteză relativ constantă (3%), ca urmare a modificării
cantităţii de factori de producţie şi a tehnologiilor aplicate. Rezultă că factorul determinant al
cererii monetare, în abordarea clasică, este nivelul general al preţurilor.
O creştere a nivelului general al preţurilor cauzează creşterea cererii monetare şi invers,
o reducere a nivelului general al preţurilor provoacă o scădere a cererii monetare. Deci, curba
cererii monetare este una crescătoare, care denotă legătura directă între P și M. Din această
ipoteză rezultă că cantitatea de monedă nu are nici o influenţă asupra cantităţilor reale de bunuri,
ea fiind „neutră” faţă de valorile reale.
P

MD

În versiunea şcolii de la Cambridge, agenții economici, pentru a decide de ce cantitate

de monedă au nevoie, iau în considerație capacitatea de cumpărare a monedei, exprimată în
raportul M/P – cantitatea de bunuri cumpărată la prețurile existente la aceste bunuri. Ca urmare,

5
ei au propus ca în analiza macroeconomică să se opereze cu cererea monetară reală şi nu cu cea
nominală:
(M/P)d = kY
unde k – coeficientul de monetizare, egal cu 1/V.

Abordarea keynesistă: teoria preferinţei pentru lichiditate

Keynes considera că dorinţa de a deţine o parte din active financiare în formă lichidă se
bazează nu doar pe un singur motiv – efectuarea tranzacţiilor, ci pe 3 motive: tranzacţional,
precauţional şi speculativ, deoarece mediul economic se caracterizează prin incertitudine faţă de
viitor. Această incertitudine generează un comportament caracterizat prin preferinţa pentru
lichiditate.
Cererea de monedă lichidă pentru efectuarea tranzacţiilor (Lt), este determinată de
necesitatea achiziţionării curente a produselor alimentare, plătirea serviciilor comunale şi a
studiilor, achiziţionarea bunurilor de consum îndelungat. Deoarece aceste cheltuieli sunt
efectuate din venit, cererea monetară pentru tranzacţii va fi în dependenţă directă de venit: Lt =
f(Y).
Cererea de monedă lichidă în scop de precauție (Lp) determină dorinţa agenţilor
economici de a rezerva o parte din bani pentru situaţii şi cheltuieli neplanificate: deplasări
neprogramate, tratament, reparaţii, deces. Mărimea acestei rezerve de asemenea depinde de
venit, deoarece oamenii cu venituri mai mari își fac rezerve mai mari: Lp = f(Y).
Deoarece ambele motive (tranzacțional și precauțional) sunt dependente de venit,
cererea monetară în scop de tranzacţie şi de precauţie poate fi însumată. Utilizând notaţia
funcţională, se poate scrie:
Lt,p = f (Y) sau L1 = gY
unde g – coeficient de elasticitate a cererii de monedă faţă de venit
Expresia grafică a cererii monetare conform mobilului tranzacţional şi precauţional este:

r
L1

M/P

Este o linie verticală deoarece factorul de influență nu este rata dobânzii, ci venitul, adică
cererea de monedă pe motiv tranzacțional și precauțional este autonomă față de rata dobânzii.

6
 Totodată, menţiona Keynes, moneda nu este numai un intermediar în schimburi, ea poate
fi deţinută și în scopuri de câştig prin operaţiuni speculative pe pieţele financiare. De ce?
Păstrarea banilor în formă lichidă nu aduc venituri, ci generează costuri. Ele sunt egale cu
dobânda care ar fi putut fi primită dacă banii ar fi fost depuşi la bancă sau ar fi fost utilizaţi
pentru cumpărarea altor active financiare care aduc venit. Cu cât mai înaltă este rata dobânzii, cu
atât mai înalt este costul de oportunitate de păstrare a monedei în formă lichidă şi, deci, cu atât
mai mică devine cererea la monedă lichidă.
Se poate specula cu diferite active: terenuri, case, acţiuni, obligaţiuni. Keynes a ales
obligaţiunile, care permit posesorilor săi de a obţine dobânzi. Dacă agenţii economici anticipează
o scădere a dobânzii pe obligaţiuni, ei preferă să le vândă şi să deţină monedă lichidă pentru
efectuarea tranzacţiilor de bunuri şi servicii. Invers, cererea de monedă lichidă scade dacă agenţii
economici anticipează o creştere a dobânzii pe obligaţiuni, ei preferând să le cumpere. Acest
motiv de vindere-cumpărare a obligaţiunilor a fost numit de Keynes mobil speculativ, cererea de
monedă lichidă devenind o funcţie inversă de rata dobânzii:
Ls = f(r) sau L2 = hr
unde h – coeficient de sensibilitate a cererii de monedă faţă de rata dobânzii.
Expresia grafică a cererii monetare conform mobilului speculativ este:

L2
M/P

Dacă se ţine cont de toate componentele cererii de monedă lichidă, se obţine următoarea
funcţie a cererii monetare de tip keynesist:
M/Pd = L1(Y) + L2(r) = gY – hr
semnul minus denotă relația inversă dintre rata dobânzii și cererea monetară
şi următoarea expresie grafică:

L
L2
M/P
L1

7
 Modificarea ratei dobânzii va determina deplasarea punctelor pe curba cererii monetare,
iar modificarea venitului – deplasarea curbei spre dreapta (în cazul creşterii venitului) sau spre
stânga (în cazul reducerii venitului).

3. OFERTA MONETARĂ ŞI MULTIPLICATORUL MONETAR

Oferta monetară reprezintă cantitatea de monedă care asigură funcţionarea

economiei naţionale. Ea este efectuată de către banca centrală şi băncile comerciale.
Banca centrală emite monedă în numerar prin următoarele operaţiuni:
 înlocuirea monedei uzate;
 cumpărarea valutei străine;
 acordarea creditelor băncilor comerciale dacă retragerile de pe conturile lor depăşesc
depunerile efectuate.
Pentru a deține controlul asupra banilor în circulaţie, Banca centrală operează cu baza
monetară - suma monedei în numerar pe care o emite (C) şi a rezervelor obligatorii pe care
băncile comerciale sunt obligate să le dețină în banca centrală (R).
MB = C + R
Banca centrală fixează, pe o perioadă determinată, rate ale rezervei obligatorii (rr),
adică partea mijloacelor monetare de pe conturile băncilor comerciale necesare a fi deţinute în
mod obligatoriu pe conturile băncii centrale. Ele se calculează în %, formula lor de calcul fiind:

R
rr 
D

R – suma absolută a rezervei obligatorii (u.m.);

D– mărimea depozitelor bancare.
De unde rezultă că suma absolută a rezervelor obligatorii (R) poate fi calculată ca:
R = rr × D

Băncile comerciale creează monedă de cont prin acordarea creditelor menajelor şi

firmelor. Însă nu toate mijloacele depuse în băncile comerciale sunt acordate cu împrumut. O
parte din mijloacele depuse pe conturile bancare reprezintă rezervele obligatorii deținute pe
conturile băncii centrale. Cu cât mai înaltă este rata rezervei obligatorii, stabilită de banca
centrală, cu atât mai puţine mijloace rămân la dispoziţia băncilor comerciale destinate a fi
acordate în credit.

8
 Ca urmare, mijloacele monetare creditate agenţilor economici (K) reprezintă diferenţa
dintre suma totală a depozitelor băncii comerciale şi mărimea absolută a rezervei obligatorii:
K = D – R = D – rr × D = D( 1 – rr ) (vezi formula de mai sus)

Dacă banca comercială acordă toate aceste mijloace în credit, aceasta semnifică că ea îşi
utilizează posibilităţile sale creditare pe deplin. De obicei, însă, banca îşi formează propriile
rezerve – rezerve excedentare. Scopul formării lor este majorarea potenţialului de creditare în
situaţia creşterii cererii la împrumuturi din partea agenţilor economici, sau reducerea riscului
insuficienţei lichidităţilor în cazul extragerii mijloacelor monetare de către deponenţi. În condiții
normale, aceste rezerve suplimentare oscilează în jurul la 10% din mărimea depozitelor.
Procesul de majorare a ofertei monedei de către băncile comerciale prin acordarea
creditelor se numeşte „multiplicare creditară”. Mecanismul lui poate fi explicat prin următorul
exemplu. Admitem că o firmă X şi-a vândut bunurile, obţinând în schimb 10 mii u.m., pe care le-
a depus în banca comercială B1. În condiţiile unei rate a rezervei obligatorii de 20%, această
bancă poate acorda credit firmei Y doar în mărimea mijloacelor rămase: 10 – 2 = 8 mii u.m. Ca
urmare, oferta monetară a crescut de la 10 la 18 mii u.m. , deoarece firma X şi-a păstrat contul de
10 mii u.m. și firma Y a deschis un cont de 8 mii u.m.
Să presupunem că firma Y cheltuieşte cele 8 mii u.m. luate în credit pentru cumpărarea
bunurilor firmei Z, aceasta din urmă depunând banii obţinuţi din vânzări fie în banca comercială
B1 fie în altă bancă comercială B2. În condiţiile ratei rezervei obligatorii de 20%, banca poate
acorda credite în mărimea mijloacelor rămase: 8 – 1,6 = 6,4 mii u.m. Procesul va continua până
când suma creditului potenţial nu va deveni zero.
Procesul de multiplicare se exprimă prin multiplicatorul bancar, calculat cu ajutorul
formulei:
1 D
mb  
rr R

Ca urmare, cantitatea de monedă de cont care poate fi creată de sistemul băncilor

comerciale va fi:
M = D  mb
În exemplul susmenţionat, la rata rezervei obligatorii de 20% şi depozitul iniţial de 10 mii
u.m., cantitatea de monedă de cont va creşte de 5 ori:
mb = 1 / 0,2 = 5 M = D  mb = 10  5 = 50 mii u.m.
Efectul de multiplicare se poate efectua în direcţie inversă când o parte din monedă este
scoasă de pe conturile băncilor comerciale.

9
 Întrucât oferta monetară cuprinde moneda în numerar şi pe conturile bancare:
M = C + D,
există un multiplicator mai vast decât cel bancar, care se numeşte multiplicator monetar. El se
calculează ca raport între masa monetară şi baza monetară:
masa monetară C  D C/ D D/ D cr  1
mm    
baza monetară CR C/D  R/D cr  rr

unde
cr – coeficientul de deponare, care denotă preferinţa agenţilor economici de a deţine moneda în
sistemul bancar
rr – rata rezervei obligatorii.
În rezultat, oferta monetară totală poate fi reprezentată în felul următor:
M s = MB  mm = MB  cr + 1 / cr + rr
Deci, oferta monetară este direct influenţată de mărimea bazei monetare şi a
multiplicatorului monetar.
În analiza macroeconomică a ofertei monetare abordările clasică şi keynesistă coincid:
oferta monetară este privită sub aspect de stoc, adică de o anumită cantitate de monedă pentru o
politică economică dată. Aceasta determină următoarea reprezentare grafică a ofertei monetare:

r
Ms

M/P

Creşterea ofertei monetare se exprimă prin deplasarea la dreapta a curbei ofertei

monetare, iar reducerea ei – prin deplasarea la stânga a acestei curbe.

r
MS2 MS MS1

M/P

Dacă obiectiv este menţinerea ratei dobânzii, oferta monetară va fi reprezentată de o linie
orizontală. Pentru a menţine stabilitatea ratei dobânzii, în cazul creşterii cererii monetare, Banca

10
centrală va fi nevoită să majoreze oferta monetară, pentru a contracara eventuala creştere a ratei
dobânzii.
Astfel că într-o perioadă dată, Banca centrală alege drept scop fie menţinerea masei
monetare, fie menţinerea ratei dobânzii. În ultima perioadă prioritate era menţinerea preţurilor
prin menţinerea masei monetare, ce conduce la reprezentarea ofertei monetare sub forma unei
linii verticale.

4. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE ŞI MODIFICAREA LUI

Echilibrul pe piaţa monetară se caracterizează prin egalitatea cererii monetare,

manifestată de sectoarele instituţionale, cu oferta monetară, realizată de sistemul bancar.
Echilibrul se stabileşte ca egalitatea de forma M/Pd = Ms
sau în expresie grafică:

r
Ms

re

Md

M/P

În cazul dezechilibrării pieţei monetare, rata dobânzii flexibile contribuie la

restabilirea echilibrului pierdut. Astfel, dacă r > re oferta monetară va depăşi cererea
monetară. Băncile vor reduce ratele dobânzii la credite pentru a atrage mai mulţi clienţi. Cererea
monetară va creşte şi echilibrul se va restabili. Proces invers va avea loc în situaţia când r < r e .
Dacă cererea monetară va depăşi oferta monetară băncile vor majora rata dobânzii pentru a
atrage în bănci mijloace ale deponenţilor.

11
 r Ms

excedent

r1

re
deficit
Md
r2
M/P

Modificarea echilibrului pe piaţa monetară este determinat de 2 factori:

 Modificarea cererii monetare. Sub influenţa creşterii venitului, majorarea cererii
monetare va determina deplasarea curbei cererii monetare la dreapta. Consecinţă va fi
majorarea nivelului ratei dobânzii. Şi invers, reducerea venitului va determina reducerea
cererii monetare, ce va provoca deplasarea curbei cererii monetare la stânga. Consecinţă
va fi reducerea nivelului ratei dobânzii.

r MS

re1
L1
re
L

2
L M/P
re2
 Modificarea ofertei monetare. Reducerea ofertei monetare va deplasa curba ofertei
monetare la stânga, determinând majorarea ratei dobânzii. Şi invers, majorarea ofertei
monetare va deplasa curba ofertei monetare la dreapta, determinând reducerea ratei
dobânzii.

r MS2 MS MS 1

re2

re L

re1
M/P

Factorii care determină modificarea ofertei monetare sunt:

12
 1. cantitatea bunurilor economice supuse vânzării;
2. acoperirea deficitului bugetar;
3. achiziţionarea/ vinderea de către banca centrală a valutelor străine obţinute prin exporturi
şi remitenţe.
Spre deosebire de clasici, keynesiştii consideră că cererea monetară este una instabilă şi
incertă. Poate fi estimată cererea tranzacţională, deoarece ea depinde de venit, însă mai dificil
devine a estima cererea speculativă. Ca urmare, apar probleme în atingerea echilibrului pe piaţa
monetară, ce determină necesitatea implicării statului prin promovarea politicii monetar-
creditare.

5. POLITICA MONETAR-CREDITARĂ: INSTRUMENTE, TIPURI,

MECANISM DE TRANSMISIE

Politica monetar-creditară reprezintă ansamblul de măsuri de reglementare a

ofertei monetare orientate spre asigurarea stabilităţii preţurilor şi optimizarea nivelului
ratei dobânzii. Deci, banca centrală trebuie să preîntâmpine procesele de inflaţie (când
cantitatea de monedă este prea mare) şi de deflaţie (când cantitatea de monedă este prea mică, ce
generează recesiune economică şi şomaj). Totodată, o rată prea mică a dobânzii ar descuraja
economisirea din partea menajelor, făcând imposibilă creditarea firmelor, ce va stopa creşterea
economică, iar o rată prea înaltă ar defavoriza luarea de împrumuturi de către firme pentru
efectuarea investițiilor, ce din nou va stopa creşterea economică.
Politica monetar-creditară poate purta un caracter discreţionar şi non-discreţionar.
În promovarea politicii monetar-creditare discreţionare banca centrală aplică trei
instrumente principale:
1. rata rezervei obligatorii;
2. rata de bază;
3. operaţiile pe piaţa deschisă.

Modificarea ratei rezervei obligatorii

Rezervele obligatorii sunt păstrate în conturile băncilor autorizate la BNM la o rată de
2,5% anual (aprilie 2020).
Dacă banca centrală majorează rata rezervei obligatorii, se reduc posibilităţile de
creditare ale băncilor comerciale ce, prin intermediul efectului multiplicatorului, provoacă
reducerea volumului de credite acordate agenţilor economici şi, în consecinţă, reducerea masei

13
monetare în circulaţie. Dacă rata rezervei obligatorii se reduce, posibilităţile de creditare ale
băncilor comerciale cresc, ce provoacă majorarea masei monetare în circulație.
↓ rr → ↑ K → ↑ Ms
↑ rr →↓ K → ↓ Ms

Întrucât rata rezervei obligatorii influenţează dublu – asupra mijloacelor creditate (K) şi
asupra multiplicatorului bancar (mb), chiar şi o mică modificare a ei poate genera schimbări de
proporţii în masa monetară. În plus, stabilitatea ratei rezervei obligatorii este un moment foarte
important pentru activitatea normală a băncilor comerciale (asemenea cotei impozitare pentru
firme). Ca urmare, acest instrument de reglementare în economiile dezvoltate se aplică relativ
rar, doar în condiţii de şocuri masive.
În R. Moldova situația este alta. În perioada crizei din 2009 rata rezervei obligatorii a
fost schimbată de 7 ori, ajungând până la 22%, pentru a fi coborâtă în 2010 la 10%. În 2015,
graţie şocului monetar, rata rezervei obligatorii în valuta naţională a fost ridicată până la 35% în
lei şi 14% în valută, pentru a ajunge în aprilie 2019 la 42,5%. În aşa mod BNM a „blocat” o
multitudine de mijloace financiare care nu au fost acordate în calitate de credite solicitanţilor
potenţiali.
În aprilie 2020, pentru a susține activitatea economică prin creditare, rata rezervei
obligatorii a fost redusă la 34% pentru mijloacele în lei moldovenești, ce a creat lichidități
disponibile în sectorul bancar în sumă de 3 mlrd lei. Norma rezervelor obligatorii din mijloacele
atrase în valută convertibilă este stabilită, la moment, în mărime de 21%.

Modificarea ratei de bază

Rata de bază este plata pentru creditul acordat de banca centrală băncilor comerciale. În
ian. 2016 ea a fost de 19,5%, în aprilie 2017 – 9%, iar în aprilie 2020 a coborât la 3,25%.
Creditele sunt acordate băncilor comerciale pentru majorarea capacităţilor lor de creditare sau
pentru ieşirea din situaţii financiare dificile. Prin această rată BNM furnizează băncilor
comerciale lichidităţi pe un termen de maxim 90 zile.
Dacă banca centrală majorează rata de bază, creditul devine mai scump. În acest caz o
parte din băncile comerciale vor renunţa la creditele acordate de banca centrală, altă parte va
transfera creditul devenit mai scump pe umerii clienţilor săi, acordând agenţilor economici
credite la o rată a dobânzii mai înaltă. Ca urmare, va scădea cererea la credite din partea agenţilor
economici, masa monetară în circulaţie reducându-se.
↓ rb → ↑ K → ↑ Ms
↑ rb →↓ K → ↓ Ms

14
 Proces invers are loc în cazul reducerii ratei de bază. Obţinând de la banca centrală
credite mai ieftine, băncile comerciale îşi vor reduce propriile rate ale dobânzii pe creditele
acordate agenţilor economici. Posibilitatea obţinerii creditelor într-un volum mai mare şi la
preţuri mai mici stimulează procesul de luare a împrumuturilor, masa monetară, prin efectul
multiplicator, crescând.
Mărimea ratei de bază prezintă un indicator pentru ratele dobânzii aplicate de băncile
comerciale clienților săi. Pe termen scurt decalajul este de ±3% față de rata de bază. Spre
exemplu, dacă rata de bază a BNM este de 3,25%, rata dobânzii achitată de băncile comerciale
pe depozite va fi 0,25% (3,25% – 3%), iar rata dobânzii obținută din creditele acordate va fi
6,25% (3,25% + 3%).

Operaţiunile pe piaţa deschisă (open-market)

Operaţiunile pe piaţa deschisă presupun cumpărarea şi vinderea de către banca centrală
a hârtiilor de valoare a statului (VMS) băncilor comerciale. Aceste operaţiuni au drept scop
echilibrarea cererii şi ofertei pe piaţa monetară şi permit băncii centrale să influenţeze nivelul
ratelor dobânzii pe termen scurt.
Dacă banca centrală cumpără VMS de la băncile comerciale (banii trec din banca
centrală în băncile comerciale), această operaţiune majorează mijloacele lor de creditare şi, prin
urmare, creşte cantitatea de monedă în circulaţie. Dacă banca centrală vinde hârtiile de valoare
băncilor comerciale (banii trec de la băncile comerciale în banca centrală), mijloacele lor
creditare scad şi în circulaţie va rămâne o masă monetară mai mică.
cumpărarea HV de la băncile comerciale → ↑ K → ↑ Ms
vinderea HV băncilor comerciale →↓ K → ↓ Ms

Actualmente acest instrument este cel mai des aplicat în ţările cu o piaţă financiară
dezvoltată, deoarece se efectuează rapid şi în volum mare.
În R. Moldova operaţiunile de injectare/absorbție de lichidități prin cumpărarea-vinderea
VMS se numesc operațiuni REPO. Răscumpărarea se efectuează la o dată ulterioară și la un preț
stabilit la data tranzacției.
Operaţiunile de reducere a lichidităţilor excesive în circulație se efectuează și prin
vânzarea certificatelor BNM pe un termen de 14 zile.

Deosebesc două tipuri de politică monetar-creditară discreţionară – expansivă şi

restrictivă.

15
 Politica monetar-creditară expansivă (a banilor ieftini) are ca scop promovarea
măsurilor de majorare a ofertei monetare în condiţii de recesiune şi şomaj, pentru a stimula
cererea agregată prin credite mai ieftine, prin:
 reducerea ratei rezervei obligatorii;
 reducerea ratei de bază;
 cumpărarea de către banca centrală a hârtiilor de valoare de la băncile comerciale.
Reprezentarea grafică a efectelor politicii monetar-creditare expansive va fi următoarea:

r
MS MS1

re
re1

M/P

Politica monetar-creditară restrictivă (a banilor scumpi) are ca scop promovarea

măsurilor de reducere a ofertei monetare în scopul limitării proceselor inflaţioniste din perioada
de expansiune economică, graţie creşterii ratelor dobânzii, prin:
 majorarea ratei rezervei obligatorii;
 majorarea ratei de bază;
 vinderea de către banca centrală a hârtiilor de valoare băncilor comerciale.

r
MS1 MS

r2
r1

M/P

Deoarece moneda este un intermediar al schimbului de bunuri, situaţia de pe piaţa

monetară influenţează situaţia de pe piaţa bunurilor. Mecanismul influenţei modificării ofertei
monetare asupra modificării situaţiei pe piaţa bunurilor se numeşte mecanismu de transmisie
monetară. Esenţa lui în perioada de recesiune şi şomaj, când se aplică politica monetară
expansivă, este următoarea:

16
 Banca centrală, prin instrumentele ei, influenţează creşterea masei monetare şi, ca
rezultat, conduce la scăderea nivelului ratei dobânzii. O rată a dobânzii scăzută favorizează
investiţiile, iar creşterea lor conduce la creşterea cererii agregate. Majorarea cererii agregate (prin
creşterea investiţiilor) va contribui la creşterea volumului de producţie, dar şi la o creştere a
nivelului general al preţurilor.
r r P LRAS
MS MS1 AD1 SRAS

AD

re re

re1 re1

L I

M/P I1 I I Y Y* Y

Când economie este supraîncălzită şi se află în boom economic mecanismul de

transmisie este invers. Banca centrară, prin instrumentele sale, influenţează reducerea masei
monetare, ce conduce la creşterea nivelului ratei dobânzii. O rată a dobânzii ridicată
defavorizează investiţiile, iar reducerea lor conduce la scăderea cererii agregate. Reducerea
cererii agregate va contribui la scăderea volumului de producţie şi la o reducere a nivelului
general al preţurilor.
r r P LRAS
MS1 MS AD

re1 re1
AD1
re SRAS
re
L
I

M/P I1 I I Y* Y Y

Prin urmare, în ambele cazuri are loc stabilizarea activităţii economice, acesta
determinând importanţa politicii monetar-creditare discreţionare.
Însă banca centrală nu poate totalmente controla oferta monetară, deoarece: a). băncile
comerciale singure decid asupra proporţiilor creditării; b). coeficientul cr este determinat de
preferinţele menajelor şi firmelor, care nu totalmente depind de activitatea băncii centrale. Ca
urmare, politica monetar-creditară discreţionară are anumite limite.
Totodată, politica monetar-creditară se caracterizează prin decalaj temporal (timpul de
luare a deciziei până la obţinerea rezultatelor), deoarece ea influenţează ratele dobânzii şi,

17
ulterior, investiţiile, ce necesită un timp relativ îndelungat. Întârzierea rezultatelor obţinute pe
piaţa bunurilor poate înrăutăţi situaţia. Astfel, creşterea masei monetare, urmată de reducerea
ratei dobânzii necesare stimulării investiţiilor poate da rezultat când economia se află deja în faza
de expansiune, ce poate genera efecte inflaţioniste.
Reprezentanţii şcolii monetariste (susţinători ai abordării clasice), în frunte cu
M.Friedman, au propus o politică monetară nediscreţionară, numită politica „regulii monetare”.
Ea presupune corespunderea ritmului anual de creştere a masei monetare cu ritmul mediu
anual de creştere a PIB potenţial. Pentru ţările dezvoltate acest ritm a fost determinat în
proporţie de 3-5%.
Argumentele aduse sunt următoarele. Dacă oferta monetară va creşte anual cu 3-5%,
orice dezechilibru va purta un caracter temporar, după care piaţa monetară se va auto-echilibra.
De exemplu, ritmul de creştere a PIB s-a redus până la 1% anual, masa monetară crescând în
mod standard cu 3% anual. Aceasta va determina, peste un timp, reducerea ratei dobânzii,
stimulând investiţiile şi, prin urmare, majorarea PIB. Şi invers, ritmul de creştere a PIB a crescut
până la 7%, masa monetară crescând în mod standard cu 3% anual. Aceasta va determina, peste
un timp, insuficienţa mijloacelor monetare şi creşterea ratei dobânzii. Iar creşterea ratei dobânzii
va provoca reducerea investiţiilor şi reducerea PIB.
Deoarece ambele tipuri de politică economică – discreţionară şi nediscreţionară au ale
sale avantaje şi dezavantaje, în practica economică se aplică elemente din ambele tipuri de
politică monetar-creditară. În multe ţări „regula monetară” este complementată cu stabilirea unei
limite inferioare şi superioare a modificării anuale a masei monetare (targetare).
Obiectivul fundamental al politicii monetare al BNM pe termen mediu este asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor în diapazonul 5% ±1,5%.

Eficienţa politicii monetar-creditare depinde, în mare parte, de încrederea agenţilor

economici în activitatea băncii centrale care, la rândul ei, depinde de independenţa băncii
centrale. Această independenţă este evaluată în baza mai multor criterii:
1. Independenţă personală: eliminarea oricăror posibilităţi prin care politicienii pot crea
presiuni asupra băncii centrale prin influenţarea numirii în funcţie sau concedierii
guvernatorului şi a membrilor consiliului de administraţie.
2. Independenţă instituţională: banca centrală nu poate primi ordine sau instrucţiuni din
partea altor instituţii (Parlament, Guvern, Preşedinţie)
3. Independenţă operaţională: stabilirea și modificarea în mod independent a instrumentelor
necesare atingerii obiectivelor

18
 4. Independenţă financiară: interzicerea oricăror finanţări din partea băncii centrale a
sectorului public şi a altor instituţii afiliate statului.
Totodată, nivelul înalt de independenţă al băncii centrale trebuie să fie contrabalansat de
creşterea transparenţei şi responsabilităţii activității băncii centrale, a BNM dacă de referim la R.
Moldova.

19