Economie Monetara PDF

TEMA 1
CONCEPTUL DE MONEDĂ
Obiectivele temei: înţelegerea conceptelor fundamentale

de bani, monedă; cunoaşterea funcţiilor banilor şi a importanţei
fiecăreia dintre ele; cunoaşterea modului de evoluţie a monedei
şi formele sale.
Termeni cheie: bani, monedă, economie naturală, troc,

bani-marfă, bani-simbol, mijloc de schimb, măsură a valorii,
rezervă de valoare, putere de cumpărare.
Aspecte teoretice:
Definirea monedei se poate face atât într-o manieră
indirectă, evidenţiidu-i funcţiile, cât şi într-o manieră directă
relevându-i conţinutul.
Într-o primă definiţie, moneda este constituită de asamblul
mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe
pieţele de bunuri şi servicii; moneda apare ca un activ ce poate fi
deţinut, schimbat, împrumutat, conservat.
Apariţia şi evoluţia istorică a banilor
Folosirea banilor constituie un aspect esenţial al vieţii
economice moderne; utilizarea lor este strâns legată de
dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri.
Din punct de vedere monetar evoluţia istorică a producţiei
şi schimbului de mărfuri poate fi impărţită în trei mari perioade:
 economia nemonetară.
 economia în care se utilizează banii-marfă.
 economia în care se utilizează banii simbol.
Economia nemonetară a existat la începuturile civilizaţiei
umane, când omenirea nu a cunoscut banii. Are două
subperioade:
- economia naturală – bunurile produse sunt destinate
necesităţilor de consum ale producătorului respectiv şi nu
pentru schimb;
1
- schimbul în natură ( trocul sau trampa ) – când o anumită
marfă era schimbată direct cu altă marfă fără a se recurge la
“bani”.
Economia în care se utilizează banii-marfă
Datorită dificultăţilor trocului, oamenii au început de
timpuriu ca în loc să schimbe direct marfa pe care o aveau pe altă
marfă, să vândă mai întâi această marfă pe “bani”, iar apoi să
folosească banii respectivi pentru a cumpăra alte mărfuri de care
aveau nevoie.
Banii simplifică foarte mult viaţa economică; totuşi în
ceea ce priveşte societatea în ansamblul ei, simpla creştere a
cantităţii de bani pe care-i foloseşte nu-i permite acesteia să
consume mai multe bunuri decât cele susceptibile a fi create
tehnic cu ajutorul factorilor de producţie de care aceasta dispune.
Reconstrucţia pe baze logice a istoriei schimbului implică
aşadar supoziţia că epoca trocului a fost urmată de epoca banilor-
marfă, presupunere confirmată de izvoarele istorice care relevă că
rolul de mijloc de schimb a fost jucat în diferite perioade şi la
diferite popoare de mărfuri numeroase şi variate (animale, piei,
ulei, tutun, argint, aur, diamante, etc.) Dintre toate mărfurile,
metalele zise preţioase (aur, argint) au îndeplinit cel mai bine
rolul de instrument de schimb. Ele au avut însă şi dezavantaje din
punct de vedere monetar (de exemplu valoarea aurului fiind mare,
datorită rarităţii acestui metal ar fi dus în practică la folosirea
pentru tranzacţiile curente a unor piese absurd de mici). Ca
urmare rolul monetar al metalelor preţioase se va reduce cu
timpul.
La început aurul şi argintul au fost utilizate sub formă de
podoabe, lingouri, ş.a.m.d. confecţionate de persoane particulare,
apoi autorităţile de diferite genuri au început să pună în circulaţie
lingouri transformate ulterior în simple discuri care erau marcate,
adică însemnate cu o siglă specială care să indice pe răspunderea
emitentului, titlul şi greutatea pieselor respective. S-a trecut astfel
de la banii cântăriţi la monedele bătute şi numărate.
Economia în care se utilizează banii simbol
Epoca “banilor-marfă” (tipic, a monedei metalice) a fost
urmată în ordine logică şi istorică de epoca banilor simbol (tipic,
a banilor de hârtie). În această epocă esenţa banilor este
2
simbolizată printr-o bucată de hârtie, iar banii sunt doriţi şi
căutaţi pentru ceea ce reprezintă, adică pentru cantitatea de bunuri
şi servicii care poate fi cumpărată cu ajutorul lor.
Epoca banilor de hârtie se interfereaza şi este urmată de
epoca banilor de cont (scripturali), constând în disponibilitaţi în
conturile deschise la bănci, asupra carora pot fi trase cecuri sau
alte instrumente de plată. Tendinţa de evoluţie a banilor continuă
încă apărând ceea ce unii autori numesc moneda electronică.
Cardurile au aparut pentru prima oara în SUA, iar
intenţia a fost de a oferi clienţilor un instrument de plată cu
circulaţie la nivel naţional. De atunci, cardurile în diferite
variante au început să fie utilizate tot mai mult în ţarile cu
economie dezvoltată, devenind în scurt timp unul dintre cele mai
răspândite servicii bancare.
Din punct de vedere al circulaţiei se disting:
 carduri internaţionale – a caror circulaţie depăşeşte
graniţele ţării unde este amplasată compania emitentă ;
 carduri nationale – care sunt exprimate în moneda
naţională a ţării unde se află amplasată banca sau
compania emitentă, ele putând fi utilizate ca instrumente
de plată numai în ţara respectiva.
Principalele tipuri de carduri sunt: credit cardul, store
cardul, debit cardul, cardurile multifuncţionale, smart cardul.
Credit cardul (cartea de credit)- indică faptul că
deţinatorului i-a fost deschisă o linie de credit, care îi permite să
achiziţioneze bunuri şi servicii sau numerar în limita unui plafon
stabilit în prealabil. Particularitatea constă în faptul că permite
titularului să efectueze plăţi, chiar dacă nu are disponibilităţi în
contul său. În contractul care se încheie între client şi bancă se
specifică plafonul limită (linia de credit) în cadrul căreia banca îl
va credita.
Store cardul - constituie un element important în
procesul de asigurare a loialităţii clienţilor pentru magazinul sau
reţeaua respectivă de magazine, determinând creşterea vânzărilor
prin facilităţile de plată oferite ; ele pot fi folosite numai în cadrul
aceluiaşi grup sau reţea de magazine.
Debit cardul (cartea de debit) - permite ca deţinătorului
său să-i fie debitată, în mod direct, contravaloarea bunurilor,
3
serviciilor achiziţionate sau numerarului folosit pe sema
fondurilor din contul său; este folosit asemănător numerarului, în
sensul că titularul poate efectua plăţi în limita disponibilităţilor
sale băneşti din cont, sau dacă a încheiat în prealabil o convenţie
cu banca, un credit descoperit în cont (prin care banca să
autorizeze plăţi şi după ce proprile sale fonduri au fost cheltuite).
Cardul multifuncţional - pentru a se apropia cât mai mult
de nevoile clienţilor, tot mai multe bănci emit carduri
multifuncţionale. Cardul multifuncţional este orice debit card care
are şi alte funcţiuni care-l pot face recunoscut ca mijloc de plată.
Smart cardul (cardul “inteligent”) - permite derularea
unor tranzacţii mult mai sofisticate decât celelalte tipuri de
carduri, prezentând următoarele avantaje: acestor carduri le pot fi
asociate plăţi mai mari în descoperit de cont, iar protecţia
împotriva fraudelor şi a riscului de credit al băncii este mult mai
mare.
Ca rezultat al îndelungatei evoluţii istorice a monedei,
practica monetară actuală se caracterizează în marea majoritate a
ţărilor lumii prin utilizarea următoarelor categorii principale de
bani: bani divizionari, bani de hârtie, bani de cont (scripturali),
bani electronici.
Funcţiile banilor
În economiile contemporane banii apar, independent de
forma lor, ca având două dimensiuni: una individuală şi alta
socială.
Pentru agenţii economici (întreprinderi, indivizi,
organisme de stat etc.) priviţi în mod izolat banii sunt
esenţialmente o putere de cumpărare şi o rezervă de valoare.
Puterea de cumpărare întruchipată de bani are o dublă
caracteristică: este generală şi imediată. În această calitate de
putere de cumpărare generală (nediferenţiată) şi imediată
(lichidă), banii îndeplinesc mai multe funcţii care le sunt proprii
şi anume:
 mijloc de măsură a valorii, cu ajutorul căreia se exprimă
valoarea tuturor mărfurilor şi serviciilor, precum şi
valoarea tuturor tranzacţiilor imediate, viitoare sau
decalate în timp; de asemenea ca mijloc de măsură a
4
valorii, banii servesc ca etalon comun de evidenţă şi ca
instrument de calcul, de analiză şi de decizie economică.
 mijloc de schimb cu ajutorul căruia se realizează
tranzacţiile cu mărfuri generatoare de produs social, fără
a se recurge în acest scop la procedeul ineficace al
trocului.
 mijloc de plată cu ajutorul căruia se sting datoriile
nelegate direct de schimbul de mărfuri (impozite, taxe,
etc) precum şi obligaţiile la termen (cele rezultate din
vânzarea-cumpărarea mărfurilor pe credit, operaţiuni
bancare etc.).
Banii sunt o rezervă de valoare (formă de păstrare a
averii) căci posesorul lor nu este obligat să-i utilizeze pentru a
achiziţiona bunuri şi servicii în perioada curentă.
În calitate de putere de cumpărare în aşteptare, banii
îndeplinesc funcţia de păstrare a averii. Pentru ca banii să-şi
îndeplinească în bune condiţii această funcţie este necesar ca
valoarea lor, adică puterea lor de cumpărare să fie constantă,
altfel spus ca preţurile practicate în economie să nu se modifice.
Banii au şi o dimensiune socială, fiind un instrument de
politică guvernamentală. Pentru a satisface interesul general,
statul emite bani în cantităţi mai mari sau mai mici şi procedând
în acest mod determină o modificare a valorii banilor în raport cu
valoarea altor bunuri, adică modifică etalonul de măsură a
valoriilor şi deci preţurile.
În economiile contemporane, banii exercită deci funcţii
interdependente. Ei apar ca expresie a două nivele de deţinere şi
exercitare a puterii economice: puterea agenţilor economici
individuali şi puterea statului.
Caracteristicile banilor
De regulă, se consideră că banii trebuie să îndeplinească
cel puţin următoarele caracteristici :
- portabilitate – banii să poată fi uşor de transportat
pentru efectuarea de plăţi în diferite locuri;
- durabilitate – să poată face faţă, în timp, uzurii fizice
inerente circulaţiei monetare, fără pierderea valorii şi
să reziste o perioadă îndelungată, între momentul în
care sunt primiţi şi momentul în care sunt cheltuiţi ;
5
- divizibilitate – să poată fi împărţiţi cu uşurinţă pentru
a permite efectuarea unor plăţi de mai mică valoare
sau pentru a da rest ;
- omogenitate (uniformitate) – în sensul că toţi banii cu
aceeaşi valoare nominală sunt identici şi au valoare
egală ;
- recunoaştere uşoară – presupusă de necesitatea unei
largi acceptări în tranzacţii ;
- acceptabilitate – adică să fie general acceptaţi pentru
plată.
Dacă în trecut anumite forme de bani au îndeplinit mai
mult sau mai puţin aceste caracteristici, banii din zilele noastre le
întrunesc pe toate integral.
Puterea de cumpărare a banilor
Definim puterea de cumpărare a banilor ca fiind cantitatea
de bunuri şi servicii ce pot fi achiziţionate cu o unitate monetară.
Puterea de cumpărare se poate exprima static- la un moment dat-
sau în dinamică- adică într-o anumită perioadă de timp. Se
exprimă de asemenea atât la nivel naţional cât şi internaţional.
Într-o economie, garantarea cu mărfuri a masei monetare
(cantitatea de monedă) întăreşte ideea că, de fapt moneda marfă
etalon devine valoarea de întrebuinţare care corespunde puterii de
cumpărare a unităţii băneşti.
Teoretic banul marfă etalon putere de cumpărare, rezultă
din următoarea relaţie:
Q
Pc = , unde:
P
Pc – banul marfă etalon sub forma valorii de întrebuinţare
economică ce se poate cumpăra cu o unitate monetară ; Q –
bunurile produse într-o economie şi destinate schimbului
exprimate în unităţi naturale ; P – informaţia de preţ exprimată
prin preţurile monetare ale produselor.
Valoarea monedei respectiv puterea de cumpărare decurge
din nivelul preţului; în acest fel puterea de cumpărare a unei
cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi
serviciilor (preţurilor) ce pot fi achiziţionate cu această cantitate
6
nu este constantă, relaţia dintre cantitatea de bunuri şi masă
monetară fiind evidenţiată prin fluctuaţia preţurilor.
Pe plan naţional, valoarea unei monede, (puterea de
cumpărare), se determină pentru un anumit bun (cantitatea din
acest bun ce se poate cumpăra cu o unitate monetară) sau în
raport cu un anumit “coş” de bunuri reprezentative (calculându-se
preţul acestui coş prin însumarea rezultatelor înmulţirii preţului
fiecărui bun cu ponderea acestuia în toate tranzacţiile), prin
determinarea “cantităţii” din coşul de produse ce se poate
cumpăra cu o unitate monetară. În acest caz puterea de cumpărare
se va calcula astfel:
1
Pc  , unde:
 ai  pi
ai=ponderea fiecărui produs din coş în totalitatea tranzacţiilor ;
pi=preţul monetar al produselor.
Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedei
naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor de
schimb (preţul monedei) reale, cursuri urmărite de corporaţii
financiare şi bancare internaţionale, acest curs nefiind operativ în
tranzacţiile comerciale şi valutar-financiare.
Calculul cursului de schimb real se realizează astfel:
CSR   a i  Cri
PAi
C  i , unde:
i
r
PB
ai = ponderea produsului “i“ în volumul tranzacţiilor
internaţionale al unei ţări ; Cir = cursul de revenire realizat de
produsul “i“ în relaţia cu ţara de referinţă “r” ; PiA, PiB = preţurile
de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor luate în
analiză.
Dacă cursul de schimb nominal are relevanţă pentru
analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă, de
echilibrare a pieţelor şi regimurile cursurilor flexibile, cursul real
se utilizează pentru analiza evoluţiei comerţului exterior. Cursul
7
real se fundamentează pe teoria parităţii puterii de cumpărare în
varianta absolută (CR=p/px, unde p=indicele preţurilor în ţară;
px=indicele preţurilor în străinătate), sau în varianta relativă
(luând în considerare modificările care intervin în nivelurile
relative ale preţurilor şi ale cursurilor de schimb).
Determinarea puterii de cumpărare internă şi externă se
confruntă cu o serie de dificultăţi referitoare la corectitudinea
indicelui, preţului, perioada aleasă, coş etc.
Întrebări de verificare :
1. Cum poate fi definită moneda ?

2. Cum se împarte din punct de vedere monetar evoluţia istorică
a producţiei şi schimbului de mărfuri ?
3. Care a fost evoluţia banilor de-a lungul timpului ?
4.Care sunt principalele categorii de bani ce caracterizează
practica monetară actuală în majoritatea ţărilor lumii ?
5. Care sunt principalele funcţii ale banilor ?
6. Ce reprezintă puterea de cumpărare a banilor ?
Întrebări grilă :
1. Banii în sens larg cuprind:

a) numerarul
b) depozitele la vedere
c) ansamblul mijloacelor de plată general acceptate în schimbul
de bunuri şi servicii sau în reglarea unei datorii.
R: a, b, c.
2. Funcţiile banilor sunt:

a) mijloc de schimb
b) mijloc de măsură a valorii
c) rezervă de valoare
d) unitate de cont
e) calcul economic.
R: a, b, c.
3. Funcţia de mijloc de schimb a banilor presupune:
8
a) separarea în timp a cumpărării de vânzare
b) schimbul direct de bunuri fără utilizarea banilor
c) un mare consum de timp în comparaţie cu trocul
d) face posibilă realizarea tranzacţiei fără dubla coincidenţă a
nevoilor specifice trocului.
R: a, d.
4. Banii pot fi definiti :

a) într-o maniera directă, relevând conţinutul acestora
b) într-o manieră indirectă, evidenţiind funcţiile lor
c) atât în manieră directă, cât şi în manieră indirectă.
R : a, b, c.
Bibliografie selectivă:
Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminiţa Mazuru “Finanţe-Monedă”, Editura
Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “Banii şi creditul în economiile
contemporane”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994;
Silviu Cerna “Monedă şi teorie monetară”, Editura
Mirton, Timişoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateş, Luminiţa Mazuru “Finanţe-
Monedă”, Editura Mirton, Timişoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă şi credit”, Editura
Cerna Silviu „Monedă şi credit, curs universitar”,
Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara, 1991.
9
TEMA 2
SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL
Obiectivele temei: cunoaşterea modului de evoluţie, în

timp, în diverse ţări, dar şi pe plan internaţional a formelor de
organizare monetară, a mecanismelor de funcţionare a acestora
şi a semnificaţiei evoluţiilor generale în plan monetar;
înţelegerea unor concepte specifice (sistem monetar, etalon
monetar, etc); cunoaşterea modului de organizare a circulaţiei
monetare la nivel naţional în prezent
Termeni cheie: sistem bănesc sau monetar, elemente ale

sistemului bănesc, sistem monetar internaţional, succesiunea
sistemelor monetare, Uniunea Economică şi Monetară
Europeană, EURO, precursorii leului, sistem monetar naţional
Aspecte teoretice:
Conceptul de sistem monetar şi succesiunea sistemelor
monetare
Prin sistem bănesc (monetar) se înţelege ansamblul
normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează,
respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat. Prin
sistemul bănesc (monetar ) sunt reglementate aspectele esenţiale
ale utilizării banilor, cunoscute sub denumirea de “elemente ale
sistemului bănesc” (monetar). Acestea sunt:
a) denumirea unităţii monetare naţionale, definirea acesteia şi
stabilirea substanţei din care este confecţionată;
b) precizarea instrumentelor efective de circulaţie şi de plată şi
reglementarea emisiunii acestora;
c) organizarea plăţilor fără numerar;
d) organizarea şi funcţionarea apratului instituţional care
supraveghează şi sprijină aplicarea reglementărilor monetare;
e) reglementarea plăţilor cu străinătatea.
10
În funcţie de modul concret în care au fost reglementate
aceste elemente, în cursul timpului s-au succedat mai multe
sisteme băneşti (monetare):
- sistemul comercial sau cu etaloane paralele
- sistemul bimetalist aur-argint
- sistemul etalon aur-monede
- sistemul etalon aur-devize
- sistemul etalon aur-lingouri etc.
Acestea s-au deosebit între ele prin principiile
organizatorice şi funcţionale pe care s-au bazat. Aceste sisteme
băneşti au fost până la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial
creaţii eminamente naţionale. După război, au fost întreprinşi însă
paşi importanţi în direcţia creerii unui Sistem Monetar
Internaţional, bazat pe o monedă unică, emisă de un organism
internaţional şi cu circulaţie în întreaga lume.
Sistemul comercial (cu etaloane paralele) a existat din
antichitate şi până la începutul secolului al XIX-lea. Principalele
trăsături ale acestui regim monetar au fost:
- pluralitatea autorităţilor care băteau monedă;
- existenţa unor monede de calcul diferite de monedele
de piaţă;
- variabilitatea raportului de schimb între etaloanele
monetare;
- absenţa unei definiţii stabile a monedei de calcul.
Sistemul bimetalist (aur-argint)- spre deosebire de
sistemul comercial, care a apărut în mod spontan, sistemul
bimetalist a rezultat dintr-o acţiune conştientă, menită să
instaureze “raţiunea” în sfera monetară. Odata creat, acest sistem
trebuia, în principiu să funcţioneze automat, fără intervenţia
puterii publice.
Trăsăturile propii ale acestui sistem au fost:
- circulaţia legală paralelă a pieselor din aur şi din
argint;
- stabilirea unui raport legal de valoare între aur şi
argint;
- transformarea monedei de calcul în monedă “efectivă”.
Bimetalismul a fost introdus în Franţa în 1803, iar după
exemplul acesteia în Italia, Elveţia, Belgia, Grecia, Spania,
11
S.U.A., România (în 1867). În practică, bimetalismul s-a
confruntat şi el cu numeroase dificultăţi şi ca urmare acest sistem
a fost complet abandonat.
Sistemul monometalist aur-monede (Gold Standard)-
principalele caracteristici ale sistemului monometalist adoptat de
majoritatea ţărilor lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea, numit
“etalon aur-monede”, au fost:
- baterea liberă a monezilor din aur şi circulaţia lor
efectivă în interiorul ţării;
- circulaţia, paralel cu monezile din aur, a monezilor
divizionare şi a bancnotelor convertibile nelimitat în
aur;
- circulaţia liberă a aurului dintr-o ţară în alta.
Aurul era concomitent o monedă naţională şi o monedă
internaţională, un instrument privilegiat de tezaurizare, precum şi
etalonul de măsură a valorii celorlalte mărfuri. Rolul monetar al
aurului era aşadar la apogeu. Triumful acestui sistem a fost însă
de scurtă durată, căci odată cu izbucnirea primului război mondial
(1914), unele din principiile sale esenţiale au încetat să mai fie
aplicate.
Sistemul etalon aur-devize (Gold Exchange Standard).
După încheierea păcii, guvernele au preconizat stabilirea
monedelor naţionale, în general prin restabilirea legăturii dintre
bancnote şi aur. S-a ajuns la încetarea creşterii inflaţioniste a
preţurilor, la sporirea exporturilor şi reducerea importurilor, la
diminuarea ieşirilor de capital şi la echilibrarea balanţelor de plăţi.
Pentru restabilirea legăturii dintre bancnote şi aur a fost imaginat
sistemul monetar cunoscut sub denumirea de “etalon aur-devize”,
ale cărui caracteristici principale au fost:
- definirea monedei naţionale prin raportare la o
cantitate convenţională de aur sau la o altă monedă
(mai puternică), definită ea însăşi în aur;
- retragerea aurului din circulaţia bănească internă, care
rămâne să fie deservită exclusiv de bancnote, monede
divizionare şi bani de cont;
- convertibilitatea bancnotelor, la alegerea băncii
emitente, în aur sau valute-aur respectiv în devize-aur,
12
adică în mijloace de plată ale altor ţări în care moneda
naţională era convertibilă în aur la un curs oficial fix;
- constituirea rezervei de mijloace de plată
internaţionale în aur, valute şi devize de rezervă
(forte) şi în alte active;
- transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a
capitalurilor băneşti dintr-o ţară în alta.
Sistemul etalon aur-devize, s-a caracterizat în esenţă prin
excluderea aurului din circulaţia bănească internă şi prin existenţa
unei legături indirecte între bancnote şi aur: deţinătorii de
bancnote nu mai puteau cere aur băncii emitente, însă puteau
obţine de la aceasta sau de pe piaţă valute şi devize convertibile
în aur.
Aplicarea sistemului s-a confruntat în practică cu o serie
de dificultăţi, provocate în principal de faptul că a permis
multiplicarea abuzivă a creditului şi a masei băneşti şi a perturbat
totodată funcţionarea unor mecanisme autoreglatoare.
Sistemul etalon aur-lingouri (Gold Bullion Standard).
Spre sfârşitul anilor ’20 unele ţări au reuşit să restabilească
convertibilitatea în aur a bancnotelor, însă nu în monezi din aur,
ci în lingouri din aur, ceea ce înseamnă că sistemul etalon aur-
devize a fost înlocuit printr-un nou sistem, cunoscut sub
denumirea de “etalon aur-lingouri”. Introdus în preajma izbucnirii
marii crize economice din anii ’29 - ’33, acest sistem nu a putut fi
însă menţinut mult timp şi, în a doua parte a deceniului al IV-lea,
a fost în general abandonat.
Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods - A
fost creat prin Conferinţa Monetară Internaţională din 1944 de la
Bretton Woods (S.U.A.), la care au participat reprezentanţii
principalelor state din coaliţia antihitleristă. Acest sistem a
funcţionat relativ corespunzător până la începutul anilor ’70.
Acordurile semnate la 20 iulie 1944 la Bretton Woods au creat
două instituţii noi şi anume:
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.), cu sediul la Washington, având
ca scop facilitarea reconstrucţiei, dezvoltării şi
restructurării economiei ţărilor membre.
13
- Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), organizat pe
baze mondialiste, care a influenţat şi influenţează
hotărâtor înteraga funcţionare a SMI, impunând
statelor membre anumite reguli de conduită în
domeniul monetar şi mobilizând de la acestea resurse
cu ajutorul cărora îşi îndeplineşte principala sarcină
care îi revine, şi anume acordarea de împrumuturi
statelor membre cu balanţe de plăţi temporar
deficitare.
Aderarea unui stat la FMI, presupune respectarea
anumitor reguli de conduită monetară, reguli care constituie de
fapt, principiile SMI. Potrivit acordurilor de la Bretton Woods,
aceste principii au fost urmatoarele:
a) universalitatea sistemului – în sensul că este deschis oricărui
stat care recunoaşte prevederile statutului FMI şi, implicit,
principiile SMI;
b) fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor valutare;
c) convertibilitatea reciprocă a monedelor statelor participante;
d) realizarea unui volum de rezerve şi de lichidităţi
internaţionale adecvat nevoilor de echilibrare a balanţelor de
plăţi.
Principalele momente de criză ale sistemului de la Bretton
Woods au fost:
- instituirea cursului flotant al mărcii vest-germane la
10 mai 1971, ceea ce era în flagrantă contradicţie cu
principiile convenite la Bretton Woods;
- desfiinţarea convertibilităţii în aur a dolarului
american, chiar şi pentru băncile centrale ale altor
state, ceea ce a echivalat practic cu lichidarea SMI
creat în 1944.
Dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale şi
extinderea cooperarii între state au determinat reconsiderarea
locului mecanismelor financiare şi valutare în deciziile
macroeconomice.
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţionala
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, create pe baza acordurilor
Conferinţei de la Bretton Woods, funcţionează pe baza unor
statute proprii care cuprind norme şi principii privind promovarea
14
stabilităţii cursurilor de schimb, sprijinirea statelor în echilibrarea
balanţelor de plăţi, în reconstrucţia şi dezvoltarea economică şi în
cooperarea valutară şi financiară.
Modificarea statutului Fondului Monetar Internaţional din
anul 1978 a legiferat transformarile profunde ale mecanismelor
sistemului de la Bretton Woods.
Sistemul de la Bretton Woods după reformele realizate
În condiţiile reformei graduale a sistemului valutar de la
Bretton Woods, realizată în perioada 1969-1978, reflectată prin
modificarea statutului Fondului Monetar Internaţional, s-au
conturat anumite trăsături :
 libertatea ţărilor membre ale FMI în opţiunea
pentru un anumit regim de schimb al monedei în
funcţie de nivelul de dezvoltare economică,
stabilitatea monetară, gradul de deschidere al
economiei naţionale, valoarea schimburilor
comerciale cu strainatatea ;
 adâncirea cooperării ţărilor membre ale FMI în
aplicarea regulilor privind regimul de schimb al
monedei;
 intensificarea supravegherii ţărilor membre ale
FMI în promovarea politicilor de schimb pentru a
identifica factorii care exercita influentă;
 sporirea rolului Drepturilor Speciale de Tragere în
calitate de moneda de cont şi de rezervă a
sistemului valutar ;
 amplificarea sprijinului acordat tuturor ţărilor
membre ale FMI în reducerea şi eliminarea
dezechilibrelor din balanţele de plăţi prin
mecanisme specifice de finanţare ;
 racordarea mecanismelor şi regulilor de
funcţionare ale sisitemului de la Bretton Woods la
problemele lumii contemporane : globalizare,
săracie, populaţie, mediu.
Uniunea Economică şi Monetară Europeană
Tratatul privind Uniunea Europeană a stabilit
cadrul necesar cooperării şi dezvoltării economice în
vederea realizării urmatoarelor obiective:
15
 promovarea unui progres economic şi social
echilibrat şi durabil şi a unui nivel înalt al ocupării
forţei de muncă prin creearea unui spaţiu fără
frontiere, prin întărirea coeziunii economice şi
sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi
monetare şi a unei monede unice ;
 afirmarea identitătii sale pe scena internaţională,
mai ales prin implementarea unei politici externe
şi de securitate comune, inclusiv prin definirea
progresivă a unei politici de apărare comune ;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor
cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei
cetăţenii a Uniunii ;
 menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca zonă a
libertăţii, securităţii şi justiţiei în cadrul căreia
libertatea de mişcare a persoanelor să fie asigurată
împreună cu alte măsuri adecvate în domeniile
controlului graniţelor externe, azilului, emigrării,
precum şi în vederea prevenirii criminalităţii şi a
luptei împotriva acestui fenomen.
Un moment deosebit în evoluţia integrării monetare
europene îl reprezintă “Raportul Werner” (1970), care prevedea
realizarea unei uniuni economice în care bunurile, serviciile şi
capitalurile să circule liber, precum şi o uniune monetară care să
asigure stabilitatea monetară, coordonarea politicilor economice
şi amplificarea cooperarii băncilor centrale.
Pe baza unei rezoluţii a Consiliului Guvernatorilor din
martie 1972 s-au instituit marje de fluctuaţie între monedele
ţărilor Comunitaţii Economice Europene, cunoscute sub
denumirea de “şarpele monetar”. Băncile centrale din ţările
membre se angajau să intervină pentru a susţine încadrarea
evoluţiei cursurilor monedelor în marjele de fluctuaţie. Decizia de
instituire a unor marje de fluctuaţie între monedele CCE urmărea
limitarea fluctuaţiei devizelor europene faţa de dolarul SUA.
Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM) care
a început să se utilizeze din iunie 1973, a reprezentat un
instrument la dispoziţia băncilor centrale ale ţărilor CEE pentru a
susţine flotarea concentrată a monedelor ţărilor respective,
16
respectiv să faciliteze operaţiunile de susţinere între băncile
centrale.
Consiliul European a adoptat în 1978 o rezoluţie care viza
crearea unui “Sistem Monetar European” ce reprezintă un
ansamblu de reguli cu privire la asigurarea stabilităţii cursurilor
între monedele ţărilor membre ale CEE, susţinerea lor pe pieţele
valutare, crearea unor mecanisme de intervenţie şi de cooperare
monetară.
Sistemul Monetar European, care a început să funcţioneze
la 13 aprilie 1979, era aşezat pe baza următoarelor fundamente :
 promovarea unor cursuri de schimb fluctuante între
monedele ţărilor membre, cu o marjă de fluctuaţie faţă de
cursul pivot în raport cu ECU de +/- 2,5% ;
 fiecare bancă centrală a ţărilor participante la sistem se
angajase să menţină rata de schimb în banda de fluctuaţie
de +/- 2,5% faţă de cursul pivot ;
 raportarea monedelor ţărilor participante la sistem la
moneda ECU (compozită) pentru a exprima cursul pivot ;
 ECU reprezenta o unitate monetară de cont, de rezervă şi
un mijloc de plată între băncile centrale, a cărei emisiune
era garantată cu o parte din rezervele de aur şi devize ale
ţărilor CEE participante la sistem ;
 asigurarea unui cadru de cooperare monetară între ţările
CEE participante la sistem, prin intermediul Fondului
European de Cooperare Monetară care administra o parte
din rezervele de aur şi devize ale ţărilor respective ;
 crearea unui mecanism de creditare pe termen scurt
pentru susţinerea intervenţiei băncilor centrale ale ţărilor
membre ale sistemului pe pieţele valutare în vederea
susţinerii cursului de schimb ;
 stabilirea unui nivel al cursului de schimb (indicator de
divergenţă) care semnala apropierea de limitele de
fluctuaţie a monedei faţa de ECU.
Evoluţia Sistemului Monetar European a scos în evidenţă
unele disfuncţionalităţi cum sunt : modificări ale cursurilor
monedelor ţărilor membre peste limitele variaţiei, politici
monetare autonome menite să ajusteze influenţele unor fenomene
economice şi financiare.
17
Tratatul privind Uniunea Europeană a prevăzut realizarea
obiectivelor menţionate în următoarele etape:
Prima etapă de la 1 iulie 1990- decembrie 1993 a cuprins
aplicarea unor măsuri şi reforme preliminare pe următoarele
planuri :
 liberalizarea mişcărilor de capital între statele
membre ;
 pregătirea convergenţei economiilor naţionale prin
măsuri corespunzatoare ;
 lărgirea pieţei unice europene ;
 cooperarea inter-europeană în domeniul economic,
monetar şi fiscal.
Etapa a doua: de la 2 ianuarie 1994- decembrie 1998 a
reprezentat faza pregatitoare monedei EURO, care a cuprins :
 înfiintarea Institutului Monetar European pentru a
pregati activitatea Băncii Centrale Europene ;
 asigurarea independenţei progresive a băncilor
centrale naţionale ;
 urmărirea convergenţei pe plan economic (inflaţie,
dobânzi, deficitul şi datoria publica) ;
 eliminarea barierelor din circulaţia marfurilor.
Etapa a treia de introducere a monedei EURO- a început
la 1 ianuarie 1999 şi s-a finalizat în 2002- a inclus:
 intrarea în funcţiune a Băncii Centrale Europene;
 introducerea monedei Uniunii Europene- EURO,
în calitate de monedă de cont şi de rezervă;
 fixarea irevocabilă a parităţilor între devizele
participante la EURO.
Principalele obiective ale Uniunii Economice şi Monetare
sunt de natură să pună în evidenţă efectele ce se manifestă ca
expresie a integrării monetare:
 formarea unei pieţe unice, ca urmare a înlăturării
incertitudinilor şi costurilor rezultate din
schimburi de monedă şi asigurarea
comparabilităţii preţurilor şi costurilor ;
 adâncirea gradului de integrare pe plan economic
şi financiar ;
18
 amplificarea competitivităţii spaţiului european,
susţinerea cresterii economice şi a ocupării forţei
de muncă.
Uniunea Economică şi Monetară, în calitate de formă
superioară de integrare pe plan monetar, se individualizează prin
cei trei piloni pe care se bazează : moneda unică, banca centrală şi
politica monetară unică.
EURO- pilonul Uniunii Monetare Europene
EURO, în calitate de moneda a ţărilor participante la
Uniunea Economică şi Monetară Europeană îndeplineşte
urmatoarele funcţii:
 Funcţia de etalon monetar – prin care se asigură
măsurarea valorii tuturor bunurilor şi serviciilor
din relaţiile economice internationale;
 Funcţia de mijloc de plată în relaţiile comerciale
dintre ţările Uniunii Europene precum şi în
schimburile internaţionale ;
 Funcţia de mijloc de rezerva.
Moneda unică EURO este concepută să stimuleze
realizarea pieţei unice europene ; să impulsioneze dezvoltarea
schimburilor economice internaţionale în cadrul Uniunii
Europene şi în raporturile cu celelalte ţări ; EURO în calitate de
monedă unică pentru spaţiul european este chemată să stimuleze
cadrul concurenţial între ţările Uniunii Europene ; EURO
favorizează aplicarea unor inovatii în domeniul financiar şi
ameliorarea serviciilor întreprinderilor; EURO stimulează
creşterea economică în cadrul Uniunii Europene. Moneda unică
susţine afirmarea şi întărirea poziţiei Uniunii Economice şi
Monetare Europene de pol economic în cadrul economiei
mondiale.
Banca Centrală Europeană- al doilea pilon al Uniunii
Economice şi Monetare Europene
Creată la 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană are
drept obiectiv principal „menţinerea stabilităţii preţurilor”.
Sistemul European al Băncilor Centrale, format din
Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale naţionale ale
statelor din zona Euro, are drept misiuni fundamentale:
19
 Definirea şi implementarea politicii monetare
unice în zona EURO;
 Desfăşurarea operaţiilor de schimb valutar;
 Păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale
ale statelor membre;
 Asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi;
 Autorizarea şi urmarirea emisiunii monetare în
zona EURO;
 Promovarea controlului prudenţial de catre
instituţiile de credit din ţările membre.
Responsabilităţile între Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale se repartizează pe baza indivizibilităţii
deciziei de politică monetară şi a complementarităţii..
Decizia de politică monetară este indivizibilă pentru a fi
coerentă şi continuă. Elaborarea şi aplicarea politicii monetare se
realizează de către Consiliul Guvernatorilor şi Directorat la care
participă guvernatorii băncilor centrale.
Conform principiului complementarităţii, Banca Centrală
Europeană nu intervine în domenii care nu sunt de competenţa sa.
În afara deciziilor de politică monetară care revin Băncii Centrale
Europene, băncile centrale naţionale au competenţe asupra unor
activităţi, în măsura în care acestea nu interferează cu obiectivele
şi misiunile Sistemului European al Băncilor Centrale.
Din punct de vedere al politicii monetare, Banca Centrală
Europeană urmăreşte oferta de monedă EURO, evoluţia inflaţiei
ţărilor din zona Euro şi influenţele unor factori asupra preţurilor.
Instrumentele de politică monetară ale Eurosistemului
sunt reprezentate de: operaţiuni de open market, facilităţile de
împrumut, facilităţile de depozite şi rezervele minime obligatorii.
Sistemul monetar naţional
Privit în sens larg, sistemul banesc naţional cuprinde şi
reglementările cu privire la încasările şi plăţile cu străinătatea,
stabilirea cursurilor valutare ale leului, constituirea şi utilizarea
rezervei de mijloace de plată internaţionale a statului român etc,
deci şi regimul valutar instituit în ţara noastră.
Principalele elemente ale sistemului bănesc actual al
leului pot fi prezentate astfel:
20
1) Moneda naţională a României se numeşte “leu”, având ca
diviziune banul. Moneda naţionala este întruchipată de două
categorii de instrumente monetare: banii efectivi (numerar) şi
banii de cont (scripturali), iar ca urmare masa bănească este
reprezentată de totalitatea acestor două forme de bani
existente în economie.
2) Banii efectivi (numerarul) există sub forma bancnotelor şi
monedelor metalice; ei sunt emişi de B.N.R. care deţine
monopolul în acest sens.
3) Banii de cont (scripturali) constau în disponibilităţile
existente în conturi deschise la bănci de clienţii acestora. Ei
sunt creaţi de toate băncile comerciale şi anume prin
acordarea de credite unităţilor economice deservite. Odată
creaţi, ei pot fi utilizaţi de unitaţile economice care îi deţin
prin decizii proprii, însă cu respectarea unor principii de
efectuare a plăţilor fără numerar comune pe economie şi cu
ajutorul unor modalităţi şi instrumente de decontare create şi
puse la dispoziţiede bănci în mod reglementat.
4) Din sistemul bănesc naţional în sens larg face parte şi regimul
valutar al statului român.
5) În ceea ce priveste aurul (şi alte metale preţioase), acesta este
monopol de stat; singurul organism care poate defini,
cumpăra şi vinde aur în ţară şi în străinatate este B.N.R.
Aceasta poate autoriza alte persoane juridice să deţina şi să
folosească aur sau să se angajeze în tranzacţii cu acesta.
Persoanele fizice pot deţine aur sub formă de bijuterii sau
obiecte cultural-artistice.
Suprastructura financiar-monetară a economiei naţionale
cuprinde Banca Naţională a României,care este banca centrală a
statului şi băncile comerciale.
BNR stabileşte şi coordonează politica monetară şi de
credit a statului, având drept obiectiv menţinerea stabilităţii
monedei naţionale. Principalele atribuţiuni ale acestei bănci sunt:
- emite bancnote şi monede metalice, în vederea satisfacerii
nevoilor de numerar ale ţării şi administreaza direct rezerva
de bancnote şi monede;
- în cadrul politicii monetare, stabileşte taxa oficială a
scontului, condiţiile de efectuare a operaţiilor de scont,
21
precum şi regimul rezervelor obligatorii pe care societăţile
bancare sunt obligate să le menţină în conturile special
deschise în evidenţele BNR;
- răspunde în exclusivitate pentru autorizarea şi supravegherea
tuturor entităţilor care operează ca societăţi bancare în
România;
- ţine în evidenţele sale contul curent al Trezoreriei statului şi
acţionează direct sau prin alte bănci în ce priveşte emisiunea
obligaţiunilor şi altor înscrisuri de stat, vânzarea şi
răscumpărarea acestora, precum şi plata dobânzilor şi altor
speze aferente. Totodată poate acorda împrumuturi bugetului
administraţiei centrale de stat pentru acoperirea decalajului
temporar dintre venituri şi cheltuieli;
- stabileşte şi conduce politica valutară a statului, cooperând cu
celelalte organisme de stat abilitate în acest domeniu. În acest
cadru, BNR răspunde de emiterea reglementărilor cu privire
la operaţiunile cu aur şi valută, de elaborarea balanţei de plăţi
externe şi a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, de
păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale
statului, de stabilirea şi publicarea cursurilor de schimb. În
fine, autorizează persoanele juridice care pot efectua
tranzacţii valutare, reglementând şi supraveghind activitatea
acestora;
- participă, în numele statului, la tratative şi negocieri externe
în probleme monetare şi de credit, având competenţa
încheierii de împrumuturi pe termen scurt cu băncile centrale,
băncile comerciale şi instituţiile monetare internaţionale;
- cu împuternicirea Parlamentului, poate participa la activitatea
organizaţiilor internaţionale cu caracter financiar, bancar şi
monetar şi poate deveni membră a acestora.
Băncile comerciale desfăşoară activităţi specifice în
domeniile creditului bancar, plăţilor efectuate de agenţii
economici, economisirii, valutar, având în principal următoarele
atribuţii:
- deschid conturi persoanelor juridice şi fizice interesate şi
efectuează operaţiuni de depozite la vedere şi la termen, în
cont, cu numerar şi cu titluri, atrăgând resursele băneşti ale
clienţilor în vederea păstrării şi fructificării lor;
22
- acordă credite bancare pentru activităţile curente de
exploatare, pentru investiţii şi alte necesităţi, solicitând
garanţii materiale şi personale, precum şi dobânzi variabile;
- efectuează operaţiuni valutare şi cu metale preţioase, cu
obiecte confecţionate din acestea şi cu alte valori cu grad
mare de lichiditate;
- pot realiza operaţiuni de plasament, subscriere, gestionare,
păstrare şi de comerţ cu titluri de valoare.
Întrebări de verificare:
1. Cum se defineşte un sistem bănesc sau monetar?

2. Care sunt elementele unui sistem monetar?
3. Care au fost sistemele monetare ce s-au succedat de-a lungul
timpului?
4. Care este sistemul monetar la care se aliniază România la ora
actuală?
5. Cum se defineşte sistemul monetar naţional actual al
României?
Întrebări grilă:
1. În urma acordurilor de la Bretton Woods din iulie 1944:

a) s-au instituit cursurile valutare flotante
b) dolarul american era singura monedă convertibilă în aur
c) ţările membre ale FMI aveau obligaţia să asigure menţinerea
echilibrului balanţelor de plăţi externe
d) s-a instituit etalonul devize
R: b, c
2. Legea monetară din 1867 va conduce la instituirea în România

a) bimetalismului
b) monometalismului în argint
c) monometalismului în aur
d) etalonului aur-devize.
R: a, d
23
3. Sistemul monetar instituit în urma legii de la 1867 se identifică
cu cel:
a) englez
b) belgian
c) german
d) francez
R: c
4. Suprastructura financiar-monetară a economiei naţionale

cuprinde
a) Banca Naţională a României,care este banca centrală a statului
şi băncile comerciale
b) numai BNR
c) numai băncile comerciale
R:a
Bibliografie selectivă:

Gheorghe M Voinea “Relaţii valutar- financiare
internaţionale”, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi,
2007;
George Soros “Despre globalizare”, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
24
TEMA 3
ISTORIA SISTEMULUI BANCAR

Obiectivele temei: cunoaşterea evoluţiei sistemului
bancar, de la începutul “negoţului cu bani” şi pâna la ceea ce
înseamnă astăzi noţiunea de banca; cunoaşterea evoluţiei
sistemului bancar românesc.
Termeni cheie: negoţ cu bani, comercianţi de bani,

plăcile de piatră de la Deusara, reforma bancară în România
Aspecte teoretice:
Originile sistemului bancar
Istoria sistemului bancar î-şi găseşte originile în trecutul
îndepărtat. Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regasesc
în Orientul Apropiat(Babilon) şi Egiptul Antic. Detalii referitoare
la depozite, împrumuturi, dobânda percepută şi rambursarea
creditelor se găsesc deja în Codul lui Hammurabi, descoperit la
Susa, în anul 1901. Hammurabi a fost suveran al regatului
babilonean (secolul XVIII î.e.n.).
Perioada greacă şi romană: în sec. VI î.e.n., oraşele-stat
şi templele din Grecia antică au început să emită monede proprii.
Fiecare oraş-stat îşi avea monedă proprie aparând necesitatea
schimbării unei monede cu alta, acestea putând fi socotite primele
schimburi valutare. În aceeaşi perioadă, preoţii ofereau
împrumuturi ţăranilor, iar unele persoane specializate în “negoţul
cu bani” ofereau aceleaşi servicii altor categorii sociale.
Evul mediu : mănăstirile ca şi templele din Egiptul sau
Grecia antică, au continuat să joace un rol important în efectuarea
unor activităţi specifice bancare. La sfârşitul sec. al XI-lea,
activităţile în acest domeniu s-au restrâns datorită cruciadelor şi
pătrunderii în spaţiul european a popoarelor migratoare. Primele
institutii de tip bancar efectuau preponderent operaţiuni de
transfer (ceea ce azi se cunoaşte sub denumirea de “casă de
compensare”) astfel încât sistemul de plăţi să devină mai eficient.
25
Secolele XVIII-XIX : activitatea bancară se dezvolta în
toate formaţiunile statale din Europa. Banca din
Amsterdam(1609) şi Banca Angliei(1694) au devenit modelul pe
care s-au bazat structurile bancare create ulterior. Până în secolul
al XIX-lea, sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii
specifice:
- băncile de emisiune, care deţineau monopolul emiterii de
bancnote naţionale;
- băncile comerciale, care activau ca instituţii de intermediere
financiară;
- institutii financiare specifice, ca de exemplu, casele de
economii şi cooperativele de credit.
Momente din istoria sistemului bancar românesc
Deşi în 1989 existau numai patru bănci în România
(BNR; BRCE; Banca de Investiţii şi BA), la care se adăuga CEC-
ul, sistemul bancar român datează totuşi de mult timp. Primele
dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul
României au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 şi reprezintă
55 de plăci de piatră găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste
mine datau din perioada Daciei Traiane. Dintre cele 25 de plăci
păstrate până în prezent, a treisprăzecea conţine detalii referitoare
la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Contractul
era datat 28 martie 176 e.n. şi fusese semnat la Deusara. Clauzele
principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în
numerar şi percepeau dobânzi.
Sistemul bancar românesc în perioada modernă : deşi au
existat şi anterior preocupări în acest sens, abia în 1856 a fost
creată Banca Naţională a Moldovei, cu sediul la Iaşi, care a fost
astfel prima instituţie bancară ce-şi desfăşura activitatea pe
teritoriul României. Cea mai importantă bancă înfiinţată în
această perioadă a fost Banca Naţională, care din punct de vedere
organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Naţionale a
Belgiei (aceasta, la rândul ei folosise Banca Angliei). Acesta a
fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou şi modern.
Înfiinţarea BNR a creat premisele pentru apariţia şi a altor bănci
şi pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.
Declinul sistemului bancar în perioada economiei
centralizate: la 28 decembrie 1946, BNR a fost etatizată devenind
26
Banca Republicii Populare România – bancă de stat. Odată cu
introducerea metodelor de conducere centralizată în economie, s-
a redus numărul băncilor. Începând cu 15 noiembrie 1948, toate
operaţiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singur
instituţii – Banca de Stat (fosta BNR), care funcţiona că centru de
încasări şi de control al numerarului.
Renaşterea sistemului bancar odată cu trecerea României
la economia de piaţă : reforma sistemului bancar a început în
1990-1991, prin elaborarea şi adoptarea unei noi legislaţii
bancare privind organizarea şi funcţionarea Băncii Centrale şi a
băncilor comerciale. Sistemul bancar din România este structurat
pe două nivele, respectiv o bancă centrală şi instituţiile financiare,
cărora, prin lege, li s-a acordat statutul de bănci. BNR este banca
centrală a ţării, instituţia de emisiune a statului român. Aceasta
coordonează şi stabileşte reglementările în domeniile: monetar,
de credit, valutar şi de plăţi, asigurând totodată, supravegherea
celorlalte instituţii bancare. În România, băncile comerciale
funcţionează conform legii privind societăţile comerciale, legii
privind activitate bancară şi pe baza autorizaţiei acordate de
BNR.
România şi-a îmbunătăţit practica bancară cu noi tehnici şi
instrumente, obiectivul principal al tuturor acestor îmbunătăţiri
fiind acela de a constitui o reţea de bănci comerciale, eficiente şi
viabile, care să ofere o gamă largă de servicii bancare necesare
susţinerii creşterii economice într-o economie de piaţă.
Intrebări de verifiicare :
1. Care au fost părerile exprimate cu privire la originea

băncilor ?
2. Unde se găsesc dovezile primelor acivităţi bancare ?
3. Care au fost principalele momente din istoria sistemului
bancar românesc ?
1. Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regasesc în :

a) Orientul Apropiat(Babilon) şi Egiptul Antic
27
b) Grecia Antică
c) Egipt
R:a
2. În perioada comunistă intervenţiile directe ale statului în sfera

eonomică, monetară şi bancară au constat în :
a) fixarea prin plan a preţurilor
b) subordonarea activităţii sectorului bancar faţă de planul
centralizat
c) instituirea mecanismului convertibilităţii monedei naţionale
d) eliminarea bursei de valori
R : a, b, d.
3. În România, băncile comerciale funcţionează conform :

a) legii privind societăţile comerciale, legii privind activitatea
bancară şi pe baza autorizaţiei acordate de BNR
b) legii privind societăţile comerciale
c) legii privind activitatea bancară
d) autorizaţiei acordate de BNR
R:a
Bibliografie:

28
TEMA 4
BANCA CENTRALĂ (DE EMISIUNE)
Obiectivele temei : înţelegerea conceptului de bancă de

emisiune ; perceperea funcţiilor băncilor de emisiune şi a
principalelor operaţiuni pe care le desfăşoară ; formarea unei
viziuni asupra funcţiilor şi operaţiunilor desfăşurate de BNR- ca
bancă centrală.
Termeni cheie : Bancă Centrală, Banca Naţională a

României, obiectivele BNR, funcţii ale băncii centrale,
operaţiunile băncii centrale
Aspecte teoretice:
Banca centrală are un rol major în cadrul sistemului
monetar, în particular, în cadrul sistemului bancar. Obiectivul
fundamental al acesteia este asigurarea stabilităţii monedei
naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor.
Banca de emisiune, ca bancă centrală este amplu
implicată în emisiunea monetară, în procesul de creditare şi de
influenţare a economiei prin monedă şi credit, în operaţunile cu
valute, în cele bursiere şi în alte operaţiuni importante din punct
de vedere monetar şi al creditului.
Intr-o economie de piaţă, băncile de emisiune îndeplinesc
următoarele funcţii :
 emisiunea de monedă necesară circulaţiei ;
 creditarea băncilor comerciale şi a altor bănci,
manifestându-se ca bancă a băncilor;
 gestionarea execuţiei de casă a bugetului de stat ca
bănci ale guvernelor;
 păstrarea rezervelor de aur şi de valută ale ţării şi
influenţarea formării cursului de schimb ale
monedei naţionale.
Băncile de emisiune pun în circulaţie cantitatea de
monedă necesară. Etapa hotărâtoare în dezvoltarea băncilor de
29
emisiune a fost reglementarea de către stat a sistemului de
emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin
atribuirea acestui privelegiu unei singure bănci.
Băncile de emisiune acordă credite băncilor comerciale
şi altor bănci, manifesându-se ca bănci ale băncilor. În procesul
scontării şi al rescontării se creează o legătură între creditul
comercial, creditul bancar şi emisiunea monetară. Relaţiile de
credit ale băncii de emisiune cu celelalte bănci se manifestă şi pe
linia creditului public în cadrul operaţiunilor pe piaţa liberă,
cunoscute sub numele de „open market”. Banca de emisiune
apare în raporturile sale cu celelalte bănci în calitate de „for
monetar”, care adoptă măsuri obligatorii, de genul nivelului
minim al rezervelor pe care celelalte bănci trebuie să le deţină la
banca centrală sau al unor coeficienţi de lichiditate, nivelul
fondurilor proprii, coeficienţi de dispersie a riscului etc.
Băncile de emisiune gestionează de regulă execuţia de
casă a bugetului de stat şi sunt bănci ale guvernului. Prin
unităţile de trezorerie sunt „casierul” statului, în conturile lor la
nivel central reflectându-se execuţia bugetului de stat; totodată
statul este pentru banca de emisiune unul dintre principalii
beneficiari de credite. Titlurile de credit emise de către stat în
postura sa de debitor (bonuri de tezaur, obligaţiuni, titluri de
rentă) ocupă un loc important printre activele băncilor de
emisiune.
Băncile de emisiune păstrează rezervele de aur şi valută
ale ţării şi influenţează formarea cursului de schimb al monedei
naţionale. Banca de emisiune, ca centru valutar al ţării,
dobândeşte atribuţiunipe linia aplicării politicii valutatre a statului
sub forma unor restricţii valutare (a contingentării importurilor şi
controlului plăţilor în devize, a preluării unei părţi din încasările
valutare din exporturi) sau aplicării unor stimulente la export de
genul primelor la eport, al subvenţionării exporturilor etc. Pe de
altă parte banca de emisiune este depozitara aurului monetar şi a
rezervelor valutare ale statului, baza de susţinere a stabilităţii
monetare la intern, ca şi a cursului de schimb în raport cu alte
valute. Prin intervenţia directă pe piaţă sau printr-o acţiune
indirectă, banca de emisiune influenţează cererea şi oferta de
valută în funcţie de conjunctura şi de exigenţele politicii valutare.
30
În contextul evoluţiei actuale, spre o deplină libertate a
mişcării capitalurilor pe plan internaţional ca şi al tendinţei
practicării sistemului de cursuri fixe, autonomia politicii
monetare a băncii de emisiune naţionale este tot mai contestată şi
se reclamă căderea progresivă a acestei prerogative în favoarea
unor organisme internaţionale, de genul Băncii Centrale
Europene în cadrul Uniunii Europene.
În activitatea pe care o desfăşoară, băncile de emisiune
efectuează două tipuri de operaţiuni clasice: operaţiuni pasive şi
operaţiuni active.
Operaţiunile pasive ale băncii de emisiune constau în:
 constituirea capitalului propriu ;
 depuneri ;
 emisiune monetară.
Capitalul propriu constituit la dispoziţia băncii de
emisiune are ca principală trăsătură faptul că înregistrează o
dimensiune mai redusă decât la băncile comerciale. Totuşi,
reputaţia şi rolul băncii de emisiune se datorează sprijinului
statului şi locului central ocupat de aceasta în ansamblul
sistemului bancar.
Depunerile în conturi la banca de emisiune sunt făcute de
către celelalte bănci şi uneori de către marile întreprinderi. De
asemenea banca de emisiune este casierul statului şi în conturile
acesteia statul îşi păstrează rezervele rezervele financiare. Pe de
altă parte, băncile de emisiune ale ţărilor dezvoltate sunt
puternice centre financiare internaţionale şi îşi atrag depuneri prin
participarea băncilor străine.
Cea mai puternică sursă de lucru a băncii de emisiune o
constituie emisiunea monetară. Însăşi originea băncilor de
emisiune este strâns legată de apariţia monedei fiduciare. In
prezent, când ne referim la emisiunea monetară ca operaţiune
specifică a băncii centrale, avem în vedere punerea în circulaţie a
banilor de credit, prioritar sub forma monedei scripturale (banilor
de cont) şi, apoi asigurarea masei de numerar corespunzătoare
structurii monetare. Emisiunea monetară poate fi privită sub
dublu aspect : calitativ şi cantitativ. Cele două atribute, în bună
măsură, delimitează funcţia de emisiune a băncii centrale de
principala operaţiune pasivă a acesteia.
31
În cadrul operaţiunilor active desfăşurate de către banca
de emisiune se disting :
 operaţiuni de creditare ;
 decontări intra şi interbancare ;
 operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi
devize.
Principala grupă de operaţiuni active ale băncii de
emisiune o reprezintă acordarea de credite atât celorlalte bănci
(în primul rând băncilor comerciale), prin rescontare sau
refinanţare, cât şi statului, sub forma creditelor guvernamentale.
Creditarea de către banca de emisiune a băncilor
comerciale şi a statului se realizează prin următoarele forme :
- rescontul de cambii ;
- creditul pe gaj de efecte comerciale ;
- creditul pe gaj de efecte publice ;
- creditul guvernamental.
Băncile de emisiune rescontează cambii prezentate de băncile
comerciale care provin din vânzarea pe credit a mărfurilor, adică
au o bază reală. De regulă sunt acceptate spre rescontare la banca
de emisiune acele titluri de credit care au trei semnături (ultima
fiind a băncii care prezintă cambia la rescont) şi un termen scurt
(mai mic de 90 de zile).
De asemenea, pe lângă rescont, băncile de emisiune pot
acorda credite pe gaj de efecte comerciale. În acest caz titlurile de
credt rămân în proprietatea băncii comerciale, servind băncii de
emisiune drept garanţie a rambursării împrumutului. Ca sumă,
acest credit se cuantifică aplicându-se de obicei un procent (mai
mic de 100%) asupra portofoliului de cambii. Creditul pe gaj de
efecte comerciale se practică în cazul unor împrumuturi pe
perioade mai mici decât permite rescontul sau atunci când
rescontul nu este convenabil din cauza dobânzilor mai mari decât
la împrumuturile pe termen scurt.
În mod asemănător, banca de emisiune acordă împrumuturi
băncilor comerciale şi prin intermediul creditului pe gaj de efecte
publice. Acesta se mai numeşte şi credit de lombardare. La baza
acestui credit stau titlurile de împrumut ale statului (obligaţiuni,
bonuri de tezaur, etc) cumpărate de către băncile comerciale şi
care se bucură de o bună credibilitate.
32
Pe termene mai mici de un an, băncile de emisiune pot credita
statul sub forma creditelor guvernamentale. Aeste credite se
acordă de regulă pe baza bonurilor de tezaur.
Prin specificul activităţii sale de bancă centrală, banca de
emisiune efectuează şi operaţiuni de decontare inter şi
intrabancare. Pe de o parte prin compensarea multilaterală a
plăţilor ce au loc între celelalte unităţi bancare, banca de emisiune
se găseşte în postura de a gestiona fluxurile băneşti interbancare.
Pe de altă parte, unităţile din reţeaua băncii de emisiune, ca sedii
bancare, sunt implicate în desfăşurarea decontărilor intrabancare.
Banca de emisiune mai efectuează şi operaţiuni de vânzare-
cumpărare de aur şi devize. Prin intermediul acestor operaţiuni,
banca de emisiune îşi consolidează rezerva valutară şi urmăreşte
influenţarea cursului monedei naţionale faţă de valutele de
referinţă, în funcţie de condiţiile şi interesele existente, impuse de
o anumită politică monetar-valutară practicată de ţara respectivă.
În sinteză, operaţiunile pasive şi active ale băncii de emisiune
se regăsesc ca posturi distincte în cadrul bilanţului şi sunt
structurate de regulă pe două niveluri : active-pasive externe şi
active- pasive interne, în funcţie de originea resurselor şi
destinaţia plasamentelor.
Banca Naţională a României – Banca Centrală
În 1856 în Moldova s-a înfiinţat o bancă particulară,
denumită Banca Naţională a Moldovei, bancă ce a dat faliment
doi ani mai târziu. În 1880 se adopta Legea privind înfiinţarea
Băncii Naţionale a României, societate anonimă pe acţiuni (statul
1/3 din capital). În preajma anului 1900 apar o serie de bănci
mari, unele autohtone, altele cu capital străin (Banca Agricolă,
Banca Comercială din Craiova, Banca de Scont a României,
Banca Românească, Banca Generală Română, Banca de Credit
Român, Banca Marmoroch Blank, Banca Comercială Română, şi
o serie de bănci mici şi mijlocii, astfel că în 1913 existau în
România 196 bănci, iar în 1928 – 1122 bănci. După criza
economică din 1929 - 1933, numărul băncilor s-a redus, în 1942
ajungând la 268 datorită, printre altele, efectelor legii
conversiunii datoriilor agricole. Etatizarea Băncii Naţionale după
1946 a subordonat-o total statului, ea preluând mult timp toate
funcţiunile sistemului bancar.
33
După 1989, Banca Naţională a României şi-a recăpătat o
autonomie relativă, funcţională, fiind unicul organ de emisiune şi
de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar şi de
plată. BNR refinanţează societăţile bancare, asigurând lichiditatea
sistemului bancar şi supraveghind activitatea băncilor.
Operaţiunile BNR, în calitate de Bancă Centrală, vizează
emisiunea monetară, relaţiile cu societăţile bancare şi instituţiile
de credit (scontare, rescontare, refinanţare), relaţii cu Trezoreria
statului, operaţiuni cu aur şi devize.
Conducerea şi administrarea BNR este asigurată de un
Guvernator şi de un Consiliu de Administraţie, din care fac parte
şi primul viceguvernator şi cei doi viceguvernatori.
1. Care sunt prinipalele funcţii ale băncii de emisiune ?

2. Care sunt operaţiunile băncii de emisiune ?
3. Cum a evoluat BNR ca bancă centrală ?
Înrebări grilă :
1. Operaţiunile pasive ale băncilor de emisiune constau în :

a) refinanţarea celorlalte bănci
b) emisiunea monetară
c) operaţiuni de decontare inter şi intrabancare
d) constituirea capitalului propriu
e) creditarea statului
R : b, d
2. Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bănci

în calitate de autoritate care adoptă măsuri obligatorii de genul :
a) nivelul minim al rezervelor obligatorii al băncilor comerciale
b) nivelul minim al rezervelor legale ale întreprinderilor
c) nivelul minim al unor coeficienţi de lichiditate
d) coeficienţi de dispersie a riscurilor
R : a, c, d.
34
3. Creditarea de către banca de emisiune a băncilor comerciale şi
a statului se realizează prin următoarele forme :
a)rescontul de cambii
b)creditul pe gaj de efecte comerciale
c)creditul pe gaj de efecte publice
d)creditul guvernamental
R : a, b, c,d
Bibliografie:

Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara, 1991;
Gheorghe Manolescu „Moneda şi ipostazele ei”, Editura
Economică, Bucureşti, 1997.
35
TEMA 5
BĂNCILE COMERCIALE
Obiectivele temei : înţelegerea conceptului de bancă ;

cunoaşterea băncilor comerciale şi a tipurilor de operaţiuni pe
care acestea le prestează.
Termeni cheie : bancă, operaţiuni bancare, funcţionarea

unei bănci, lichiditate bancară, rentabilitate, monedă bancară,
instrumente bancare
Aspecte teoretice :
Conceptul de bancă
Băncile sunt instituţii de credit având misiunea de a
efectua următoarele operaţiuni: primirea de depozite de la
subiecţii economici (public); gestiunea mijloacelor de plată;
acordarea de credite pentru orice termen. Într-o accepţiune mai
profesionistă băncile sunt definite ca fiind organismele care
gestionează în pasivul lor conturile clienţilor, conturi care pot fi
utilizate prin cecuri sau virament în limitele resurselor
disponibile; în măsura în care aceste conturi constituie forma de
monedă în circulaţie cea mai utilizată monedă scripturală,
băncile, în ansamblul lor, sunt deci antrenate, atunci când acordă
credite, în crearea simultană a celei mai mari părţi din resursele
necesare finanţării acestor operaţiuni de creditare. Această
definiţie evidenţiază două aspecte ale băncilor:
- ele sunt în legătura strânsa cu clienţii lor, prestându-le servicii
care le asigură reglarea şi transferul fondurilor;
- ele se inserează în viaţa economică, distribuind credite şi
creând monedă.
Băncile comerciale pot funcţiona numai pe baza
autorizaţiei emise de BNR. Organizarea şi conducerea băncilor se
stabilesc prin actele constitutive ale acestora, în conformitate cu
legislaţia comercială şi cu respectarea dispoziţiilor legii bancare.
În activitatea lor, băncile se supun reglementărior şi ordinelor
36
emise de BNR, ţinând cont de regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase.La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca
solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la
scadenţă. În acest scop băncile cer solicitanţilor garantarea
creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare.
Băncile trebuie să respecte următoarele cerinţe prudenţiale atunci
când acestea sunt prevăzute de BNR:
- nivelul minim de solvabilitate,determinat ca raport între
nivelul fondurilor proprii şi totalul activelor şi elementelor în
afara bilanţului,ponderate în funcţie de gradul lor de risc;
- expunerea maximă faţă de un singur debitor, exprimată
procentual, ca raport între valoarea totală a acesteia şi nivelul
fondurilor proprii ale băncii;
- expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport
între valoarea totală a expunerilor mari şi nivelul fondurilor
proprii;
- nivelul minim de lichiditate, determinat în funcţie de
scadenţele creanţelor şi angajamentelor băncii;
- clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate
aferente acestora şi constituirea provizioanelor specifice de
risc;
- poziţia valutară, exprimată procentual în funcţie de nivelul
fondurilor proprii;
- administrarea resurselor şi plasamentelor băncii ş.a.m.d.
Băncile pot desfaşura următoarele activităţi:
- acceptarea de depozite;
- contractarea de credite şi scontarea efectelor de comerţ;
- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
- plaţi şi decontări;
- transferuri de fonduri;
- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
- tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor
cu:instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii,
certificate de depozit); valută; metale preţioase, obiecte
confecţionate din acestea, pietre preţioase; valori mobiliare;
- intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de
servicii legate de acesta;
37
- adminisrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul
acestora;
- custodia şi administrarea de valori mobiliare;
- închirierea de casete de siguranţă;
- consultanţă financiar-bancară etc.
Funţionarea unei bănci
Caracteristica băncilor este aceea că au posibilitatea ca
prin desfăşurarea şi dezvoltarea activelor lor să-şi dezvolte
simultan pasivele. În acest sens, o bancă poate începe să
funcţioneze fără să posede un leu în depozit, fiind suficient să-şi
crească activele prin distribuirea unui credit. Pentru a materializa
acest credit ea va credita contul pe care clientul său, beneficiarul
creditului, îl va deschide în mod sigur în cartotecile băncii.
Clientul va utiliza împrumutul pentru a regla plăţile cu furnizorii
care nu au cont în această bancă. Se poate accepta că cel care
solicită credit (clientul) nu deschide cont la bancă, iar banca îi
consimte creditul, caz în care moneda iese din propriul circuit al
băncii (fuge), fiind necesară găsirea altor resurse, pe care banca le
poate împrumuta de la celelalte bănci sau de la Banca Centrală,
banca respectivă refinanţându-se. Dezvoltându-se, banca va
colecta depozite, putând la rândul ei să împrumute celelalte bănci.
Totodată, banca îşi va constitui capitalurile proprii necesare
finanţării imobilizărilor. Schematic, bilanţul unei bănci se
prezintă ca mai jos:
ACTIV PASIV
Casa Împrumuturi pe lângă Banca Centrală
Depozit la Banca Centrală Conturi corespondente (ale altor bănci)
Conturi corespondente (la alte bănci) Împrumuturi de la alte bănci
Credite acordate altor bănci Depozite la vedere
Credite acordate Trezoreriei Depozite la termen
Credite acordate clienţilor Valori mobiliare
Valori mobiliare Resurse pe termen lung
Imobilizări Fonduri proprii
Două principii ghidează funcţionarea unor bănci:
lichiditatea - o bancă trebuie să fie capabilă de a asigura în orice
moment funcţia sa primordială: conversia depozitelor în
bancnote, transferul unei parţi din depozite altor bănci pentru a fi
în măsură să onoreze datoriile clientelei sale. În acest sens,
38
existenţa şi menţinerea suficienţei contului său Ia Banca Centrală
este esenţială ; rentabilitatea dificil disociabilă de problema
lichidităţii.
Principalele operaţiuni ale băncii
Operaţiuni de activ
a) operaţiuni vizând lichiditatea bancară, referitoare la
depozitele la Banca Centrală, conturi la alte bănci
(corespondente);
b) împrumuturi la alte bănci, în alb sau cu garanţie;
c) subscrierea sau achiziţionarea de bonuri de Tezaur;
d) achiziţionarea de creanţe negociabile pe piaţă;
e) credite acordate clienţilor reprezentând operaţiunile cele
mai importante:
- creanţe comerciale, constând în scontarea efectelor de
comerţ ca materializare a creditului commercial.
Generic, acestea sunt înscrisuri prin care un creditor
(trăgător) dă ordin debitorului său (tras) să plătească o
sumă determinată unei persoane pe care el o
desemnează (beneficiar). Cedând băncii creanţa sa
asupra unei alte întreprinderi o întreprindere găseşte
comod şi rapid fonduri, banca la rândul său,
achiziţionând această creanţă (scontare), efectuează o
operaţiune fără risc;
- credite pe termen mediu, a cărui scadenţă este
cuprinsă între 2-5 ani. Armonizarea caracterului
esenţialmente lichid al celor mai mari părţi din
resursele de care dispun băncile, cu nevoile de
finanţare, pe o anumită durată, a economiei se
realizează prin operaţiunile de "transformare", prin
care este posibil ca o cerere de credit pe o perioadă de
peste un an să poată fi finanţată prin creaţia monetară,
cu o garanţie de refinanţare a Băncii Centrale. În acest
fel banca acordă credite pe termen mediu,
mobilizându-le din resurse cu o lichiditate mare;
- credite pe termen lung; pot avea scadenţa mergând
până la 20-30 ani, luând adesea forma creditelor
imobiliare;
39
- conturi ordinare debitori ale clienţilor, reprezentând
deschideri de credite, avansuri în cont curent, linii de
credit etc.
f) operaţiuni de încasări; cuprind cecuri de acoperit (remise
bancar debitorului), efecte de acoperit primite de la
corespondenţi, efecte de încasat primite de la clienţi etc.
Aceste operaţiuni sunt corelate cu cele din pasiv, conturi
clienţi exigibili după încasare;
g) operaţiuni de credit-bail, se referă la locaţii de
echipamente acceptate pentru o perioadă, în general egală
cu durat de amortizare a bunului, cu opţiunea cumpărării,
la valoarea reziduală, la scadenţă;
h) operaţiuni de împrumuturi participative sunt împrumuturi
pe termen lung, cu o amânare a amortizării sale de 3-5
ani, cu o taxă fixă şi o participare, a cărei sumă este
corelată cu cifra de afaceri sau cu rezultatul întreprinderii
beneficiare.
Operaţiuni pasive
Reprezintă operaţiuni prin care se constituie resursele
băncii:
a) împrumuturi pe lângă Banca Centrală, când nu sunt gajate
de o cesiune sau nu este utilizată pensiunea creanţelor;
b) angajamente pe lângă alte instituţii financiare (conturi la
vedere sau împrumuturi în alb);
c) împrumuturi gajate prin pensiunea creanţelor pe lângă alte
bănci sau Banca Centrală;
d) depozitele clienţilor sau moneda scripturală:
- depozite la vedere, care constituie resurse "gratuite"
dar al căror cost de gestiune poate fi mare;
- depozite de economisire, care pot fi conturi la termen,
conturi pe librete, conturi pentru economisire în
vederea construcţiilor de locuinţe, librete de economii
ale populaţiei, certificate de depozit, bonuri de casă
etc.;
- operaţiuni privind fondurile proprii şi resursele pe
termen lung (obligaţiuni).
Structura pasivului cunoaşte un proces de diversificare şi
inovare, ca urmare a adaptării instrumentelor financiare nevoilor
40
şi posibilităţilor clientelei, conducând, totodată, la diversificarea
operaţiunilor bancare pasive.
Instrumentele bancare
a) Instrumente "înscrisuri": cecul, efectul de comerţ,
viramentul.
Cecul: este un înscris în care intervine trăgătorul (clientul
băncii) care semnează cecul şi dă ordin băncii să preleveze o
anumită sumă în contul său pentru a o vărsa în contul unei
persoane desemnate care reprezintă trăgătorul (o bancă un
beneficiar, care primeşte cecul).
Efectul comercial (sau scrisoarea de schimb) poate fi
considerat ca ordin de plata amânat, materializând ecartul plăţii
convenit de către subiecţii economici.
Viramentul este operaţiunea prin care o bancă, la ordinul
clientului său, prelevă o sumă în contul acestuia pentru a o
transfera fie într-un alt cont al clientului, fie în contul unui terţ.
b) Instrumente "automate" : avizul de plată (prelevare),
extrasul scrisorii de schimb, titluri de plată, cartea de credit.
Avizul de plată permite acoperirea automată a creanţelor
care prezintă o regularitate a scadenţelor.
Extrasul scrisorilor de schimb: este o transcriere
electronică (informatică) a unui efect comercial.
Titlul de plată este emis de către creditor pe un cec
operaţional de acoperire, adresat debitorului care poate alege
modalitatea de efectuare a plăţii.
Cartea de credit: permite efectuarea cheltuielilor, a
retragerilor de bancnote (numerar) autohtone sau străine, permite
reglementarea creditelor personalizate sau automate.
1. Cum se defineşte o bancă ?

2. Cum funcţionează o bancă ?
3. Ce înseamnă lichiditate bancară ? Dar rentabilitate ?
4. Care sunt operaţiunile de activ ale unei bănci ?
5. Care sunt operaţiunile de pasiv ale băncii ?
6. Care sunt instrumentele bancare ?
41
1. Băncile sunt instituţii de credit având misiunea de a efectua :

a) primirea de depozite de la subiecţii economici (public)
b) gestiunea mijloacelor de plată
c) acordarea de credite pentru orice termen
R : a, b, c
2. Instrumente "înscrisuri" sunt :

a) cecul, efectul de comerţ, viramentul.
b) numai cecul şi efectele de comerţ
c) numai efectele de comerţ
R:a
3. Instrumente "automate" sunt :

a) avizul de plată (prelevare)
b) extrasul scrisorii de schimb
c) titlurile de plată
d) cartea de credit
R : a, b, c, d
Bibliografie:

42
TEMA 6
INSTRUMENTE DE PLATĂ
Obiectivele temei : cunoaşterea celor mai importante

instrumente de plată utilizate la nivel naţional şi internaţional ;
înţelegerea importanţei pe care aceste instrumente de plată fără
numerar o au în circuitul economic.
Termeni cheie : monedă, instrumente de plată, titluri de

credit, cambie, trăgător, tras, beneficiar, bilet la ordin, cec, carte
de credit, girant, transfer, dezonoare prin neacceptare,
dezonoare prin neplată, valute, devize, DST, certificat de depozit,
bonuri de tezaur.
Aspecte teoretice :
Titlurile de credit sunt înscrisuri (documente scrise) având
formă şi conţinut consacrate prin acte normative, reprezentând o
obligaţie a debitorului de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă
de bani determinată şi, eventual, o dobândă. Acestea nu au
valoare proprie, fiind concomitent un document (o dovadă),
exprimând relaţiile de credit, şi un simbol al banilor. Dezvoltarea
relaţiilor de credit generează o mare varietate de titluri de credit,
fiecare formă a creditului caracterizându-se prin tipuri specifice
de titluri de credit:
 creditul comercial: cambia, biletul la ordin etc.;
 creditul bancar: biletul de banca (bancnota), cecul etc;
 creditul ipotecar: ipoteca
 creditul obligatar: obligaţiuni, certificate de depozit etc.
Plăţile ce decurg din schimburile internaţionale se pot efectua
şi cu ajutorul titlurilor de credit pe termen scurt, cunoscute uneori
şi cu sensul de devize.
Cambia
Cambia este un înscris, prin care creditorul (trăgătorul) dă
ordin debitorului (trasul) să plătească la o anumită dată (scadenţă)
sau la prezentare o anumită sumă de bani, unei a treia persoane
(beneficiarul) sau la ordinul acestuia. Creditorul remite cambia
43
mai întâi debitorului care înscrie pe trată acceptarea şi semnează,
apoi beneficiarului indicat în cambie. Beneficiarul o va păstra
până la scadenţă, când o va prezenta trasului (debitorului care va
efectua plata). Acest instrument de plată pune aşadar în legătură
trei persoane:
- trăgătorul este creditorul, persoana care emite trata;
- tasul este debitorul,care va trebui să plătească suma de bani
beneficiarului;
- beneficiarul este persoana care va primi banii
Pentru ca o cambie să fie validă din punct de vedere
juridic trebuie să conţină următoarele menţiuni obligatorii:
- denumirea de cambie înscrisă in textul acesteia;
- ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani (trecută în
cifre şi litere, cu specificaţia monedei);
- numele sau denumirea trasului – cel care trebuie să plătească;
- scadenţa – data la care cambia devine exigibilă şi trebuie
plătită;
- numele sau denumirea beneficiarului – persoana căreia (sau
la ordinul căreia) urmează să se plătească suma de bani;
- data şi locul emiterii – ziua, luna, anul, precum şi numele
localităţii unde cambia a fost emisă;
- semnătura autografă a trăgătorului, emitentul cambiei.
Cambia indeplineşte funcţia de instrument de plată deoarece
contribuie la încasarea unor creanţe din schimburile comerciale
naţionale si internaţionale.
Girarea : cambiile pot circula prin gir sau andosare. Prin gir,
posesorul cambiei transferă toate drepturile ce decurg din cambie
unei alte persoane. Orice giratar are la rândul său dreptul să
transmită cambia prin gir unei alte persoane. Toate operaţiunile
de girare trebuie să fie necondiţionate şi semnate de către girant.
Girul presupune menţionarea în scris, pe versoul cambiei, a
ordinului necondiţionat “plătiţi lui …” cu indicarea noului
posesor şi semnătura celui ce transmite cambia mai departe.
Garantul constiutuie persoana care garanteaza plata unui
instrument indiferent daca a fost sau nu acceptat pentru întreaga
sumă sau numai pentru o parte a ei în contul unei părti sau al
trasului. Garanţia se inscrie pe instrument sau pe o prelungire
ataşata şi se exprimă prin cuvintele „garantat”, „pentru aval”,
44
„bun ca aval” sau alte cuvinte cu sens similar însoţite de
semnatura garantului. Garanţia se materializează printr-o
semnatură pe faţa instrumentului.
Cambiile din relaţiile economice internaţionale pot
îmbraca forma cambiilor comerciale, cambiilor bancare si
cambiilor documentare.
Cambiile comerciale se completeaza la contractele
comerciale pe credit în vederea garantării îndeplinirii obligaţiei
de plată de către importator. Cambiile bancare se utilizează în
cazul în care trasul este o bancă comercială. Cambiile
documentare prevăd să fie însoţite de documente comerciale.
Scontarea : în anumite condiţii, posesorul cambiei va dori
să încaseze valoarea cambiei înainte de scadenţă. Pentru a realiza
acest lucru, el poate sconta (vinde) cambia la o bancă comercială.
Prin scontare, posesorul cambiei obţine valoarea nominală a
acesteia, mai puţin dobânda, respectiv scontul pentru suma
plătită, calculată din momentul scontării până la scadenţă. Taxa
scontului este, de fapt, dobânda percepută de bancă petru această
operaţiune de creditare. Banca va deveni astfel beneficiarul
cambiei pentru întreaga sumă înscrisă în cambie, plătibilă la
scadenţă de către tras.
Biletul la ordin
Este o variantă a cambiei prin care o persoană denumită
emitent, se obligă să plătească unei alte persoane denumită
beneficiar, sau la ordinul acesteia o sumă de bani la data şi locul
din instrument. Deci în cazul biletului la ordin intervin două părţi:
- emitentul (debitorul), cel care este dator şi se obligă la plată;
- beneficiarul (creditorul), cel ce urmează să încaseze suma.
Un billet la ordin internaţional reprezintă un înscris care
specifică cel puţin două dintre următoarele locuri şi indică faptul
că oricare două astfel de locuri specificate sunt situate în state
diferite, şi anume: locul unde este întocmit biletul, locul indicat
lângă semnatura emitentului, locul indicat lângă numele
beneficiarului plăţii, locul plăţii, dacă este specificat pe billet şi
este situat într-un stat contractant.
Funcţia de instrument de plată a biletului la ordin se
manifestă datorită faptului că emitentul se angajează să plătească
suma la scadenţă către beneficiar. Emitentul se obligă că va plăti
45
biletul la ordin, conform termenilor săi, deţinătorului sau oricărei
alte părţi care preia biletul la ordin.
Cecul
Este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin
băncii sale(tras) de a plăti în favoarea unui terţ (beneficiar) o
sumă de bani, de care trăgătorul dispune. Cecul constituie un
instrument de plată în relaţiile economice internaţionale prin
intermediul căruia titularul unui cont creditor sau beneficiarul
unui credit dă ordin unei bănci să achite suma înscrisă în
document.
În mod normal, în emiterea unui cec sunt implicate trei
părţi:
- trăgătorul este persoana care emite (scrie) cecul, fiind
titularul unui cont bancar ce va fi debitat când cecul va fi
plătit;
- beneficiarul este cel care va încasa cecul; acesta poate fi un
terţ sau însuşi trăgătorul, dacă are nevoie de numerar;
- trasul este întotdeauna banca unde trăgătorul î-şi are deschis
contul; el va onora cecul la prezentare numai dacă trăgătorul
are suficient disponibil în contul său.
Pentru ca un cec să fie valabil trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni obligatorii:
- denumirea de cec trecută pe înscris; băncile pun la dispoziţia
clienţilor formulare de cec tipizate;
- ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani,
înscrisă în cifre şi litere cu indicarea monedei;
- numele trasului, respectiv banca la care trăgătorul are cont
deschis;
- locul plăţii, respectiv localitatea şi adresa băncii unde
urmează să se facă plata;
- data şi locul emiterii, respectiv ziua, luna, anul, precum şi
numele localităţii;
- semnătura trăgătorului, autografă.
Tipuri de cecuri
Cecul nominativ indică expres beneficiarul, respectiv
persoana îndreptăţită să încaseze suma prevazută în document.
Cecul la purtător este un document care nu indică numele
persoanei către care urmează să se efectueze plata, beneficiarul
46
fiind persoana care se afla în posesia documentului. Acest lucru
reprezintă un dezavantaj dacă beneficiarul de drept pierde cecul
sau este furat.
Cecul la ordin reprezintă un instrument de plată care
menţioneaza beneficiarul, precum şi dreptul acestuia de a
transmite beneficiul plăţii prin gir sau andosare.
După modul de încasare se pot emite si utiliza cecuri
nebarate, cecuri barate, cecul de virament, cecul documentar,
cecul certificat, cecul de voiaj si cecul circular.
Cecul nebarat sau cecul în alb se caracterizează prin
faptul că se plăteşte în numerar. Cecul barat reprezintă un
instrument la care suma se plateşte prin virarea din contul
emitentului în contul beneficiarului, respectiv prin înregistrarea
într-un cont bancar ; bararea se realizează prin doua linii paralele
trase pe faţa documentului.
Cecul cu barare generală nu cuprinde nici o menţiune
scrisă între cele două linii paralele trasate în diagonala cecului si
poate circula prin girare. Cecul cu barare specială cuprinde între
liniile de pe document condiţiile de plată.
Cecul de virament este un instrument de plată ce cuprinde
ordinul de virare a sumei într-un cont deschis la o bancă.
Cecul documentar reprezintă un instrument de plată prin
care emitentul solicită efectuarea plăţii în favoarea beneficiarului
în schimbul prezentarii unor documente cu privire la expedierea
mărfurilor sau prestarea serviciilor.
Cecul certificat se deosebeşte prin faptul că presupune
existenţa expresă a proviziunii, ceea ce obligă trăgatorul să
prezinte cecul băncii la care are cont şi disponibil, iar banca
certifică în scris existenţa sumei de plată din document.
Cecul de calatorie reprezintă un instrument de plată ce se
foloseşte pentru achitarea cheltuielilor din cursul unei calatorii.
Girarea: transmiterea cecului se poate face prin gir.
Girarea se face prin completarea pe versoul cecului a numelui şi a
semnăturii celui care transmite proprietatea cecului, a numelui
noului beneficiar, precum şi a datei la care are loc această
operaţiune. Noul beneficiar poate, la rândul lui, să transmită cecul
prin gir unei alte persoane, înlocuind astfel plată în numerar. Noul
47
beneficiar, în baza girului dat în favoarea sa, poate ridica banii la
prezentarea cecului.
Valabilitatea cecurilor : în general cecurile sunt plătibile
la vedere, ceea ce înseamna că banca îl achită la prezentare sau la
un termen scurt de la vedere. Prin această trăsătura se
individualizeaza funcţia de instrument de plata a cecului deoarece
contribuie la compensarea unor obligaţii de plata din relaţiile
economice internaţionale.
Cartea de plata (cardul)
Extinderea depunerilor în conturi curente şi a tehnicii
electronice de calcul a condus la utilizarea, pe scară tot mai largă,
a acestui instrument de plată (vezi şi tema 1).
Cardurile pot fi utilizate ca instrumente de plata şi in
relaţiile economice internaţionale, prezentând următoarele
avantaje :
 diminueaza riscurile şi greutăţile în colectarea şi
folosirea numerarului ;
 simplifică operaţiile clientului la cumpărarea şi
plata mărfurilor ;
 reduce perioada de efectuare a decontărilor ;
 stimulează clienţii să cumpere mărfuri din anumite
reţele de magazine şi implicit promovează
vânzările ;
 băncile percep comisioane mai mici datorită
cheltuielilor reduse de efectuare a decontărilor prin
intermediul cardurilor ;
 credit-cardurile oferă clienţilor dreptul de a obţine
linii de credit de la bănci în vederea efectuării unor
cheltuieli.
Biletul de bancă (bancnota)
A apărut şi s-a dezvoltat o dată cu relaţiile de credit şi a
funcţiilor banilor ca mijloc de plată, adică o dată cu răspândirea
cumpărării-vânzării mărfii contra unei promisiuni scrise de plată
la un anumit termen, precum şi a avansurilor primite de
producători de la comercianţi, şi invers.
Biletele de bancă au suferit o evoluţie marcată de trei
etape:
48
a. biletul de bancă drept reprezentant al metalelor preţioase. La
origine acesta era un certificat de aur prin care se atesta
deţinerea unei anumite cantităţi de aur într-o bancă, în acest
caz biletul fiind total acoperit de valoarea în aur a depozitului
din bancă;
b. biletul de bancă convertibil sau moneda fiduciară. Inventat de
suedezul Palmstruck, în 1656, prin combinaţia a două
operaţiuni distincte până atunci: emisiunea de certificate de
aur şi scontarea efectelor de comerţ, acest instrument de plată
a oferit, la început, posibilitatea remiterii de către banca ce
sconta cambia, nu numai a monedei lichide, ci şi a biletelor,
care comportau angajamentul de a rambursa, purtătorului
biletului, suma înscrisă pe bilet. Prezentând avantajul că mulţi
preferau deţinerea unui efect de comerţ, datorită valorii
invariabile, transmisibilităţii, posibilităţii plăţii la vedere,
anonimatului, băncile au fructificat dinsponibilitatea punerii
în circulaţie a unui volum de bilete superior lichidităţii
metalice, biletul de bancă devenind o monedă distictă de cea
metalică, bazat pe încrederea acordată de purtătorului
biletului băncii (moneda fiduciară);
c. biletul de bancă neconvertibil sau moneda de hârtie. Pentru a
evita posibilitatea ca în cazul unor conjuncturi politice grave,
deţinătorii de bilete de bancă să solicite rambursarea
metalului preţios, în condiţiile în care valoarea biletelor puse
în circulaţie era mult mai mare decât valoarea stocului de
metal, banca de emisiune (statul, prin aceasta), a decis cursul
forţat al biletelor, ceea ce înseamnă că băncile nu mai sunt
obligate să schimbe biletele în metal preţios, deţinătorii fiind
obligaţi să accepte biletele de bancă având aceeaşi calitate ca
moneda metalică (curs legal).
În acest fel s-a ajuns ca biletul să nu-şi fundamenteze
valoarea nici pe o contraparte în metal, nici pe încrederea
acordată băncii în ceea ce priveşte posibilitatea convertibilităţii,
ci pe faptul că este acceptat de către toţi subiecţii economici ca
mijloc de plată, biletul de bancă devenind moneda de hârtie.
Valutele şi drepturile speciale de tragere
În sfera mijloacelor de plată internaţionale, se încadrează
valutele, monedele internaţionale, cambiile, biletele la ordin,
49
cecurile şi cardurile. Despre unele dintre acestea am discutat
deja, despre celelalte vom sublinia în continuare anumite aspecte.
Devizele se referă la titlurile de credit pe termen scurt care
se utilizează în calitate de instrument de credit şi de plată
internaţionale. În anumite concepţii, în sfera devizelor se includ,
alături de metalele preţioase , titluiri pe termen scurt şi valutele.
Disponibilităţile în valută reprezintă principalul mijloc de
plată a obligaţiilor în valută din schimburile economice
internaţionale.
Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări, în măsura
în care îndeplineşte funcţiile de instrument de plată şi de rezervă
în relaţiile economice internaţionale. Valuta se prezintă sub forma
numerarului (bilete de bancă şi monede metalice) şi valuta în
cont, în cazul în care se află sub forma disponibilităţilor în conturi
bancare.
În funcţie de condiţiile de preschimbare a unei valute în
altă valută se deoebesc valutele convertibile, monede
neconvertibile, valute transferabile şi liber utilizabile.
Valuta convertibilă se caracterizează prin faptul că poate
fi preschimbată în mod liber în altă monedă la cursul pieţei, fără
restricţie din punct de vedere al deţinătorului, al mărimii şi al
destinaţiei sumelor de preschimbat.
Transferabilitatea reprezintă dreptul deţinătorului uniu
activ bancar exprimat în moneda unei ţări de a cere transferarea
într-un activ exprimat în altă monedă.
Valuta de rezervă reprezintă moneda unei ţări care se
atrage, păstrează şi administrează de către autoritatea monetară a
altei ţări în vederea acoperirii deficitului balanţei de plăţi, a
susţinerii cursului de schimb şi a garantării solvabilităţii externe a
ţării.
Eurovalutele reflectă depunerile în monedele unor ţări în
conturi la bănci comerciale ce îşi au sediul în afara ţării emitente
a monedei respective.
Dreptul Special deTtragere –DST (Special Drawing
Right) reprezintă o unitate monetară de cont şi de rezervă emisă,
utilizată de Fondul Monetar Internaţional în vederea susţinerii
lichidităţii ţărilor membre. DST-urile sunt active create de Fondul
50
Monetar Internaţional pentru a suplimenta activele de rezervă
existente.
În statutul Fondului Monetar Internaţional din anul 1969
era prevăzut că o unitate DST era echivalentă cu 0,888671 grame
aur fin, respectiv cu greutatea şi fineţea dolarului SUA de la 1
iulie 1944. Din 1974 Drepturile Speciale de Tragere s-au evaluat
pe baza unui coş format din 16 valute ale ţărilor a căror
participare la exportul mondial de bunuri şi servicii era mai mare
de 1%. Din 1 ianuarie 1981, numărul valutelor din coş s-a redus
de la 16 la 5, şi anume : dolarlul SUA, marca germană, francul
francez, lira sterlină si yenul japonez. Cursul de schimb s-a
calculat în funcţie de cantitatea de monedă ce se includea în coşul
DST care se tranforma in dolari SUA pe baza cursurilor de
schimb de pe piaţă. Dolarii echivalenţi se însumau şi se obţinea
valoarea unui DST în dolari SUA. De la 1 ianuarie 1999, Fondul
Monetar Internaţional a înlocuit cantitatea de mărci germane şi
franci francezi din structura compozită a DST cu o cantitate
echivalentă de EURO pe baza ratelor de schimb dintre EURO,
marca germană şi francul francez.
Certificatul de depozit
Document eliberat de o bancă pe un formular special,
dovedind primirea de la depunător a unei sume de bani pe o
perioadă de timp determinată şi cu o anumită dobândă,
certificatul de depozit este transferabil prin andosare şi negociabil
Bonurile de tezaur
Denumit şi certificat de trezorerie, bon de trezorerie,
bonul de tezaur reprezintă o hârtie de valoare emisă de către stat,
de către Tezaur, purtătoare de dobândă, pusă în vânzare pentru a
obţine fonduri pe termen scurt de la bănci sau particulari, cu care
se acoperă unele deficite de trezorerie.
1. Ce sunt titlurile de credit ?

2. Ce este cambia ?
3. Ce este biletul la ordin ?
4. Ce este un cec ?
5. Care sunt principalele tipuri de cecuri ?
51
6. Ce este cardul ?
7. Ce este biletul de bancă ?
8. Ce desemnează devizele ?
9. Ce sunt eurovalutele ?
10. Ce este DST ?
11. Ce este certificatul de depozit ?
12. Ce reprezintă bonurile de tezaur ?
1. Printre limitele utilizării cambiilor ca instrumente de plată pot

fi menţionate:
a) lipsa de siguranţă a creditorului în debitor, în solvabilitatea şi
buna sa credinţă
b) inadaptarea lor la cerinţele efectuării unor plăţi în sume
variabile
c) posibilitatea satisfacerii nevoilor de bani ale statului
d) imposibilitatea plăţii salariilor, impozitelor şi a cumpărării
mărfurilor din comerţ
R: a, b, d
2. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate cu privire la

DST:
a) reprezintă un instrument monetar destinat satisfacerii nevoilor
de lichidităţi intrernaţionale ale statelor membre ale FMI
b) a fost instituit in anul 1959, în cadrul primului amendament la
statutul FMI
c) apariţia sa este legată de crizele înregistrate de etalonul devize
d) reprezintă un instrument monetar mai puţin stabil în
comparaţie cu monedele naţionale
R: a
3. În sfera devizelor se includ :

a) alături de metalele preţioase, titluirile pe termen scurt şi
valutele
b) numai valutele
c) metalele preţioase şi valutele
R : a.
52
Bibliografie:

Gheorghe M Voinea „Relaţii valutar- financiare
2007;
Silviu Cerna şi colaboratorii „Economie monetară şi
financiară internaţională”, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara, 2005;
Daniel Dăianu, Radu Vrâncea „România şi Uniunea
Europeană”, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
53
TEMA 7
MODALITĂŢI DE PLATĂ
Obiectivele temei : cunoaşterea principalelor modalităţi

de plată utilizate pe plan intern dar şi în relaţiile economice
internaţionale ; înţelegerea deosebirii esenţiale dintre instrument
şi modalitate de plată.
Termeni cheie : modalitate de plată, acreditiv revocabil

şi irevocabil, incasso simplu, incasso documentar, ordin de
încasare, ordin de plată, scrisoare de garanţie bancară,
compensaţie.
Aspecte teoretice :
Acreditivul documentar
Termenul de modalitate de plată exprimă procedurile,
mecanismele şi tehnicile bancare de efectuare a unei plăţi între
părţile contractante.
Acreditivul documentar este un angajament scris prin care
o bancă se obligă să efectueze plata în favoarea unui terţ sau la
ordinul acestuia, să plătească, să accepte sau să negocieze efecte
de comerţ pe baza unor documente comerciale.
Participanţii la decontarea prin acreditiv documentar
sunt :
 ordonatorul care cere unei bănci să se angajeze în
efectuarea plăţii la un contract comercial ;
 banca emitentă, reprezentată de o bancă
comercială care se angajează să plătească în
anumite condiţii contravaloarea mărfurilor livrate
conform contractului comercial ;
 beneficiarul acreditivului, respectiv societatea
comercială ce livrează mărfurile şi este îndreptăţită
să încaseze suma din acreditiv;
54
 banca confirmatoare, care adaugă angajamentul
propriu la cel al băncii emitente cu privire la plata
mărfurilor din contractul comercial ;
 banca avizatoare, ce se angajează să anunţe asupra
deschiderii unui acreditiv documentar ;
 banca negociatoare poate fi o altă bancă decât cea
emitentă, ce este autorizată să primească
documentele privind mărfurile livrate şi să le
achite în numele băncii emitente ;
 banca trasă este acea bancă asupra căreia au fost
trase cambii şi care urmează să achite sumele la
scadenţă.
Acreditivul documentar exprimă un angajament ferm al
băncilor în efectuarea plăţilor independent de contractul
comercial. Denumirea acestei modalităţi de plată se explică prin
faptul că banca este acreditată de către emitent să efectueze plata
pe baza documentelor ce dovedesc livrarea mărfurilor conform
contractului. Denumirea de acreditiv documentar se mai justifică
prin faptul că băncile pot acorda credite celor ce dovedesc
deschiderea de acreditive de către societăţi comerciale în
folosirea lor.
Acreditivul documentar sau scrisoarea de credit stand-by
reprezintă orice angajament prin care o bancă (banca emitentă),
acţionând la cererea şi dupa instrucţiunile unui client
(ordonatorul) sau în nume propriu efectuează o plată, către, sau
la ordinul unei terţe părţi (beneficiarul) sau acceptă şi să
plătesccă efecte de comerţ trase de către beneficiar, sau
autorizează o altă bancă să efectueze plata, sau să accepte şi să
plătească asemenea efecte, sau autorizează o altă bancă să
negocieze contra documentelor stipulate cu condiţia ca termenii şi
condiţiile acreditivului să fie respectate. Esenţa unei scrisori de
credit constă în promisiunea unei bănci emitente de a plăti în
schimbul unor documente specifice.
Tipuri de acreditive
Din punct de vedere al caracterului pe care îl pot avea,
acreditivele sunt revocabile şi irevocabile. Acreditivul trebuie să
indice clar dacă este revocabil. În cazul în care lipsesc menţiunile
în această direcţie, acreditivul este considerat irevocabil.
55
Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de
către banca emitentă în orice moment şi fără o notificare
prealabilă a beneficiarului. Acreditivul irevocabil reprezină un
angajament ferm al băncii emitente de a plăti anumite sume dacă
documentele stipulate sunt prezentate băncii desemnate sau
băncii emitente, iar termenii şi condiţiile acreditivului sunt
respectaţi.
Acreditivele trebuie să indice dacă sunt utilizabile prin
plată la vedere, la termen (plată diferată), prin acceptare sau prin
negociere.
Acreditivul transferabil se deosebeşte prin faptul că
beneficiarul (primul beneficiar) poate cere băncii autorizate să
plătească, să-şi asume un angajament de plată diferată, să accepte
trate sau să negocieze, să facă acreditivul utilizabil în totalitate
sau parţial către unul sau mai mulţi beneficiari.
Acreditivul poate fi transferat dacă cuprinde în mod
expres denumirea de “transferabil” dată de către banca emitentă.
În principiu, un acreditiv poate fi transferat o singură dată dacă nu
sunt prevederi contrare în acreditiv. În spiritul acestei reguli,
acreditivul nu poate fi transferat la cererea celui de al doilea
beneficiar către un al treilea beneficiar.
Incasso documentar
Incasso-ul documentar reprezintă un mecanism de plată
prin care un agent economic trimite băncii sale documentele care
dovedesc expedierea mărfurilor conform contractului comercial,
iar banca respectivă remite spre încasare documentele unei alte
bănci, care se angajează să le prezinte altui agent economic şi să
solicite achitarea contravalorii mărfurilor sau serviciilor prestate.
Mecanismul de plată prin incasso se poate utiliza în cazul
în care există încredere în bonitatea şi corectitudinea agentului
economic. Incasso-ul presupune manipularea documentelor de
către bănci potrivit instrucţiunilor primite în vederea acceptării
plăţii sau eliberarea documentelor contra plăţii şi/sau contra
acceptării sau eliberarea de documente în alte condiţii. Expresia
de documente desemnează atât documentele comerciale (cambii,
bilete la ordin, cecuri, chitanţe de plată), cât şi documente
financiare (facturi, documente de transport).
56
Funcţia incasso-ului documentar constă în mijlocirea
încasării contravalorii mărfurilor livrate şi a serviciilor prestate de
către un agent economic de la partenerul de contract. Agentul
economic vânzător are încredere că agentul economic cumpărător
va achita contravaloarea mărfurilor pe măsură ce va fi avizat de o
bancă. Incaso-ul documentar nu îi garantează vânzătorului
încasarea contravalorii mărfurilor livrate deoarece se bazează pe
solvabilitatea, seriozitatea şi bonitatea debitorului, respetiv a
cumpărătorului. Deşi în unele cazuri vânzătorul poate să ceară
cumpărătorului să-i prezinte în prealabil o scrisoare de garanţie
prin care să-i garanteze achitarea incasso-ului, nu se poate asigura
lichiditatea financiară rapidă a tranzacţiei dacă cumpărătorul nu
plăteşte la termenul stabilit în contractul comercial.
Părţile implcate în efectuarea plăţilor prin incasso
documentar sunt următoarele:
 ordonatorul (emitentul) sau trăgătorul care
încredinţează ordinul de încasare a documentelor
dintr-un contract comercial unei bănci;
 banca remitentă este acea bancă căreia
ordonatorul îi adresează ordinul de încasare a
documentelor, conform contractului comercial;
 banca ce asigură încasarea sumelor, respectiv
care primeşte documentele de la banca remitentă
şi încasează contravaloarea lor;
 banca prezentatoare are misiunea să prezinte
documentele în conformitate cu ordinul de
încasare;
 cumpărătorul sau trasul, căruia i se prezintă
documentele privind mărfurile cumpărate care
trebuie plătite în conformitate cu ordinul de
încasare.
Plata prin incasso documentar se face la domiciliul
cumpărătorului şi din această cauză contravaloarea mărfurilor
livrate se poate încasa într-o perioadă mai mare de timp. Iniţiativa
efectuării plăţilor prin incasso documentar revine vânzătorului
care ordonă băncii remitente documentele de expediţie a
mărfurilor.
57
Operaţiunile de incasso se pot grupa în funcţie de
documentele prezentate în incasso simplu şi incasso documentar.
Incasso-ul simplu constă în încasarea de către o bancă a
unei cambii la ordinul unui client. Deţinătorul unei cambii o
remite băncii spre încasare; pe această cale se evită plata efectivă
şi se creează un titlu de credit care poate circula prin negociere
pe piaţă. Incasso-ul documentar presupune ca, pe măsură ce
vânzătorul livrează mărfurile şi prezintă băncii documentele de
expediţie, banca respectivă să remită băncii corespondente
documentele însoţite de o scrisoare. Pe baza documentelor
primite, banca corespondentă încasează de la cumpărător suma
corespunzătoare mărfurilor livrate sau serviciilor prestate şi
creditează contul vânzătorului.
Ordinul de plată
Ordinul de plată reprezintă un document prin care titularul unui
cont dă o dispoziţie băncii sale comerciale să plătească o anumită
sumă unei persoane fizice sau juridice. Părţile implicate în
efectuarea plăţii prin ordin de plată sunt:
 debitorul – ordonatorul;
 banca comercială la care îşi are deschis contul
debitorul;
 banca corespondentă care plăteşte suma înscrisă
în ordin;
 beneficiarul sumei din ordinul de plată.
Mecanismul de efectuare al plăţilor prin ordin de plată
cuprinde următoarele momente:
 ordonatorul, respectiv debitorul, cere băncii la
care are deschis contul să plătească o anumită
sumă unei persoane fizice sau juridice;
 ordonatorul comunică beneficiarului ordinul de
plată;
 banca ordonatorului debitează contul
ordonatorului cu suma înscrisă în ordinul de plată;
 banca ordonatorului dispune transferul sumei sau
creditează contul băncii corespondente;
 beneficiarul sumei remite băncii sale documentele
cerute prin ordinul de plată;
58
 banca beneficiarului înregistrează suma în contul
beneficiarului;
 banca beneficiarului reminte documentele primite
de la beneficiar băncii ordonatorului;
 beneficiarul confirmă ordonatorului încasarea
sumei în valută din ordinul de plată.
În cazul decontării unei sume prin ordin de plată simplu
nu se mai solicită prezentarea şi/sau remiterea unui document.
Ordinul de plată poate fi necondiţionat (simplu) dacă nu
conţine explicaţii cu privire la scopul plăţii şi condiţionat
(documentar) în cazul în care se solicită prezentarea unui
document comercial sau de altă natură.
Ordinul de plată se caracterizează prin faptul că iniţiativa
în efectuarea plăţilor revine debitorului, nu presupune un
angajament bancar faţă de debitor şi poate fi revocabil până în
momentul în care se virează suma beneficiarului. Caracterul
revocabil al ordinului de plată este o expresie a voinţei
ordontorului şi nu este însoţit de un angajament bancar privind
virarea sumei către beneficiar. Ordinul de plată se foloseşte dacă
raporturile comerciale între creditor şi debitor se bazează pe
încrederea şi pe respectarea obligaţiilor reciproce.
Scrisoarea de garanţie bancară
Părţile implicate în garanţii sunt:
 beneficiarul, respectiv partea care emite o cerere
de ofertă sau organizează o licitaţie şi doreşte să
primească o sumă de bani compensatorie în cazul
în care ofertantul nu îşi respectă obligaţiile
rezultând din ofertă sau dacă ofertantul nu îşi
onorează oferta în teremen;
 ordonatorul sau partea care oferă sau care câştigă
licitaţia nu vrea să fie obligată să depună o sumă
de bani cu titlu de garanţie pentru buna îndeplinire
a obligaţiilor;
 garantul reprezentat de o bancă, companie de
asigurări sau de altă parte care să-şi onoreze
angajamentul în termenii garanţiei fără a fi
amestecat în disputa dintre beneficiari şi
ordonatori.
59
Principalele tipuri de garanţii sunt:
a) Garanţia de participare exprimă un angajament asumat
de o bancă, o societate deasigurare sau de o altă persoană la
cererea unui ofertant (ordonatorul garanţiei) sau a unei bănci,
societate de asigurare sau a unei alte persoane autorizate luată în
favoarea unei părţi care a solicitat oferta, prin care garantul se
obligă ca în cazul în care ordonatorul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile ce decurg din ofertă să plătească sume în limitele
stabilite către beneficiar.
b) Garanţia de bună executare reprezintă un angajament
al unei bănci, societăţi de asigurare sau al altei persoane
(garantul) la cererea unui furnizor de mărfuri sau servicii sau a
oricărui întreprinzător (ordonatorul) sau la instrucţiunile unei
bănci, societate de asigurare sau a unei alte persoane autorizate de
către ordonator luat în favoarea unui cumpărător sau antreprenor
prin care garantul se obligă ca, în cazul în care ordonatorul nu
execută corespunzător contractul încheiat (între ordonator şi
beneficiar), să plătească beneficiarului o sumă în limitele stabilite
sau dacă, garanţia prevede la alegerea garantului, să asigure
executarea contractului.
c) Garanţia de restituire exprimă angajamentul unei
bănci, societate de asigurare sau al altei persoane, la cererea unui
furnizor de mărfuri şi servicii sau a oricărui întreprinzător sau la
instrucţiunile unei bănci, societate de asigurare luată în favoarea
lui, prin care garantul se obligă ca, în cazul în care ordonatorul nu
restituie conform contractului încheiat între ordonator şi
beneficiar sumele avansaten sau plătite, să efectueze plata în
limitele stabilite.
Garanţiile trebuie să stipuleze: ordonatorul, beneficiarul,
garantul, contractul în baza căruia a fost necesară garanţia, suma
maximă de plată şi moneda, data limită, condiţiile de efectuare a
plăţii.
Scrisoarea de garanţie bancară constituie un înscris prin
care o bancă garantă se angajează în mod irevocabil ca, în cazul
în care o anumită persoană fizică sau juridică denumită debitor
principal nu va plăti la un anumit termen suma stabilită în
scrisoare, să achite o sumă corespunzătoare beneficiarului.
Garanţia se acordă de o bancă sub forma unei scrisori şi cuprinde
60
următoarele menţiuni: denumirea şi adresa băncii garante, numele
şi adresa persoanei garantate, numele şi adresa beneficiarului
garanţiei, obiectul garanţiei, valoarea garanţiei exprimată într-o
sumă determinată, termenul de plată al sumei, durata de
valabilitate şi clauzele speciale.
Scrisoarea de garanţie bancară este un instrument elaborat
pe baza contractului comercial şi din această cauză condiţia de
emitere şi clauzele trebuie să fie în concordanţă cu prevederile
din contract. Executarea garanţiei bancare se produce în
momentul în care debitorul principal sau ordonatorul nu respectă
obligaţiile din contractul comercial şi beneficiarul se poate adresa
băncii garante pentru a-i achita suma din scrisoare.
Garanţia bancară simplă se manifestă atunci când
beneficiarul poate să urmărească debitorul principal, iar în cazul
în care acesta nu achită suma datorată sau nu respectă altă
obligaţie conform contractului, banca se angajează să plătească
suma din scrisoarea beneficiarului.
Garanţia bancară solidară reprezintă o formă a garanţiei
prin care beneficiarul poare solicita executarea băncii fără ca în
prealabil să urmărească debitorul principal şi fără ca banca
garantă să poată obiecta.
Scrisorile de garanţie bancară se pot grupa din punct de
vedere al obiectului astfel:
 scrisoare de garanţie prin care o bancă se
angajează să plătească contravaloarea
documentelor primite, să achite rate la vânzări pe
credit sau să accepte, avalizeze şi să plătească
cambii;
 scrisoare de garanţie prin care o bancă garantează
executarea contractului comercial de către
vânzător;
 scrisoare de garanţie prin care o bancă garantează
cumpărătorului restituirea avansului acordat
vânzătorului în cazul în care acesta nu a livrat
mărfurile conform contractului comercial;
 scrisoare de garanţie pentru participarea la licitaţii
în care se garantează încheierea contractului
61
conform caietului de sarcini în cazul adjudecării
ofertei;
 scrisoare de garanţie prin care banca garantează
restituirea mărfurilor primite în consignaţie sau
achitarea contravalorii lor.
Compensaţia
Compensaţia reprezintă operaţiunea de stingere a
obligaţiilor din schimburile economice internaţionale prin livrări
corespunzătoare de mărfuri şi prestări de servicii, fără transfer de
bani (valută).
Compensaţia se utilizează în momentul în care se aplică
unele restricţii în domeniul valutar şi se obţin greu mijloacele de
plată, iar importatorii nu îşi pot achita obligaţiile din schimburile
economice internaţionale. Compensaţia comercială reprezintă
schimbul de marfă contra marfă şi este cunoscută sub denumirea
de compensaţie particulară.
Tranzacţiile prin compensaţie se mai grupează astfel:
barterul, tranzacţiile reciproc legate, tranzacţiile valutare prin
compensaţie.
Barterul reprezintă schimbul comercial nemijlocit dintre
partenerii de afaceri caracterizat prin lipsa transferului bănesc,
deoarece mărfurile exportate se compensează valoric cu cele
importate.
Tranzacţiile reciproc legate presupun achiziţionarea unor
mărfuri din strainătate în schimbul vânzării altor mărfuri către
partenerii străini. La aceste tranzacţii se încheie două contracte, şi
anume, un contract de import şi un contract de export.
Tranzacţiile valutare prin compensaţie se deosebesc prin
faptul că furnizorii de maşini şi utilaje acceptă plata completă sau
parţială sub formă de mărfuri.
Operaţiunile de compensaţii se mai grupează în
compensaţii la care nu se realizează transfer de valută si
compensaţii cu transfer de valută. În cazul compensaţiilor fără
transfer de valută documentele de export-import se schimbă pe
baza prevederilor contractuale între parteneri fără să mai intervină
banca.
62
1. Ce reprezintă modalităţile de plată?

2. Care este diferenţa dintre un acreditiv revocabil şi unul
irevocabil?
3. Ce este incasso-ul?
4. Care este diferenţa între un incasso simplu şi un incasso
documentar?
5. Ce cuprinde un ordin de încasare? Dar un ordin de plată?
6. Ce este scrisoarea de garanţie bancară?
7. Ce tipuri de garanţii există?
8. Ce este compensaţia?
9. Ce înseamnă un barter?
Întrebări grilă:
1. Acreditivul documentar exprimă:

a) un angajament ferm al băncilor în efectuarea plăţilor
independent de contractul comercial
b) un angajament ferm al băncilor în efectuarea plăţilor
c) un angajament ferm al întreprinderilor în efectuarea plăţilor
R: a
2. Ordinul de plată se caracterizează prin faptul că:

a) iniţiativa în efectuarea plăţilor revine debitorului
b) iniţiativa în efectuarea plăţilor revine creditorului
c) iniţiativa în efectuarea plăţilor revine beneficiarului
R: a
3. Incasso documentar este:

a) un instrument de plată
b) un instrument financiar
c) o modalitate de plată
R: c
4. Barterul se caracterizează prin:

a) transfer de bani
b) lipsa transferului bănesc
63
c) transfer de mărfuri ce se compensează
R: b,c
Bibliografie:

2007;
Timişoara, 2005;
Europeană”, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
64
TEMA 8
CONCEPTUL DE CREDIT ŞI FORMELE

ACESTUIA
Obiectivele temei : însuşirea noţiunilor generale despre
credit, cunoaşterea principalelor tipuri de credite existente într-o
economie, precum şi descrierea acestora.
Termeni cheie : credit, caracteristici ale creditului,

credit comercial, credit obligatar, credit ipotecar, credit de
consum, credit bancar, credit-bail, credite bancare pe termen
scurt, garantarea creditelor
Aspecte teoretice :
Conceptul şi necesitatea creditului
Sub aspect economic creditul constă în cedarea unor
valori de întrebuinţare prezente în schimbul unor valori de primit
în viitor. Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii
obligaţilor dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia nu-i
poate face faţă moneda lichidă. Depăşind sfera de interese a
agentului intern, creditul se extinde şi în relaţiile cu partenerii
externi, chiar şi la nivelul statului, putându-se afirma, odată cu
monetariştii, că astăzi omenirea trăieşte prin credit. Într-un mod
simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială de
mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu
transferare de monedă cu titlul de împrumut.
Creditul prezintă trei aspecte esenţiale:
- existenţa unei disponibilităţi la unii agenţi economici şi
acceptarea de către aceştia să le cedeze (împrumut) altor
agenţi (debitori);
- pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă
împrumutul (împrumutant);
- obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un
termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de
dobândă.
Caracteristicile creditului sunt următoarele :
65
a) Subiectele relaţiei de credit, creditorul şi debitorul ;
b) Promisiunea de rambursare presupune riscuri care
necesită angajarea unor garanţii. Riscul de nerambursare constă
în probabilitatea întâzierii plăţii sau a incapacităţii de plată
datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale, deficienţelor
împrumutatului. Prevenirea riscului se poate realiza prin
diversificarea sa sau prin garantarea împrumutului. Riscul de
imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care
nu sunt în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din
cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate. Prevenirea
unui asemenea risc se poate obţine prin garanţii personale şi
garanţii reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă
persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în
incapacitate.Garanţia poate fi simplă şi solidară. Garanţia reală
cuprinde dreptul de reţinere, gajul, ipoteca şi privilegiul.
Dreptul de reţinere permite creditorilor să reţină un bun
corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el nu a fost
achitat integral. Gajarea este actul prin care debitorul remite
creditorului un bun în garanţia creditului, gajul. Aceasta poate
avea loc cu sau fără deposedare. Ipoteca este actul prin care
debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără
deposedare şi cu publicitate, conferindu-i creditorului dreptul de
preferinţă şi dreptul de urmărire. Ipoteca poate fi legală,
convenită sau juridică. Privilegiul este dreptul conferit de lege
unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi atunci când dispun
de o garanţie asupra unei părţi sau asupra totalităţii patrimoniului
debitorului. Privilegiile pot fi generale şi speciale, respectiv
mobiliare şi imobiliare.
O bună garanţie nu reprezintă decât o precauţie
suplimentară şi nu un suport al unui risc mai mic decât probabil.
În caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani presupune
pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare, implicând
imobilizari îndelungate ale fondurilor.
c) Termenul de rambursare, caracteristica esenţială a
creditului, are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de
ore) se ajunge la termene de peste 30 de ani în cazul creditelor
imobiliare.
66
d) Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a
creditului. Poate fi fixa sau variabilă.
e) Acordarea creditului (Tranzacţia). Creditul poate fi
constituit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui
împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit.
Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, fiind un
act de mare importanţă, creditorul trebuie să-şi asigure o bună
informare şi documentare pentru evitarea riscului.
f) Consemnarea şi transferabilitatea sunt caracteristici
necesare ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate prin
înscrisuri. Prin intermediul transferului se realizează cesiunea
creanţei, a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de
credit, precum şi veniturile accesorii.
Formele creditului
Creditul comercial
Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a
creditului în economia de piaţă, constând în acordarea reciprocă a
unei amânări a plăţii, de către agenţii economici activi, cu prilejul
vânzării mărfurilor. El apare din faptul că, în timp ce unii agenţi
economici dispun de mărfuri deja fabricate, gata spre a fi
vândute, alţi agenţi care au nevoie de aceste mărfuri nu dispun “o
perioada de timp” de mijloace băneşti pentru a le cumpăra. Prin
intermediul creditului comercial este favorizat procesul de
transformare a mărfii în bani, punând în evidenţă capacitatea
acestei forme de credit de a accelera circulaţia mărfurilor. În
economia de piaţă, instrumentul specific creditului comercial îl
constituie cambia.
Creditul obligatar
Această formă de credit exprimă relaţii între unităţi
economice şi instituţii în calitate de debitori, care emit
obligaţiuni, pe de o parte, iar, pe de altă parte, subscriitorii de
obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi avansează capitalul în
scopul obţinerii unei dobânzi. Obligaţiunea este un titlu de credit
(de valoare) ce atestă un împrumut pe termen mediu sau lung pe
care emitentul se angajează să-l ramburseze într-un interval de
timp determinat şi care dă dreptul deţinătorului său (creditorul
întreprinderii) la o dobândă anuală certă, pe toată durata,
indiferent de situaţia economico-financiară a emitentului.
67
Obligaţiunile, în sine, reprezintă fondul material al unor ample
operaţiuni bancare active şi generează numeroase şi diverse
operaţiuni de credit bancar.
Creditul ipotecar
Creditul destinat activităţii imobiliare constituie una din
cele mai importante forme de credit în cadrul unei economii care
cultivă, dezvoltă, sprijină şi susţine proprietatea individuală.
Creditul ipotecar presupune o convenţie între
împrumutant şi împrumutat, în care se prevede în general:
– obiectul (proprietatea) ca garanţie a rambursării
împrumutului;
– condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare;
– penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau
completă a împrumutului;
– circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de
împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.
Creditul de consum
Această formă de credit reprezintă un credit pe termen
mijlociu sau scurt, acordat persoanelor individuale şi destinat
acoperirii costului bunurilor şi serviciilor de care beneficiază,
prin reţeaua de comercializare şi de servicii sau pentru
recreditarea creanţelor contractate în acest scop. Pe plan general,
aşa cum experienţa a evidenţiat, creditul de consum a contribuit
direct la creşterea în ritmuri rapide a nivelului de trai al
populaţiei, stimulând, totodată, producţia de bunuri de consum de
nivel tehnic şi oportunitate ridicate. Exacerbarea acestei forme de
credit poate conduce însă la expansiunea producţiei de mărfuri de
folosinţă îndelungată, fără a ţine seama de cererea solvabilă a
populaţiei şi chiar dincolo de capacităţile normale de plată ale
populaţiei, în ansamblul lor, generând dezechilibre în economie,
oferind posibilitatea unor producţii supradimensionate, actionând
ca un factor degenerator al economiei de consum.
Creditul bancar
Forma definitorie a creditului, creditul bancar cuprinde o
sferă largă de relaţii, angajând modalităţi diferite, pe termen scurt
şi pe termen mijlociu şi lung, privind operaţii bazate sau nu pe
înscrisuri garantate sau negarantate etc. Participanţii la angajarea
creditului bancar sunt, pe de o parte, băncile, care apar în calitate
68
de creditori, iar, pe de altă parte, diferiţii agenţi economici care
solicită credit, în calitate de debitori.
Creditul bancar pe termen mediu şi lung: este un
împrumut obţinut de la o bancă şi care trebuie rambursat într-o
perioadă mai mare de un an. Împrumutul pe termen lung are trei
mari avantaje oferite celor care recurg la el: rapiditate,
flexibilitate şi costuri de obţinere reduse.
Creditele pe termen scurt sunt de o mare diversitate,
acestea având drept scop să acopere insuficienţa, trecatoare sau
permanentă, de fond de rulment a întreprinderilor, determinată de
decalajul între cheltuielile şi veniturile lor
Tipuri de credite bancare pe termen scurt
a) Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt
având ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a
întreprinderii. La acordarea acestor credite, singura preocupare a
băncii, în afara cunoaşterii bonităţii debitorului, este de a se
asigura de solvabilitatea pe termen scurt a acestuia. Nevoile
acoperite prin creditele de trezorerie sunt cele legate de decalajele
existente între cheltuielile şi încasările din exploatare determinate
de caracterul ciclului de exploatare (lungimea sa, sezonalitatea
activităţii etc.) şi de unele “accidente” cu care se confruntă
întreprinderea (întârzieri în livrări, perturbări ale ciclului
numerarului etc.).
b) Linia de credit este o înţelegere între bancă şi
întreprindere prin care aceasta din urmă poate să împrumute până
la o limită maximă stabilită pentru o perioadă de timp specificată.
Pentru perioada de nefolosire integrală a sumei maxime,
corespunzător sumei neangajate, banca percepe o cotă
procentuală. Suma creditului se stabileşte de regulă, pentru un an.
c) Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a
sumei pusă la dispoziţia acesteia deoarece rambursările efectuate
permit întreprinderii, în perioada următoare, obţinerea de noi
credite, în limitele stabilite iniţial (creditul se reînnoieşte).
O serie de alte credite bancare puse la dispoziţia
întreprinderilor necesită din partea acestora motivarea solicitării,
garantarea lor şi condiţionarea utilizării creditelor. Acest gen de
credite pot fi, în ansamblu, considerate drept credite pentru
stocuri.
69
d) Creditele de mobilizare presupun mobilizarea pe lângă
aparatul bancar a creditelor comerciale pe care întreprinderea le
deţine asupra clienţilor, concretizate în hârtii de valoare. În fapt,
are loc transformarea creditelor pe termen în lichidităţi la vedere.
Creditele de mobilizare sunt garantate de întreprinderi cu active
financiare (comerciale): trate, bilete la ordin şi se obţin prin
intermediul operaţiunii de scontare.
e) Scontul este operaţiunea de credit prin care banca pune
la dispoziţia unui client o sumă de bani, în schimbul unui efect
comercial (trată, bilet la ordin) înainte ca acesta să ajungă la
scadenţă, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse
şi a unui comision. Suma dobânzii se stabileşte în funcţie de
valoarea tratei, rata dobânzii şi timpul rămas între momentul
scontării până la scadenţa efectului. Creditul de scont are
avantajul că este mai puţin scump, deoarece efectele scontate
reprezintă o garanţie suficientă pentru bancă. Dezavantajul este că
apelarea la acest credit de către întreprindere nu este întotdeauna
posibilă din cauză că nevoile de lichidităţi nu coincid întotdeauna
cu portofoliul de efecte deţinut de întreprindere.
Garantarea creditelor bancare pe termen scurt
Pentru că unii furnizori de credite (bănci) solicită la
acordarea creditelor garanţii sau pentru ca întreprinderile să
obţină o finanţare mai ieftină, adesea, acestea din urmă utilizează
stocurile şi/sau clienţii neîncasaţi la obţinerea finanţării pe termen
scurt.
1.Finanţarea pe baza clienţilor neîncasaţi (a facturilor
neîncasate) presupune garantarea cu clienţii neîncasaţi sau
factoringul (adică vânzarea clienţilor neîncasaţi).
* Garantarea cu clienţii neîncasaţi are la bază folosirea
de cel care solicită un împrumut a clienţilor neîncasaţi pentru
garantarea creditului. Această modalitate de finanţare se
caracterizează prin faptul că cel care oferă împrumutul, nu numai
că are un drept asupra clienţilor neîncasaţi, dar el se poate, de
asemenea, îndrepta asupra celui împrumutat în caz că nu îşi poate
recupera capitalul din încasarea clienţilor neîncasaţi primiţi în
gaj. Finanţarea cu ajutorul clienţilor neîncasaţi este iniţiată pe
baza unei înţelegeri obligatorii dintre vânzătorul de bunuri (şi
solicitant al creditului) şi instituţia finanţatoare (banca).
70
Înţelegerea prezintă de la început, în detaliu, procedurile de urmat
şi obligaţiile legale ale ambelor părţi. De aceea, vânzătorul,
periodic, prezintă finanţatorului stocul de facturi, pe care, acesta
din urmă le verifică şi face evaluarea posibilităţilor de încasare a
clienţilor.
* Factoringul sau vânzarea clienţilor neîncasaţi, de către
aderent presupune cumpărarea clienţilor neîncasaţi de către
creditor (factor), care, în general, nu poate să introducă acţiune în
regres împotriva celui care i-a cu împrumut (vânzătorul clienţilor
neîncasaţi). Aceasta înseamnă că dacă clientul (clienţii) nu
plăteşte bunurile cumpărate, factorul (creditorul) înregistrează
pierderea aferentă. Întreprinderea factoring este responsabilă atât
cu acordarea creditului, cât şi cu încasarea clienţilor neîncasaţi.
Deci factorul, (care poare fi o bancă sau o altă întreprindere
angajată în operaţiunea de factoring) îşi asumă în întregime riscul
legat de acordarea creditului şi cel rezultat din pierderi ca urmare
a neplăţii unor bunuri de către clienţii neîncasaţi pe care i-a
cumpărat. În prealabil, clienţilor neîncasaţi li se notifică transferul
şi cerinţa de a face plata direct factorului.
Factoringul acţionează în două moduri de bază. În cazul
factoringului la scadenţă, factorul cumpără toţi clienţii neîncasaţi
şi face plata vânzătorului clienţilor neîncasaţi o dată pe lună.
Întreprinderile care folosesc factoringul la scadenţă sunt
principalii interesaţi în efectuarea analizei creditului (a clienţilor
neîncasaţi) şi a regularităţii intrării fluxului de numerar din aceste
imobilizări. Cheltuiala aferentă factoringului la scadenţă este
comisionul plătit factorului pentru încasarea din cursul lunii a
clienţilor neîncasaţi. Astfel, la finele lunii factorul plăteşte
întreprinderii de la care a cumpărat clienţii neîncasaţi, tot ce a
încasat în cursul lunii respective şi primeşte în schimb comisionul
convenit. Pentru acest comision, factorul îşi asumă toate
cheltuielile cu evidenţa contabilă şi încasarea clienţilor.
În cazul factoringului în avans, factorul acordă un credit
în schimbul clienţilor neîncasaţi. Astfel, la începutul lunii o
întreprindere poate primi un împrumut în schimbul vânzării
clienţilor neîncasaţi. Pentru această modalitate de finanţare,
costul constă atât în comisionul oferit factorului, cât şi în dobânda
aferentă creditului.
71
Avantajele factoringului sunt următoarele: creditul şi
operaţiunea de încasare sunt suportate în întregime de factor
(aceasta poate constitui o economie sesizabilă pentru
întreprinderea vânzătoare); gestiunea numerarului poate să devină
mai eficientă şi mai oportună; dacă este folosit factoringul în
avans, întreprinderile pot, de asemenea, să accelereze finanţarea
pe termen scurt. În plus, factorii (agenţii) pot, adesea să fie
dispuşi să împrumute (să i-a cu împrumut) banii de la
întreprinderile cu care lucrează atunci când acestea au exces de
numerar. Datorită acestor motive, factoringul continuă să devină
o modalitate tot mai obişnuită de finanţare pe termen scurt pentru
multe întreprinderi.
2. Finanţarea cu ajutorul stocurilor: Stocurile unei
întreprinderi furnizează o a doua sursă de garanţie pentru
creditele pe termen scurt. Metodele de finanţare având drept
garanţie stocurile sunt asemănătoare cu finanţarea având la bază
clienţii neîncasaţi.
* Garanţii asigurate (acoperite) de stocuri: în acest caz
este dată instituţiei creditoare drept garanţie gajarea stocurilor (în
totalitate) aparţinând întreprinderii care solicită împrumutul.
Totuşi, aceasta din urmă are controlul asupra stocurilor şi, astfel,
valoarea garanţiei poate fi redusă sub nivelul existent atunci când
a fost garantat creditul. Din această cauză, banca are o protecţie
redusă împotriva riscului nerambursării creditului.
* Primirea în gaj (în păstrare): prin aceasta bunurile sunt
păstrate în gaj de creditor; în cazul acestei metode de obţinere a
împrumutului de către întreprindere, aceasta semnează şi
înaintează creditorului un document de dare în gaj a bunurilor, ca
o condiţie a primirii fondurilor de la creditori. Bunurile pot fi
păstrate (depozitate) într-un depozit public sau pot fi păstrate de
împrumutat (debitor). Modalitatea primirii în gaj stabileşte că
bunurile sunt păstrate în gaj pentru creditor şi că orice procedură
de vânzare a bunurilor, trebuie comunicată creditorului la finele
fiecărei zile.
* Waranturile şi depozitele generale: mărfurile pot fi
depozitate în clădiri speciale, de obicei antrepozite, numite şi
depozite generale care sunt administrate de organisme publice sau
de societăţi private. Administraţia depozitelor generale eliberează
72
depozitelor un borderou de intrare sau un buletin de înmagazinare
sau primire în depozitare, care la cererea depozitarului poate fi
înlocuit cu recipisă de depozit la care este anexat titlul de gaj sau
warantul. Recipisa face proba existenţei mărfii în depozit, pe
când warantul furnizează deponentului mijlocul de a obţine
împrumuturi pe valoarea mărfurilor rămase astfel în gaj în
favoarea furnizorului de fonduri (creditorul) prin andosarea
warantului.
Raporturile de credit se desfăşoara în mod necesar pe
două planuri:
– procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile, în situaţia
în care creditorul este deţinatorul de disponibilităţi, iar
depozitar este banca, în acest caz raportuI de credit fiind
prealabil;
– procesul de redistribuire a capitalurilor disponibile, în care
utilizatorii, în calitate de debitori, recurg în mod necesar la
bănci comerciale sau specializate.
1. Care sunt caracteristicile creditului ?

2. Ce este creditul comercial ?
3. Ce este creditul obligatar ?
4. Ce este creditul de consum ?
5. Ce este creditul ipotecar ?
6. Ce este creditul bancar ?
1. În economia de piaţă instrumentul specific creditului comercial

îl constituie :
a) cambia
b) biletul la ordin
c) cecul
R:a
2. Caracterstica definitorie a creditului este :

a) termenul de plată
73
b) dobânda
c) consemnarea şi transferabilitatea creditului
R:b
3. Creditele de trezorerie sunt :

a) credite pe termen lung
b) credite pe termen scurt
c) credite publice
R :b
Bibliografie:

2007;
Timişoara, 2005;
Europeană”, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
Luminiţa Ioana Mazuru „Finanţarea
întreprinderilor”,Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminiţa Ioana Mazuru „Relaţia întreprinderii cu piaţa
de capital” , Editura Concordia, Arad, 2005.
74
TEMA 9
INTERMEDIARII FINANCIARI ŞI
POTENŢIALUL DE CREDITE
Obiectivele temei : înţelegerea noţiunilor de intermediar

financiar şi potenţial de creditare ; diferenţierea intermediarilor
bancari de cei nebancari ; diferenţa dintre potenţialul de
creditare al unei bănci şi potenţialul de creditare al întregului
sistem bancar.
Termeni cheie : intermediar financiar, intermediari

bancari şi nebancari, potenţial de creditare.
Aspecte teoretice :
Analiza simplificată a mecanismelor economice
evidenţiază că anumiţi agenţi economici dispun de capacităţi de
finanţare, în timp ce alţi agenţi au nevoie de finanţare. Echilibrul
între capacităţile de finanţare şi nevoile de finanţare se realizează
printr-un ansamblu de operaţiuni de intermediere financiară.
Intermediarii bancari şi nebancari
În cadrul intermedierilor financiare se disting două
categorii, în funcţie de aportul lor la creaţia monetară.
Intermediarii bancari pot crea monedă, mijloace de plată, în timp
ce intermediarii nebancari nu fac decât să ia cu împrumut şi să
acorde împrumuturi, din moneda preexistentă, creată de celelalte
instituţii financiare.
Intermediarii bancari transformă activele financiare în
active lichide, promovând preferinţele pentru lichidităţi ale
clienţilor lor. Totodată, intermediarii bancari transformă,
economiile pe termen scurt în împrumuturi pe termen mediu şi
lung. Se rezolvă astfel o contradicţie fundamentală în fluxul
economii-investiţii, anume aceea dintre preferinţa populaţiei
pentru depozite pe termen scurt şi dorinţa întreprinderilor de a
75
beneficia de împrumuturi pe termen lung, în măsură să asigure
finanţarea investiţiilor.
Potenţialul de creditare
Analiza potenţialului de creditatre al băncilor vizează atât
formarea potenţialului de creditare global al sistemului bancar,
cât şi formarea potenţialului de creditare al fiecarei bănci.
Potenţialul de creditare al unei banci- poate fi exprimat
static sau dinamic. Potenţialul de creditare static reprezintă
volumul maxim de credit (plasamente) pe care banca îl poate
acorda la un moment dat, fară să pericliteze lichiditatea.
Cantitativ, acest potenţial reprezintă diferenţa dintre resursele sale
(total pasiv) şi rezervele obligatorii păstrate în cont la Banca
Centrală. Acest potenţial depinde de trei factori:
1. volumul resurselor de care aceasta dispune. Aceste resurse
trebuie considerate atât ca dimensiune, cât şi ca structură
(depozitele la vedere, depozitele la termen, fondurile proprii,
împrumuturi de la Banca Centrală).
2. volumul rezervelor obligatorii (în cazul creşterii
coeficientului acestor rezerve, o parte din resurse devin
indispensabile pentru credite iar în cazul scăderii, se
eliberează resurse);
3. volumul rezervelor lichide facultative, create de bancă pentru
consolidarea lichidităţii şi prevenirea riscurilor.
Potentialul de creditare dinamic al unei bănci este
volumul maxim al creditelor pe care aceasta le poate acorda într-o
anumită perioadă de timp. Pe lângă factorii enumeraţi în cazul
potenţialului static, în cazul potenţialului dinamic vor fi luate în
considerare două aspecte:
- băncile nu deţin, de regulă, potenţial de creditare nefolosit,
străduindu-se să-l utilizeze, deci să-şi plaseze resursele. În
acest sens, se manifestă fenomenul de multiplicare a
creditelor la nivelul unei bănci ;
- apariţia şi dispariţia resurselor băncii nu constituie
evenimente accidentale şi izolate, ci fenomene care au loc în
permanenţă şi concomitent.
Potenţialul de creditare global al sistemului bancar- este
determinat de factori identici, ca natură, cu cei care determină
potenţialul de creditare al unei singure bănci, însă valoarea
76
elementelor componente şi variabilitatea lor sunt diferite,
diferenţe determinate de creşterea la scara a fenomenului.
Dintre aceste diferenţe, menţionăm urmatoarele:
– transferurile de resurse dintre bănci se compensează la nivelul
întregului sistem bancar, ca urmare gradul de rămânere a
fondurilor împrumutate în cadrul sistemului bancar este foarte
mare;
– viteza de multiplicare a creditelor este foarte mică, deoarece
este necesar un interval mai mare pentru transferul resurselor
dintr-o bancă la alta;
– gradul de remanenţă a împrumuturilor şi viteza de
multiplicare sunt mai stabile decât în cazul unei singure bănci,
tot datorită efectului de compensare.
Acţiunea Băncii Centrale asupra potenţialului de
creditare
Modalităţile de acţiune a Băncii Centrale sunt două:
1. crearea şi desfiinţarea de monedă primară reprezintă cel mai
important factor de care depinde potenţialul de creditare
bancar. Aceasta modalitate se realizează pe urmatoarele căi:
– acordarea (rambursarea) de credite sistemului bancar;
– acordarea (rambursarea) de credite altor subiecţi, în
special statului;
– cumpararea (vânzarea) de hârtii de valoare (open-
market);
– cumpararea (vânzarea) altor valute şi devize.
2. modificarea coeficientului rezervelor obligatorii acţioneaza pe
două căi asupra potenţialului de creditare:
– cresterea sau scăderea volumului mijloacelor libere
pentru creditare, existente în conturile de la Banca
Centrală;
– modificarea multiplicatorului creditelor, în cadrul unei
relaţii de determinare inverse.
Banca Centrală are o influentă foarte puternică asupra
dimensiunii potenţialului de creditare al băncilor, datorită faptului
că această bancă este unicul creator de monedă primară (exclusiv
monedă divizionară). Faptul că Banca Centrală poate crea, dupa
dorinţă, moneda primară, face ca potenţialul său de creditare să
fie nelimitat şi, prin urmare, potenţialul de creditare global al
77
sistemului bancar (cuprinzând şi Banca Centrală) este tot
nelimitat. Aceasta este principala caracteristică a sistemelor
monetare contemporane, bazate pe circulaţia banilor simbol,
creşterea masei băneşti neavând, în cadrul acestor sisteme, nici o
limită intrinsecă.
1. Ce inseamnă intermediar financiar?

2. Care este rolul intermediarilor bancari şi nebancari?
3. Ce inseamnă potenţialul de creditare al unei bănci?
4. Ce este potenţialul de creditare al întregului sistem bancar?
5. Cum influenţează banca centrală potenţialul de creditare?
Întrebări grilă:
1. Echilibrul între capacităţile de finanţare şi nevoile de finanţare

se realizează prin :
a) operaţiuni de intermediere financiară
b) operaţiuni bursiere
c) operaţiuni bancare
R:a
2. Intermediarii bancari :
a) pot creea monedă, mijloace de plată
b) iau cu împrumut şi acordă împrumuturi
c) emit monedă
R:a
3. Banca Centrală:
a) are o influenţă foarte puternică asupra dimensiunii
potenţialului de creditare al băncilor
b) are o influenţă scăzută asupra potenţialului de creditare al
băncilor
c) nu are nici o influenţă asupra potenţialului de creditare al
băncilor
R: a
78
Bibliografie:

2007;
Timişoara, 2005.
79
80

Economie Monetara PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie Monetara PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEMA 1

Obiectivele temei: înţelegerea conceptelor fundamentale

Termeni cheie: bani, monedă, economie naturală, troc,

1. Cum poate fi definită moneda ?

1. Banii în sens larg cuprind:

2. Funcţiile banilor sunt:

3. Funcţia de mijloc de schimb a banilor presupune:

4. Banii pot fi definiti :

Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL

Obiectivele temei: cunoaşterea modului de evoluţie, în

Termeni cheie: sistem bănesc sau monetar, elemente ale

1. Cum se defineşte un sistem bănesc sau monetar?

1. În urma acordurilor de la Bretton Woods din iulie 1944:

2. Legea monetară din 1867 va conduce la instituirea în România

4. Suprastructura financiar-monetară a economiei naţionale

Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

ISTORIA SISTEMULUI BANCAR

Termeni cheie: negoţ cu bani, comercianţi de bani,

1. Care au fost părerile exprimate cu privire la originea

1. Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regasesc în :

2. În perioada comunistă intervenţiile directe ale statului în sfera

3. În România, băncile comerciale funcţionează conform :

Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

BANCA CENTRALĂ (DE EMISIUNE)

Obiectivele temei : înţelegerea conceptului de bancă de

Termeni cheie : Bancă Centrală, Banca Naţională a

1. Care sunt prinipalele funcţii ale băncii de emisiune ?

1. Operaţiunile pasive ale băncilor de emisiune constau în :

2. Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bănci

Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

Obiectivele temei : înţelegerea conceptului de bancă ;

Termeni cheie : bancă, operaţiuni bancare, funcţionarea

1. Cum se defineşte o bancă ?

1. Băncile sunt instituţii de credit având misiunea de a efectua :

2. Instrumente "înscrisuri" sunt :

3. Instrumente "automate" sunt :

Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

Obiectivele temei : cunoaşterea celor mai importante

Termeni cheie : monedă, instrumente de plată, titluri de

1. Ce sunt titlurile de credit ?

1. Printre limitele utilizării cambiilor ca instrumente de plată pot

2. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate cu privire la

3. În sfera devizelor se includ :

Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

Obiectivele temei : cunoaşterea principalelor modalităţi

Termeni cheie : modalitate de plată, acreditiv revocabil

1. Ce reprezintă modalităţile de plată?

1. Acreditivul documentar exprimă:

2. Ordinul de plată se caracterizează prin faptul că:

3. Incasso documentar este:

4. Barterul se caracterizează prin:

Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

CONCEPTUL DE CREDIT ŞI FORMELE

Termeni cheie : credit, caracteristici ale creditului,

1. Care sunt caracteristicile creditului ?

1. În economia de piaţă instrumentul specific creditului comercial

2. Caracterstica definitorie a creditului este :

3. Creditele de trezorerie sunt :

Luminiţa Mazuru “Monedă şi credit-note de curs”,

Obiectivele temei : înţelegerea noţiunilor de intermediar

Termeni cheie : intermediar financiar, intermediari

1. Ce inseamnă intermediar financiar?