TEMA DE CONTROL NR.

Rezolvati 10 ȋntrebări „TO DO”, la alegere, din ultimele 5 unitaţi de ȋnvăţare

(unităţile 7-11).

1.Definiţi concurenţa şi subliniaţi rolul acesteia în viaţa economică

contemporană. Cum se manifestă concurenţa neloială?
Concurenţa este o trăsătură esenţială a pieţei, ea este o componentă importantă a
mecanismului acesteia. Concurenţa se desfăşoară după anumite reguli care asigură libertatea de
acţiune a tuturor agenţilor economici. Concurenţa reprezintă o confruntare dintre agenţii economici
în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor
băneşti sau a altor activităţi economice, în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje. Concurenţa are
loc între agenţii economici, pentru atragerea de partea lor a clientelei şi pentru a avea acces, în
condiţii avantajoase, la factorii de producţie. Concurenţa este de fapt o luptă, o competiţie între
agenţii economici, din care ies învingători cei mai buni. Ea exprimă relaţiile dintre agenţii economici
care acţionează în funcţie de interese lor în condiţiile liberei iniţiative, fiind o rivalitate deschisă şi
loială care duce la dezvoltarea producţiei şi la îmbunătăţirea gradului de servire a cumpărătorului.
Concurenţa, prin efectele pe care le declanşează, se poate situa printre legile cele mai importante ale
reglării vieţii economice, ale progresului tehnico-economic al societăţii. Ea acţionează în următoarele
direcţii: Promovarea şi introducerea progresului tehnic, prin stimularea agenţilor economici în
vederea perfecţionării proceselor de producţie, a tehnicii şi

Concurenţa neloială– bazată pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate în

discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare utilizând instrumentele
extraeconomice incorecte, ilegale pentru a pătrunde pe piaţă şi a obţine avantaje suplimentare în
raport cu ceilalţi concurenţi. specularea unor situaţii critice (războaie, crize, economice, calamităţi);
crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri folosite în scopuri speculative; discreditarea
activităţii adversarilor sau produselor unor firme concurente; violarea secretelor tehnologice,
comerciale şi bancare ale firmelor concurente; trafic de influenţă, mită, şantaj; presiuni morale
uneori chiar politice asupra firmelor concurente; evaziune fiscală, stimulente acordate clientilor.

2. Definiţi moneda şi precizaţi funcţiile monedei în economie.

Prezentaţi o activitate economică în care se regăseşte una din funcţiile
monedei.
Economia de schimb în condiţiile contemporane este de neconceput fără existenţa banilor.
Aceştia fac parte din viaţa omului de zi cu zi, reprezentând poate cel mai interesant instrument
economic asupra căruia omul s-a aplecat pentru a-l înţelege, pentru a-i descoperi natura, rolul şi
funcţiile lui. Una dintre principalele probleme disputate între specialişti este legată de natura banilor,
respectiv, ce sunt banii? La această întrebare s-au dat mai multe răspunsuri. Clasicii economiei
politice au arătat că banii sunt o marfă, care s-a desprins din lumea mărfurilor pentru a îndeplini un
rol deosebit, respectiv cel de echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de
schimb. Ei au apărut spontan, ca rezultat al unui lung proces istoric de dezvoltare a schimbului. Alţi
specialişti au cu totul altă părere. Astfel, banii sunt consideraţi a fi produsul unei convenţii la care
oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea schimbului, sau că ar fi o ficţiune juridică, respectiv o creaţie a
ordinii de drept. „Banii – scria P. Samuelson – sunt o convenţie socială artificială … de îndată ce
bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de el
pentru cumpărările şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau nu, banii sunt acceptaţi sau nu …
pentru că ei sunt acceptaţi”. Sunt şi puncte de vedere care încearcă o simbioză între aceste concepte,
respectiv banii sunt consideraţi ca produs al schimbului de mărfuri, investiţi cu încrederea tuturor
posesorilor lor. Numai în aceste condiţii banii sunt acceptaţi în societate. Banii sunt priviţi ca fiind
orice activ care este acceptat în tranzacţia şi în reglementarea schimbului şi a datoriilor. Banii
reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizatoare a avuţiei sociale, o
întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul
asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente”. Ei au apărut în procesul trecerii de la
economia naturală la economia de schimb parcurgând, în evoluţia lor, mai multe etape. În practica
economică toate semnele băneşti sunt cunoscute astăzi sub denumirea de monedă. Astfel,
diversitatea instrumentelor băneşti prezintă următoarea clasificare  bani sub formă de bunuri,
schimbul are loc sub forma trocului  bani sub formă de bunuri – metale preţioase;  bani monedă –
monedă din metal preţios emis şi garantat de autorităţile emitente - trocul esteînlocuit de schimbul
de marfă pe bani (M – B – M);  bani – bilete de bancă, ca înscrisuri ce atestau existenţa aurului în
depozitele unei bănci;  bani de hârtie – ca simbol al banilor cu valoare deplină, care îşi îndeplinesc
funcţiile în baza încrederii populaţiei în organul emitent;  banii de credit – apar din nevoia de a
facilita în special creditul comercial;  bani scripturali – apar ca înscrisuri în conturi bancare (bani de
cont). Moneda aflată sub forma banilor de hârtie şi a monedei divizionare, care este utilizată în
economie, este cunoscută sub denumirea de numerar, iar banii de cont, sub denumirea de monedă
scripturală. În ţările cu economie dezvoltată, aceasta din urmă deţine ponderea majoritară în masa
monetară. Banii sunt un instrument-cheie într-o economie de piaţă. Acest rol este pus în evidenţă de
funcţiile pe care banii le îndeplinesc în cadrul vieţii economice, şi anume: funcţia de mijloc de schimb;
funcţia de măsură a valorii (etalon al preţurilor); funcţia de conservare de valoare şi acumulare;
funcţia de plată; bani universali. În sens strict, moneda constituie ansamblul mijloacelor de plată
imediat utilizabile pentru efectuarea de reglementări şi acceptate într-o anumită comunitate. Pentru
a surprinde într-o mai mare măsură rolul şi evoluţia sa, moneda este considerată drept activ lichid ale
cărui forme se modifică în funcţie de structurile economice şi sociale şi care serveşte la evaluarea şi
reglementarea schimburilor . Moneda reprezintă resursa la care se raportează toţi agenţii economici
ai unei ţări. Principalele atribute ale monedei sunt: 1. acceptabilitatea - pentru ca moneda să fie
mijloc general de schimb, ea trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată;
2. convertibilitatea – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă; 3. divizibilitatea – capacitatea
monedei de a fi folosită la orice tip de tranzacţie; 4. uniformitatea – toate instrumentele acceptate ca
mijloc de plată trebuie să posede aceleaşi calităţi şi funcţii; 5. greutatea falsificării – imposibilitatea
reproducerii ei; 6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de timp cât mai
mare. Rolul monedei în economia contemporană este pus în evidenţă de funcţiile sale, aflate într-un
proces continuu de dezvoltare şi diversificare. Sunt considerate ca funcţii clasice ale monedei: a)
etalon al valorii sau unitate de cont. Moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a
rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate
sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor.
Funcţia de etalon al valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin trei
factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Ea permite exprimarea într-o aceeaşi
unitate de măsură a tuturor bunurilor şi serviciilor; b) mijlocitor al schimbului. Moneda serveşte
procesului circulaţiei mărfurilor, intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de
la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. În această calitate de
mijlocitor al schimbului - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont.
Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie,
care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare; c) funcţia de rezervă (rezerva de valoare).
Prin aceasta, moneda permite transferarea puterii de cumpărare în timp şi constituie o parte a
activelor agenţilor economici. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în
vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute.
Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a
monedei, inflaţia afectând mai mult sau mai puţin această putere; d) funcţia de monedă universală.
Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de bunuri şi
servicii. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte,
adică acele monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijlocde
plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot în acest
sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere),
care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi
Fondul Monetar Internaţional.

3. Realizaţi o comparaţie între paritatea aur sau metalică şi paritatea

valutară. Ce înseamnă paritatea puterii de cumpărare a două monede?
Teoriile privind rolul monedei în funcţionarea economiei au avut în centrul atenţiei influenţa
exercitată asupra volumului producţiei şi a nivelului preţurilor Teoriacantitativa clasica a banilor
reprezintă una din cele mai vechi teorii monetare. Ea a apărut în secolul XVI, când în Europa, datorită
afluxului masiv de metale preţioase ca urmare a descoperirilor geografice au avut loc importante
creşteri de preturi. Principiile de bază ale acestei teorii au fost enunţate de reprezentanţii
mercantilismului şi economiştii clasici. Teoriacantitativă tradiţională corespunde perioadei
mercantiliste: Thomas Mun, Jhon Locke, R. Cantillon sau W. Petty sunt câţiva dintre gânditorii care au
contribuit la cristalizarea ideii monetare cantitative. Odată cu dezvoltarea teoriei economice clasice
(Adams Smith, David Ricardo, Th.Malthus, J.B. Say, J.S. Mill), aspectele legate de bani au fost
abordate în alţi termeni. Economiştii neoclasici aduc noi perspective în analiza fenomenelor
monetare. În limbajul comun s-a generalizat însă conceptul de „teorie cantitativă clasică”, formulată
în două variante: varianta „tranzacţională“ (Irving Fischer123) şi varianta „venit“ (L. Walras, A.
Mashall, K.Wicksell, A. Pigou). După 1950, un grup de economişti cunoscuţi ca reprezentanţi ai „şcolii
de la Chicago“, în frunte cu Milton Friedman124, readuc în actualitate teoriacantitativă clasică
adaptând-o condiţiilor economice specifice sfârşitului de secol XX.Apare, astfel, teoriacantitativă a
banilor reformulată, fiind cunoscută în literatura de specialitate ca „noua teorie cantitativa a
banilor“. Teoriacantitativă clasică se bazează pe un model simplu. Astfel, cererea de monedă depinde
în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de
viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul
schimburilor şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei. Exista doua variante ale
teoriei cantitative a banilor: varianta tranzacţională şi varianta venitului. „Ecuaţia Fischer“, după
numele susţinătorului ei, Irving Fischer. În formă matematică, ecuaţia Fischer apare astfel: M V=
PTunde: M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor; T - volumul fizic al tranzacţiilor; P -
preţul mediu al unei tranzacţii; V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de
vânzarecumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă). J. Fisher a
dezvoltat ecuaţia prin disocierea numerarului aflat în circulaţie de moneda scripturală, luând în
considerare viteza de circulaţie diferită pentru aceste componente ale masei monetare. În aceste
condiţii, ecuaţia devine: MV + M’V’ = PTunde: M’ = moneda scripturală; V’ = viteza de circulaţie a
banilor scripturali. Cererea de monedă (Mc) va fi Mc = PT/V’ Varianta veniturilor (denumită şi
„ecuaţia Cambridge”), a fost elaborată de A. Marshall şi A. C. Pigou de la Universitatea Cambridge şi
are forma: M = KY unde: K = constantă care reprezintă partea din venitul nominal menţinută sub
formă de bani; Y = venitul naţional exprimat în preţuri curente. Valoarea reală a monedei exprimă
puterea sa de cumpărare şi este dată de starea economiei din care provine. Valoarea monedei
reprezintă puterea sa de cumpărare şi este dată de cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
achiziţionată cu o anumită sumă de bani sau cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare a
monedei se poate exprima: a) pe plan intern, în cadru naţional şi se măsoară prin cantitatea dintr-un
anumit bun care se poate cumpăra cu moneda respectivă. Exprimarea matematică este
următoarea125: Ci =S/Punde: C1 = puterea de cumpărare internă; S = o anumită sumă de bani; P =
preţul unei mărfi sau grupe de mărfuri. Această relaţie nu este suficient de elocventă, deoarece nu se
referă la complexitatea bunurilor ce constituie obiect al consumului; de asemenea, nu surprinde
dinamica diferitelor structuri ale bunurilor de consum; b) puterea de cumpărare externă, utilizată
pentru determinarea cursului valutar. Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a
unei ţări exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric. În economie,paritatea puterii de
cumpărare (PPC) este o metodă folosită pentru a calcula o rată de schimb alternativă între monedele
a două ţări. PPC măsoară puterea de cumpărare a unei monede, într-o unitate de măsură
internaţională (de regulă, dolari sau euro), deoarece bunurile şi serviciile au preţuri diferite în unele
ţări comparativ cu altele.Ratele de schimb ale parităţii puterii de cumpărare sunt folosite pentru
compararea nivelului de trai din ţări diferite.

4. Comentaţi rolul pieţei financiare în dezvoltarea economică. Analizaţi

competiţia dintre sistemul bancar şi sistemul bursier.
Creşterea economică în sens larg, înglobează multitudinea transformărilor cantitative,
calitative şi structurale care se produc în interiorul vieţii economice a unui stat. Aceste transformări
sunt privite într-un orizont de timp îndelungat, deoarece urmăresc evoluţia ascendentă a
indicatorilor economici agregaţi. Din acest punct de vedere creşterea economică se poate asemăna
cu dezvoltarea economică. Compatibilitatea dintre efectele creşterii economice cu cele sociale şi
ecologice, devine criteriul esenţial al dezvoltării economice. Piaţa capitalului, prin organizare şi
funcţionare are un rol determinant în procesul dezvoltării economice. Nivelul acestor pieţe a devenit
un etalon al nivelului de dezvoltare a ţărilor emergente şi în tranziţie la economia de piaţă. Forurile
internaţionale, cum sunt Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, prin organismele lor
specifice de acţiune, promovează o serie de direcţii de acţiune în favoarea constituirii unor economi
de piaţă funcţionale, inclusiv prin sprijinul pe care îl acordă creării pieţelor de capital. Piaţa de capital
poate asigura forme de alocare a resurselor financiare la nivelul agenţilor economici şi în paralel
mobilizarea economiilor acestora. Astfel, se pot identifica o serie de măsuri pe termen lung de
dezvoltare şi modernizare a serviciilor financiare: 1. asigurarea preponderenţei finanţării prin piaţa
de capital faţă de finanţarea prin bănci; 2. dezvoltarea investitorilor instituţionali, inclusiv a
fondurilor de pensii administrate privat; 3. crearea tuturor premiselor pentru dezvoltarea pieţei
acţiunilor şi a capitalismului acţionarial, stimularea dezvoltării întregii game de instrumente şi servicii;
4. dezvoltarea unor norme şi practici de guvernare corporatistă, convergente cu tendinţele europene
şi mondiale; 5. instituirea unei autorităţi unice de reglementare şi supraveghere pentru toate
categoriile de servicii financiare-bancare, de investiţii şi de asigurare. Evoluţia istorică a ţărilor
dezvoltate aduce în prim plan o revoluţie în domeniul pieţelor de capital. Aşa cum informatica
revoluţionează întreaga economie, tot aşa se poate aprecia că piaţa de capitat se află într-un proces
de revoluţie aşezat pe mai multe planuri: 1. globalizarea financiară manifestată prin acumularea unor
fonduri uriaşe la

dispoziţia băncilor private, deficitele bugetare şi de balanţe de plăţi înregistrate în special în

ţările emergente, transformă fluxurile internaţionale de capital într-un fenomen major al economiei
mondiale. Din dorinţa pieţelor de capital de a atrage cât mai multe fonduri are loc o deschidere
foarte amplă a pieţelor financiare naţionale spre fondurile de sorginte privată. 2. revoluţia financiară
se manifestă prin schimbări profunde în structura instrumentelor financiare, a ponderi şi mărimii
investitorilor instituţionali, a sistemelor de tranzacţionare şi a modalităţilor de manifestare a
concurenţei. Instrumentele financiare patrimoniale se diversifică, pentru a permite finanţarea
întreprinderilor pe baza emisiunii de acţiuni. De asemenea, creşte importanţa obligaţiunilor cu
randament ridicat. Aceste obligaţiuni (junk bonds) împreună cu creditele şi obligaţiunile municipale
pot lărgi mult posibilităţile de investire pe pieţele de capital. În privinţa investitorilor instituţionali, se
remarcă gradul sporit de facilitare a investirii publicului larg pe piaţa de capital prin intermediul
fondurilor de pensii şi de asigurări la care orice persoană poate cotiza sume considerabile. O dată cu
informatizarea accentuată a tranzacţiilor, operaţiunile se desfăşoară mai rapid, creşte siguranţa
decontărilor şi, nu în ultimul rând, se reduc substanţial costurile de tranzacţionare. Altfel spus se
eficientizează activitatea de tranzacţionare paralel cu reducerea costului capitalului. 3.
Dereglementarea economiei şi manifestarea liberei concurenţe au făcut să se renunţe la controlul
schimburilor, la măsurile restrictive privind ratele dobânzilor, la impozitarea obligaţiunilor deţinute
de străini sau la sistemul comisioanelor fixe. Toate aceste măsuri au fost luate cu scopul de a facilita
cât mai mult circulaţia capitalurilor la nivel mondial. Pieţele de capital se modernizează mult, dar nici
sistemul bancar nu rămâne pe loc. Poate cele mai dezvoltate tehnici şi instrumente de plată,
decontare sau economisire le va deţine întotdeauna sistemul bancar şi poate tocmai de aceea va
rămâne mai vulnerabil în faţa schimbărilor economice şi politice Analişti bursieri şi practicienii pieţei
de capital consideră sistemul bancar ideal în colectarea de fonduri şi transformarea lor în mari
aglomerări de capital, în transformarea depozitelor pe termen scurt foarte lichide în active pe termen
lung cu o lichiditate scăzută sau transferarea fondurilor financiare de la activităţile ce presupun
riscuri şi randamente mici, spre activităţi riscante dar profitabile. În schimb se consideră că piaţa de
capital este mult mai ancorată în realitatea economico-financiară şi chiar socială. Această concluzie
derivă din faptul că piaţa de capital se ajustează mai rapid la evoluţia pieţei prin revizuirea valorii
activelor şi prin imaginea completă pe care o dezvăluie în privinţa situaţiei întreprinderilor cotate. De
altfel se presupune că în situaţiile de crah bancar echilibrul economic se restabileşte mult mai dificil
decât în situaţia crahului bursier, deoarece băncile sunt mult mai sensibile în faţa interferenţelor
politice şi la percepţia populaţiei. Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia,
gradul în care investitorii, lumea de afaceri în general, validează mişcarea bursei. Aici ne aflăm în
domeniul valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri pentru a fi viabile din punct de
vedere economic, pentru că altfel, instabilitatea afacerilor generează tendinţa speculativă. Pe de o
parte, dacă piaţa funcţionează, titlurile se vând şi se cumpără, căpătând astfel un suport economic;
pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacţionează, ele susţin şi dezvoltă piaţa. În acest sens, pentru ca
piaţă secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine în economia modernă, ea trebuie sa
îndeplinească o serie de cerinţelegate de: lichiditate, respectiv abundenţa de fonduri disponibile, pe
de o parte, şi de active financiare, pe de altă parte. Lichiditatea garantează funcţionarea continuă a
pieţei şi aceasta este o condiţie pentru realizarea fără întreruperi a cirrcuitului economic de
ansamblu; eficienţă, respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă, la costuri cât mai
reduse a tranzacţiilor, deoarece costul tranzacţiilor afectează gradul de atractivitate a activelor;
transparenţă, respectiv accesul direct şi rapid la informaţiile relevante pentru deţinătorul de active
financiare. Transparenţa este o condiţie a eficienţei, pentru că ea condiţionează libera concurenţă,
contracararea tendinţelor de monopol şi, prin aceasta, reduce costurile tranzacţiilor; corectitudinea
(engl. free market)este strâns legată de transparenţă. În principiu, o informare completă este
suficientă pentru ca mecanismele de reglare specifice pieţei să poată acţiona. În practică este
necesară crearea unui cadru riguros pentru reglementarea tranzacţiilor, pentru contracararea
tendinţelor de manipulare a pieţei şi crearea unui cadru propice pentru manifestarea liberei
concurenţe; adaptabilitate, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii economice şi
extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă financiară este eficientă în măsura în care este
inovativă, găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei, ca şi normelor stabilite în
ansamblul sistemului economic.

5. Ce este bursa de valori şi care este rolul său economic? Principalele

tipuri de burse de valori. Evoluţia Bursei de Valori Bucureşti
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe acţiuni, având un
regulament propriu de organizare şi funcţionare în care sunt precizate aspecte privind condiţiile de
acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de operaţiuni permise, regulile la care se supun operatorii,
etc. Bursa de valori joacă un rol important şi îndeplineşte mai multe funcţii în condiţiile economiei de
piaţă: a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare şi alimentarea pe
această cale a întreprinderilor cu capitaluri; b) finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor
de credit; c) asigurarea mobilităţii capitalurilor şi a posibilităţii schimbării plasamentelor acţionarilor
prin transformarea în bani a valorilor mobiliare deţinute şi achiziţionarea altora, în funcţie de
obiectivele urmărite de fiecare acţionar, sau prin subscrierea de valori noi puse în vânzare de
întreprinderi. Bursele de valori se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii după natura
tranzacţiilor pe care le mijlocesc: burse generale (au ca obiect de activitate tranzacţii de mărfuri şi
hârtii de valoare) şi burse specializate; după obiectul tranzacţiilor se disting: burse de mărfuri, burse
de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare), burse valutare, burse complementare
comerţului internaţional (burse de asigurări, burse de navlu); după forma de organizare, există:
burse private (care funcţionează sub formă de societăţi pe acţiuni sau camere de comerţ) şi burse de
stat; după modul de admitere a participanţilor: burse cu participarea nelimitată şi burse cu acces
limitat (se tranzacţionează numai acele mărfuri şi valori mobiliare care au fost admise la cotaţia
oficială). Bursa de valori constituie o componentă esenţială a funcţionării economiei de piaţă. Ea
reprezintă o piaţă secundară pe care se tranzacţionează (se revând) titlurile de valoare existente, în
principal, sub formă de acţiuni şi obligaţiuni. Prin intermediul bursei de valori, investitorii îşi
transformă capitalul sub formă de titluri de valoare în numerar şi invers

In România, deschiderea oficială a Bursei de Valori Bucureşti a avut loc pe 1decembrie1882.

De-a lungul timpului Bursa de Valori Bucureşti a fost afectată de evenimentele social-politice.
Activitatea BVB este întreruptă începând cu anul 1941, timp de 5 decenii rămânând închisă. În anul
1995 are loc reînfiinţarea Bursei, prima tranzacţie având loc pe 20noiembrie1995. De atunci Bursa de
Valori Bucureşti se află într-o dezvoltare continuă. Anul 2005 este anul în care BVB absoarbe Bursa
Electronică RASDAQ. Pe 14februarie2008, la Bursa de Valori Bucureşti se listează prima companie
internaţională: Erste Bank. Bursa de Valori Bucureşti este împărţită în două categorii: Categoria I şi
Categoria II (numită şi categorie de bază). În funcţie de criteriile îndeplinite, o acţiune poate fi listată
la una din cele două categorii. Indicii folosiţi la Bursa de Valori Bucureşti sunt:  BET (Bucharest
Exchange Trading), a fost primul indice al BVB. Momentan conţine cele mai lichide 10 societăţi
exceptând societăţile de investiţii financiare din indicele BET-FI;  BET-C (BET Composite), cuprinde
toate societăţile listate la BVB exceptând societăţile de investiţii financiare din indicele BET-FI;  BET-
FI cuprinde cele cinci mari societăţi de investiţii create prin Programul de Privatizare în Masă;  ROTX
(Roumanian Traded Index) cuprinde aşa numitele societăţi blue chips162 .  BET-XT (Bucharest
Exchange Trading Extended Index) este un indice bluechip care reprezintă evoluţia preţurilor celor
mai lichide 25 de companii tranzacţionate pe piaţa reglementată, inclusiv SIF-urile, ponderea maximă
a unui simbol fiind de 15%. A fost lansat la 1 iulie 2008.  BET-NG (Bucharest Exchange Trading
Energy & Related Utilities Index) reprezintă evoluţia a 10 companii din sectorul energetic şi utilităţile
aferente acestuia, ponderea maximă a unui simbol în indice fiind de 30%. A fost lansat la 1 iulie 2008.

6. Care sunt factorii care influenţează rata dobânzii?

Mărimea ratei dobânzii - aşa cum am văzut - nu este dată o dată pentru totdeauna.
Ea este o mărime variabilă, mişcarea ei este generată de procesele economice, sociale şi
politice ce au loc în cadrul societăţii omeneşti. Sintetic, putem spune că asupra ratei dobânzii
influenţează conjunctura economică şi politică şi desigur, evoluţia acesteia atât în interiorul
fiecărei ţări, cât şi în plan internaţional172 . Aşa cum am arătat, asupra nivelului dobânzii
influenţează, în primul rând, raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut. Alături
de raportul dintre cererea şi oferta de factori asupra nivelului dobânzii, respectiv asupra
ratei dobânzii, acţionează şi alţi factori. Avem în vedere în principal următorii factori: 1. riscul
pentru cel ce acordă capital de împrumut; 2. inflaţia - având în vedere acest factor, respectiv
inflaţia, dobânda se prezintă ca dobândă nominală şi dobândă reală. Pornind de la ecuaţia lui
Irving Fisher, rata nominală a dobânzii, sau rata de piaţă se determină astfel: rn = rr + ri
unde: rn = rata nominală sau rata de piaţă a dobânzii; rr = rata reală a dobânzii; ri = rata
inflaţiei. Dacă procesul inflaţionist nu este prezent, atunci rn = rr. După impozitarea dobânzii
nominale ceea ce rămâne este dobânda netă. 3. durata creditului; 4. raportul dintre rata
dobânzii şi a profitului; 5. raportul dintre cererea şi oferta de capital pentru împrumut pe
piaţa capitalului. Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii
care acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul stopării
acestui proces, stabilind un plafon maxim al ratei dobânzii. Plafonarea ratei dobânzii este
adoptată de guvernanţi pentru protecţia micilor întreprinzători de riscul unei rate a dobânzii
prea mari. Această măsură are un caracter social. Însă, măsura poate duce la o cerere
nesatisfăcută de credite, ceea ce afectează tot paturile sărace ale populaţiei.

7. Care sunt factorii de producţie care pot primi ca venit renta şi în ce

condiţii? Când apare renta diferenţială?
O altă formă de venit întâlnită în societate este renta. Există mai multe interpretări în
legătură cu noţiunea de rentă. Una dintre ele se referă la sensul uzual al noţiunii, care desemnează
un venit fără muncă. Acest sens este prea larg, el nu este utilizat de către specialişti, nu reflectă
corect nici natura, nici conţinutul rentei. O altă semnificaţie a conţinutului de rentă provine de la
economiştii clasici, care consideră că pământul, ca factor de producţie limitat cantitativ, produce un
venit suplimentar care îmbracă forma rentei. Această semnificaţie clasică fundamentată şi dezvoltată
de David Ricardo, a fost completată ulterior, astfel încât astăzi majoritatea specialiştilor consideră
renta ca un plus de venit de care pot să beneficieze toţi subiecţii economici care dispun de condiţii
deosebite . Desigur, o asemenea interpretare a noţiunii de rentă este destul de largă, chiar ambiguă.
Ce înseamnă condiţii deosebite? Cum apare plusul de valoare? Iată două întrebări care trebuie să
stea în atenţie pentru a clarifica corect noţiunea de rentă. Condiţiile deosebite vizează situaţia ofertei
unui factor sau altul. Dacă oferta este inelastică, sunt create condiţiile ca o parte din venitul obţinut
să îmbrace forma de rentă. Renta economică pură (privită ca recompensă a factorilor de producţie)
se referă la venitul obţinut de un factor de producţie - orice factor - care se caracterizează prin
completa inelasticitate a ofertei . Acest lucru înseamnă că, sub aspectul cantităţii nu se vor produce
modificări în viitor, indiferent ce preţ se oferă pentru factorul respectiv. Această caracteristică o are
factorul pământ şi uneori un element sau altul din ceilalţi factori de producţie. De pildă, un
cercetător de excepţie care este angajat de către o firmă, sau un manager cu calităţi deosebite.
„Renta esteîntotdeauna un extraprofit, condiţionat de faptul că unul dintre factorii de producţie are
un anumit avantaj şi se află în posesia exclusivă a cuiva.” . În concluzie, renta reprezintă plata pentru
folosirea temporară a unui factor de producţie care aparţine unei alte persoane. Renta poate fi
privită sub două forme: materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători, produse de
calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol; bănească - ca rentă economică, adică venitul
obţinut de către deţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi
insensibilă la creşterea preţului de vânzare. Cert este că dintre toţi factorii de producţie, pământul
îndeplineşte toate condiţiile pentru a crea renta. De fapt, economiştii clasici au folosit acest factor de
producţie ca să explice natura şi conţinutul categoriei de rentă. Pentru ceilalţi factori, renta apare
numai în situaţii deosebite, respectiv în situaţia în care cantitatea oferită rămâne neschimbată, deci
oferta se caracterizează prin inelasticitate. Trăsătura distinctă a pământului este că oferta este fixă la
nivelul întregii economii, chiar şi în cazul perioadelor lungi . Venitul suplimentar obţinut datorită
situaţiei speciale a ofertei în cazul pământului şi care îmbracă forma de rentă este însuşit de
proprietarii pământului, atât în cazul în care îl lucrează singuri, cu forţe proprii, cât şi în cazul în care îl
arendează. Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită
proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei
alte persoane numită arendaş. Oferta fixă de pământ înseamnă că renta pe hectar este determinată
în mod exclusiv de cererea pentru pământ. Dacă cererea pentru pământ într-o anumită zonă
geografică este ridicată, atunci şi nivelul rentei va fi mare şi invers, dacă cererea este scăzută şi renta
va fi la fel. Cererea pentru oricare resursă - aşa cum am văzut - este o cerere derivată, deci renta pe
hectar va fi determinată de valoarea de piaţă a bunurilor obţinute de pe pământ. Renta obţinută de
pe pământurile care sunt utilizate în producţia agricolă este renta funciară. Cum apare acest venit ?
Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să analizăm situaţia concretă din agricultură.
După cum ştim, oferta de pământ este fixă. În acelaşi timp, suprafeţele de pământ cu o fertilitate
ridicată sunt şi ele limitate. Mai mult, există diferenţe între suprafeţele de pământ privind poziţia lor
faţă de centrele de desfacere şi aprovizionare. Deci, terenurile cu potenţial productiv sunt limitate.
Ele nu sunt suficiente pentru acoperirea cererii de consum de produse agricole a societăţii. Drept
urmare, oamenii vor atrage în producţia agricolă şi terenuri cu fertilitate mai redusă. Aceasta
înseamnă că la investiţii egale, pe terenuri diferite de fertilitate, se obţin randamente inegale; la fel
se întâmplă dacă pe acelaşi teren se fac investiţii succesive de capital. Este de fapt efectul concret al
acţiunii legii fertilităţii descrescânde. Diferenţele de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de
poziţie faţă de centrele de consum şi aprovizionare generează renta diferenţială. Apariţia ei este
determinată pe de o parte de limitarea terenurilor de potenţial ridicat, precum şi a celor care au o
poziţie mai bună, iar pe de altă parte, de necesitatea cultivării şi a terenurilor cu fertilitate mai
scăzută şi poziţie mai proastă, deoarece nevoile societăţii de produse agricole impun acest lucru.

Datorită acestui fapt, nivelul preţurilor de vânzare pe piaţă a produselor agricole va fi

determinat de costurile de pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută, sau de cele cu poziţia cea mai
dezavantajoasă (poziţia dezavantajoasă contribuie la ridicarea cheltuielilor de transport). Este firesc
atunci ca produsele obţinute de pe terenurile cu fertilitate ridicată, sau cu o poziţie mai avantajoasă
să se vândă la preţurile astfel stabilite, obţinându-se un spor de venit. Acest spor de venit realizat pe
terenurile bune şi foarte bune, ca şi de pe terenurile cu localizare bună şi foarte bună, constituie un
venit suplimentar faţă de veniturile aduse de terenurile cu fertilitate scăzută, sau cu o poziţie
dezavantajoasă. Acest plus de venit îmbracă forma rentei diferenţiale şi va fi însuşit de către
proprietarul de pământ. Cu alte cuvinte, parcelele de pământ care dau o recoltă mare pe hectar vor
determina o rentă mai mare decât parcelele cu o producţie mai mică pe hectar. Desigur, cererea
pentru parcelele cu fertilitate ridicată va fi mai mare decât pentru parcelele cu fertilitate mai mică.
VMP (venitul marginal al produsului) pentru o suprafaţă de pământ cu mare fertilitate va depăşi VMP
pentru o suprafaţă similară, dar cu fertilitate mai scăzută. La fel se întâmplă şi în cazul diferenţei de
poziţie. Renta este mai mare în zonele cele mai importante. Putem spune că în primul caz se obţine
renta diferenţială de fertilitate şi, în al doilea caz, renta diferenţială de poziţie. Rentă diferenţială se
obţine şi datorită randamentului inegal al investiţiilor succesive de capital pe aceeaşi suprafaţă sau
pe terenuri diferite178. Formarea ei este rezultatul promovării unei agriculturi intensive, generată de
creşterea continuă a nevoilor de consum de produse agricole ale societăţii şi, desigur, de realizările în
ştiinţa şi tehnica cultivării plantelor şi creşterii animalelor. Ce se întâmplă în cazul terenurilor cu cea
mai scăzută fertilitate, sau cu poziţia cea mai proastă? Vor da şi ele rentă? Dacă da, cum? Unii
specialişti susţin că şi aceste terenuri vor da rentă, dar care rezultă din mişcarea preţurilor produselor
agricole. Nevoia de produse agricole, deci cererea mare în comparaţie cu oferta, va duce la ridicarea
preţurilor produselor agricole, astfel încât se va obţine un surplus de venit şi de pe aceste terenuri,
surplus care va îmbrăca forma de rentă, cunoscută sub denumirea şi de rentă absolută. Renta, în
condiţiile în care proprietarul de pământ nu se ocupă personal de cultivarea acestuia, îmbracă forma
arendei. Renta se întâlneşte nu numai în agricultură, ci este prezentă oriunde factorul pământ
participă la activitatea economică. O întâlnim în construcţii, ca rentă de poziţie, în industria
extractivă, ca rentă minieră etc. Pe lângă tipurile de rentă amintite mai sus, mai distingem: renta de
monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte mici de bunuri, de calitate
excepţională, foarte căutate de consumatori. Renta de monopol reprezintă un supraprofit obţinut
prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse; renta minieră – reprezintă supraprofitul
obţinut de către proprietarii de mine sau de terenuri bogate în resurse minerale care pot fi
exploatate cu cheltuieli reduse; renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice
din cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial; renta
industrială sau comercială – reprezintă surplusul de venit obţinut de firmele mari prin practicarea
unor preţuri scăzute faţă de cele ale micilor firme; rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut
de unii agenţi economici în urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile
acestora erau reduse şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.

8. Prin ce se deosebeşte echilibrul parţial de echilibrul general? Ce este

starea de presiune şi prin ce se caracterizează ea?
Echilibrul economic poate fi general sau parţial, static sau dinamic. Echilibrul general constă
în starea de egalitate dintre cererea şi oferta din toate sferele sistemului economic. El se manifestă
ca tendinţă, prin efectul de antrenare în economia naţională a echilibrului pe piaţa bunurilor
economice. Echilibrul general este pus în evidenţă de indicatori globali cum sunt: producţia naţională,
cererea globală, masa monetară, rata şomajului, rata inflaţiei, etc. Din punct de vedere teoretic,
echilibrul economic cuprinde, înainte de toate, egalitatea dintre ofertă şi cerere pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, în funcţie de evoluţia acestui raport având loc adoptarea deciziilor de către agenţii
economici. Ca urmare, pentru toate pieţele, condiţia de echilibru este ca nivelul producţiei, sau
oferta globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D). Y = D Dacă se are în vedere faptul că cererea
globală cuprinde cererea pentru bunurile de consum (C) şi cererea pentru bunurile de investiţii (I), iar
venitul (producţia) este destinat consumului şi economiilor (S), se obţin următoarele relaţii: D = C + I
Y = C + S de unde, pe baza relaţiei: Y = D rezultă că: C + S = C + I Se ajunge deci la una din ecuaţiile de
echilibru formulate în teoria keynesiană: S = I Din analiza acestor relaţii rezultă că egalitatea
economiilor şi investiţiilor (S = I) este echivalentă cu egalitatea dintre oferta globală şi cererea globală
(Y=D). Prin urmare, relaţia Y=D reprezintă condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor economice.
Principalele echilibre spre care tind economiile naţionale sunt: creşterea economică pozitivă, adică
situaţia de creştere a venitului naţional pe locuitor; ocuparea deplină a resurselor de muncă, adică
menţinerea şomajului în limitele ratei naţionale, considerată necesară pentru stimularea procesului
investiţional; stabilitatea nivelului general al preţului, adică inexistenţa inflaţiei şi menţinerea
corelaţiei dintre cererea şi oferta de monedă; repartiţia echilibrată a veniturilor, adică situaţia
economiei bazate pe fluxurile băneşti ce reflectă circulaţia reală a factorilor de producţie şi mărfurilor
şi serviciilor; echilibrul balanţei comerciale şi de plăţi, adică egalitatea dintre import şi export şi
respectiv dintre încasările şi plăţile ocazionate de formele pieţei mondiale. Echilibrul parţial
reprezintă starea spre care tind două elemente ale aceleiaşi pieţe sau pieţe diferite, cum sunt:
producţie şi consum, mărfuri oferite spre vânzare şi capacitate de cumpărare, venituri şi cheltuieli
publice, economii şi investiţii. Echilibrul static caracterizează tendinţa de egalitate a cererii şi ofertei
de pe o piaţă pe termen scurt. Echilibrul dinamic constă în tendinţa pieţei generale sau specifice
către egalitatea cerere-ofertă pe termen mediu sau lung. Este situaţia normală a unei economii în
evoluţie, care cunoaşte alternativ stări ascendente şi descendente. În teoria economică se fac
frecvent referiri la câteva concepţii şi tipuri de echilibru economic. Primul dintre ele, pe larg analizat
în teoria economică, este echilibrul în viziunea şcolii neoclasice, care se bazează pe studiul mişcării
economice pe termen scurt. Se mai numeşte şi echilibru concurenţial. Acest echilibru reprezintă o
referinţă larg utilizată, explicit sau implicit, în teoria creşterii economice generalizate . Echilibrul
concurenţei constă în descrierea situaţiei finale către care tinde, mai mult sau mai puţin, o economie
care cunoaşte simultan (cumulativ) libertatea totală a alegerilor consumatorului şi multiplicitatea
întreprinderilor în fiecare sector de producţie. Fiecare din aceste echilibre mai mult sau mai puţin
durabile este cel în care domneşte utilizarea deplină a forţei de muncă şi a capitalului. În formularea
sa cea mai dezvoltată, această formă de echilibru a fost fundamentată de Leon Walras, care, printr-
un sistem matematic dezvoltat a demonstrat că într-un sistem de concurenţă pură şi perfectă, preţul
fiecărui produs este egal cu preţul său de revenire şi că la acest preţ se asigură alocarea optimă a
resurselor şi folosirea factorilor de producţie. Deşi modelul respectiv a fost mult supus criticilor, la
timpul respectiv, atât pentru imperfecţiunile sale, cât şi din alte motive, exegeţii contemporani
afirmă că „astăzi, revanşa lui Walras este spectaculoasă”. Imperfecţiunile matematice ale
demonstraţiilor sale au fost treptat suprimate de economişti, pe această bază dezvoltându-se teoria
echilibrului walrasian. Acest echilibru este cel mai general definit prin sistemul de ecuaţii formulate
de economiştii Arrow şi Debreu . Cel de-al doilea model de echilibru, amplu analizat în literatura
economică, este cel formulat de J. M. Keynes. Echilibrul keynesian poate fi definit pe scurt ca o
situaţie determinată numai de investiţii. Keynes a formulat teza că produsul naţional este determinat
de investiţii şi, la rândul său, determină economia (partea care se economiseşte). Pentru a înţelege
esenţa teoretică a concepţiei lui J. M. Keynes cu privire la echilibru, reamintim că analiza este
macroeconomică, în termeni de flux, iar cadrul preferat al analizei îl reprezintă economia
naţională183 . Echilibru parţial reprezintă situaţia unei pieţe sau a unei ramuri, în care confruntarea
ofertei şi cererii a determinat simultan preţul şi cantitatea produsă. Conţinutul echilibrului (preţul şi
cantitatea) depinde de ofertă şi cerere, orice modificare a acestora implicând şi o modificare a
echilibrului. Echilibrul bugetar reprezintă starea de concordanţă dintre veniturile şi cheltuielile
statului.

9.De ce credeţi că activitatea economică este fluctuantă? De câte feluri

sunt ciclurile economice? Este firesc să existe crize economice?
Principalele variabile economice (producţie, preţuri, ocupare, venituri, investiţii) precum şi
activitatea economică în ansamblul său, cunosc o evoluţie oscilantă, caracterizată prin înregistrarea
succesivă a unor tendinţe ascendente şi descendente. Cu alte cuvinte, activitatea economică este
fluctuantă. Fluctuaţiile pot fi sezoniere şi se derulează în condiţii previzibile având caracter social sau
natural, accidentale, de durată variabilă, având caracter mai mult sau mai puţin previzibil, fiind
generate de cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice, etc. şi ciclice pe diverse intervale de
timp fiind explicabile în linii generale de modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de
producţie. Ciclicitatea în economie reprezintă starea normală de evoluţie a activităţii economice
dintr-o ţară şi constă în alternanţa faptelor ascendente cu cele descendente. Ciclul economic este
perioada de la un moment de cotitură la altul de aceeaşi natură, adică perioada de la o criză la alta
sau de la un punct de cotitură superior, la următorul. În funcţie de timpul pe care se derulează,
ciclurile economice pot fi: cicluri lungi sau seculare (Kondratieff) care se manifestă pe termen lung,
pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, fiecare fază având o durată de 50-60 de ani. Cauza de la
baza ciclurilor lungi constă în inovaţie şi organizarea producţiei, adică evoluţia ciclică a inovaţiei,
tehnologiei. Metoda lui Kondratieff are la bază analiza mecanismelor preţurilor; perioadele
ascendente în analiza sa se caracterizau printr-o mişcare continuă a preţurilor cu ridicata, iar cele
descendente, dimpotrivă, prin scăderea indicelui general al acestor preţuri.Această evoluţie a
preţurilor corespunde, după el, „uzurii, reînnoirii şi măririi bunurilor de capital fix, a căror producere
necesită investiţii şi un proces lung”; vor exista astfel mari valuri tehnice, care vor antrena unde
economice; în faza difuzării, acumularea se amplifică, rata profitului creşte, dar odată cu
generalizarea noii tehnici, concurenţa reduce ratele profitului şi supraacumularea devine
intolerabilă.Dezvoltarea economică este influenţată, desigur, de numeroşi factori economici, tehnici,
socialculturali etc. În acest spirit, în alte abordări, tipologia ciclurilor economice este pusă în legătură
cu: interacţiunea şi dinamica diferită a indicatorilor care caracterizează formarea şi evoluţia
principalelor componente ale aparatului productiv; efectul-ecou al proceselor demografice;
reproducţia capitalului fix; caracteristicile resurselor de materii prime şi energie; ciclurile progresului
tehnico-ştiinţific; mecanismul de funcţionare a economiei; cicluri decenale sau pe durate medii ,
cuprinse între 6 şi 10 ani. Acestea sunt cicluri de afaceri. Prin ciclu se înţelege fie ansamblul de
fenomene care se realizează într-o ordine determinată, prin alternanţa fazelor de dezvoltare şi
prosperitate cu cele de depresiune, fie fluctuaţiile recurente ale activităţii economice, fie perioada de
timp de la începutul unei crize până la începutul alteia.Criza economică poate fi definită ca o
manifestare a unor perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi
inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului, exprimată prin creşterea stocurilor de
produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor (până la cel de-al doilea război
mondial), prin şomaj şi căderea cotaţiilor bursiere.Crizele economice pot fi ciclice şi neciclice, locale,
regionale, naţionale şi mondiale, sau crize industriale, comerciale, valutar-financiare etc. In primul
rând, crizele actuale sunt crize de supraproducţie. În al doilea rând, crizele ciclice nu se rezumă la o
ramură sau la un sector de activitate, ci cuprind diferite ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în
anumite condiţii, economia mondială.În al treilea rând, crizele sunt periodice şi definesc ciclurile
economice, indiferent dacă în analiza teoretică ele sunt situate la începutul sau la sfârşitul acestora.
Ele s-au repetat la intervale de 8-11 ani. Astfel, pentru perioada de timp dintre 1825, când o criză
economică a cuprins economia Angliei şi 1938, analiştii au desprins 13 cicluri185 Juglar, cu o durată
ceva mai mare de opt ani. Cele mai puternice crize au fost cele din 1873 şi 1929-1933. Ele au
consecinţe economice şi sociale importante; cicluri scurte sau pe durată mică (sau Kitchin, de la
numele economistului american care în 1923 a pus în evidenta aceste cicluri), în general de câteva
luni, până la câţiva ani fiind generate în special de variaţia stocurilor, care se intercalează în interiorul
ciclurilor decenale.Literatura de specialitate consemneazăşi unele cicluri specifice, ciclurile
„intermediare", care se manifestă în domeniul construcţiilor surprinzând mişcarea capitalului
imobilizat în această activitate, precum şi în domeniul agricol, reflectând linia sinuoasă pe care
raportul cerere-oferta o parcurge. În vederea atenuării efectelor negative ale dezechilibrelor se
intervine prin politici macroeconomice, în special: politica monetară, fiscală şi a cheltuielilor
publice(fundamentate de J. M. Keynes). Astfel, politica monetară permite majorarea ratei dobânzii în
fazele ascendente şi diminuarea acesteia în fazele descendente, pentru stimularea investiţiilor.
Politica fiscală se concretizează în impozite mari în timpul boomului economic şi mai reduse în
etapele de depresiune economică. Politica cheltuielilor publice se manifestă prin alocarea de la buget
de mai multe fonduri pentru susţinerea economică generală în perioadele descendente şi diminuarea
şi redirecţionarea lor în fazele ascendente. Desigur, aceste instrumente pot fi utilizate simultan,
obţinându-se un efect agregat al măsurilor publice întreprinse. În plus, în decursul unei faze a ciclului
pe termen lung se manifestă mai multe cicluri pe termen mediu şi scurt. Dacă economia se află în
faza ascendentă de 50-60 ani, alternanţa etapelor ciclurilor medii se menţine, dar creşte intensitatea
perioadelor de avânt în defavoarea crizelor şi invers, în situaţia fazei descendente a ciclurilor
seculare. Politicile anticriză bazate pe ofertă consideră ameliorarea stimulenţilor pentru producători
în scopul sporirii ofertei acestora drept cheia de boltă a creşterii economice. În acest sens, adepţii lor
preconizează două mari grupe de măsuri: a) reforme structurale care să permită afirmarea
concurenţei şi preţurilor libere, prin eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, centrale
sindicale), care pot obţine venituri independent de evoluţia ofertei; b) manevrarea pârghiilor
economice trebuie astfel făcută, încât să ofere perspective bune de profit pentru producători, care,
astfel stimulaţi, vor spori oferta.

10.Care sunt tipurile de măsuri antiinflaţioniste?

De regulă, măsurile de combatere a inflaţiei merg în sensul invers al căilor care au dus la
inflaţie şi se bazează pe instrumente monetare, economice şi financiare. De asemenea se au în
vedere şi măsuri de protecţie în cazul în care inflaţia, pentru o anumită perioadă, nu poate fi stopată.
În prima categorie de măsuri, prima atenţie este îndreptată spre: diminuarea cererii prin reducerea
cheltuielilor publice; reducerea cheltuielilor private din fondurile împrumutate; majorarea
dobânzilor; Toate acestea împing spre economii şi spre creşterea încrederii în moneda naţională. tot
în această direcţie acţionează şi îngheţarea salariilor; limitarea condiţiilor de consum (vânzarea în
rate către populaţie); echilibrarea bugetului de stat şi a balanţei de plăţi externe; creşterea
rezervelor monetare obligatorii ale băncilor pentru a diminua numerarul pus în circulaţie; de
asemenea, se urmăreşte reducerea cererii şi descurajarea consumului unor produse deficitare;
revitalizarea cererii pentru produsele care se pot substitui produselor deficitare.Tot în această grupă
de măsuri intră şi acelea ce urmăresc sporirea ofertei, deci a producţiei de bunuri şi servicii, prin
încurajarea, atât a micilor producători, cât şi a marilor firme. măsurile de control a preţurilor, de la
forme simple până la forme radicale; măsurile de corelare a salariilor cu nivelul productivităţii
muncii. Aceste măsuri trebuiesc privite prin totalitatea efectelor care pot să apară. De pildă, controlul
total al preţurilor, conduce la funcţionarea în economie a preţurilor în întregime administrate, fapt ce
afectează mecanismele de reglare a pieţei, înlocuirea acţiunii unor legi obiective cu procese
administrative, cu consecinţe grave asupra procesului în ansamblul său. În a doua categorie de
măsuri se includ cele de protecţie, atât a agenţilor economici, cât şi a populaţiei împotriva creşterii
preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a banilor. Între acestea se include ca foarte importantă,
indexarea. Aceasta constituie o creştere procentuală sau în sumă absolută a veniturilor agenţilor
economici, îndeosebi a salariilor şi pensiilor, lunar, trimestrial, sau semestrial, astfel încât să acopere
parţial sau total creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor generată de inflaţie.
Printre măsurile de protecţie mai putem aminti creşterea dobânzilor plătite la economiile păstrate la
bănci, sau alte instituţii financiare, subvenţionarea preţurilor la unele bunuri pentru ca acestea să nu
crească sau să crească mai încet, acordarea de compensaţii, etc. Nu trebuie să neglijăm nici aspectul
social al inflaţiei şi că în reducerea procesului inflaţionist un rol important îl deţine şi stabilirea
consensului social asupra repartiţiei veniturilor şi profiturilor rezultate din creşterea economică. O
presiune puternică revendicativă salarială duce fără discuţii la creşterea preţurilor, care inevitabil
anulează surplusul salarial obţinut, întreţinând aşa - numita spirală inflaţionistă.