Rezolvare subiecte examen DREPT PENAL ianuarie 2021

1. Elementele raportului juridic penal de conformare;

Raportul juridic penal de conformare – există atunci când destinatarii normei penale se abţin
în a săvârşi faptele prevăzute ca infracţiuni (destinatarii se conformează legii penale).

Elementele raportului penal de conformare, ca în cazul oricărui alt tip de raport juridic,
sunt: subiectele, obiectul şi conţinutul. În cadrul raportului penal de conformare, elementele au
un anumit specific, determinat de particularităţile relaţiilor sociale reglementate.

Subiectele acestui raport sunt statul, ca subiect activ, şi destinatarii normelor penale, ca
subiecte pasive. Destinatari sunt persoanele – fizice sau juridice – cărora le incumbă
obligaţia de conformare.

Obiectul raportului penal de conformare este constituit din conduita subiectelor, respectiv
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care ele sunt ţinute. În cazul
normelor penale onerative, destinatarii trebuie să îndeplinească o activitate (să denunţe, să
sesizeze etc.), iar în cazul celor prohibitive destinatarii trebuie să aibă o conduită de inacţiune (să
nu violeze, să nu ucidă, să nu fure etc.).

Conţinutul raportului penal de conformare îl reprezintă drepturile şi obligaţiile subiectelor

acestuia, şi anume dreptul statului de a impune o anumită conduită destinatarilor şi obligaţia
corelativă a acestora de a o respecta. Statul are dreptul suveran de a interzice comportamentele
pe care le apreciază ca fiind periculoase pentru valorile sociale, iar destinatarii normelor penale
au obligaţia conformării.

2. Elementele raportului juridic penal de conflict;

Raportul juridic penal de conflict – apare atunci când destinatarii încalcă prevederile normei
penale şi săvârşesc faptele incriminate ca infracţiuni, iar statul îi obligă să suporte consecinţele.

Elementele raportului penal de conflict sunt, de asemenea trei, respectiv: subiectele,

obiectul şi conţinutul.

Subiectele acestui raport sunt statul, ca subiect activ, şi infractorul, ca subiect pasiv. Sunt
infractori numai acei destinatari ai normelor penale care nesocotesc obligaţia de conformare,
adică cei care săvârşesc infracţiuni.
Obiectul raportului penal de conflict îl constituie aplicarea şi executarea sancţiunilor de
drept penal. Aplicarea sancţiunilor de drept penal este atributul satului, exercitat prin puterea
judecătorească. Prin intermediul obiectului raportului penal de conflict se realizează funcţia
sancţionatoare şi cea preventiv-educativă.

Conţinutul raportului de conflict este constituit din dreptul statului de aplicare şi impunere
a sancţiunii de drept penal şi obligaţia corelativă a infractorului de a o executa. Cu toate că,
prin încălcarea normei de incriminare raportul penal deconformare se transformă dialectic într-un
raport de conflict, simultan cu încălcarea ia naştere un alt raport penal de conformare. Prin
urmare, comiterea unei infracţiuni de către subiectul pasiv al raportului de conformare nu stinge
obligaţia acestuia de a se conforma în continuare preceptelor normelor de incriminare
Nesocotirea multiplă a obligaţiei de conformare de către destinatar generează mai multe raporturi
penale de conflict, împrejurare care va produce efecte juriice pe planul tratamentului penal,
determinând existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.

3. Legalitatea incriminării;

Conform art. 1 C.pen., numai legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni şi nicio
persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la
data când a fost săvârşită.

Este un principiu fundamental al dreptului penal, destinat legiuitorului si organelor judiciare,

conform căruia numai faptele prevăzute de legea penala in momentul săvârșirii lor constituie
infracțiuni si pot fi sancționate penal. Destinatarul legii este obligat sa-si racordeze
comportamentul sau la normele juridice in vigoare in momentul când desfășoară conduita.

Legalitatea infracțiunii înseamnă descrierea clara si precisa a faptelor ce constituie infracțiuni.

Determinarea faptelor ce sunt infracțiuni trebuie realizata prin folosirea unui limbaj uzual si
accesibil, astfel încât sa se evite riscul extinderii legii prin analogie si greșita înțelegerea a
normelor de incriminare. Legalitatea incriminării garantează ca , pentru cazuri similare, prin
aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalități de tratament juridic.

O faptă nu este infracţiune decât dacă legea (actul normativ) o prevedea ca atare la momentul
când a fost comisă. O cerinţă inerentă a existenţei infracţiunii este, aşadar, prevederea
elementelor faptei, considerată infracţiune, într-o lege scrisă (lex scripta).

Principiul legalității incriminării este foarte important pentru dreptul penal, deoarece dreptul
penal este ramura de drept care instituie răspunderea juridica cea mai severa din societate.
Principiul legalității incriminării este reglementat in numeroase tratate internaționale universale
sau regionale. De ex. in art, 7 din convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului si a
libertăților fundamentale. In dreptul romanesc, legalitatea incriminării a fost consacrata in toate
codurile penale anterioare, inclusiv in constituția din anul 1923.
 4. Legalitatea sancțiunilor de drept penal;

Potrivit art. 2 C.pen., legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot
lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua
faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Nu se poate aplica o pedeapsă
ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută
de legea penală la data când fapta a fost săvârşită. Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată
în afara limitelor generale ale acesteia.

Legea penală trebuie să determine clar şi precis nu numai faptele ce constituie infracţiuni, ci şi
sancţiunile aplicabile acestora. În domeniul sancţiunilor de drept penal intră pedepsele, măsurile
educative şi măsurile de siguranţă. Conform art. 7 pct. 1 teza a II-a din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că „nu se poate aplica o
pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”.

Cu excepţia cazului când ar fi mai favorabile infractorului, în toate cazurile sancţiunile penale
aplicabile sunt cele prevăzute de lege la data săvârşirii infracţiunii. Instanţele nu pot aplica
sancţiunile prevăzute de legea nouă şi nici sancţiuni neprevăzute de legea activă, cu singura
excepţie a legii penale mai favorabile.

Sancţiunile penale se aplică numai după ce se stabileşte că a fost comisă o infracţiune şi că este
incidentă răspunderea penală. În cazul în care există cauze care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau cauze de nesancţionare, aplicarea sancţiunilor de drept penal este exclusă.

5. Noțiunea de lege penală;

Art. 173 C.pen – prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care, la data adoptării lor,
aveau putere de lege.

Legea penala este un act normativ cu forța juridica superioara, care cuprinde prevederi ce
stabilesc in sarcina destinatarilor comportamente obligatorii, asigurate prin cele mai dure
sancțiuni existente intr-un stat democratic de drept , in scopul apărării societății.
Legea este atribuită statului, deoarece acestea este entitatea care o edictează, prin intermediul
legiuitorului, si reprezintă voința colectivă.

Avem legi penale generale (LPG) şi legi penale speciale (LPS).

LPG – reglementează la nivel principial relaţiile de apărare socială.
LPS – cuprind norme de incriminare
Noţiunea de lege are şi un înţeles mai extins cuprinzând totalitatea actelor normative în vigoare,
indiferent de organul ori instituţia care le-au edictat. În materia dreptului penal, însă, legile
organice sunt principalele izvoare. Alte acte normative nu au mare importanţă, cu excepţia
ordonanţelor Guvernului şi a actelor normative care cuprind norme extrapenale, la care fac
trimitere sau referire legile penale propriu-zise.

După durata lor în timp, legile penale pot fi:

 cu durată nedeterminată (permanente) – marea majoritate a legilor penale, obişnuite, a
căror durată de aplicare nu este precizată în conţinutul lor;
 cu durată predeterminată (temporare) – legi care cuprind în conţinutul lor şi o dispoziţie
privitoare la durata de valabilitate.

După natura necesităţii care a dus la adoptarea lor, legile penale pot fi:
 legi penale ordinare (obişnuite) – legi penale adoptate în situaţii normale de evoluţie a
societăţii;
 legi penale extraordinare (excepţionale) – care sunt adoptate în situaţii de excepţie
(calamităţi naturale, stări de urgenţă, război etc.)

!!! Legile extraordinare derogă de la legile ordinare.

6. Metoda interpretării raționale sau logice;

În cazul legii penale, prin interpretare se stabileşte dacă norma de incriminare este aplicabilă într-
un anumit caz concret şi are drept scop aflarea voinţei legiuitorului exprimată prin respectiva
normă.

Interpretarea rațională sau logică – constă în folosirea procedeelor raționale (logice)

pentru a afla voința legiuitorului.

Tipuri de raționamente:

a) A fortiori – dacă legea penală interzice mai puțin, atunci ea va interzice și mai mult. Similar,
dacă legea interzice mai mult, atunci ea va interzice și mai puțin.
b) Per a contrario – dacă o dispoziție penală interzice sau sancționează o faptă în anumite
condiții, ea nu se referă și la alte situații de fapt. Adică sunt excluse situațiile pe care legea nu le
prevede.
c) Reductio ad absurdum – presupune că orice altă interpretare decât cea propusă ar duce la
consecințe contrare legii, absurde, inadmisibile.
d) A pari – presupune că pentru situații identice (chiar dacă unele nu sunt expres prevăzute de
lege) trebuie să existe aceeași soluție juridică.
 7. Elementele în raport de care se aplică legea penală;
TIMP, SPATIU, PERSOANE, FAPTE

Legile penale se aplica pe o anumita zona teritoriala, intr-o anumita perioada de timp si privesc
faptele comise de anumite persoane fizice sau juridice. Aceste entitati – spatiul, timpul, faptele si
persoanele – sunt elementele in functie de care se stabileste domeniul sau sfera aplicarii legii
penale (limitele acesteia).

Spatiul este acel element in raport de care se aplica legea penala, ce consta in teritoriu;l pe care
aceasta lege este activa. De regula, legea penala romana are aplicare numai pe teritoriul
Romaniei, spatiul pe care statul roman isi exercita atributele suveranitatii. Cu tot caracterul sau
de generalitate, legea penala este limitata teritorial in ceea ce priveste aplicarea sa, restrangere
care este determinata de marginile teritoriului sau de anumite prevederi legale interne ce deriva
din dreptul international public (imunitatile diplomatice, militare) sau derogari legale.

Timpul este elementul de referinta ce limiteaza dpdv cronologic aplicarea legii penale. Aceasta
coordonata de aplicare a legii penale, impreuna cu spatiul, reprezinta cadrul spatio-temporal al
fenomenelor juridice penale. Cele trei momente temporale – trecutul, prezentul si viitorul,
determina corelatii de anterioritate, concomitenta sau posteritate intre legile penale succesive si
raporturile juridice penale generate de aceste legi.

Persoanele sunt elementele de referinta indispendabile aplicarii legii penale, deoarece relatiile de
aparare sociala se deruleaza numai intre subiectele de drept, intre persoane fizice sau juridice.

Faptele sunt comportamentele (actiunile sau inactiunile) persoanelor care incalca normele de
incriminare. Legea penala protejeaza valorile sociale contra celor mai grave incalcari ale
drepturilor si libertatilor persoanelor. Prin excelenta, legea penala este specia de act normativ
care descrie cu multa precizie faptele care atrag incidenta sa.

8. Intrarea în vigoare a legii penale;

!!! Legea penală întră în vigoare la 3 zile din momentul publicării ei în Monitorul Oficial şi
durează până este scoasă din vigoare.
Art. 3 C.pen – „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.
Legea penală devine aplicabilă din momentul intrării sale în vigoare.

Legea penală mai poate intra în vigoare şi la o altă dată decât cea a publicării în Monitorul
Oficial, atunci când chiar în cuprinsul ei este menţionată o dată ulterioară.
Din momentul intrării în vigoare a legii penale nicio persoană nu poate invoca necunoaşterea ei
(nemo censetur ignorare legem).

Codul Penal înlătură această „prezumţie absolută”, prin dispoziţiile art. 30 alin (5) cu privire la
EROARE – „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a
necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări
care nu putea fi în niciun fel evitată”

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului intră în vigoare numai după depunerea spre dezbatere în
procedură de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul
Oficial.

9. Etapele existenței legii penale;

Existenta legii penale presupune mai multe etape:

Etapa adoptării legii- este operațiunea prin care legislativul aproba proiectele de lege sau
propunerile legislative

Etapa Promulgării legii- promulgarea legii penale este actul prin care Președintele României
dispune publicarea acesteia in Monitorul Oficial al României si intrarea in vigoare a legii
adoptate de legislativ.

Etapa publicării legii- publicarea legii este activitatea prin care cuprinsul sau este adus la
cunoștința publica. Legile penale importante si in special codurile penale , de regula intra in
vigoare nu la 3 zile de la publicare ci de la o data ulterioara , pentru a avea timp suficient
destinatarii si organele judiciare sa ia act de conținutul noilor legi. Intervalul scurs de la data
publicării pana la momentul intrării sale in vigoare se numește repaosul legii.

Etapa acțiunii- acțiunea legii este perioada de timp cat o lege este in vigoare, adică durata
temporala cuprinsa intre momentul intrării legii in vigoare si cel al scoaterii sale din activitate.
În perioada acţiunii sale legea se aplică tuturor cazurilor care se înscriu în ipotezele normelor
sale. Legea penală îşi încetează efectele la momentul scoaterii sale din vigoare, care se poate
realiza prin mai multe modalităţi.

10. Ieșirea din vigoare a legii penale

O lege penală încetează să se mai aplice din momentul ieşirii din vigoare, care se poate realiza
prin mai multe modalități.
Modalităţi:
 a) ABROGAREA – este procedeul prin care o lege penală este scoasă din vigoare printr-o
altă lege penală:
 Abrogare expresă – atunci când, în mod expres, printr-o dispoziţie nouă, se
prevede că o lege sau o anumită normă dintr-o lege este desfiinţată:
 legiuitorul precizează în noua lege care anume lege este abrogată
 se folosesc expresii generice gen „orice dispoziţie contrară prezentei legi
se abrogă”
 Abrogare tacită – atunci când apare o lege nouă care reglementează acelaşi
domeniu al realităţii sociale ca legea anterioară (se subînţelege abrogarea)
 Abrogare totală – atunci când o lege este scoasă din vigoare în întregimeAbrogare
parţială – atunci când doar anumite dispoziţii sunt abrogate

b) MODIFICAREA LEGII PENALE – modificarea cea mai frecventă. Constă în

schimbarea sau completarea unor părţi din legea penală

c) DISPARIŢIA OBIECTULUI APĂRAT DE LEGE - Desuetudinea sau schimbarea

condițiilor social politice contemporane adoptării legii penale nu este un mod de ieșirea
din vigoare a acesteia. Acestea constau in dispariția definitiva sau temporara a relațiilor
sociale reglementate de o anumita lege.

d) EFECT AL DECLARĂRII LEGII DREPT NECONSTITUŢIONALĂ – după publicarea

deciziei Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial, legea îşi suspendă
activitatea şi este automat abrogată după 45 de zile dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pune de acord norma declarată neconstituţională cu
dispoziţiile Constituţiei.

11. Retroactivitatea legii penale dezincriminatoare; (Retroactivitatea legii penale care nu

mai prevede fapta ca infracţiune)

Retroactivitatea legii penale care dezincriminează (abolitio criminis) reprezintă o derogare

de la principiul neretroactivității legii penale şi constă în aplicarea legii penale noi de
dezincriminare relațiilor sociale născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Așadar, legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute
de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, măsurilor educative, măsurilor de siguranţă,
precum şi toate consecinţele penale, pronunţate în baza vechii legi, încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi.

DEZINCRIMINAREA – exprimă o anumită poziţie a legiuitorului faţă de anumite fapte, în

raport cu consecinţele acestora privind valorile sociale ocrotite de legea penală.
Constatând că o anumită faptă penală nu mai lezează anumite valori, legiuitorul procedează la
dezincriminarea ei.

!!! Legea de dezincriminare are întotdeauna caracter retroactiv, astfel,

 Dacă fapta este în faza de urmărire penală => se clasează
 Dacă fapta este în faza de judecată => se pronunţă achitarea
 Dacă fapta este în faza de executare a pedepsei => se dispune încetarea executării

- Aplicarea retroactivităţii legii penale dezincriminatoare nu produce nici un efect asupra

răspunderii civile. În privinţa acestei forme de răspundere se vor aplica regulile specifice
materiei dreptului civil.

1.Aplicarea legii penale care dezincriminează dacă procesul penal a luat sfârşit, dar
executarea sancţiunii nu s-a stins încă. Prin intrarea în vigoare a legii penale care
dezincriminează se stinge executarea pedepselor, precum şi a măsurilor de siguranţă sau a
măsurilor educative care nu au corespondent în legea nouă. Dacă făptuitorul se află în executarea
unei pedepse privative de libertate va fi pus deîndată în libertate. În cazul în care s-a dispus
confiscarea specială, bunurile nepreluate de la cel condamnat nu mai pot fi preluate.
Retroactivitatea legii penale nu are consecinţe asupra obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea
penală.
2.Aplicarea legii penale care dezincriminează în cazul când condamnatul a executat
sancţiunea, dar nu a fost încă reabilitat. Prin intrarea în vigoare a legii penale
dezincriminatoare încetează ope legis orice efect (decădere, interdicţie sau incapacitate) care ar
putea decurge din existenţa unei condamnări executate, aceasta fiind radiată din cazierul judiciar
al condamnatului.

3.Aplicarea legii penale dezincriminatoare care prevede măsuri de siguranţă sau educative.
Din redactarea textului legal rezultă că numai executarea măsurilor de siguranţă încetează sau
consecinţele hotărârilor judecătoreşti, dar nu se poate admite restituirea bunurilor confiscate,
pentru că ar echivala cu întoarcerea executării, adică repunerea în situaţia anterioară săvârşirii
faptei. Doctrina susţine acest punct de vedere. În schimb, nu vor putea fi preluate bunurile
confiscate, dacă măsura de siguranţă nu fusese pusă în executare.

12. Criterii de stabilire a legii penale mai favorabile;

- În soluţionarea situaţiilor tranzitorii se face deosebire de regim juridic în funcţie de etapa
evoluţiei raportului juridic penal de constrângere (conflict) sau de diferenţele de natură sau
cuantum a pedepselor prevăzute de legile penale succesive.

În funcţie de criteriul momentului existenţei raportului penal de constrângere, deosebim:

aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nejudecate definitiv (art. 5 C.pen.) şi
aplicarea legii penale mai favorabile în cazul sancţiunilor definitive (art. 6 C.pen.). De asemenea,
există şi situaţii speciale de aplicare a legii penale mai favorabile. La aplicarea legii penale mai
favorabile, în cazul succesiunilor de legi penale (în accepţiunea de norme juridice penale),
organul judiciar trebuie să aleagă numai una dintre acestea, în integralitate, iar nu să combine
elemente ale conţinutului normelor penale aplicabile cazului.

Inadmisibilitatea combinării elementelor nomelor mai favorabile, ale legilor penale succesive,
opreşte organul judiciar să creeze norme noi, care nu se găsesc în nici una din legile penale
succesive. Altfel spus, practicianul nu poate crea o lege nouă (lex tertia). În fine, menţionăm că,
în contextul instituţiei aplicării legii penale mai favorabile, termenul lege penală trebuie avut în
vedere în sensul de normă de drept penal.

- Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor nedefinitiv judecate - În cazul în
care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai
multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Regula se aplică şi actelor normative ori
prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate
de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în
vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
-
- Pentru a fi în prezenţa aplicării legii penale mai favorabile în cazul unor infracţiuni în
privinţa cărora nu a intervenit o hotărâre de definitivă de condamnare, trebuie întrunite
următoarele condiţii:

a)fapta să fie infracţiune conform legii contemporane datei săvârşirii;

b)infracţiunea să nu fi fost judecată definitiv;
c)până la judecarea definitivă a infracţiunii raportul de răspundere penală să fie
reglementat de două sau mai multe legi penale, toate prevăzând fapta ca infracțiune;
d)dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Pentru a determina care dintre legile succesive este mai favorabilă se folosesc mai multe
criterii: cel al condițiilor de incriminare, cel a condițiilor de tragere la răspundere penală și
cel al sancțiunilor.

- Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul sancţiunilor definitive - Când după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea
aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită,
se reduce la acest maxim.
-
- Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până
la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa
 închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut
pentru acea infracţiune.
- Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se
înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă.
Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul
sau în parte executarea amenzii.
- Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de
aceasta, dacă este mai favorabilă.
- Când legea nouă este mai favorabilă, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă
neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent
în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
- Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau
măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea
nouă.
- Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în
cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă
sau înlocuită potrivit regulilor de mai sus.
- Aplicarea legii penale mai favorabile conform regulilor mai sus arătate este obligatorie.

13. Aplicarea legii penale temporare;

- Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă
fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp. (2) Legea penală temporară este
legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura
temporară a situației care a impus adoptarea sa.

- Legea penală temporară este cea care prevede data ieşirii sale din vigoare sau a cărei dată de
ieșire din vigoare rezultă din natura temporară a situaţiei excepţionale care a impus adoptarea sa.
Calificarea unei legi ca fiind temporară se face prin verificarea conţinutului acesteia sau a
situaţiei care a făcut necesară adoptarea sa. Dacă legea cercetată are cuprinsă o normă de
autoabrogare sau edictarea sa a fost determinată de o situaţie excepţională ea este o lege
temporară. În toate celelalte cazuri legea este permanentă. Legile penale permanente sunt regula,
în timp ce legile temporare sunt excepţia. Aşadar, legile penale temporare sunt ca natură legi
speciale

14. Principiul teritorialității legii penale

- Conform principiului teritorialităţii, legea penală română se aplică faptelor săvârşite pe
teritoriul României sub toate aspectele, respectiv aprecierea existenţei infracţiunilor, aplicării
sancţiunilor penale, executării sancţiunilor şi referitor la efectele juridice ale condamnărilor
pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării.
Prin „teritoriul României” se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul,
subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” se înţelege orice infracţiune
comisă pe teritoriul arătat mai sus ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă
înmatriculată în România. Nu are importanță unde se găsește nava sau aeronava la momentul
comiterii infracțiunii.

- Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe
o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, s-a efectuat un act
de executare, de instigare sau de complicitate, ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul
infracţiunii (regula ubicuității).
-
- Principiul teritorialităţii se fundamentează pe un alt principiu, de drept internaţional,
suveranitatea statului. Incidenţa principiului teritorialităţii legii penale presupune aplicarea
exclusivă şi necondiţionată a legii penale române, faptelor săvârşite pe teritoriul României.
Spre exemplu, nu se poate invoca, pentru a exclude de la incidenţă legea penală română, faptul
că legea de cetăţenie a făptuitorului este mai blândă. Dar activitatea acestui principiu nu trebuie
privită în mod absolut, deoarece sunt cazuri care impun derogări justificate prin raţiuni
superioare celor ce au determinat instituirea principiului teritorialităţii legii penale. Aceste
situaţii fac parte din categoria excepţiilor de la teritorialitatea legii penale. Pe de altă parte,
fapta săvârşită pe teritoriul României trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege
pentru existenţa infracţiunii.

15. Excepții de la principiul teritorialității legii penale. Enumerare;

- Legea prevede şi anumite excepţii de la incidenţa principiului teritorialităţii legii penale
române, respectiv:
- Imunitatea de jurisdicţie diplomatică (excepţie de la principiul teritorialităţii legii
penale și constă în neaplicarea legii penale române infracţiunilor comise de personalul
diplomatic al altor state sau al organizaţiilor internaţionale, potrivit tratatelor şi uzanţelor
internaţionale85. Imunitatea de jurisdicţie diplomatică nu este o imunitate penală (substanţială),
ci ea apare numai ca o excepţie de procedură pentru că, de cele mai multe ori, fapta agentului
diplomatic sau consular va angaja răspunderea sa penală în statul de naţionalitate.)
-
- Infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor străine (Există unele excepţii
de la principiul teritorialităţii legii penale şi în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor
care arborează alt pavilion sau steag decât cel românesc şi al aeronavelor străine. Cercetarea
acestor excepţii presupune deosebirea în nave şi aeronave utilizate în scopuri civile sau
comerciale, pe de o parte, şi nave sau aeronave folosite în scopuri militare sau oficiale, pe de altă
parte.)
-
- Infracţiunile comise de personalul armatelor străine aflate pe teritoriul României
(Armatele străine se pot afla pe teritoriul ţării în temeiul unor tratate internaţionale, bilaterale sau
multilaterale. Dacă personalul acestor armate, staţionate sau aflate în trecere pe teritoriul ţării,
săvârşeşte infracţiuni, ele nu cad de regulă sub jurisdicţia penală a statului român. Legea
aplicabilă în aceste cazuri este legea statului căruia aparţine personalul militar respectiv.)
-
- Infracţiunile comise în localurile misiunilor diplomatice cu sediul pe teritoriul
României (sediile misiunilor diplomatice străine sunt inviolabile, ceea ce înseamnă că dacă în
aceste localuri se comit infracţiuni autorităţile române nu pot intervenii decât cu acordul sau la
cererea şefului misiunii diplomatice în al cărei sediu s-a săvârşit infracţiunea.)

16. Personalitatea legii penale;

- Conform acestei reguli, exprimată la art. 9 C.pen., legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română,
dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de
10 ani. În celelalte cazuri (adică atunci când pedeapsa prevăzută de legea penală română este
închisoarea de 10 ani sau mai mică ori amenda), legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de opersoană juridică română,
dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legeapenală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a
fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.

Pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalității se cer a fi îndeplinite
următoarele condiții:

- infracțiunea să fi fost săvârșită în afara teritoriului României;

- infracțiunea să fi fost săvârșită de un cetăţean român sau o persoană juridică română;
- infracțiunea să fie pedepsită de legea penală română cu închisoarea mai mare de 10 ani sau,
dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mică de 10 ani, fapta să fie incriminată şi
de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dublă incriminare) ori să fi fost comisă într-un loc
care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat;
- să existe autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel
sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
17. Realitatea legii penale;

O altă regulă, cu rang de principiu, ce funcţionează în cazul aplicării legii penale în raport cu
infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, este principiul realităţii legii penale (art. 10 C.pen.),
care presupune aplicarea legii penale române şi infracţiunilor săvârşite extra teritorium, de către
cetăţeni străini sau apatrizi, dar care sunt îndreptate contra statului ori contra cetăţenilor români.

Pentru aplicarea legii penale române conform principiului realității se cer a fi îndeplinite
următoarele condiții:
- infracțiunea să fi fost săvârșită în afara teritoriului României;
- infracțiunea să fi fost săvârșită de un cetăţean străin sau de un apatrid;
- infracțiunea să fie îndreptată contra statului român (spre exemplu, spionaj) sau contra unui
cetățean român (spre exemplu, omor) sau contra unei persoane juridice române;
- să existe autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie;
- infracțiunea să nu facă deja obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a
comis.

18. Universalitatea legii penale;

- Potrivit regulii universalităţii legii penale (art. 11 C.pen.), legea penală se aplică şi altor
infracţiuni decât celor în privinţa cărora este incident principiul realităţii, săvârşite în afara
teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau apatrid, care se află de bună voie pe teritoriul
României, în următoarele cazuri:
- când statul român, în temeiul unui tratat internaţional, şi-a asumat obligaţia de a reprima
respectiva infracţiune;
- când s-a cerut extrădarea infractorului aflat de bună voie pe teritoriul României şi aceasta a fost
refuzată.

19. Principiile extrădării;

- Extrădarea este una dintre cele mai importante şi vechi forme de cooperare internaţională a
statelor lumii şi cea mai răspândită specie de asistenţă juridică internaţională din materia
dreptului penal. Fiind un act bilateral, extrădarea are întotdeauna doi (cel puţin) participanţi,
două subiecte. Subiectul care cere extrădarea se numeşte stat solicitant (sau instanţă solicitantă),
iar cel căruia i se cere să acorde extrădarea se numeşte stat solicitat.
- În funcţie de rolul jucat în activitatea de extrădare, deosebim: extrădare activă (procedura este
efectuată de statul sau instituţia solicitante) şi extrădare pasivă (procedura este desfăşurată de
statul solicitat).

În raport de atitudinea extrădatului, deosebim: extrădare voită, numită şi voluntară (când cel
extrădat nu se opune) şi extrădare forţată, numită şi involuntară sau impusă (când extrădatul se
opune extrădării sale).

- În funcţie de organul implicat în activitatea de extrădare, distingem: extrădare administrativă

(când competenţa extrădării este atribuită unui organ administrativ), extrădare judiciară (când
competenţa aparţine justiţiei) şi extrădare mixtă (când competenţa aparţine atât puterii
judecătoreşti, cât şi unei autorităţi administrative).

Art. 19 alin (4) consfiinteste regula de aur: expulzarea si extradarea se hotarasc de catre justitie.

- În România extrădarea este judiciară atât în cazurile când este efectuată în baza unui tratat
internaţional, cât şi în cazurile în care operează în baza legii interne.

- Principiile extrădării se desprind din normele care reglementează această materie.

Examinând aceste norme juridice, se desprinde ideea că instituţia extrădării este guvernată
de principiul preeminenţei (priorităţii) dreptului internaţional şi principiul specialităţii
extrădării.

- Principiul preeminenţei (priorităţii) dreptului internaţional – regula conform careia legea

privind extradarea se aplica numai in baza si pentru executarea normelor interesand extradarea,
cuprinse in conventiile internationale la care Romania este parte.
In lipsa unei conventii internationale, cooperarea judiciara se poate efectua in virtutea curtoaziei
nternationale, la cererea transmisa pe cale diplomatica de catre statul solicitand si cu asigurarea
scrisa a reciprocitatii data de autoritatea competenta a acelui stat. In acest caz, prezenta lege
constituie dreptul comun in materie pt autoritatile judiciare romane.

Lipsa reciprocitatii nu impiedica sa se dea curs unei cereri de asistenta judiciara internationala in
materie penala, daca aceasta :
- se dovedeste neceara datorita naturii faptei sau nevoii de a lupta impotriva anumitor
forme grave ale criminalitatii;
- Poate contribui la imbunatatirea situatiei suspectului, inculpatului ori condamnatului sau
reintegrarea sa sociala.
- Poate servi la clarificarea situatiei judiciare a unui cetatean roman.
In cazul in care statul roman formuleaza o cerere in conditiile L.302/2004, in baza curtoaziei
internationale, asigurarea reciprocitatii va fi data de catre Ministerul Justitiei pentru fiecare caz,
ori de cate ori va fi necesar, la cererea motivata a autoritatii judiciare romana competente.
- Principiul specialităţii extrădării – regula potrivit careia persoana predata ca efect al
extradarii nu va fi urmarita, nici judecata, nici detinuta in vederea executarii unei pedepse, nici
supusa oricarei alte restrictii a libertatii sale individuale, pt orice fapt anterior predarii, altul
decat cel care a motivat extradarea, in afara de cazurile cand:
- Statul care a predat-o consimte;in acest scop, autoritatile romane competente care vor
transmite statului solicitat o cerere insotita de actele prevazute la art 36, alin 2 si de un pv
in care se consemneaza declaratiile persoanei extradate.
- Avand posibilitatea sa o faca, persoana extradata nu a parasit, in termen de 45 zile de la
liberarea sa definitiva, teritoriul Romaniei, ori daca e revenit in RO dupa ce a parasit
teritoriul statului roman.
Autoritatile romane vor lua masurile necesare in vederea, pe de o parte, unei eventuale trimiteri a
persoanei de pe teritoriul Romaniei, iar pe de alta parte, intreruperii prescriptiei potrivit
legislatiei romane, inclusiv recurgerea la o procedura in lipsa.

20. Transferul condamnaților;

- institutie penala mai recenta decat extradarea, dar care si-a castigat deja un loc
important in planul cooperarii judiciare internationale. Transferul condamnatilor
cuprinde normele juridice penale referitoare la schimbul de resortisanti condamntai intre
RO si alte state.

- Dpdv substantial, transferul condamnatilor este transmiterea sau schimbul reciproc de

resortisanti condamnati intre statul RO si alte state. RO este parte la Convetia europeana de la
Strasbourg asupra transferarii persoanelor condamnate. Pe langa acest tratat international
multilateral, RO a incheiat si tratate bilateral.

- partile implicate in transfer se angajeaza sa-si acorde reciproc, in conditiile prevazute prin
tratate, cooperarea cea mai larga posibil in materia transferarii persoanelor condamnate.

O persoana condamnata pe teritoriul unei parti poate fi transferata pe teritoriul altei parti pt a
executa aici condamnarea care i-a fost aplicata. Ea isi poate exprima dorinta (fie pe langa statul
de condamnare, fie pe langa cel de executare) de a fi transferata pt a executa condamnarea in
statul al carui resortisant este.

- Cererile de transferare se formuleaza in scris, formulate de catre MJ al statului solicitant

catre MJ al statului solicitat. Raspunsurile se formuleaza pe aceeasi cale, iar statul solicitat are
obligatia de a informa cat mai curand despre hotararea de a accepta sau refuza transferarea
ceruta.
-
- Efectele transferarii condamnatilor se refera la drepturile si obligatiile partilor implicate
in transfer. Consecintele transferarii pt statul de condamnare privesc preluarea in sarcina a
condamantului de catre autoritatile statului de executare, => suspendarea executarii in statul de
de condamnare si imposibilitatea executarii condamnarii atunci cand statul de executare
consdiera executarea condamnarii ca fiind terminata.

21. Accepțiunile juridice ale noțiunii de infracțiune;

- Infractiunea este ca natura juridica, o fapta juridica. Infractiunea este o specie de fapta juridica
ilicita.
- Este un tip de activitate neconvenabila socialmente, deoarece vatama sau pericliteaza drepturile
si interesele societatii sau ale unor persoane particulare.

- Termenul are sub specie iuris trei acceptiuni: 2 acceptiuni abstracte si una concreta.
- 1. In abstracto, infractiunea poate fi privita in raport cu alte forme de ilicit sau pentru
delimitarea speciilor de ilicit penal, adica a categoriilor de infractiuni. Vazuta lato sensu si
abstract, infractiunea este fapta prevazuta de legea penaa, savarsita cu vinovatie, nejustificata si
imputabila pers. Care a savarsit-o.
- 2. Tot general, dar stricto sensu, infractiunea= fapta prevazuta de legea penala, respectiv de o
norma de incriminare. (infractiunea de santaj, de viol, de bigamie, indiferent daca in realitate a
fost sau nu comisa fapta)
- 3. In concreto, infractiunea = fapta a unei persoane prin care se nesocoteste preceptul unei
norme de incriminare si pt savarsirea careia legea prevede o pedeapsa.

22. Tipicitatea obiectivă;

- Prevederea faptei in legea penala presupune cerinta ca fapta concret savarsita, ce urmeaza a fi
considerata infractiune, sa corespunda intocmai descrierii pe care legiutorul o face in norma de
incriminare. Aceasta corespondenta se face atat in planul elementelor de natura obiectiva
(actiune,, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv), cat si al elementelor de natura subiectiva.
(forma de vinovatie.)

- prevederea faptei in legea penala este o trasatura esentiala care presupune urmatoarele cerinte:
1. existenta aspectului obiectiv concret (actiunea sau inactiunea unei pers. , urmarea
imediata, legatura de cauzalitate) – latura obiectiva – consta in savarsirea unei fapte in lumea
inconjuratoare, care sa cuprinda cele 3 elemente: elementul material (concretizat printr-o actiune
sau inactiune), urmarea imediata (rezultatul) si legatura (raportul. relatia) de cauzalitate dintre
primele 2.
2. existenta unei norme de incriminare (modelul legal, tiparul) – preexistenta unei norme de
incriminare sau a unui model ori tipar legal este cea de-a 2a cerinta pe care o presupune trasatura
prevederii faptei in legea penala. Este vb despre existenta , la data savarsirii faptei, a unui text
incriminator al acestei fapte. Daca fapta a fost dezincriminata nu va putea fi angajata raspunderea
penala.

3. identitatea dintre elementele faptei concrete si cele ale normei de incriminare presupune o
concordanta deplina a trasaturilor pe care fapta savarsita le are cu trasaturile normei de
incriminare. Aceasta cerinta se exprima prin termenul tipicitate. Tipicitatea se prezinta ca un
rezultat al compararii modelului legal (norma de incriminare) cu fapta concreta.

23. Obiectul juridic generic și obiectul juridic specific – forme ale obiectului infracțiunii;

- Obiectul juridic generic este specia de obiect al infracţiunii ce constă în valoarea socială care
naşte un fascicol de relaţii sociale şi reprezintă criteriul folosit de legiuitor pentru asocierea mai
multor infracţiuni într-un grup. Altfel spus, obiectul juridic generic este valoarea socială ce
formează obiectul ocrotirii mai multor norme de incriminare.

- Este obiect juridic de grup, spre exemplu, proprietatea, persoana fizică, demnitatea etc. Datorită
acestei categorii de obiect juridic, infracțiunile sunt grupate pe titluri și capitole în Partea
specială a Codului penal. Spre exemplu: Titlul I – infracțiuni contra persoanei, în cuprinsul
căruia se regăsesc capitolul VI – infracțiuni contra libertății persoanei și capitolul VIII –
infracțiuni contra libertății și integrității sexuale; Titlul IV - infracțiuni contra infăptuirii
justiției; Titlul X – infracțiuni contra securității naționale.

- Obiectul juridic specific (individual, special) este categoria de obiect al infracţiunii care constă
în valoarea socială particulară ocrotită de o anumită normă de incriminare şi relaţiile sociale
generate de aceasta. Obiectul juridic specific se subsumează celui generic, deoarece corelaţia
între cele două categorii este una specie-gen.

- Se poate spune că orice infracţiune vatămă atât obiectul juridic special, cât şi pe cel generic.
Obiectul juridic specific este unul dintre aspectele prin care infracțiunile cu același obiect
juridic generic se deosebesc unele de altele. Spre exemplu, atât violarea de domiciliu (art. 224
C. pen.) cât și violarea sediului profesional (art. 225 C.pen.) sunt infracțiuni ce aduc atingere
vieții private; deosebirea este că prima lezează viața privată domestică, pe când cea de-a doua
vatămă viața privată profesională.

24. Obiectul juridic și obiectul material – forme ale obiectului infracțiunii;

-
- Obiectul juridic al infracţiunii – genericsau specific - este valoarea socială ocrotită de normele
de incriminare şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul material al infracţiunii este
entitatea fizică împotriva căreia este orientat elementul material al infracţiunii.
-
- Distincția este importantă pentru că, dacă la toate infracțiunile întâlnim obiect juridic (pentru că
orice infracțiune lezează o anumită valoare socială), nu toate infracțiunile au și obiect material,
pentru că nu întotdeauna valoarea socială ocrotită îmbracă un aspect fizic, concret, materializat
obiectiv. Spre exemplu, furtul are obiect material, pentru că acțiunea făptuitorului se îndreaptă
asupra unui bun din patrimoniului celui vătămat. În schimb, bigamia nu are obiect material,
pentru că încheierea unei noi căsătorii de către o persoană deja căsătorită lezează relațiile de
familie, dar acestea nu se concretizează într-o formă materială.

25. Condițiile generale ale subiectului activ persoană fizică;

- Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească orice subiect activ al infracţiunii sunt denumite
condiţii generale. Cerinţele referitoare la anumiţi subiecţi sunt numite condiţii speciale.
- Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică sunt: capacitatea juridică,
responsabilitatea şi libertatea de voinţă. Capacitatea juridică a făptuitorului (vârsta)
presupune ca făptuitorul persoană fizică să fi împlinit la data săvârşirii infracţiunii vârsta de 14
ani şi să aibă discernământ.

-Este de reținut că simpla împlinire a vârstei de 14 ani nu înseamnă automat și capacitate penală,
ci este necesar să se constate și discernământul în comiterea faptei; tocmai de aceea art. 113 alin.
2 C. pen. stabilește că ”minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ” (prezumție relativă de lipsă de discernământ).

- Calitatea de subiect activ al infracţiunii încetează la data decesului persoanei infractorului.

Răspunderea penală nu se transmite pe cale de succesiune.

- Responsabilitatea făptuitorului este starea psihofizică a unei persoane de a avea capacitatea

reprezentării conduitei sale şi a urmărilor acesteia, orientându-şi în mod voit energia sa fizică în
raport cu această conduită.
- Libertatea de voinţă şi acţiune este aptitudinea omului de a lua liber decizia infracţională şi de
săvârşire neconstrânsă a faptei.

26. Condițiile generale ale subiectului activ persoană juridică. Enumerare;

- a) existenţa personalităţii juridice (să fi dobândit pers. juridica în condiţiile legii civile)

- b) infractiunea să fie comisă în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
pers.juridice, cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penala
- c) să nu fie vorba de pers juridice exceptate de la răspunderea penală (statul, autorităţile
publice, instituţiile publice ce desf. o activitate care nu poate face obiectul domeniului privat)

Pers. Juridica, cu exceptia statului si a autoritatilor publice, raspunde penal pt infractiunile

savarsite in realizarea obiectului de activitate sau in interesul ori in numele persoanei juridice.
Institutiile publice nu raspund penal pt infractiunile savarsite in exercitarea unei activitati ce nu
poate face obiectul domeniului privat. Raspunderea penala a pers. juridice nu exclude
raspunderea penala a pers. Fizice care a contribuit la savarsirea aceleiasi fapte.

Una dintre conditiile generale pt angajarea raspunderii penala a pers. juridice este ca aceasta sa
aiba personalitate juridica.

Persoana juridica este o forma de organizare care, intrunind conditiile cerute de lege, este
titulara de drepturi si obligatii civile. Orice pers juridica trebuie sa aiba o organizare de sine
statatoare si un patrimoniu propriu, afectat realizarii unui anumit scop licit si moral, in acord cu
interesul general.

- Entitatile in curs de constituire sau cele care si-au incetat existenta prin dizolvare – nu raspund
penal pt ca entitatile in curs de infiintare, pana la data recunoscuta ca fiind momentul dobandirii
personalitatii si cele care nu se mai regasesc in categoria pers jruidice, intrucat nu au dobandit
ori si-au pierdut fiinta juridica, nu au capacitate juridica penala.
-
- Persoanele juridice aflate in faza lichidarii – poate fi angajata raspunderea penala a acestora pt
faptele savarsite in timpul aceste faze, pt ca, pers juridice lichidate isi pastreaza capacitatea
juridica necesara pt prefacerea bunurilor in bani si plata pasivului.

27. Vinovăția persoanei juridice;

- vinovatia pers juridice se raporteaza la organele si organizarea acesteia, putandu-se spune ca
stabilirea vinovatiei pers fizice care alcatuiesc organele pers juridice echivaleaza cu stabilirea
vinovatiei pers juridice in cauza.

- Daca fapta nu este comisa de organele pers juridice, ci de reprezentanti sau prepusi, vinovatia
pers juridice se stabileste prin raportare la atitudinea organelor acesteia.
- existenta vinovatiei sau a formei ori madalitatii acesteia se va desprinde din aspectele obiective
ale modului in care au fost adoptate hotararile de catre organele de conducere ale pers juridice
sau din practicile existente, cunoscute, acceptate sau tolerate, in cadrul activitatii pers juridice.
In cazul infractiunilor comise de catre ate persoanele decta organele pers juridice, pt existenta
infractiunii este necesar ca acestea sa fi stiut sau sa fi trebuit sa stie despre activitatea
infractionala desfasurata de pers fizica.

Se poate vb despre aceeasi forma de vinovatie cand atat pers juridica , cat si cea fizica actioneaza
ambele din culpa sau ambele cu intentie. (+ de citit exemple din carte, pg. 186)

28. Subiectul pasiv al infracțiunii- (victima).

- Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate
prin infracţiune. Altfel spus, subiectul pasiv al infracţiunii este victima acesteia. Spre deosebire
de infractor, victima nu trebuie să îndeplinească alte condiţii decât aceea de a i se cauza o
vătămare materială sau morală prin infracţiune.

- Nu trebuie însă să se confunde, chiar dacă de cele mai multe ori este aşa, persoana vătămată
prin infracţiune cu persoana prejudiciată prin aceasta. Persoana prejudiciată, care de cele mai
multe ori se identifică cu subiectul pasiv al infracţiunii, este cea care a suferit un prejudiciu
material sau moral prin infracţiune.

- Această persoană este, sub aspectul laturii civile a cauzei, subiect de drept civil, adică titulara
acţiunii civile ce rezultă din săvârşirea infracţiunii. Dar, este posibil ca cele două noțiuni să fie
intrunite de persoane diferite; spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor subiectul pasiv este cel
ucis, în timp subiectul de drept civil (persoana prejudiciată) este soţul sau ruda apropiată a
victimei (care suferă moral în urma faptei, prin lipsa afecțiunii pe care i-o purta victima, și/sau
patrimonial, prin lipsa întreținerii din partea victimei).

- În doctrină se consideră că pot avea calitatea de subiect pasiv al infracţiunii chiar şi o persoană
concepută însă nenăscută (spre exemplu, la infracțiunea de vătămarea fătului – art. 202 C. pen.)
sau o entitate colectivă care nu are personalitate juridică.
- Subiecţii pasivi ai infracţiunii pot fi clasificaţi după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de
importanţa subiectului, deosebim subiecţi pasivi principali şi subiecţi pasivi secundari. Subiectul
pasiv principal este persoana titulară a valorii sociale mai importante, iar subiectul pasiv
secundar este titularul valorii sociale mai puţin importante.

- În cazul în care legea impune subiectului pasiv al infracţiunii unele condiţii speciale, subiecţii
pasivi sunt subiecţi calificaţi, iar în lipsa oricăror condiţii subiecţii sunt simpli.
În teorie se fac şi alte clasificări, cum ar fi: subiecţi pasivi determinaţi şi subiecţi pasivi
nedeterminaţi; infracţiuni fără victimă; subiect pasiv unic şi subiect pasiv multiplu.

29. Locul săvârșirii infracțiunii;

- Infracţiunea, ca act de conduită umană, se desfăşoară întotdeauna într-un anumit spaţiu. Locul
comiterii infracţiunii nu prezintă importanţă de regulă, aceasta fiind pedepsită indiferent de
teritoriul în care fost realizată. Uneori însă, legiuitorul prevede în norma de incriminare condiţii
referitoare la locul comiterii infracţiunii, acestea având rolul unor cerinţe esenţiale sau a unor
elemente circumstanţiale.

- Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă acea zonă din spaţiu unde se desfăşoară activitatea
infracţională. Este posibil ca infracţiunea să nu se plaseze într-un singur loc, ci în mai multe
locuri, situaţie care ridică problema de a stabili care este locul săvârşirii infracţiunii. De pildă,
acţiunea este realizată pe teritoriul unui anumit stat, iar rezultatul se produce pe teritoriul altuia.
Sau, este vorba de oinfracţiune continuă care se desfăşoară pe teritoriul mai multor state. Sub
acest aspect, art. 8 alin. 4 C. pen. stabilește că ”infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul
României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă
înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a
produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii” (principiul ubicuității).

- Tot în funcţie de locul săvârşirii infracţiunii se determină şi competenţa procesuală a organelor

judiciare, care de regulă aparţine organelor teritoriale locului comiterii infracţiunii.

30. Timpul săvârșirii infracțiunii;

- Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă intervalul cronologic în care s-a desfăşurat activitatea
infracţională. Timpul comiterii unei infracţiuni coincide de regulă cu data când s-a epuizat
acţiunea sau inacţiunea infracțională.

- Dacă infracţiunea s-a derulat într-o zonă temporală mai mare de o zi, ea va fi considerată
săvârşită în ziua când a luat sfârşit actul de conduită. În raport de această dată se vor aplica toate
normele dreptului penal, mai puţin cele care reglementează instituţia recidivei, revocării liberării
condiţionate, revocării măsurilor de individualizare a executării pedepselor şi măsurilor
educative, înlăturarea beneficiului graţierii, întreruperea termenului prescripţiei şi a celui de
reabilitare. Aceste instituţii sunt incidente în raport de data consumării infracţiunii.

-Uneori, factorul timp reprezintă un element esențial al unei anumite infracțiuni (spre exemplu,
infracțiunea de absență nejustificată se poate săvârși numai ”în timp de război, pe durata stării de
asediu sau a stării de urgență” - art. 413 C. pen.). Alterori, timpul reprezintă numai un element
circumstanțial al infracțiunii (spre exemplu, furtul devine calificat dacă este comis ”în timpul
nopții” –art. 229 alin. 1 lit. b) C. pen.).

31. Situația premisă;

- situaţia premisă sau preexistentă este realitatea pe care trebuie să se grefeze săvârşirea
infracţiunii, în lipsa căreia aceasta nu poate subzista. Este vorba despre o anumită împrejurare,
preexistentă infracțiunii și independentă de ea, pe fondul căreia fapta se comite.
În cazul infracţiunilor ce presupun existenţa unei situaţii preexistente analiza infracţiunii trebuie
să înceapă cu verificarea acesteia, pentru că orice demers în continuare este lipsit de interes, dacă
situaţia premisă nu este realizată.
- Există anumite infracțiuni ce nu se pot săvârși dacă lipsește o anumită situație premisă. Spre
exemplu, mărturia mincinoasă (art. 273 C.pen.) nu este posibilă dacă nu se înregistrează pe rol o
cauză penală, civilă sau o altă procedură în care se ascultă martori, după cum nici evadarea (art.
285 C. pen.) nu este posibilă dacă făptuitorul nu se află în stare legală de reținere sau deținere.

32. Elementul material – acțiunea sau inacțiunea interzisă;

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii este activitatea interzisă de norma de
incriminare (acţiunea sau inacţiunea interzise). Una dintre componentele aspectului obiectiv este
acţiunea sau inacţiunea interzisă de norma de incriminare.
- Exteriorizarea manifestării de voinţă a agentului este momentul în care se transpune în practică
rezoluţia infracţională (mala cogitatio). Din perspectiva conţinutului său, conduita infracţională
exterioară se poate manifesta printr-un comportament activ (pozitiv) sau într-o activitate de
abstinenţă (negativă, de abţinere).

În funcţie de stadiul evoluţiei manifestării exteriorizate, aceasta poate să ajungă în faza

pregătirii, executării sau epuizării. În norma de incriminare, pentru prevederea elementului
material, legiuitorul foloseşte două tehnici de reglementare.

- Acţiunea, în sens restrâns, este o activitate prin care corpul unei persoane iese din pasivitate.
Ieşirea din pasivitate poate avea loc prin orice mijloace ce determină mişcarea corpului persoanei
făptuitorului, cum ar fi: schimbarea poziţiei anterioare a membrelor superioare sau inferioare,
gesturi, cuvinte etc. Lato sensu, prin acţiune se înţelege şi abstenţiunea (inacţiunea), adică
omisiunea derulării unui comportament prevăzut de lege.

- Inacţiunea (omisiunea, abstenţiunea) constă într-un comportament pasiv pe care o persoană îl

are deşi ea trebuia să iasă din starea de pasivitate în care se află. Omisiunea poate constitui
element material al unei infracţiuni numai dacă legea impune agentului un anumit comportament
activ, în sensul că acesta trebuie să efectueze o activitate, dar rămâne în inactivitate.

- Infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să nu aibă o anumită conduită se

numesc infracţiuni comisive, deoarece cel obligat desfăşoară o activitate oprită de lege (spre
exemplu, violul este o infracțiune comisivă pentru că făptuitorul întreține raport sexual
neconsimțit cu victima, deși legea îi interzice).
- Infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate şi să îndeplinească
o anumită activitate sunt denumite infracţiuni omisive, deoarece făptuitorul omite să facă ceea ce
legea îl obligă. Spre exemplu, lăsarea fără ajutor (art. 203 C. pen.) este o infracțiune omisivă
întrucât constă în ”omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de
către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi
nu are putinţa de a se salva”.

- În cazul unor infracţiuni, legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să îndeplinească unele
cerinţe (numite esenţiale), în lipsa cărora fapta nu este infracţiune. Cerinţele esenţiale ataşate
elementului material pot privi: comiterea faptei într-un anumit loc, într-un anumit timp, prin
anumite mijloace etc.

Cerinţele esenţiale sunt legate de factorii obiectivi, fără care actul de conduită exteriorizat nu
poate realiza conţinutul juridic al infracţiunii. Spre exemplu, violarea de domiciliu constă în
pătrunderea, fără drept, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea
(art. 224 C. pen.), după cum bancruta frauduloasă presupune înstrăinarea unei părți din active în
caz de insolvență a debitorului (art. 241 alin.1 lit.c) C. pen.).

33. Urmarea imediată;

- Urmarea imediată este acea componentă a laturiiobiective a infracţiunii ce constă în consecinţa

(efectul, rezultatul), prevăzută (sau dedusă) de norma de incriminare, pe care acţiunea sau
inacţiunea a produs-o valorii sociale lezate şi relaţiilor sociale generate de aceasta.

- Normele de incriminare au ca finalitate preîntâmpinarea şi combaterea unor efecte negative ce

ar putea surveni asupra valorilor sociale şi relaţiilor sociale generate de acestea. Rezultatul nociv
vizat a fi prevenit sau contracarat de normele de incriminare se poate înfăţişa ca o schimbare
fizică, materială, a realităţii înconjurătoare sau ca o modificare de ordin spiritual, moral.
Valoarea socială ocrotită poate fi lezată efectiv, cum este în cazul infracţiunii de distrugere, sau
poate fi numai periclitată, cum este în cazul infracţiunii de ameninţare, funcţie de împrejurarea
dacă valoarea socială vizată are sau nu o existenţă materială.

- Urmarea imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde fiinţa infracţiunii, în
timp ce consecinţele ulterioare sunt doar elemente circumstanţiale, cu caracter accidental, care
pot fi prezente sau nu. Lipsa acestor elemente circumstanţiale va avea ca efect doar excluderea
existenţei conţinutului agravat sau atenuat al infracţiunii.

- În cazul infracţiunilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic, acesta trebuie să se producă,
deoarece altfel fapta va rămâne în stare de tentativă. Aceste infracţiuni se numesc în doctrină
infracţiuni de rezultat (sau materiale). În schimb, în cazul infracţiunilor pentru existenţa cărora
legea nu impune producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi infracţiune fără ca în
lumea înconjurătoare să aibă loc vreo modificare fizică. Literatura de specialitate denumeşte
aceste infracţiuni, infracţiuni de pericol (sau formale).

34. Legătura de cauzalitate. Noțiune;

- Legătura de cauzalitate între elementul material şiurmarea imediată este acea componentă a
laturii obiective ce constă în relaţia (raportul, legătura) de la cauză la efect ce trebuie să existe
între cele două elemente ale laturii obiective. Deşi legiuitorul nu prevede expres această
componentă în cadrul laturii obiective a conţinutului infracţiunii, existenţa sa este dedusă din
normele incriminatoare care, mai ales în cazul infracţiunilor ce produc vătămări fizice
(infracţiunile materiale), o presupun implicit. Relaţia cauzală (nexum cauzal) este acel raport
între două fenomene în care unul precede şi determină pe celălalt. Primul fenomen poartă
denumirea de fenomen-cauză, iar cel de-al doilea este denumit fenomen-efect.

- Cu ajutorul legăturii de cauzalitate se determină dacă urmarea imediată produsă își are cauza în
acțiunea sau inacțiunea ce constituie elemntul material al laturii obiective a infracțiunii.
Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de interdependenţă şi nici cu raportul de
condiţionare.

35. Conștiința sau factorul intelectiv;

- Factorul intelectiv este acel factor alvinovăţiei ce constă în facultatea psihică a omului de a
avea sau de a putea avea reprezentarea activităţii sale şi a consecinţelor acesteia. Altfel spus,
factorul intelectiv este aptitudinea psihică numită conştiinţă.

- Conştiinţa este factorul subiectiv în care se regăseşte ideea comiterii faptei ce constituie
infracţiune şi prefigurarea rezultatului acesteia.

- În forul conştiinţei are loc apariţia ideii de săvârşire a infracţiunii, cântărirea motivelor
comiterii acesteia şi rezoluţia infracţională. Conştiinţa creează cauzalitatea psihică a faptei.
Conturarea relevanţei juridice a factorului intelectiv începe cu apariţia ideii de a săvârşi
infracţiunea, continuă cu etapa deliberării şi se finalizează în momentul luării deciziei de a
comite infracţiunea. Apariţia ideii de a săvârşi o infracţiune se poate datora celor mai diverse
motive, putând fi o idee proprie sau o idee însuşită de la altă persoană. În cadrul etapei
deliberării, făptuitorul cântăreşte motivele favorabile sau nefavorabile ideii de a săvârşi
infracţiunea, iar ca urmare a apariţiei unui mobil determinant, el ia rezoluţia infr
acţională.

36. Voința sau factorul volitiv;

- Factorul volitiv este acel factor al vinovăţiei ceconstă în posibilitatea orientării libere a energiei
fizice pentru realizarea scopului urmărit. Altfel spus, factorul volitiv însemnă capacitatea psiho-
fizică a făptuitorului de a se autodetermina şi de a fi stăpân pe activitatea sa. Voinţa este
facultatea care propulsează activitatea fizică a făptuitorului.
-Dacă fapta persoanei reprezintă numai o eliberare de energie fizică, fără legătură cu voinţa
acesteia, ea nu-i va putea fi imputată decât din punct de vedere fizic, caz în care dreptul nostru
penal nu acceptă răspunderea penală.

- Pe de altă parte, existenţa voinţei făptuitorului nu este decât una dintre cerinţele existenţei
factorului volitiv, pe lângă aceasta mai este necesar ca individul să-şi manifeste voinţa în mod
liber. Libertatea determinării voinţei presupune că făptuitorul a avut posibilitatea chibzuirii
conduitei sale, iar procesul volitiv s-a derulat în condiţii fireşti. Voinţa declanşează cauzalitatea
fizică a faptei.

Existenţa factorului volitiv, ca şi a celui intelectiv, fiind o stare normală, se prezumă relativ.
Făptuitorul va putea însă să probeze că, la momentul săvârşirii faptei, i-au lipsit cei doi factori ai
vinovăţiei, ori a lipsit numai unul dintre aceştia, indiferent care. Factorul intelectiv lipseşte dacă:
făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt sau de drept, este iresponsabil, s-a aflat în stare de beţie, a
fost constrâns sau a comis fapta datorită existenţei unui caz fortuit. Factorul volitiv lipseşte, de
regulă, dacă făptuitorul a fost constrâns să comită fapta şi în toate cazurile când îi lipseşte
capacitatea de autodeterminare şi control a activităţii sale.

Spre deosebire de factorul intelectiv, care poate fi de intensităţi diferite, factorul volitiv este
întotdeauna invariabil, deoarece el nu cunoaşte grade de intensitate, în acest sens putându-se
afirma că factorul volitiv ori există ori lipseşte.

Prin urmare, fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune dacă este comisă cu vinovăție,
adică dacă făptuitorul o săvârșește conștient și voit. Fapta nu va fi infracțiunea dacă:
- fie făptuitorul nu are capacitatea de a-și da seama că ea este infracțiune (spre exemplu, fapta
unui copil de 3 ani de a lua jucăria unui alt copil aflat în parc nu constituie infracțiune pentru că,
la o asemenea vârstă, omul nu conștientizează caracterul penal al furtului);
- fie făptuitorul își dă seama că fapta are caracter penal, dar o comite fără voia sa (spre exemplu,
făptuitorul știe că a întreține un raport sexual neconsimțit cu victima are caracter penal, dar
acționează împotriva voinței sale, fiind amenințat de o altă persoană că, în caz contrar, va fi
ucis).

37. Mobilul și scopul infracțiunii

- scop = finalitatea speciala vizata de agent
- mobil = motivatia speciala existenta in mintea faptuitorului

In cazul in care scopul si mobilul sunt cerinte ale normei de stabilire si sanctionare a infractiunii,
ele capata calitatea de cerinte esentiale ale elemnetului moral al infractiunii.
Mobilul infractiunii este cauza psihica a actului de conduita incriminat. Nicio activitate umana,
daca provine de la o persoana cu discernamant, nu este efectuata fara o cauza interna, fara un
impuls interior (nevoie, dorinta, emotie, sentiment) care sa determine faptuitorul sa savarseasca
fapta conceputa. Fiind ca natura, o fapta, si infractiunea are o motivatie , care este cauza
comiterii sale.

Lipsa unui motiv la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala ridica problema inexistentei
discernamantului faptuitorului.

- Scopul infractiunii este acea conditie a elementului moral a l infractiunii ce consta in

obiectivul actului de conduita. De regula, finalitatea infractprului este de a produce o anumita
schimbare in lumea inconjuratoare. Obiectivele infractorilor pot fi insa si de natura morala,
situatii in care nu are loc nicio mutatie in realitatea obiectiva. Ca si mobilul, scopul apare numai
accidental in continutul infractiunii.
-
- Scopul nu trebuie sa se confunde cu mobilul, pentru ca, desi este strans legat de acesta,
mobilul fiind irational, scopul este factorul psihic constient si rational, care consta in
reprezentarea de catre subiect a obiectivului pe care il urmareste prin realizarea actului.
- Scopul poate fi imediat sau mediat. Scopul imediat al infractiunii este finalitatea vizata de
faptuitor in raport de norma de incriminare, care nu este decat o etapa pentru realizarea
scopului mediat.
-
- Scopul final este obiectivul urmarit, cel mai indepartat in timp, si care da satisfactie impulsului
ce a determinat savarsirea infractiunii.
- Scopul poate avea si rolul de a clarifica latura obiectiva a infractiunii, sub aspectul elementului
material, cand are semnificatia de destinatie sau de rezultat.

38. Intenția;
- Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşireaacelei fapte (intenţie
directă) – spre exemplu, făptuitorul trage cu arma asupra victimei, dorind să o ucidă, ceea ce se și
întamplă;

b)prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui
(intenţie indirectă sau eventuală).
În acest caz, fapta este susceptibilă de două rezultate (urmări) distincte, unul fiind urmărit de
făptuitor, iar celălat fiind doar acceptat. Acest al doilea rezultat, față de care făptuitorul are
oatitudine indiferentă (nu-l vrea, dar acceptă că este posibil să se producă), este periculos din
punct de vedere social și caracterizează intenția indirectă.
Spre exemplu, cu ocazia emiterii unei adeverințe, un medic atestă starea bună de sănătate a unui
copil pe baza declarațiilor părinților, deși copilul nu este prezent. Medicul nu urmărește să emită
un act fals, dar conștientizează că este posibil să comită această faptă penală (fals intelectual) din
moment ce nu-l examinează pe copil; medicul acționează cu intenție indirectă, pentru că nu
urmărește falsul (ci doar emiterea adeverinței), dar acceptă posibilitatea producerii lui.

39. Culpa;
- Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că elnu se va produce
(culpa cu previziune sau cu prevedere) – spre exemplu, circulând cu viteză excesivă, șoferul unui
autoturism prevede că poate accidenta un pieton, dar nu acceptă această posibilitate bazându-se
pe abilitățile sale personale (spre exemplu, experiența îndelungată) și pe proprietățile obiective
ale vehiculului (spre exemplu, frâne bune). În situația concretă, aceste proprietăți se dovedesc
insuficiente și accidentul se produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa simplă).
-Este singura forma de vinovăție în care rezultatul periculos este reproșat făptuitorului deși
acesta nu l-a prevăzut, legea pornind de la premisa că ar fi trebuit și putut să-l prevadă, iar
împrejurarea că nu a făcut-o îi este imputabilă. Această modalitate a culpei se aplică de regulă
persoanelor care desfășoară anumite activități reglementate (spre exemplu, medic, farmacist) și
care, datorită neatenției în exercitarea acelor activități, cauzează rezultate periculoase.

-Culpa simplă se evaluează după un dublu standard: sub aspect obiectiv (posibilitatea unui om
atent, aflat în aceleași împrejurări, de a prevedea rezultatul) și sub aspect subiectiv (posibilitatea
concretă a făptuitorului de a prevedea rezultatul, ținând cont de particularitățile sale – experiență
de viață, însușiri psihofizice etc.). Spre exemplu, se poate reține culpa simplă în cazul unui
farmacist care, din neatenție, dă unui pacient un alt medicament decât cel prescris de medic,
cauzându-i vătămari.

40. Intenția depășită (praeterintenția);

- Există intenţie depăşită când o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav
decât cel urmărit de făptuitor, care se datorează culpei acestuia. În acest caz, făptuitorul
acționează intenționat spre a obține un anume rezultat, dar în realitate se produce o urmare mai
gravă care i se impută pe baza culpei întrucât nu o prevăzut-o, deși trebuia și putea să o facă.
Spre exemplu, în timpul unor certuri, făptuitorul lovește victima cu palma vrând să-i
administreze o corecție fizică.

Fiind în stare de ebrietate, victima se dezechilibrează ca urmare a loviturii primite, cade și se

lovește cu o zonă vitală de asfalt, ceea ce-i cauzează moartea. În persoana făptuitorului se reține
intenția depășită pentru că a lovit victima intenționat, dar nu a urmărit să o ucidă; acest rezultat
mai grav s-a datorat culpei făptuitorului.
Faptele prevăzute de legea penală devin infracţiuni numai atunci când sunt comise cu forma de
vinovăţie cerută de legea penală

41. Relevanța delimitării în cauze justificative și cauze de neimputabilitate;

- Cauzele justificative(bazate pe dreptul de a săvârşi anumite fapte, numite şi cauze obiective de
neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea ori caracterul ilicit al faptei) exclud trăsătura
esenţială a caracterului nejustificat şi produc efecte in rem. Cauzele de neimputabilitate (numite
şi cauze de neculpabilitate sau cauze subiective de neresponsabilitate) exclud imputabilitatea şi
produc efecte in personam (cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem). Această
clasificare este consacrată de Cod penal.

- Conform art. 18 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există
vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Cauzele justificative sunt motivate prin
dreptul de a comite anumite fapte care, deși sunt prevăzute de legea penală, nu constituie
infracțiuni întrucât condițiile lor de săvârșire fac să nu lezeze ordinea de drept în ansamblul ei.
Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților, ceea ce înseamnă că fapta
săvârșită nu constituie infracțiune în raport cu niciuna dintre persoanele care a contribuit la
comiterea ei.
Cauzele justificative sunt în număr de patru, anume: legitima apărare, starea de necesitate,
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate.

42. Legitima apărare;

- Potrivit art. 19 C. pen., este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura
un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
De asemenea, se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile mai sus arătate, acela care comite
fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.

Pentru existenţa legitimei apărări trebuie îndeplinite două categorii de condiţii: condiţii
referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare.

Condiţiile atacului sunt:

- să fie material (agresiune fizică, nu verbală), direct (să existe relație cauzală între agresiune și
pericol), imediat (iminent sau actual) şi injust (agresiune nepermisă de lege);
- să fie îndreptat contra unei persoane, a drepturilor unei persoane sau împotriva unui interes
general;
- să pună în pericol persoana, drepturile vizate sau interesul general.

Condiţiile apărării sunt:

- să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală;
- să fie necesară (să constituie o reacție firească împotriva agresiunii
- să fie orientată împotriva agresorului;
- să fie proporţională cu gravitatea atacului (să existe echivalență între efectele produse prin fapta
prevăzută de legea penală și cele care s-ar fi produs dacă atacul nu era înlăturat).
Evaluarea nu se face matematic și nici nu implică o echivalență a mijloacelor folosite de agresor
și cel care se apără, ci presupune o comparație între efectele probabile ale atacului și apărării.

- În cazul în care apărarea nu este proporţională cu gravitatea pericolului suntem în prezenţa

depăşirii limitelor legitimei apărări, care se poate exterioriza fie sub forma excesului justificat,
fie sub forma excesului scuzabil. În cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără încalcă
regula proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi consecinţele apărării datorită unei alterări a
facultăţilor sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parţiale a controlului energiei fizice.
Excesul justificat cu legitima apărare este cauză de neimputabilitate.

Excesul de apărare este scuzabil când depăşirea proporţiei dintre apărare şi atac nu se datorează
temerii sau tulburării făptuitorului, ci altor cauze (de pildă, depăşirea condiţiei proporţionalităţii
are drept cauză dorinţa de răzbunare a făptuitorului); într-o asemenea situație, fapta constituie
infracțiune, dar se va reține o circumstanță atenunată.

- Efectele legitimei apărări sunt generale, în sensul că determină inexistenţa oricărei forme de
ilicit (penal, civil, disciplinar, administrativ etc).
Legitima apărare poate veni în concurs cu alte cauze care exclud infracțiunea. Cel mai adesea

43. Starea de necesitate;

- este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat
şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane
sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general dacă urmările faptei nu
sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era
înlăturat.

Pentru existenţa stării de necesitate trebuie îndeplinite două categorii de condiţii: condiţii
referitoare la starea de pericol şi condiţii privind activitatea de salvare.

Condiţiile referitoare la pericol sunt:

- să fie imediat (iminent sau actual);
- să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane ori un bun important sau
vreun interes general;
- să fie inevitabil;
- pericolul să nu fi fost creat în mod intenţionat de cel care invocă starea de necesitate.

Condiţiile privind activitatea de salvare sunt:

- să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală;
- să fie necesară (nu se cere ca salvarea prin comiterea faptei prevăzute de legea penală să fie
unica posibilitate, dar trebuie să fie cea mai puțin periculoasă dintre acestea);
- să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

Nu este justificată fapta care cauzează consecințe mult mai dăunătoare decât cele pe care le-ar fi
produs însuși pericolul (spre exemplu, în cazul unor ploi abundente care determină creșterea
nivelului apei într-un lac de acumulare, existând pericolul inundării unei grădini de legume
situată în proximitate, nu este justificată fapta proprietarului grădinii de a distruge barajul lacului
de acumulare). Este posibil ca fapta să fi produs urmări mai grave decât cele ale pericolului, dar
făptuitorul să nu-și fi dat seama de aceasta – situație în care el se va găsi în exces neimputabil,
care este o cauză de neimputabilitate;

- să nu fie efectuată de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia să înfrunte
pericolul (spre exemplu, pompierii nu pot justifica lipsa lor de intervenție pentru stingerea
incendiului prin aceea că le este pusă în pericol viața).

- Constatarea existenţei stării de necesitate determină excluderea răspunderii penale şi, de regulă,
a oricărei alte forme de răspundere juridică a făptuitorului (contravenţională, civilă, disciplinară
etc). În cazul în care fapta de salvare cauzează un prejudiciu în patrimoniul unui terţ, persoana
titulară a valorii sociale salvate va putea fi obligată totuși să răspundă patrimonial faţă de
victimă, în temeiul principiilor dreptului civil.
Dacă o persoană aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul, această cauză intră în
concurs cu eroarea de fapt etc.

44. Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații;

- este justificată fapta prevăzută de legeapenală constând în exercitarea unui drept recunoscut de
lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de aceasta. Este aşa-numita autorizare a legii.

Raţiunea acestei cauze justificative rezidă în aceea că nu poate fi sancţionată o activitate pe care
legea o permite subiectului sau o activitate la care legea îl obligă pe subiect. Dacă legea conferă
individului un drept, ar fi o contradicţie in terminis ca, în acelaşi timp, să-l pedepsească pentru
exercitarea acelui drept în limitele legale. De asemenea, „când o activitate este impusă de lege,
acea activitate nu poate fi socotită ilicită, fiindcă ea nu este contrarie dreptului, ci conformă lui”.
(+de citit in carte exemple)
45. Consimțământul persoanei vătămate;
- este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate,
dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.

-În planul dreptului penal, consimţământul victimei apare fie ca şi cauză justificativă, fie ca şi
împrejurare care exclude unul dintre elementele constitutive ale faptei. Cele două ipoteze nu
trebuie confundate. În prima situaţie (care ne interesează în analiza ce urmează), este înlăturată
antijudiciaritatea faptei prevăzute de legea penală; în cea de-a doua situaţie, este exclusă
tipicitatea faptei, în sensul că aceasta nu este prevăzută de legea penală.

Spre a reprezenta o cauză justificativă şi, prin urmare, a exclude infracţiunea, consimţământul
victimei trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiţii:

a)trebuie să provină de la persoana vătămată;

b)trebuie să fie valabil exprimat; Pentru a exprima un consimţământvalabil, persoana vătămată
trebuie să înţeleagă semnificaţia pe care o produce acordul său. Aceasta implică în primul rând
existenţa discernământului, pentru că nu se poate presupune că cel ce nu are puterea de a înţelege
rezonanţa socială a propriilor fapte ar putea să fie de acord cu fapta prin care altul i-ar leza un
drept. Spre exemplu, nu poate exprima un consimţământ valabil un minor de vârstă foarte
fragedă (2 ani) sau un alienat mintal.

Existenţa sau lipsa discernământului, ca şi condiţie intrinsecă a consimţământului, se analizează

de la caz la caz.
-Prezumţia legală absolută că minorul sub 14 ani nu are discernământul faptelor sale nu are
relevanţă în această materie, pentru că ea priveşte numai faptele penale comise de minor, iar nu
şi cele comise contra minorului.

c)consimţământul să fie anterior faptei. Consimţământul justifică faptaatunci când intervine

anterior comiterii primului act de executare.

Acordul victimei nu justifică fapta dacă survine după săvârșirea acesteia. Nu trebuie confundat
consimţământul cu iertarea.

d)persoana vătămată să fie în drept a dispune de valoarea socială lezatăsau pusă în pericol;
Individul poate dispune de acele drepturi care sunt reglementate în principal spre a-i asigura
confortul. Sunt asemenea drepturi cele patrimoniale, sănătatea, libertatea, demnitatea. În schimb,
sunt indisponibile valorile sociale care privesc colectivitatea în ansamblul ei (spre exemplu:
securitatea naţională, justiţia, încrederea publică în monedă, sănătatea publică, circulaţia rutieră
şi feroviară).
e)să nu fie vorba de o infracţiune contra vieţii. Uciderea unei persoane nueste justificată nici
chiar dacă victima pretinde sau este de acord să fie ucisă. Legislaţia noastră penală nu admite
eutanasia (art. 190 C.pen. incriminează fapta de ucidere la cererea victimei);
f)să nu fie vorba despre infracţiuni, altele decât cele contra vieţii, pentrucare legea penală
exclude expres efectul justificativ al consimţământului. Spre exemplu, consimţământul dat de
victimele traficului de persoane sau ale traficului de minori nu constituie cauză justificativă.

46. Constrângerea fizică;

Cauzele de neimputabilitate sunt constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul
neimputabil, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit.

Constrângerea fizică (vis absoluta) este o cauză de excludere a vinovăţiei care constă în
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe exterioare exercitate
asupra energiei fizice a făptuitorului, căruia acesta nu i-a putut rezista. De pildă, un conducător
auto produce un accident ce are ca urmare moartea unei persoane datorită împrejurării că
pasagerul din dreapta sa, înaintea unei curbe, a ţinut volanul în poziţie dreaptă, fără ca primul să
poată opune rezistenţă.

Constrângerea fizică este o cauză de excludere a vinovăţiei deoarece dintre cei doi factori ai
elementului psihic lipseşte cel volitiv, dar spre deosebire de constrângerea morală (la care
subiectul are şi o altă posibilitate de a acţiona), în cazul constrângerii fizice subiectul nu are o
altă posibilitate fie ea şi foarte dăunătoare.

Constrângerea fizică este denumită şi forţă majoră (vis major), dar această denumire ar fi
aplicabilă numai când ea provine de la forţe naturale, iar nu de alt gen. Dacă presiunea exercitată
este evitată prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci sunt realizate condiţiile
stării de necesitate.

- Faptele cele mai frecvente, comise sub imperiul constrângerii, sunt fapte de inacţiune. Sunt şi
cazuri când constrângerea îmbracă forma acţiunii (de exemplu, o persoană este împinsă, se
dezechilibrează şi vatămă corporal o altă persoană).

-Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii: fapta să fie comisă
sub imperiul unei energii exterioare orientată asupra fizicului făptuitorului; făptuitorul să nu
poată rezista constrângerii; fapta săvârşită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea
penală.
Stabilirea existenţei ori inexistenţei constrângerii fizice se va face ţinându-se seama de persoana
făptuitorului, de intensitatea constrângerii, de mijloacele de rezistenţă ale făptuitorului şi de
datele şi împrejurările cauzei.

47. Constrângerea morală;

- nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale,
exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu
putea fi înlăturat în alt mod.

Constrângerea psihică este acea cauză de excludere a vinovăţiei ce constă în comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe exterioare îndreptată împotriva energiei psihice
a făptuitorului, căruia acesta nu-i poate rezista. De exemplu, un funcţionar public este ameninţat
cu incendierea casei şi maltratarea copiilor dacă nu falsifică un înscris oficial. În cazul
constrângerii morale energia externă lucrează asupra psihicului agentului, determinând în mintea
acestuia o stare morală ce-l obligă să comită ofaptă prevăzută de legea penală. În cazul incidenţei
acestei cauze, făptuitorulse află în imposibilitate de a se comporta altfel, fiind constrâns din
punct de vedere psihic (vis compulsiva).

Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii: fapta prevăzută de
legea penală să fie comisă sub imperiul unei forţe exterioare îndreptată împotriva psihicului
făptuitorului; făptuitorul să fie expus unui pericol grav, imediat şi real; făptuitorul să nu poată
înlătura pericolul decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (nu a putut rezista
constrângerii prin mijloace extrapenale); fapta săvârşită de persoana constrânsă să fie prevăzută
de legea penală.

Constrângerea psihică poate intra în conjuncţiune cu alte cauze care înlătură caracterul penal al
faptei (eroarea şi starea de necesitate). Când starea de necesitate intră în concurs cu ameninţarea,
persoana constrânsă poate riposta împotriva celui care îl constrânge prin opunerea unei rezistenţe
eficace.

Pe de altă parte, persoana ameninţată poate subevalua (aprecia eronat) natura şi intensitatea forţei
exterioare, caz în care suntem în prezenţa constrângerii psihice, dar sunt întrunite şi condiţiile de
existenţă ale erorii de fapt. În acest caz constrângerea morală intră în conjuncţiune cu eroarea de
fapt. Dacă eroarea era evitabilă, subiectul va răspunde penal, cu excepţia cazului în care fapta
este incriminată numai dacă este săvârşită cu intenţie.

48. Excesul neimputabil;

- Excesul neimputabil este reglementat în două modalităţi: excesul neimputabil de legitimă
apărare (art. 26 alin. 1 C.pen.) şi excesul neimputabil de stare de necesitate (art. 26 alin. 2
C.pen.).
- Excesul neimputabil de legitimă apărare presupune că persoana aflată în legitimă apărare a
depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului. Făptuitorul se dovedeşte excesiv în apărarea pe care o face contra atacului la care este
supus, dar infracţiunea este exclusă fiindcă acest exces se datorează stării de tulburare sau temere
în care subiectul se găsea.
Excesul justificat de stare de necesitate presupune că făptuitorul, aflat în stare de necesitate,
comite fapta prevăzută de legea penală fără a-şi da seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave
decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Şi în acest caz este exclusă
infracţiunea.

49. Minoritatea;
- Conform art. 27 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un
minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude vinovăţia făptuitorului datorită
împrejurării că acesta nu a împlinit, la data comiterii faptei prevăzute de legea penală, vârsta
minimă cerută de lege.

- Capacitatea de reprezentare a comportamentului propriu poate fi afectată nu numai din cauza

unor alterări ale facultăţilor psihice, ci şi din cauza imaturităţii fireşti a celui care săvârşeşte fapta
prevăzută de legea penală. Dintre cele patru etape ale vieţii omului – copilăria, adolescenţa,
maturitatea şi bătrâneţea – numai ultimele trei pot pune problema răspunderii penale, deoarece
din sfera subiecţilor activi ai infracţiunii sunt excluse persoanele aflate în etapa copilăriei.
Copilăria este o incapacitate bio-psihofizică normală, firească.

- Pentru a fi cauză de excludere a caracterului penal al faptei, minoritatea trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: făptuitorul să nu fi împlinit vârsta de 14 ani ori să fi avut
între 14-16 ani şi să fi lucrat fără discernământ; făptuitorul să aibă vârsta sub 14 ani sau între 14-
16 ani în momentul comiterii faptei; fapta comisă în stare de minoritate să fie prevăzută de legea
penală.

-Fapta săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ al infracţiunii
nu constituie infracţiune. În cazul minorilor sub 16 ani, răspunderea penală nu poate fi stabilită
decât dacă se constată că au săvârşit fapta cu discernământ. Minoritatea este o cauză personală de
înlăturare a caracterului infracţional al faptei. Ea nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi
decât dacă şi aceştia se află în stare de minoritate. dacă minoritatea se află în raport de
subordonare, din perspectiva efectelor juridice.

Minorul care nu răspunde penal va răspunde însă civil ori de câte ori acesta a acţionat cu
discernământ. Alături sau pentru minor vor răspunde civil părinţii acestuia, în temeiul art. 1372
din Codul civil.
Pe de altă parte, considerăm că minoritatea este o cauză de excludere a infracţiunii ce are un
caracter subsidiar faţă de celelalte cauze de acelaşi gen,

50. Iresponsabilitatea;
- În temeiul art. 28 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul,
în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza unei boli psihice fie din alte cauze, nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze.

- Iresponsabilitatea presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: făptuitorului să-i lipsească

factorul intelectiv sau volitiv; lipsa unuia dintre cei doi factori să se producă în timpul comiterii
infracţiunii; starea de iresponsabilitate să nu se datoreze beţiei, minorităţii sau erorii de fapt;
fapta comisă în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea penală.

- În toate cazurile iresponsabilitatea făptuitorului trebuie stabilită pe baza concluziilor unui raport
medico-legal de expertiză psihiatrică. Diagnosticul medico-legal trebuie să includă atât procesele
psihice cognitive cât şi pe cele de natură volitivă. Concluziile acestui raport trebuie să se refere
la: boala psihică de care suferă făptuitorul, cadrul sindromatic psihic sau simptomele evidente;
tulburările psihice generate de boala subiectului, legătura cauzală dintre acestea şi elementul
material al faptei şi motivaţia psihopatologică; dacă subiectul supus expertizei a avut
discernământul păstrat, scăzut sau abolit; recomandări referitoare la măsurile de siguranţă.

Iresponsabilitatea este o cauză personală de nevinovăţie, care exclude întrunirea unuia dintre
elementele esenţiale ale infracţiunii, vinovăţia agentului.

51. Intoxicația;
Conform art. 29 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea
să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.
Intoxicația (fie produsă de alcool fie de alte substanţe) este cauză care exclude vinovăţia
făptuitorului în ipoteza în care este involuntară, completă și se manifestă la momentul săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală. Reglementarea art. 29 C.pen. acoperă o plajă foarte largă de
forme de intoxicare.

După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi totală sau parţială.

Beţia totală este de trei feluri: psihopatică (delirium tremens sau alcoolism cronic – adică
alterare mintală), epileptiformă (intoxicarea alcoolică este persistentă, dar latentă) şi completă
(paralizia energiei musculare însoţită de stingerea totală a facultăţilor psihice).

Delirium tremens este o stare de beţie care se manifestă în cazul etilicilor cronici inveteraţi, în
special la cei lipsiţi de aportul în substanţe alcoolice, caracterizată prin delir şi halucinaţie.

Dintre aceste trei feluri de beţie totală, primele două feluri aparţin psihopatologiei şi ţin de
iresponsabilitate, pentru că sunt specii de alienaţie mintală. Beţia completă (magna ebrietas) este
singura dintre formele beţiei, după criteriul intoxicaţiei, care intră în sfera cauzei de
neimputabilitate pe care o analizăm.
Beţia parţială sau incompletă (parva ebrietas) este acea specie de beţie ce constă într-o stare de
surescitare dublată de o slăbire a mecanismului psihic superior şi de excitare a psihicului inferior.
Precizăm că în cazul beţiei complete letargice problema existenţei vinovăţiei se pune numai în
cazul infracţiunilor al căror element material se înfăţişează în forma inacţiunii.

După rolul voinţei făptuitorului, intoxicația poate fi accidentală (fortuită, involuntară) şi

voluntară. Intoxicația voluntară poate fi premeditată (preordinată) şi simplă. Intoxicația voluntară
mai poate fi ocazională şi cronică. Numai intoxicația accidentală completă constituie cauză de
neimputabilitate. Intoxicația voluntară produsă de alcool sau de alte substanţe, chiar completă, nu
exclude caracterul penal al faptei; ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau
agravantă. În funcţie de substanţa care a cauzat intoxicația avem intoxicație caldă (alcoolică) şi
intoxicație rece (cauzată de alte substanţe).

52. Eroarea;
- Eroarea este cauza de inexistenţă a vinovăţiei ce constă în falsa reprezentare a făptuitorului, la
momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, a unor date ale realităţii de care depinde
caracterul penal al faptei.
Eroarea deformează factorul intelectiv până la abolire, având în acelaşi timp consecinţe indirecte
şi asupra factorului volitiv.

Persoana aflată în eroare nu are capacitatea psihică de reprezentare a conduitei sale, incapacitate
datorată necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a unor stări, situaţii sau împrejurări referitoare la
elementele unei fapte prevăzute de legea penală.
După obiectul asupra căruia poartă eroarea este de fapt (ignorantia facti, error juris) şi de drept
(ignorantia juris, error juris).

Eroarea de fapt are ca obiect elemente sau date din lumea materială (de exemplu se referă la
calitatea unei persoane sau la particularităţile unui bun). Eroarea de drept – numită şi de normă –
are ca obiect o normă juridică (de exemplu, se referă la regulile desfăşurării unei activităţi). În
doctrină se face distincţie între eroarea de drept (al cărei obiect este o regulă juridică) şi eroarea
de normă (al cărei obiect priveşte orice regulă, juridică sau extrajuridică).

Eroarea de drept poate fi: de drept penal (când falsa reprezentare se referă la o normă penală) şi
de drept extrapenal (când falsa reprezentare se referă la o normă extrapenală). Sigur că sunt mulţi
oameni care nu cunosc nici măcar legea domeniului lor de activitate. Nici juriştii nu cunosc toate
legile. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legilor este, în ciuda teoriei, un fenomen ce
cuprinde aproape toţii destinatarii legii, deoarece cunoaşterea tuturor legilor, de către toată
lumea, este o utopie. În pofida acestei realități, eroare de drept penal nu constituie în principiu
cauză de neimputabilitate, astfel că nimeni nu poate scăpa de răspundere penală invocând
împrejurarea că nu a cunoscut ori a cunoscut greșit o dispoziție a legii penale (nemo censetur
legem ignorare).

În schimb, eroarea de normă extrapenală urmează regimul erorii de fapt.

Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația sau
împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. De pildă,
fapta inculpatului de a fura un bun ce face parte din patrimoniul cultural va constitui furt simplu,
iar nu furt calificat, atunci când subiect nu a cunoscut că bunul face parte din respectiva
categorie.

Eroarea - de fapt şi de drept - poate fi principală sau secundară. Este principală eroarea care are
ca obiect fiinţa realităţii sau normei asupra cărora poartă, iar secundară eroarea care are ca obiect
numai un aspect al entităţii sau regulii asupra cărora există.

În funcţie de factorii care au determinat falsa reprezentare a realităţii eroarea este prin
necunoaştere sau prin amăgire. Necunoaşterea este o ignoranţă determinată, de regulă, de lipsa
de cultură referitoare la elementele faptei prevăzute de legea penală.

- Amăgirea este inducerea în eroare a făptuitorului de către o altă persoană.

-
În raport de mijloacele sau posibilităţile de împiedicare, eroarea este invincibilă sau înlăturabilă.
Eroarea invincibilă este de neînlăturat, adică nu poate împiedicată în nici fel. Eroarea înlăturabilă
poate fi evitată dacă agentul este mai prudent sau mai diligent.

În funcţie de consecinţe eroarea poate fi: esenţială şi neesenţială, dintr-un punct de vedere şi,
principală sau secundară, dintr-un alt punct de vedere.

- Eroarea este esenţială când exclude vinovăţia agentului. Eroarea este neesenţială când are rolul
unei circumstanţe atenuante, deoarece nu justifică, ci numai scuză comportamentul
făptuitorului.
Eroarea poate fi provocată (de o altă persoană) sau neprovocată (nu există acte de inducere în
eroare din partea altei persoane).

În cazul inducerii în eroare cel care a determinat eroarea răspunde penal. Se mai poate distinge
între eroare asupra identităţii persoanei vătămate (error in persona – care nu înlătură caracterul
infracțional al faptei) şi eroare aberativă (aberratio ictus, aberratio causae şi aberratio delicti)

- Eroarea trebuie deosebită de cunoaşterea dubitativă (îndoială) sau de lipsa de pregătire. În cazul
când cunoaşterea este incertă, agentul care a săvârşit fapta prevăzută de norma de incriminare
acționează cu reprezentarea specifică intenţiei indirecte (și-a dat seama că fapta ar putea fi
 penală și nu s-a abținut), iar în cazul lipsei de pregătire, de regulă, prefigurarea realităţii este
specifică culpei.

53. Cazul fortuit

- Potrivit art. 31 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit constă în comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală ce produce un rezultat a căruia apariţie se datorează, în realitate,
unei forţe a cărei intervenţie nu putea fi prevăzută. Spre exemplu, în timp ce ară un ogor,
tractoristul lovește cu plugul un obuz rămas în pământ din timpul celui de-al doilea război
mondial, a cărui explozie ucide alte persoane aflate în locul respectiv.
-Cazul fortuit (casus) este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei
consecinţe fără ca vreunei persoane să i se poată reţine

vinovăţia (quidam est casus fortuitus qui previderi non potest). Cazul fortuit începe unde
încetează culpa şi sfârşeşte acolo unde începe forţa majoră.

-Cazul fortuit este singura cauză de neimputabilitate ale cărei efecte se produc in rem.

Cazul fortuit nu trebuie confundat cu forţa majoră (constrângerea fizică lato sensu) deşi mulţi
autori au susţinut că nu există nici o deosebire între cele două specii de cauze de
neimputabilitate. Între forţa majoră şi cazul fortuit există o deosebire de esenţă, motiv pentru
care cele două noţiuni trebuie delimitate.

Diferența între cazul fortuit şi constrângerea fizică reiese din faptul că, în timp ce la
constrângere agentul este silit să desfăşoare activitatea descrisă de legea penală, la cazul fortuit
făptuitorul efectuează activitatea de bună voie.

54. Perioada internă și fazele externe adiacente;

-Perioada internă are trei momente sau etape cu relevanţă penală, respectiv: etapa apariţiei ideii
comiterii infracţiunii, etapa deliberării şi etapa deciziei sau rezoluţiei infracţionale.

-Fiind o specie de comportament uman, infracţiunea are o derulare spaţio-temporală. Procesul

infracţional începe odată cu încolţirea gândului de a săvârşi o infracţiune. Subsecventă
momentului apariţiei ideii de a săvârşi infracţiuneaeste etapa deliberării. În această etapă
făptuitorul cântăreşte motivele favorabile sau nefavorabile săvârşirii infracţiunii. Momentul
cumpănirii motivelor pro şi contra săvârşirii infracţiunii este unul de „luptă psihică”, care se
soldează cu trecerea la ultima etapă a perioadei interne a infracţiunii – rezoluţia infracţională.

- Hotărârea infracţională este etapa finală a laturii subiective a infracţiunii şi constă în luarea
deciziei de săvârşire a acesteia. Perioada internă are, uneori, şi
oexteriorizare fie prin aşa-numita „fază oratorie”, fie prin faptul că luarearezoluţiei delictuale s-a
făcut în comun de către mai multe persoane.

55. Perioada externă;

- Perioada externă a infracţiunii poate fi divizată în trei faze, respectiv: faza pregătirii
infracţiunii, faza executării infracţiunii şi faza urmărilor infracţiunii. Faza actelor preparatorii
(actelor de pregătire sau premergătoare) constă în activitatea făptuitorului de creare a condiţiilor
săvârşirii infracţiunii prin pregătirea materială sau morală a acesteia. Actele de pregătire a
infracţiunii, deşi marchează debutul drumului infracţional (iter criminis), nu cuprind activităţi de
executare a elementului material al infracţiunii.

- Faza executării infracţiunii este cea de a doua fază a drumului infracţiunii şi constă în
transpunerea în practică a deciziei săvârşirii infracţiunii prin realizarea laturii obiective sub
aspectul elementului material al acesteia. Această fază poate ajunge în două stadii de evoluţie,
respectiv de realizare parţială (tentativă întreruptă) sau totală (tentativă terminată) a elementului
material.

- Faza urmărilor este aceea în care se produc efectele sau consecinţele acţiunii ori inacţiunii
făptuitorului. Această fază începe după executarea în întregime a elementului material şi se
finalizează în momentul producerii rezultatului infracţiunii.
Precizăm că nu toate infracţiunile permit cele trei faze de derulare a activităţii infracţionale. De
exemplu, faza actelor de pregătire nu este posibilă în cazul infracţiunilor de inacţiune și a celor
din culpă, iar faza urmărilor lipseşte în cazul tentativei.

56. Actele preparatorii. Noțiune;

Procesul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate parcurge două perioade: perioada internă
(psihică) şi perioada externă (fizică). Perioada internă are trei momente sau etape cu relevanţă
penală, respectiv: etapa apariţiei ideii

- Actele preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe a infracţiunii şi constau în

activităţile desfăşurate de persoana care, vrând să săvârşească o infracţiune, creează condiţiile
prielnice (favorabile) comiterii acesteia.

Actele preparatorii sunt o formă atipică sau imperfectă a infracţiunii, deoarece iter criminis
(drumul infracţional) nu este străbătut în întregime, ci numai în parte, respectiv până la limita
inferioară a actelor de executare.

Pentru desemnarea activităţilor de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii infracţiunii în teorie şi

practică se mai folosesc expresiile „acte de pregătire”, ”acte preparatorii” sau „acte
premergătoare săvârşirii infracţiunii”. Activitatea prealabilă săvârşirii infracţiunii se compune
din acte de procurare de mijloace sau instrumente, de adaptare a acestora, de culegere de date
despre locul şi timpul săvârşirii infracţiunii etc. Menirea activităţii de pregătire este de a facilita
săvârşirea infracţiunii prin crearea condiţiilor ca aceasta să aibă loc cu succes. Activitatea de
pregătire, deşi posibilă la majoritatea infracţiunilor, nu este întâlnită (obligatorie) la orice
infracţiune.

57. Condițiile actelor preparatorii;

- Deşi instituţia actelor preparatorii nu este reglementată, totuşi, din analiza instituţiei tentativei
şi a altor instituţii de drept penal, se pot desprinde şi trasa condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească un anumit act pentru a fi act de pregătire a infracţiunii.

-Condiţiile actelor preparatorii sunt: actul să constea într-o activitate de pregătire a săvârşirii
infracţiunii; actul să aibă caracter univoc (să rezulte fără dubiu că se pregătește o infracțiune);
actul să constea într-o activitate care nu intră în cuprinsul elementului material al infracţiunii;
actul să fie realizat cu intenţie directă; actul preparator să fie efectuat de către cel care va săvârşi
infracţiunea.

58. Felurile actelor preparatorii;

-După criteriul naturii lor actele preparatorii pot fi: acte preparatorii materiale şi acte
preparatorii morale.

Actele preparatorii materiale constau în activităţi fizice de procurare, adaptare sau producere a
mijloacelor sau instrumentelor pentru săvârşirea infracţiunii, precum şi în luarea unor măsuri de
îngreunare a descoperirii faptei sau pentru asigurarea folosului infracţiunii. De exemplu,
adaptarea unei chei, procurarea unei substanţe letale, producerea unui instrument tăietor etc.

-Actele preparatorii morale constau în activităţi de culegere de date sau informaţii despre locul,
timpul sau obiectul infracţiunii, despre subiectul pasiv al infracţiunii sau împrejurările săvârşirii
infracţiunii. De pildă, culegerea unor informaţii despre orarul schimbării pazei de la locul unde
urmează să se comită infracţiunea, culegerea unor date despre starea materială a victimei etc.
-În funcţie de criteriul tratamentului penal actele preparatorii sunt: acte preparatorii
neincriminate şi acte preparatorii incriminate.

59. Tratamentul penal al actelor preparatorii;

- Legislaţiile şi doctrina au poziţii diferite faţă de tratamentul penal al actelor preparatorii. Unii
autori susţin teza incriminării actelor preparatorii, invocând următoarele argumente: actele de
pregătire creează condiţii favorabile producerii rezultatului periculos; multe dintre actele de
pregătire au caracter univoc; activitatea periculoasă ar fi curmată din faşă; prin neincriminarea
actelor preparatorii ar fi încurajaţi infractorii înrăiţi care, ştiind că aceste acte nu sunt sancţionate,
îşi pot pregăti cu răbdare şi perseverenţă comiterea infracţiunii etc.
Însă, majoritatea autorilor şi legislaţiilor nu acceptă, de principiu, teza incriminării actelor
preparatorii. În combaterea punctului de vedere ce susţine incriminarea – nelimitată sau limitată
– a actelor preparatorii se invocă următoarele argumente: de cele mai multe ori actele
preparatorii sunt echivoce; actele de pregătire a infracţiunii nu prezintă o periculozitate sporită;
în multe cazuri făptuitorul care a efectuat acte de pregătire renunţă la săvârşirea infracţiunii etc.
Cel mai important argument, care poate fi invocat împotriva neincriminării de principiu a actelor
de pregătire, este acela că incriminarea actelor de pregătire ar fi o „stimulare” la comiterea
infracţiunii, atâta timp cât activitatea de pregătire este oricum sancţionată.

Codul penal român nu incriminează actele preparatorii decât în mod excepţional, când vădesc o
periculozitate socială sporită. Aceste cazuri sunt următoarele:

a) Incriminarea actelor de complicitate anterioară. Dacă alături de autor (sau coautori) la

infracțiune au mai participat şi alte persoane care au înlesnit săvârşirea acesteia,
activitatea lor îmbracă forma complicităţii anterioare şi se sancţionează;

b) Incriminarea actelor preparatorii prin asimilare cu tentativa. În cazul unor infracţiuni

deosebit de grave, legiuitorul incriminează actele de pregătire prin asimilare cu tentativa.

c) Incriminarea actelor preparatorii prin integrarea în conţinutul infracţiunii pecare subiectul

şi-a propus să o comită. A treia modalitate de incriminare utilizată de legiuitor este cea
prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o comită.

d) Incriminarea actelor preparatorii ca infracțiune de sine-stătătoare. Uneori,datorită

periculozității sporite, legea incriminează actele de pregătire ca infracțiune autonomă.

60. Infracțiuni la care nu sunt posibile actele preparatorii;

- Actele preparatorii nu sunt posibile în cazul următoarelor infracţiuni:

a) Infracţiunile al căror element material îmbracă forma inacţiunii. În cazul infracţiunilor de
inacţiune actele preparatorii nu sunt posibile deoarece pregătirea comiterii infracţiunii presupune
activităţi care îmbracă forma acţiunii. De exemplu, nu sunt posibile actele de pregătire în cazul
infracţiunii de nedenunţare (art. 266 C.pen.) sau de omisiune a sesizării (art. 267 C.pen.);

b) Infracţiunile săvârşite din culpă, cu intenţie indirectă sau cu praeterintenţie.În cazul

acestor infracţiuni nu sunt posibile activităţi de pregătire deoarece efectuarea unor acte de creare
a condiţiilor favorabile săvârşirii unei infracţiuni exclude indiferenţa sau neglijenţa faţă de
rezultatul infracţiunii. Dacă făptuitorul nu prevede sau nu urmăreşte un anumit scop nu există o
activitate de pregătire a infracţiunii.
61. Tentativa. Noțiune;

Tentativa este o încercare nereuşită de a comite o infracţiune. Ea presupune un început de

executare a manifestării infracţionale, care, însă, nu produce rezultatul descris în norma de
incriminare din cauză că:
 acţiunea începută a fost întreruptă;
 deşi acţiunea a fost dusă până la capăt, nu s-a obţinut rezultatul urmărit sau acceptat de
făptuitor
Tentativa este privită ca o formă imperfectă a faptei, reflectând un dezacord între latura
subiectivă (intenţia de a comite fapta) şi latura obiectivă (rezultatul nu s-a produs).

Deşi nu se obţine rezultatul vizat, tentativa produce o urmare periculoasă (o stare de pericol sau
un alt rezultat).

Tentativa are o limită inferioară (începerea executării elementului material) şi o limită superioară
(actul de întrerupere sau neizbutire a producerii rezultatului).

Tentativa este acea formă a infracţiunii, după fazele desfăşurării acesteia în timp, care constă în
punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care este întreruptă sau nu-şi
produce efectul.

Tentativa face parte din faza executării infracţiunii, deoarece ea presupune realizarea, fie în
întregime fie parţial, a elementului material al infracţiunii. Alături de actele de pregătire,
tentativa este cea de a doua formă imperfectă a infracţiunii, dar care se află într-un stadiu
superior al evoluţiei comiterii acesteia.

Tentativa este singura dintre formele infracţiunii, în funcţie de criteriul fazelor de derulare, care
este reglementată în Partea generală a Codului penal. Fiind o faptă realizată parţial, tentativa are
un tratament penal diferit faţă de cel al infracţiunii consumate.

62. Condițiile tentativei;

- Din definiţia tentativei reiese că pentru existenţa acestei forme a infracţiunii trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:

a) Existenţa intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Tentativa presupune ca făptuitorul să fi

prevăzut rezultatul activităţii sale şi să-l fi urmărit sau cel puțin să-l fi acceptat;
 b) Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Condiţia punerii în
executare a intenţiei de a comite infracţiunea presupune efectuarea unei activităţi de
realizare a elementului material al infracţiunii. Sunt activităţi de realizare a elementului
material al infracţiunii numai acelea care sunt orientate, direct sau indirect, spre obiectul
infracţiunii şi care sunt univoce în privinţa finalităţii agentului. Dacă orientarea acţiunii
nu este clară spre obiectul infracţiunii, activitatea în cauză este fie un act de pregătire, fie
o activitate de altă natură, dar nu una de executare a intenţiei infracţionale;

c) Întreruperea executării elementului material ori neproducerea rezultatului. Fiind o

formă intermediară de infracţiune, tentativa presupune ca, după punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executarea este curmată sau, deşi este dusă până la
capăt, rezultatul nu survine.

Tentativă există indiferent dacă întreruperea executării sau neproducerea urmărilor depind ori nu
de voința făptuitorului; diferența constă însă în aceea că, dacă făptuitorul întrerupe de bună voie
rezultatul ori împiedică apariţia lui, va beneficia de incidenţa desistării sau împiedicării
producerii rezultatului, care este o cauză de nepedepsire (art. 34 C.pen.);

d) Incriminarea tentativei. Deși nu este, propriu-zis, o condiției de existență, considerăm

necesar a arăta că se impune ca tentativa infracțiunii să fie și sancționată ca atare de legea penală,
adică să fie incriminată. În caz contrar, deşi există o punere în executare a comiterii infracţiunii
(tentativă, în sens curent), întreruptă sau lipsită de efect, ea nu are relevanţă penală, deci nu
există tentativă în sens penal.

63. Tentativa întreruptă și neîntreruptă;

a) Tentativa întreruptă este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care este întreruptă înainte de efectuarea în
întregime a elementului material. De exemplu, o persoană smulge arma din mâna celui care
începuse să apese pe trăgaci pentru a ucide victima, intervenţie care a oprit continuarea acţiunii
de tragere asupra victimei.

Cauzele care opresc continuarea executării elementului material al infracţiunii pot fi dintre cele
mai diverse, dar trebuie să excludă voinţa făptuitorului.

Dacă acţiunea a fost oprită de însuşi autorul faptei, avem o desistare, care este totuşi o tentativă
la infracţiune, însă nepedepsită în baza art. 34 C.pen. (cauză de nepedepsire).

Cauzele ce opresc continuarea realizării elementului material al infracţiunii pot fi grupate în:
cauze de natură umană, când întreruperea executării se datorează activităţii unei persoane fizice;
cauze privind reacţia animalelor; cauze naturale. De pildă: declanşarea unui sistem de alarmă,
rezistenţa unor obiecte, apariţia paznicului, o alunecare de teren, apariţia unui câine etc.
Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracțiunile materiale, cât și la cele formale.

Exemplu: autorul pătrunde prin efracţie în locuinţa părţii vătămate cu scopul de a-ţi însuşi bunuri
şi, fiind surprins mai înainte ca bunurile să fi fost însuşite, săvârşeşte acte de violenţă asupra
persoanei vătămate pentru a-şi asigura scăparea – tentativă la infracţiunea de tâlhărie.

b) Tentativa fără effect este prezentă atunci când a început executarea acţiunii incriminate şi ea
a fost dusă până la capăt, realizându-se integral, însă nu s-a produs rezultatul urmărit sau acceptat
de către făptuitor.

Exemplu: infractorul a lovit victima în repetate rânduri cu cuţitul în zona toracică, cu intenţia de
a o ucide, leziuni care au necesitat pentru vindecare 15 zile de îngrijiri medicale.

Exemplu: inculpatul a aruncat de la distanţă mică, spre capul victimei, o piatră de pavaj,
cauzându-i acesteia leziuni pentru care au fost necesare 25 de zile de îngrijiri medicale. Notă: nu
este infracţiunea de vătămare corporală, ci tentativă de omor, ţinând cont de greutatea pietrei (0,5
kg) şi distanţa mică de la care a fost aceasta aruncată spre victimă.

Tentativa este perfectă atunci când făptuitorul a îndeplinit complet acţiunea prevăzută în norma
de incriminare, însă rezultatul nu s-a produs.

64. Tentativa incriminată;

Tentativa este incriminata in legislatia penala, potrivit art. 33 din C.Penal:

alin. (1) – tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta
alin. (2) – tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată, ale
cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani.

In cazul persoanei juridice tentativa se sanctioneaza cu amenda intre minimul si maximul special
al amenzii prevazut de lege care se reduce la jumatate.

65. Tentativa absurdă;

Tentativa absolut improprie există în cazul în care imposibilitatea consumării infracţiunii este
consecinţa modului cum a fost concepută executarea. Am folosit denumirea de tentativă absolut
improprie întrucât este utilizată în literatura de specialitate, însă expresia nu este riguroasă
deoarece – conform art. 32 alin. 2 C.pen. – în acest caz nu există tentativă.
Se poate vorbi despre tentativă absolut improprie atunci când modul în care făptuitorul a
conceput executarea este absurd, astfel că nu putea în nicio situatie să conducă la producerea
rezultatului. Tentativa absolut improprie ridică problema legate fie de inexistența
discernământului făptuitorului fie de un grad foarte scăzut de educație. Spre exemplu, o persoană
încearcă să o ucidă pe alta folosind vrăji.

66. Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă;

a) Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementului material:

1.Infracţiunile omisive nu permit existenţa tentativei deoarece nerealizareaobligaţiei legale
echivalează cu întrunirea laturii obiective a infracţiunii respective. De exemplu, la infracțiunea
de omisiunea sesizării (art. 267 C.pen.) nu poate exista tentativă;

2.Infracţiunile instantanee, fiind infracţiuni care nu au o desfăşurare în timp,nu permit tentativa.

În doctrină s-a discutat dacă infracţiunile continue şi de obicei pot fi săvârşite şi în forma atipică
a tentativei. Dacă se stabileşte voinţa agentului de a continua activitatea pornită sau de a repeta
actul se realizează întregul conţinut al tentativei.

b)Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementuluisubiectiv. Tentativa nu

este posibilă, din cauza particularităţilor elementului subiectiv, la următoarele categorii de
infracţiuni: infracţiunile din culpă; infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite cu
intenţie indirectă. În ceea ce priveşte posibilitatea existenţei tentativei la infracţiunile comise cu
intenţie indirectă, opinia majoritară este în sensul că la aceste infracţiuni tentativa este posibilă.

c)Alte cazuri. Alte infracţiuni nu permit existenţa tentativei din cauzaspecificului acestora sau
voinţei legiuitorului. Sunt asemenea infracţiuni: infracţiunile ale căror acte preparatorii au fost
incriminate ca infracţiuni autonome (de pildă, infracţiunea de luare de mită); infracţiunile a căror
fază de executare este asimilată cu fapta consumată (de exemplu infracţiunea de atentat contra
unei colectivităţi); infracţiunile de rezultat potenţial.

67. Tratamentul penal al tentativei

Legiuitorul român a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei, adică incriminarea

tentativei doar la infracţiunile foarte periculoase social. Sub acest aspect, tentativa este
incriminată doar la infracțiunile la care legea prevede expres.
Prin urmare, pentru a determina dacă o faptă rămasă în faza tentativei se sancționează sau nu
trebuie văzut dacă există sau nu un text de lege care să stabilească dacă tentativa acelei fapte se
pedepsește.
Spre exemplu, în cazul omorului, art. 188 alin. 2 C.pen. arată că ”tentativa se pedepsește”. La fel
în cazul violului (art. 218 alin. 6 C.pen.). Uneori, legiuitorul include norma privind sancționarea
tentativei la finalul unui capitol din Partea specială a Codului penal (spre exemplu, conform art.
248 C.pen., ”tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 239 alin. (1), art. 241 şi art. 244 - 247 se
pedepseşte”).

-În cazul altor infracțiuni la care tentativa este posibilă nu întâlnim vreun text de lege care să o și
incrimineze. Spre exemplu, tentativa infracțiunii de lovire nu se pedepsește.

-Dacă este incriminată, tentativa se pedepsește cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate (art. 33 alin.2 C.pen.). Spre exemplu, întrucât
pedeapsa pentru infracțiunea de înșelăciune este închisoarea între 6 luni și 3 ani (art. 244 C.pen.),
tentativa de înșelăciune se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între 3 luni și 1 an și 6 luni
închisoare.

Atunci când pentru infracțiunea consumată pedeapsa este detențiunea pe viață, tentativa acelei
infracțiuni se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

68. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului;

Desistarea constă în întreruperea voluntară a actului de executare început în baza rezoluţiei

infracţionale, deşi exista posibilitatea reală de a continua acţiunea, iar autorul era conştient de
acest fapt.

Pentru a deveni cauză de nepedepsire, desistarea trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
a) să existe o întrerupere a actului de executare înainte de obţinerea rezultatului;

Nu au relevanţă motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunţe.

Desistarea este posibilă doar la tentativa întreruptă.

b) să existe o manifestare din care să rezulte voinţa autorului de a renunţa la continuarea

acţiunii
În cele mai multe situaţii, renunţarea rezultă dintr-o manifestare pasivă, autorul renunţând
unilateral la continuarea acţiunii.

Exemplu: infractorul îndreaptă pistolul spre victimă, dar nu trage, infractorul pătrunde în locuinţa
victimei ca să fure, dar se răzgândeşte şi pleacă.
Dacă, însă, infractorul găseşte în locuinţă doar o mică sumă de bani şi se retrage nemulţumit şi
fără vreun ban - nu se reţine desistarea !!!

Autorul trebuie să se manifeste activ prin acte de retractare, anihilând eficienţa actelor de
executare.

Exemplu: nu se va reţine desistarea în cazul aceluia care, efectuând săpături în curtea casei sale a
dat peste o conductă de combustibil, a înlăturat instalaţia cu robinet existentă şi, fiind stropit cu
un jet de motorină, a fugit în casă fără a mai extrage produsele petroliere.

c) renunţarea la continuarea acţiunii să fie de bunăvoie

Asta înseamnă că, deşi avea posibilitatea să continue acţiunea, făptuitorul nu a mai vrut, adică în
mod nesilit a abandonat unilateral activitatea infracţională.

d) renunţarea la continuarea executării să fie definitivă

Există autori care consideră că desistarea nu trebuie să aibă un caracter definitiv pentru a putea fi
reţinută. Dacă autorul se află, de exemplu, sub presiunea timpului şi opreşte activitatea
infracţională, acesta nu este un semn de îndreptare sau de conştientizare a pericolului faptei sale,
ceea ce pare a fi tot o situaţie în care acesta este „silit de împrejurări”.

e) renunţarea la acţiunea începută să aibă loc înainte de descoperirea faptei

Art. 34 C.pen
alin. (1) – nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a
încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată,
sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii.
alin. (2) – dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.

Împiedicarea producerii rezultatului înseamnă zădărnicirea de către făptuitor a survenirii

urmărilor vătămătoare ale faptei penale, a cărei executare s-a terminat.

Este necesar un comportament activ. Este important ca autorul să aibă el însuşi iniţiativa, punând
în mişcare procesul cauzal care va duce la zădărnicirea rezultatului.

Exemplu: făptuitorul pune otravă în ceaşca de ceai a victimei. După ce victima bea ceaiul astfel
preparat, făptuitorul realizează pe deplin consecinţele grave pe cale de a se întâmpla şi, mai
înainte ca otrava să înceapă să îşi producă efectele, anunţă victima de acţiunea lui şi o conduce
pe aceasta de urgenţă la spital unde a fost realizată o intervenţie de specialitate care i-a salvat
viaţa.
În cazul în care, pentru împiedicarea producerii rezultatului, făptuitorul săvârşeşte o infracţiune,
va beneficia de cauza de nepedepsire doar pentru fapta iniţială (al cărei rezultat l-a împiedicat).

Condiţii pentru reţinerea acestei cauze de nepedepsire:

a) acţiunea desfăşurată de autor pentru a zădărnici survenirea rezultatului să fie

unilaterală şi voluntară, nesilită, nedeterminată de o cauză externă, ci din propria voinţă.
Trebuie să se constate că autorul nu a fost constrâns de factori externi să renunţe la consumarea
acţiunii.
b) acţiunea autorului de împiedicare a producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de
descoperirea faptei
c) împiedicarea producerii rezultatului, prin oricare dintre cele două modalităţi, să fie
efectivă, izbutită.

!!! Nu trebuie să se confunde împiedicarea producerii rezultatului cu actele prin care

acesta încearcă să repare răul produs (ex. restituirea lucrului furat, restabilirea situaţiei
anterioare, transportarea victimei la spital), după consumarea infracţiunii. În acest caz, nu se va
reţine cauza de nepedepsire, ci se pot avea în vedere (eventual) circumstanţe atenuante.

69. Infracțiunea consumată;

-Infractiunea – fapt consumat-

O infractiune se considera consumata in momentul in care actele de executare fiind duse

pana la capat s-a produs rezultatul prevazut de norma incriminatorie.

Prin infractiune consumata se intelege o fapta care prezinta continutul unei infractiuni in
forma tipica a acesteia.

Toate normele incriminatoare din partea speciala a codului penal descriind continutul diferitelor
tipuri de infractiune vizeaza forma consumata a acestora.

Momentul consumarii infractiunii si relevanta juridica. Acest moment este diferit dupa cum este
vorba de o infractiune de pericol sau o infractiune de rezultat.

Infractiunile de pericol, infractiuni formale, se consuma in momentul in care a luat sfarsit

executarea elementului material al laturii obiective a infractiunii deoarece in acel moment se
produce starea de pericol.
Si infractiunile savarsite prin omisiune, consumarea are loc in momentul neindeplinirii obligatiei
prevazute de lege.

La infractiunile materiale de rezultat, consumarea se produce in momentul producerii

rezultatului.

Infractiunea consumata = forma perfecta; cea epuizata = forma atipica.

Variante = atenuate si agravate.
Modalitati (de realizare a infractiunii) = normative (care nu modifica unitatea
infractionala, indiferent cate se produc in decursul aceleiasi fapte penale de acelasi tip) si
faptice (sunt infinite teoretic).

70. Infracțiunea epuizată;

-Infractiunea - fapt epuizat-

Este o forma atipica de infracțiune, ce presupune depășirea momentului consumării,

desfășurându-se, in continuare, pana la încetarea consecințelor imediate ale infracțiunii.

In cazul anumitor categorii de infractiuni este posibil ca dupa ce fapta s-a consumat prin
producerea urmarii imediate sub forma de vatamare, acest rezultat sa se amplifice, fie in cadrul
unui proces natural, firesc fara o noua interventie a faptuitorului fie datorita prelungirii in timp a
actiunii tipice sau a inactiunii si dupa atingerea momentului consumarii pana la interventia unei
actiuni contrare (efectuata de faptuitor sau de autoritati de natura sa opreasca prelungirea actiunii
sau inactiunii).

Momentul in care rezultatul nu mai produce consecinte subsecvente este asa numitul efect
al epuizarii actiunii sau inactiunii infractiunii.
Momentul epuizarii coincide cu data savarsirii infractiunii.

Genuri de infractiuni subsceptibile de epuizare:

a.Infractiuni continue
b.Infractiuni continuate
c.Infractiuni de obicei
d.Infractiuni progressive

71. Forma tip a infracțiunii;

Forma tip a infracțiunii este configurația de baza a unei infracțiuni in raport de care legiuitorul
construiește variante agravate, atenuate sau calificate ale acesteia. Forma simpla este prototipul
infracțiunilor.
Examinând normele de incriminare, se observa ca fiecare dintre aceste are cel puțin o forma a
infracțiunii si, eventual una sau mai multe variante, cu luarea in considerare a gradului de pericol
social mai ridicat sau mai scăzut al faptei respective.

Ca regula, forma tip a infracțiunii se afla înscrisa in primul alineat al articolului de lege, ea fiind
modelul in funcție de care vor fi incriminate variațiunile acesteia. Forma de baza a infracțiunii
reprezintă un grad de pericol social mediu.

72. Variantele infracțiunii;

Tip agravata atenuata si asimilata

Variantele infracțiunii sunt derivate ale formei simple, construite prin atașarea unor cerințe
suplimentare referitoare la obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul sau timpul săvârșirii
infracțiunii, situația permisa sau alte elemente ale infracțiunii.

In cele mai multe situații, variantele infracțiunii sunt fapte mai grave decât forma de baza a
acesteia, însă legiuitorul poate reglementa si variante atenuante, când fapta prezinta un grad mai
mic de periculozitate fata de forma simpla.

Astfel, avem variante agravante, variante atenuate, iar daca legiuitorul stabilește si
sancționează varianta agravanta intr-un articol separat, atunci vom avea o varianta
calificata -furtul calificat, tâlhărie calificata.

73. Modalitățile infracțiunii;

Modalitățile infracțiunii sunt forme in care poate fi realizat elementul material al acesteia.
Modalitățile infracțiunii sunt normative si de fapt. Modalitățile normative sunt formele de
realizare a infracțiunii prevăzute de lege iar cele de fapt sunt formele concrete in care se
prezinta obiectiv fapta ce constituie infracțiune.
Modalitățile normative ale infracțiunii pot fi plurale sau unice, dar săvârșirea mai multor
modalități ale elementului material cu aceeași ocazie nu atrage o pluralitate de infracțiuni si nici
de sancțiuni. Orice infracțiune -indiferent daca are una sau mai multe modalități normative-
poate fi săvârșita intr-un număr nelimitat de modalități faptice.

74. Infracțiunea simplă;

Infracţiunea simplă este infracţiunea al cărei element material constă într-o activitate
unică sau dintr-un fapt simplu, adică dintr-o acţiune sau inacţiune momentană care
produce rezultatul tipic al infracţiunii.

Caracteristici:
 singură acţiune / inacţiune (cu unul sau mai multe acte materiale)
 un singur rezultat
 o singură formă de vinovăţie

Actele materiale repetate se pot înfăţişa ca părţi componente ale aceleiaşi acţiuni incriminate,
numai dacă:
 actele sunt comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale
 prin modul în care se comite acţiunea, actele respective fac parte dintr-o unică realizare
materială a hotărârii infracţionale
 să existe un singur subiect pasiv (în special în cazul infracţiunilor contra persoanei)

Exemplu: lovirea repetată a unei persoane cu aceeaşi ocazie reprezintă o singură infracţiune
(unitate de infracţiune), şi nu infracţiune continuată ori concurs de infracţiuni.

Exemplu: fapta conducătorului auto care, prin nerespectarea regulilor de circulaţie, provoacă un
accident în urma căruia sunt vătămate corporal mai multe persoane, va constitui atâtea infracţiuni
de vătămare corporală din culpă câte victime a produs accidentul.

Exemplu: fapta inculpatului care a constrâns concomitent trei persoane, printr-o unică acţiune de
ameninţare cu bătaia, să-i dea bani sau alte bunuri pe cate acestea le aveau asupra lor, constituie
(datorită pluralităţii subiecţilor pasivi şi a rezultatelor produse) 3 infracţiuni de tâlhărie, şi nu o
singură infracţiune (unitate de infracţiune).

Nu întotdeauna pluralitatea subiecţilor pasivi afectează unitatea de infracţiune !!!

Exemplu: infracţiunea de abandon de familie – săvârşit prin neplata pensiei de întreţinere timp de
3 luni, atunci când există mai mulţi beneficiari ai respectivei pensii (4 copii).

75. Infracțiunea continuă;

Este o formă a unităţii naturale de infracţiune care se caracterizează prin aceea că elementul său
material constă într-o acţiune sau inacţiune susceptibilă de a fi prelungită în timp, prin voinţa
autorului, şi după momentul consumării, până la data încetării activităţii infracţionale, care s-ar
putea datora fie unei intervenţii contrare a autorului, fie a altor persoane ori a organelor
competente.

Caracteristici:
 există o singură rezoluţie infracţională
 există o singură acţiune / inacţiune
 există o singură valoare socială vătămată
 există o singură urmare

Exemple: lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, nerespectarea regimului armelor şi

muniţiilor, deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, deţinerea unei parole, cod de
acces sau alte asemenea date informatice în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile
informatice.

Pentru identificarea infracţiunilor continue, doctrina recomandă utilizarea criteriului formal, şi

anume natura acţiunii indicate de verbum regens.

Dacă verbum regens indică o acţiune de durată: lipsirea, arestarea, deţinerea, portul, conducerea
etc., atunci este un indiciu semnificativ de reţinere a infracţiunii continue.

Pentru siguranţă, se cercetează şi aspectul obiectiv, adică acţiunea sau inacţiunea făptuitorului
pentru a se vedea dacă, prin însăşi natura sa, aceasta se realizează doar prin continuarea în timp.
Exemplu: o persoană conduce un an de zile o maşină fără a poseda permis de conducere.

Infracţiunea continuă durează în timp până când un act contrar celui iniţial pune capăt stării
infracţionale: voinţa făptuitorului, intervenţia autorităţii sau intervenţia altei persoane.

La unele infracţiuni continue, elementul material este susceptibil de întreruperi determinate chiar
de natura activităţii infracţionale. Deci, avem de-a face cu infracţiuni continue permanente şi
infracţiuni continue succesive.

Infracţiunea continuă permanentă se caracterizează prin aceea că activitatea infracţională se

desfăşoară fără întreruperi (ex. deţinerea ilegală de droguri, deţinerea de parole sau coduri de
acces în sisteme informatice).

La infracţiunea continuă succesivă, pentru continuarea activităţii infracţionale este necesară o

nouă intervenţie a făptuitorului (ex. portul ilegal de uniforme).
Infracţiunea continuă se consumă în momentul în care se comite acţiunea / inacţiunea care
durează suficient pentru a avea o semnificaţie juridică.
Exemplu: infracţiunea de tulburare de posesie, dacă se prelungeşte în timp, devine o infracţiune
continuă. Ea se consumă în momentul în care persoana a pătruns şi a rămas în imobilul astfel
ocupat.

Infracţiunea continuă se epuizează atunci când încetează în fapt activitatea infracţională. Această
încetare are loc fie din voinţa făptuitorului, fie ca urmare a unei intervenţii externe.

Data săvârşirii infracţiunii continue este data încetării acţiunii / inacţiunii.

76. Infracțiunea deviată;

ID este acea infracţiune care este săvârşită fie prin devierea acţiunii, datorită greşelii
făptuitorului, de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, la un alt obiect sau
la altă persoană, fie prin îndreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra altei persoane
ori asupra altui obiect decât acela pe care făptuitorul voia să îl pună în pericol.

ID este, întotdeauna, rezultatul intervenţiei unui factor accidental (act, activitate, manifestare
acţională neprevăzută), care deviază în mod întâmplător desfăşurarea normală a acţiunii,
determinând executarea greşită a acesteia (aberratio ictus) sau consumarea infracţiunii asupra
altei persoane.

ID se săvârşeşte numai cu intenţie.

Modalităţile infracţiunii deviate:

a) sub forma devierii acţiunii asupra unui alt obiect sau asupra unei alte persoane datorate
greşelii făptuitorului

Aberratio ictus
Exemplu: într-un grup de tineri se iscă o încăierare, din cauza faptului că A l-a lovit cu pumnul
pe B. Ripostând la agresiune, B trimite un pumn în direcţia lui A, dar acesta eschivează lovitura,
astfel încât este lovit C. În aceste caz, se reţine infracţiunea de loviri şi alte violenţe deviată.

b) sub forma erorii făptuitorului cu privire la persoana sau obiectul vizat de acesta, acţiunea
finalizându-se asupra altei persoane sau asupra altui obiect.

Error in persona
Exemplu: făptuitorul urmăreşte să provoace distrugerea unui autoturism aparţinând unei
persoane cu care avea o răfuială. Cunoscând marca maşinii, culoarea şi locul unde era parcată,
făptuitorul se duce într-o seară înarmat cu o bâtă la locul de parcare cunoscut, unde vede un
autoturism care corespundea descrierii cunoscute de el şi căruia îi provoacă distrugerea
parbrizului, capotei şi unei uşi. În realitate se constată că era un alt autoturism decât cel vizat de
autor. Avem o infracţiune deviată de distrugere.

Existenţa acestei infracţiuni în sfera unităţii naturale de infracţiune, sub forma unei singure
infracţiuni consumate săvârşită cu intenţie, vine să elimine abordarea greşită a reţinerii unei
tentative la infracţiunea pe care a urmărit-o iniţial autorul în concurs cu infracţiunea consumată
care a produs alt rezultat decât cel avut în vedere de autor.

77. Infracțiunea continuată;

Introducere:

În cadrul unităţii legale de infracţiune, sunt cunoscute următoarele:

 infracţiunea continuată
 infracţiunea complexă
 infracţiunea progresivă
 infracţiunea de obicei

Art. 35 alin (1) C.pen – infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte, la
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv,
acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Infracţiunea continuată apare ca o pluralitate de acte materiale în următoarele condiţii:

 există acelaşi subiect active

 există aceeaşi rezoluţie infracţională
 NU mai există acelaşi subiect pasiv
 există omogenitate juridică (acţiunile / inacţiunile prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni)

Exemplu: o persoană a luat hotărârea de a accesa computerul părţii vătămate, cu scopul de a

vedea la ce documente lucrează. Aflând, în prealabil, parola de la computerul respectiv,
făptuitorul a accesat computerul victimei de 10 ori într-un interval de 3 luni. Rezultă că, în acest
caz, inculpatul a comis mai multe acte de acces neautorizat într-un sistem informatic (10) în baza
unei singure rezoluţii infracţionale luate. În consecinţă, în sarcina cestuia nu vor fi reţinute 10
infracţiuni de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 alin 2 si 3 C.pen), ci doar o singură
infracţiune în formă continuată.

Condiţiile constitutive ale infracţiunii continuate:

 a) unitate de subiect activ
Infracţiunea continuată nu poate fi săvârşită decât de acelaşi autor.

În cazul pluralităţii de făptuitori (mai mulţi autori) unitatea infracţională nu este afectată de
contribuţia diferită a fiecăruia dintre aceştia la comiterea infracţiunii continuate!!!

b) pluralitatea de acţiuni/inacţiuni să fie săvârşite la intervale de timp diferite

Este necesar să se săvârşească mai multe acţiuni / inacţiuni. Acestea pot îmbrăca atât forma
infracţiunii consumate, cât şi pe cea a tentativei pedepsibile.

Este necesar ca aceste activităţi să fie săvârşite la o anumită distanţă în timp. Lega nu precizează,
însă, lungimea intervalului de delimitare.

Dacă intervalul este prea scurt, actele sunt susceptibile a fi succesive şi ne putem afla în situaţia
unei infracţiuni simple. Dacă intervalul este prea lung, atunci intervine concursul de infracţiuni.

Exemplu: în timpul nopţii, o persoană a pătruns prin efracţie în curtea unei firme de unde a
sustras 8 bobine de cupru de la transformatoarele electrice pentru a le valorifica. Întrucât fiecare
bobină cântărea în jur de 40 de kg, făptuitorul a fost nevoit să facă 8 drumuri (transporturi) de la
locul de sustragere la locul unde le dezmembra. Fiind prins, i s-a întocmit dosar penal pentru
infracţiunea continuată de furt calificat, pe temeiul că făptuitorul a sustras la diferite intervale de
timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale cele 8 bobine. Instanţa de judecată a schimbat
încadrarea juridică în infracţiunea de furt calificat ca infracţiune unică simplă, deoarece actele de
sustragere s-au succedat natural, în vederea realizării activităţii infracţionale avute în vedere de
inculpat şi cu aceeaşi ocazie. Executarea a fost apreciată ca fiind neîntreruptă.

Infracţiunea continuată se confundă cu concursul de infracţiuni.

c) unitatea de rezoluţie infracţională

Este factorul principal pentru evaluarea infracţiunii continuate.

În lipsa unei singure rezoluţii (factor intelectiv şi factor volitiv), acţiunile / inacţiunile săvârşite la
intervale diferite de timp ar reprezenta entităţi infracţionale independente, o pluralitate de
infracţiuni autonome aflate în concurs.

Este necesar ca făptuitorul să aibă o reprezentare chiar şi numai generică (de ansamblu) asupra
acţiunilor sale concrete şi asupra rezultatului lor. Această rezoluţie trebuie să premeargă fiecăreia
dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite. d) omogenitatea juridică a actelor de executare

Este indispensabil ca acţiunile / inacţiunile reiterate la intervale diferite de timp să realizeze

fiecare elementul material al uneia şi aceleiaşi infracţiuni.
Această omogenitate nu trebuie, însă, privită în mod absolut. Nu putem exclude situaţiile în care
infracţiunea apreciată drept continuată să fie comisă prin acte materiale în care coexistă elemente
ale variantei tip cu cele ale variantelor alternative ale aceleiaşi infracţiuni.

Atât în doctrină, cât şi în practică a fost admis faptul că în cazul în care făptuitorul, în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, săvârşeşte acţiuni sau inacţiuni, dintre care unele înfăptuiesc
conţinutul variantei simple iar altele conţinutul variantei calificate a infracţiunii (chiar dacă
acesteia i-a dat un nume distinct), va exista o singură infracţiune continuată, care se va încadra
potrivit dispoziţiilor legale ce prevăd forma calificată.

Stabilirea datei când se consideră săvârşită infracţiunea continuată

Datorită specificului ei, infracţiunea continuată cunoaşte un moment al consumării şi un moment

al epuizării – care este socotit drept data săvârşirii infracţiunii.

Momentul consumării coincide cu momentul în care toate condiţiile cerute pentru acest tip de
infracţiune sunt îndeplinite. Practic, acest moment are loc odată cu ce-a de-a doua acţiune /
inacţiune din componenţa infracţiunii continuate.

Conform art. 154 alin 2 C.pen – data săvârşirii infracţiunii continuate este aceea a săvârşirii
ultimei acţiuni / inacţiuni (dată de la care începe să curgă şi termenul prescripţiei răspunderii
penale).

Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în formă continuată:

Unitatea legală sub forma infracţiunii continuate este posibilă pentru orice infracţiune
susceptibilă de repetabilitate.

Exemplu: infracţiunea de omor – nu este susceptibilă de repetabilitate. În schimb, poate exista

tentativă de omor continuată (făptuitorul administrează zilnic victimei o doză de otravă)

Infracţiunea de nedenunţare (art. 266 C.pen) fiindcă aceasta este mai degrabă o infracţiune
continuă.

Pedeapsa pentru infracţiunea continuată

Art. 36 C.pen – infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei
închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.
78. Infracțiunea complexă;

Art. 35 alin (2) – infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv
sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o
faptă prevăzută de legea penală.

Infracţiunea complexă apare ca fiind un tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin
absorbirea în conţinutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite, care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului, fiind incluse în conţinutul
infracţiunii complexe, îşi pierd autonomia iniţială devenind un simplu element constitutiv al noii
infracţiuni sau un element circumstanţial agravant.

Formele infracţiunii complexe:

a) forma de bază (sau tip)

În conţinutul constitutiv al infracţiunii complexe intră o acţiune sau inacţiune care constituie prin
ea însăşi o infracţiune.

Pentru construirea formelor tipice (simple) ale infracţiunii complexe, legiuitorul foloseşte două
sisteme: al reunirii şi al absorbţiei. În sistemul reunirii, două sau mai multe infracţiuni îşi pierd
autonomia şi sunt reunite de către legiuitor într-o singură infracţiune complexă, asigurând o
unitate legală.

Exemplu: tâlhăria (art. 233 C.pen) care cuprinde în conţinutul său reunite: furtul (art. 228 alin 1
C.pen), loviri şi alte violenţe (art. 193 C.pen) şi ameninţarea (art. 206 C.pen). Acestea nu au toate
aceeaşi însemnătate: acţiunea principală (scop) – furtul, iar celelalte acţiunea secundară (mijloc).

În sistemul absorbţiei, presupune absorbirea în conţinutul constitutiv a uneia sau mai multor
infracţiuni incriminate distinct în C.pen. În fapt, aveam de-a face cu o infracţiune simplă, căreia i
se adaugă condiţii speciale, formând o infracţiune nouă, complexă.

Exemplu: infracţiunea de ultraj (art. 257 alin 1 C.pen) – ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin
mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
În acest caz avem 5 infracţiuni: ameninţarea (art. 206), lovirea sau alte violenţe (art. 193),
vătămarea corporală (art. 194), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195) şi omorul (art.
188). La acest elemente obiective, legiuitorul a adăugat o condiţie specială, şi anume ca toate
aceste fapte să fie îndreptate împotriva unui funcţionar public. Obiectul juridic special al
infracţiunii complexe create este diferit de cel al infracţiunilor absorbite.
b) forma agravată (calificată)

O infracţiune simplă (sau chiar una complexă) se poate transforma în formă agravată, devenind o
(nouă) infracţiune complexă, atunci când i se alătură un element circumstanţial agravant, care, la
rândul său, constituie o faptă prevăzută de legea penală.

Exemplu: infracţiunea de la art. 205 alin 1 C.pen este forma simplă (tip) a lipsirii de libertate în
mod ilegal. Aceasta se transformă în agravată atunci când, victima este răpită (adică i se aplică
loviri şi alte violenţe – art. 193), îi este pusă în primejdie viaţa (art. 194 alin 1 lit. e)) sau victima
moare (art. 188).

Structura infracţiunii complexe:

a) obiectul juridic

Este format din totalitatea valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Când se săvârşeşte o infracţiune complexă există, de regulă, un obiect juridic principal (care
corespunde relaţiilor sociale puse în pericol de acţiunea principală) şi un obiect juridic secundar
(care corespunde relaţiilor sociale puse în pericol de acţiunile secundare).

b) subiecţii

Infracţiunea complexă poate fi săvârşită de o persoană sau prin cooperarea mai multor persoane.
Este susceptibilă a fi săvârşită sub toate formele: coautorat, instigare şi complicitate.
Coautori sunt nu numai persoanele care efectuează toate acţiunile care intră în componenţa
laturii obiective, ci şi cei care au efectuat doar anumite acţiuni.
Exemplu: unul dintre inculpaţi ameninţă victima, iar celalalt sustrage bunurile acesteia =>
amândoi sunt coautori la infracţiunea de tâlhărie.

Exemplu: fapta unei persoane care, deşi nu a efectuat acte materiale de executare specifice
infracţiunii de tâlhărie, ci doar i-a însoţit pe ceilalţi inculpaţi, cunoscând intenţia acestora de a
tâlhări victimele, s-a aflat în imediata apropierea a acestora şi a asistat la comiterea actelor,
reprezintă acte de ajutor, complicitate.

c) latura obiectivă

La infracţiunea complexă se caracterizează prin faptul că în elementul material al acesteia trebuie

să se regăsească elementul material al infracţiunilor reunite (contopite) sau absorbite.
Dacă lipseşte componenta acţiunii principale, dispare infracţiunea complexă şi ne raportăm la
celelalte activităţi secundare.
Exemplu: fapta inculpatului care, surprins de persoana vătămată după ce forţase portiera
autoturismului, în scopul de a-şi însuşi unele bunuri, pentru a-şi asigura scăparea foloseşte asupra
victimei un spray lacrimogen, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie.

d) latura subiectivă

Infracţiunea complexă se comite cu intenţie directă (sau indirecte), atât în ceea ce priveşte
acţiunea principală, cât şi în ceea ce priveşte acţiunile secundare.

Poate exista şi praeterintenţie.

Pedeapsa pentru infracţiunea complexă:

Art. 36 alin (2) C.pen – infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune.
Alin (3) – infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul
mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
complexă consumată.

79. Infracțiunea de obicei;

Este numită de obicei sau de obişnuinţă acea infracţiune care se săvârşeşte prin repetarea faptei
incriminate de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că
făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională respectivă de obicei, din obişnuinţă sau ca
îndeletnicire.

Exemple: înlesnirea practicării prostituţiei (art. 213 C.pen – proxenetismul), exploatarea

cerşetoriei (art. 214) sau folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215).

Fiecare dintre faptele repetate, luate individual, nu este susceptibilă să caracterizeze elementul
material al infracţiunii.
Liantul care face ca asemenea fapte, când sunt repetate, să prezinte caracter infracţional, îl
constituie repetabilitatea lor.

Data săvârşirii infracţiunii de obicei:

Art. 154 alin (2) C.pen – data săvârşirii infracţiunii de obicei este data săvârşirii ultimului act
similar celor care l-au precedat.
Infracţiunea de obicei se consumă atunci când, într-un interval de timp, a avut loc un număr
suficient de fapte încât să poată fi considerate ca săvârşite cu regularitate. Trebuie să rezulte fără
dubiu îndeletnicirea, obiceiul, deprinderea etc.

80. Infracțiunea progresivă;

IP = acea infracţiune a cărei latură obiectivă, după ce a atins nivelul consumării corespunzător
unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea
urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni
mai grave.

Infracţiunea progresivă este posibilă numai cu privire la unele incriminări, şi nume acelea care
sunt susceptibile, prin natura lor, să producă un rezultat material variabil – progresiv – până la
epuizare.
Sunt excluse, deci, infracţiunile de pericol !!!

Exemple: lovirile şi alte violenţe (art. 193) care pot degenera într-un rezultat mortal printr-o
succesiune de alte fapte incriminate – „loviri şi violenţe în formă agravată” (art. 193 alin 2),
„vătămare corporală” (art. 194) şi „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte” (art. 195).

Potrivit teoriei acţiunii, infracţiunea progresivă se consideră săvârşită la data executării acţiunii /
inacţiunii. (acest lucru este consemnat şi în C.pen la art. 154 alin 3).

Potrivit teoriei rezultatului, infracţiunea progresivă se poate considera săvârşită la data producerii
rezultatului.

Caracteristici ale IP
a) ulterior consumării elementului material al laturii obiective, continuă să se producă urmări ale
acţiunii / inacţiunii iniţiale
b) există mereu o amplificare a rezultatului iniţial ori se adaugă noi rezultate care diferă calitativ
de cele provizorii care au condus la consumarea infracţiunii
c) urmările subsecvente ale acţiunii iniţiale se produc în mod natural, fără vreo altă intervenţie
din partea autorului.

În practică şi în doctrină există controverse cu privire la autoritatea de lucru judecat în cazul

infracţiunilor progresive, al căror rezultat mai grav apare după pronunţarea unei hotărâri de
condamnare a făptuitorului pentru infracţiunea iniţială sau chiar agravată.

În acest cazuri, sentinţa iniţială se poate ataca în vederea revizuirii, iar noua pedeapsă va ţine
cont de încadrarea juridică bazată pe ultimul şi cel mai grav dintre rezultate.
81. Concursul real de infracțiuni;

CONCURSUL DE INFRACTIUNI este o forma a pluralitatii de infractiuni si consta in existenta

a doua sau mai multe infractiuni, savarsite de aceeasi persoana inainte de a interveni o
condamnare definitiva pt vreuna din ele si daca acestea pot fi supuse judecatii.

Se prezinta in reglementarea C.penal sub doua forme: concurs real de infractiuni si

concurs formal de infractiuni.

Concursul real de infractiuni => exista atunci cand doua sau mai multe infractiuni au fost
savarsite de aceeasi persoana prin actiuni/inactiuni distincte, inainte de a fi condamnata pentru
vreuna din ele. În doctrina, concursul real este denumit si prin alte expresii, cum ar fi: concurs
material, concurs prin mai multe acțiuni sau inacțiuni.

Putem aveam 2 tipuri de concurs real:

Concursul real simplu – este simplu daca, in afara condiției unicității subiectul activ, nu exista
alte legături intre infracțiunile ce constituie pluralitate sub forma concursului. Concursul real
poate fi omogen-mai multe infracțiuni de aceeași natura- sau eterogen- mai multe infracțiuni de
natura diferita.
Concursul real caracterizat- Dintre felurile de conexitate ale concursului de infracțiuni, doua
sunt cele ce ridica discuții, si anume- concursul cu conexitate consecvențională si concursul cu
conexitate etiologica.

Concurs real cu conexitatea consecventionala = atunci cand faptuitorul dupa ce comite o

infractiune, comite o noua infractiune pt a o ascunde pe cea comisa anterior

Conexitatea poate fi:

 Cronologica (atunci cand infractiunile sunt savarsite simultan sau sucesiv)
 Topografica (atunci cand infractiunile concurente sunt savarsite in acelasi loc)
 Etiologica (atunci cand faptuitorul comite o infractiune pt a putea savarsi o alta
infractiune)
Infractiunile concurente pot fi comise cu orice forma de vinovatie.

82. Concursul formal de infracțiuni;

Concurs formal (ideal) de infractiuni => exista ori de cate ori o actiune sau o inactiune savarsita
de aceeasi persoana din cauza imprejurarilor care au avut loc sau a urmarilor pe care le-a produs
realizeaza continutul unor infractiuni de acelasi fel sau diferite.
Conform art. 38 alin.2 C. penal ”Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o
inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor in care a avut loc sau a
urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.” In doctrină,
concursul formal este denumit si concurs ideal, concurs intelectual sau concurs printr-o
singura acțiune sau inacțiune.

Pentru existenta concursului formal de infracțiuni trebuie îndeplinite doua condiții: unitatea
activității infracționale si pluralitatea normelor penale de incriminare aplicabile. Unitatea acțiunii
sau a inacțiunii infractorului este analizata din perspectiva elementului material al infracțiunii, in
sensul ca activitatea fizica a făptuitorului se desfășoară unitar si cu consecutivitate. Nu trebuie
confundată acțiunea sau inacțiunea făptuitorului cu actele materiale ce o compun.

Infracțiunile comise in concurs formal pot fi de aceeași natura sau de naturi diferite, pot fi
săvârșite cu orice forma sau modalitate de vinovăție, pot fi consumate sau pot fi ramase in stare
de tentativa pedepsibila si pot îmbracă haina oricărei forme de unitate infracționala. In doctrina
au fost identificate situații in numai aparent exista concurs formal de infracțiuni. Este vorba
despre calificările alternative, calificările redundante, calificările incompatibile si calificările
echivalente.

83. Tratamentul penal al concursului de infracțiuni;

A. Sancţionarea în cazul persoanei fizice

Mecanismul de sancționare a concursului de infracțiuni presupune două etape: în primul rând se
stabilește câte o pedeapsă pentru fiecare dintre infracțiuni, după care se aplică o pedeapsă
rezultantă care se dă spre executare.

Legislațiile cunosc mai multe sisteme de sancționare a concursului de infracțiuni. Astfel, există
sistemul cumulului aritmetic, care presupune că pentru fiecare infracțiune concurentă se
stabilește câte o pedeapsă și apoi acestea se cumulează, suma rezultată dându-se spre executare.

Un alt sistem este cel al cumulului juridic, cunoscut la rândul său sub două forme: cumul
juridic cu spor facultativ (se stabilește câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune concurentă și se
dă spre executare cea mai grea, la care se poate adăuga un spor de pedeapsă) și cumul juridic cu
spor obligatoriu (se stabilește câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune concurentă și se dă spre
executare cea mai grea, la care se adaugă obligatoriu un spor de pedeapsă).

Un alt patrulea sistem este cel al absorbţiei, care presupune că pedeapsa cea mai grea stabilită
pentru una dintre infracţiunile concurente este singura care se execută (considerându-se că le
absoarbe automat şi pe celelalte, mai uşoare, care nu se mai execută).
În sistemul nostru de drept, pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului se
sancţionează – în privința pedepselor principale – după cum urmează (art. 39 C.pen.):

a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoarea ori cu amenda, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În această situaţie
intervine sistemul absorbţiei, întrucât se aplică numai pedeapsa detenţiunii pe viaţă, care
le absoarbe pe celelalte;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care
se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest caz, este
incident sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, în sensul că la pedeapsa cu
închisoarea cea mai grea se adaugă o treime din totalul pedepselor mai uşoare;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Şi în acest caz se aplică
sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amenda, seaplică pedeapsa
închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii. În această ipoteză se aplică
sistemul cumulului aritmetic;
e) când s-au stabilit mai multe pedespe cu închisoare şi mai multe pedepsecu amenda, se
aplica pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii conform lit. c). În acest caz se aplică sistemul cumulului aritmetic între pedeapsa
rezultantă a închisorii şi pedeapsa rezultantă a amenzii, după ce ambele pedepse
rezultante au fost stabilite după sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu.

Conform art.39 alin 1 C penal, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea , daca
prin adăugarea la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu
închisoarea stabilite s-ar depășii 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar
pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea
de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viată.

In cazul pedepsei principale, in caz de concurs de infracțiuni, legiuitorul a reglementat sistemul

absorbției, daca pentru una dintre infracțiunile concurente judecătorul a stabilit pedeapsa
detențiunii pe viată, respectiv sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu si fix - de o treime
din totalul pedepselor mai ușoare-in cazul in care pentru infracțiunile concurente a stabilit numai
pedepse cu închisoarea sau amenda.

Aplicarea pedepselor complementare- Potrivit art.45 alin 1-4 C penal, daca pentru una dintre
infracțiunile săvârșite s-au stabilit si o pedeapsa complementara, aceasta se aplica alături de
pedeapsa principala- alin.1

Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natura diferita sau chiar de aceeași
natura, dar cu un conținut diferit, acestea se aplica alături de pedeapsa principala -alin.2
Daca s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natura si cu același conținut , se
aplica cea mai grea dintre acestea -alin.3

In cazul condamnărilor succesive pentru infracțiuni concurente, partea din pedeapsa

complementara executata pana la data contopirii pedepselor principale se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultata.

Aplicarea pedepselor accesorii- Conform art.45 alin.5 C penal, daca pe lângă pedepsele
principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii , se aplica dispozițiile alin.1-3,
pedeapsa accesorie rezulta executandu0se pana la executarea sau considerarea ca executata a
pedepsei principale.

Luarea masurilor de siguranță- Masurile de siguranță de natura diferita sau chiar de aceeași
natura, dar cu un conținut diferit, luate in cazul infracțiunilor săvârșite , se cumulează -art.45
alin.6. Daca s-au luat mai multe masuri de siguranță de aceeași natura si cu același conținut , dar
pe durate diferite, se aplica măsura de siguranța cu durata cea mai mare. Masurile de siguranțe
luate conform art.112 se cumulează.- Art.45 alin.7

B. Sancţionarea în cazul persoanei juridice.

Persoanei juridice ce comite un concurs de infracţiuni i se aplică amenda (singura pedeapsă
principală admisă de lege pentru persoana juridică) după sistemul prevăzut pentru persoana
fizică, adică sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu.

Pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţia dizolvării, sau de aceeaşi natură, dar cu
un conţinut diferit, se cumulează. Dacă pedepsele complementare sunt de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre ele.

84. Recidiva. Noțiune;

In dreptul penal roman formele pluralitatii de infractiuni sunt:

 Concursul de infractiuni
 Recidiva
 Pluralitatea intermediara

Recidiva constituie o a doua forma a pluralitatii de infractiuni.

In conformitate cu art 41 alin. (1) C.penal “exista recidiva atunci cand dupa ramanerea definitiva
a unei hotarari de condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de un an si pana la reabilitare sau
implinirea termenului de reabilitare, condamnatul savarseste din nou o infractiune cu intenstie
sau cu intentie depasita, pt cu care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an”.
Alin (2) prevede ca “exista recidiva si in cazul in care una dintre pedepse prevazuta la alin. (1)
este detentiunea pe viata”.
Alin. (3) “pt stabilirea starii de recidiva se tine seama si de hotararile de condamnare pronuntate
in strainatate pt o fapta savarsita, prevazuta si de legea penala romana, daca hotararea de
condamnare a fost recunoscuta potrivit legii”.

Pentru anumite situatii ce pot aparea in practica judiciara legiuitorul a prevazut in art. 42 C.penal
si anumite cazuri de care nu se tine seama la stabilirea starii de recidiva.

Art. 42 stabileste situatiile care nu atrag starea de recidiva; potrivit acestui art la stabilirea starii
de recidiva nu se tine seama de condamnarile privitoare la:
a) Faptele care nu mai sunt prevazute de legea penala ca infractiune (dezincriminate)
b) Infractiunile amnistiate
c) Infractiunile savarsite din culpa

Recidiva nu trebuie insa confundata cu antecedentul penal, care este genul proxim al recidivei,
pentru ca nu toate tipurile de condamnari definitive atrag existenta starii de recidiva, ci numai
cele de o anumita gravitate.

85. Modalitățile recidivei – scurtă prezentare;

Examinand dispozitiile legale ce reglementeaza recidiva, constatam ca legiuitorul a reglementat

fie direct, fie indirect urmatoarele modalitati ale recidivei:

Recidiva postcondamnatorie- care consta in savarsirea unei noi infractiuni dupa condamnare
definitiva, dar inainte de executarea sau stingerea executarii pedepsei.

Recidiva postexecutorie- care consta in savarsirea unei noi infractiuni dupa executarea sau
singerea executarii pedepsei

Recidiva internationala- modalitate al carei termen consta intr-o hotarare de condamnare

pronuntata de o instanta straina

 Recidiva generala
 Recidiva speciala

 Recidiva temporara
 Recidiva perpetua

 Recidiva absoluta
 Recidiva relativa
  Recidiva cu efect unic
 Recidiva cu efecte progresiv

 Recidiva teritoriala
 Recidiva internationala

86. Sancționarea recidivei postcondamnatorii;

Aplicarea pedepsei principale. Potrivit art. 43 alin 1 C penal, daca inainte ca pedeapsa anterioara
sa fi fost executata sau considerata ca executata se savarseste o noua infractiune in stare de
recidiva, pedeapsa stabilita pentru aceasta se adauga la pedeapsa anterioara neexecutata
ori la restul ramas neexecutat din aceasta.

Cand inainte ca pedeapsa anterioara sa fi fost executata sau considerata ca executata sunt
savarsite mai multe infractiuni concurente, dintre care cel putin una se afla in stare de recidiva,
pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozitiilor referitoare la concursul de infractiuni, iar
pedeapsa rezultata se adauga la pedeapsa anterioara neexecutata ori la restul ramas neexecutat
din aceasta.

87. Sancționarea recidivei postexecutorii;

Aplicarea pedepsei principale. Potrivit art. 43 alin 5 C penal, daca după ce pedeapsa anterioara a
fost executata sau considerata ca executata se săvârșește o noua infracțiune in stare de recidiva,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu
jumătate.

Aplicarea pedepselor complementare pedepselor accesorii si a masurilor de siguranță -art.45 c.

penal- Pedepsele complementare, pedepsele accesorii si masurile de siguranță se aplica, respectiv
se iau, in conformitate cu dispozițiile art.43 C penal.

88. Recidiva în cazul persoanei juridice;

În cazul persoanei juridice, există recidivă atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu
intenţie sau cu intenţie depăşită.
In caz de recidiva, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se
majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii -art.146 alin.2

Dacă amenda anterioară nu a fost executată, in tot sau in parte, amenda stabilita pentru noua
infracțiune, potrivit celor menționate, se adaugă, la pedeapsa anterioară sau la restul rămas
neexecutat din aceasta.

Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice:

Pentru persoana juridică aflată în stare de recidivă, sistemul de sancţionare este similar celui
reglementat pentru persoana fizică. Astfel:
a) dacă amenda rezultând din condamnarea anterioară fusese dejaexecutată, limitele de pedeapsă
pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a se putea depăşi maximul general al
pedepsei amenzii;
b) dacă amenda rezultând din condamnarea anterioară nu fusese executată,în tot sau în parte,
pedeapsa pentru noua infracţiune (stabilită conform lit. a) se adaugă la pedeapsa anterioară sau la
restul de pedeapsă rămas neexecutat din aceasta.

89. Descoperirea ulterioară a recidivei;

Prin descoperirea ulterioară a recidivei se înțelege situația în care instanța care a pronunțat
hotărârea ce constituie primul termen al recidivei s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște
existența stării de recidivă.

Descoperirea ulterioara a starii de recidiva – art. 43 alin (6) => dupa ramanerea definitiva a
hotararii de condamnare pentru noua infractiune, si mai inainte ca pedeaspa sa fi fost executata
sau considerata ca executata, se descopera ca cel condamnat se afla in stare de recidiva, instanta
va proceda la recalcularea pedepsei, facand aplicarea tratamentului sanctionator al recidivei post-
condamnatorii sau post-executorii dupa caz.

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă trebuie să aibă loc până la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, iar pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune să nu fi fost deja stinsă. În
cazul condamnărilor ce nu atrag executarea pedepsei, descoperirea este necesar să aibă loc până
la îndeplinirea termenului de supraveghere.
Daca starea de recidiva a fost descoperita dupa executarea pedepsei pentru fapta savarsita
anterior sau dupa gratierea sau prescrierea acestia, recalcularea pedepsei nu mai e posibila.

90. Pluralitatea intermediară;

Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru starea de recidivă. Spre exemplu, dacă după momentul condamnării definitive la o
pedeapsă cu amenda și mai înainte de a o executa, cel condamnat comite o nouă infracțiune.

În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se

contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.

91. Pluralitatea constituită de infractori;

Pluralitatea de infractori = acea situatie in care o infractiune este savarsita de mai multi subiecti
activi prin eforturi conjugate.

In dreptul penal identificam trei modalități ale pluralității constituite de infractori: grupul
infracțional organizat, constituirea de structuri informative ilegale, asocierea sau inițierea unei
asocieri in scopul săvârșirii de acte de terorism ori aderarea sau sprijinirea, sub orice forma, a
unei astfel de asocieri.

Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai mult
persoane, constituit pentru o anumita perioada de timp si pentru a acționa in mod coordonat in
scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

Pentru a exista pluralitatea de infractori, trebuie indeplinite doua conditii:

a) Sa existe o contributie efectiva a doi sau mai multi subiecti la savarsirea unei infractiuni
b) Sa existe vointa comuna a subiectilor activi de a savarsi infractiunea

Indeplinirea acestor conditii face posibila distinctia dintre:

 Pluralitate de infractori
 Un grup sau un lot de infractori care au savarsit aceasi fapta, dar in locuri diferite si fara o
intelegere intre ei

In concluzie, pluralitatea de infractori se caracterizeaza prin unicitatea faptei savarsite, existenta

mai multor subiecti activi si vointa comuna de a savarsi fapta. Pluralitatea de infractori nu
trebuie confundata cu pluralitatea de infractiuni.

92. Pluralitatea naturală;

Pluralitatea naturala (sau necesara) de infractori:
In cazul acestora, sunt cuprinse doar infractiunile ce nu pot fi savarsite decat prin contributia a
doua persoane fizice (necesitatea pluralitatii de infractori in aceasta ipoteza este data de chiar
natura infractiunii care se savarseste).
Aceste infractiuni se numesc in dreptul penal infractiuni bilaterale si se impart in:
 Infractiuni bilaterale asociate (adulter, bigamie);
 Infractiuni bilaterale disociate (luarea/darea de mita)

O alta categorie de infractiuni cu pluralitate naturala sunt infractiunile colective (ex: infractiunea
de incaierare).

93. Pluralitatea ocazională;

Pluralitatea ocazionala sau participatia penala constă în cooperarea mai multor persoane
la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, desi aceasta nu a presupus o asemenea
conlucrare. Cu alte cuvinte, la săvâşirea unei fapte şi-a adus contribuţia un număr mai mare de
persoane decât cel necesar potrivit naturii acelei fapte.

Daca pluralitatea naturala si pluralitatea constituita nu cunosc reglementari speciale in legea

penala, participatia penala cunoaste o seama de reglementari textuale, prevazute in Codul penal
si se clasifică în proprie şi improprie.
Formele participaţiei penale sunt: autoratul, coautoratul, instigarea şi complicitatea.

In funcție de criteriul felului contribuției la săvârșirea infracțiunii, participația penala poate

consta in acte de executare, acte de determinare, si acte de înlesnire sau ajutor.

94. Autorul;

Autorul este persoana care săvârşeşte direct elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
Potrivit art. 46 alin. 1 C.pen., autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă
prevăzută de legea penală.

Autorul este participantul care contribuie direct la săvârşirea faptei ce constituie infracţiune, spre
deosebire de ceilalţi participanţi care pot contribui şi în mod indirect.

Este important de reținut că nu trebuie confundată noțiunea de autor cu cea de autorat.

Orice infracțiune are un autor, dar aceasta nu înseamnă neapărat că ea a fost comisă în autorat.
Autoratul este o formă de participație penală, ceea ce presupune că au existat și alți participanți
la comiterea faptei (instigatori sau complici).
Activitatea instigatorului sau complicelui este întotdeauna dependenta de cea a autorului,
deoarece fără activitatea autorului nu poate exista fapta prevăzută de legea penala.

În cazul infracţiunilor cu autor calificat (proprii), nu poate avea calitatea de autor decât persoana
care îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. De pildă, pentru existenţa infracţiunii de fals
intelectual, autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar public (art. 321 C.pen.). Dacă o
persoană, care nu are calitatea cerută de lege, realizează, alături de un funcționar public, acte de
executare a acestei infracţiuni, el va avea calitatea de complice. În această ipoteză suntem în
prezenţa unei degradări a tipului de contribuţie.

95. Coautorul
În cazul în care elementul material al unei infracţiuni este realizat de mai multe persoane,
pluralitatea de participanţi se numeşte coautorat, iar persoanele ce o alcătuiesc poartă denumirea
de coautori.
Conform art. 46 alin. 2 C.pen., coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi
faptă prevăzută de legea penală.

Pentru existența coautorului este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

 două sau mai multe persoane să contribuie la săvârșirea aceleași fapte prin acte de
executare nemijlocită, care să se completeze și să se integreze intr-o activitate unică,
 executanții să acționeze cu voința comuna de a coopera în comiterea faptei,
 făptuitorii să indeplinească toate condițiile subiectului activ.

În persoana coautorilor putem întâlni aceeași formă de vinovăție, caz în care coautoratul este
propriu, sau forme diferite de vinovăție) unii cu intenție, alții din culpă sau chiar fără vinovăție),
situație in care coautoratul este impropriu.

96. Instigatorul;

Art. 47 precizeaza ca “Instigator este persoana care, cu intentie, determina o alta persoana
sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.

Caracteristic instigarii este faptul ca instigatorul este persoana care ia hotararea de a se comite o
anumita infractiune, dar nu trece el nemijlocit la savarsirea ei, ci gaseste o alta persoana careia ii
transfera aceasta hotarare si o convinge sa savarseasca fapta; acesta din urma devenind autor.

Datorita continutul psihic al instigarii, instigatorul mai este denumit si autor moral, intrucat
contributia lui face sa se realizeze latura subiectiva din continutul infractiunii preavzute de lege.
Instigarea este posibila la oricare dintre faptele prevazute de legea penala, atat la cele
intentionate, comisive sau omisive, la cele din culpa, la cele ce pot fi comise in propria personam
sau la cele cu subiect activ calificat.

CONDITIILE GENERALE ALE INSTIGARII:

Existenta a cel putin 2 persoane, un instigator si un instigat
 Instigarea poate fi savarsita asupra instigatului de catre o persoana dar si de catre mai
multe persoane (coinstigatori) care actioneaza simultan
 Instigarea mai poate fi mediata in ipoteza cand instigatorul foloseste de o alta persoana
pentru trasnmiterea instigarii
Efectuarea unei activitati concrete, obiective, de determinare din partea instigatorului
asupra instigatului sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala
 Legea penala nu face nicio referire cu privire la mijloacele prin care se realizeaza
instigarea
 Practica judiciara ne arata ca aceste mijloace de determinare sunt multiple, de la simple
sfaturi, indemnuri, rugaminti sau insinuari pana la constrangere, corupere (promisiuni de
daruri sau alte foloase)
 Pentru a exista instigarea este necesar ca determinarea sa se refere la savarsirea unei fapte
concrete prevazuta de legea penala pe care instigatul sa o cunoasca
Instigatul sa nu fii luat anterior hotararea de a savarsi fapta la care a fost instigat.
Activitatea de instigare sa se efectueze cu intentie. Instigarea sa fie urmata de executare.

97. Complicele;

Art 48 C.penal => “complicele este persoana care, cu intentie, inlesneste sau ajuta in orice mod
la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala”

Alin (2) => “este de asemenea complice persoana care promite inainte sau in timpul savarsirii
faptei ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe infractor, daca dupa
savarsirea faptei promisiunea nu este indeplinita”

Ceea ce particularizeaza complicitatea in raport cu celelalte forme ale participatiei (instigarea)

este caracterul sau de contributie indirecta mediata la savarsirea faptei, deoarece complicele nu
face decat sa creeze conditii favorabile, pt ca autorul sa comita fapta mai repede si mai sigur

Contributia complicelui este intotdeauna accesorie, secundara in raport cu autoratul in ipoteza in

care dupa acordarea ajutorului complicele participa la savarsirea faptei, savarsind elemente din
latura obiectiva a infractiunii, el devine co-autor

Complicitatea este posibila de regula la toate infractiunile, inclusiv la cele care au autor propriu
sau calificat (la fel ca instigarea)
Pentru a se retine in sarcina unei persoane complicitatea, trebuiesc indeplinite anumite conditii:
a) Savarsirea unei fapte penale de catre o alta persoana in calitate de autor
-Complicitatea exista si in cazul in care autorul a savarsit doar o tentativa pedepsibila

b) Savarsirea de catre complice a unor activitati de inlesnire sau ajutor la comiterea faptei

-Inlesnirea vizeaza contributia data de complice autorului inainte ca acesta sa comita fapta (ii
furnizeaza informatii in legatura cu locul unde urmeaza sa se savarseasca fapta, ii da un obiect
etc)
-Ajutorul vizeaza acte indeplinite de complice in cursul realizarii faptei de catre autor
-Promisiunea de tainuire sau favorizare a infractorului poate avea loc inainte de inceperea
executarii faptei de catre autor sau cel mai tarziu pana la savarsirea in intregime a faptei
-Atat tainuirea cat si favorizarea avem doua infractiuni independente
-Este de observat faptul ca, chiar daca promisiunea de tainuire sau favorizare nu este indeplinita,
fapta de complicitate subzista

c) Contributia complicelui sa fii fost folosita de autor in savarsirea faptei

d) Actele de complicitate => in oricare din modurile folosite trebuie sa fie executate cu intentie

98. Participația improprie;

Participaţia improprie este specia de participaţie penală ce constă:

- fie în determinarea, înlesnirea sau ajutarea, cu intenţie, la săvârşirea de către o persoană a unei
fapte prevăzute de legea penală, atunci când această din urmă persoană acţionează din culpă sau
fără vinovăţie (instigare sau, după caz, complicitate improprie);
- fie în săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte
prevăzute de legea penală, la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o
altă persoană (coautorat impropriu).

Specific participației improprii este împrejurarea că participanții, deși conlucrează la săvârșirea

aceleiași fapte, o fac cu forme diferite de vinovăție – unii acționează cu intenție, alții din culpă
sau fără vinovăție.

Pentru existenţa participaţiei improprii sunt necesare următoarele condiţii:

a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Incidenţa instituţiei participaţiei

improprii presupune, înainte de toate, săvârşirea de către o persoană a unei fapte
 incriminate. Fapta descrisă de norma de incriminare trebuie să fie consumată sau în fază
de tentativă pedepsibilă, altfel contribuţia participantului rămâne nerelevantă juridic.

b) Conlucrarea participanţilor la faptă. Pentru existenţa participaţiei improprii este necesar

ca persoanele care alcătuiesc pluralitatea de făptuitori să coopereze în mod activ la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Conlucrarea participanţilor poate fi
premeditată, spontană, directă, indirectă, manifestă, ocultă etc.

c) Conlucrarea participanților să fie diferită sub aspectul atitudiniisubiective. În cazul

participației improprii, unii dintre participanți acționează cu intenție, în timp ce alții
contribuie din culpă sau chiar fără vinovăție la faptă (dacă și aceștia din urmă ar acționa
tot intenționat, participație ar fi proprie). Spre exemplu, un major instigă un minor sub 14
ani să ucidă victima.

Modalităţi:
În funcţie de atitudinea persoanei care contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
participaţia improprie poate îmbrăca următoarele forme: - intenţie în privinţa instigatorului sau
complicelui şi culpă din partea autorului;
- intenţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi lipsa vinovăţiei autorului;
- intenţie în privința unui coautor și culpă în privința celuilalt;
- intenţie în privința unui coautor și lipsa vinovăției celuilalt

99. Tratamentul penal al participației.

Tratamentul penal al participației penale poate fi propriu sau impropriu.

Tratamentul penal al participației proprii - coautorul, instigatorul sau complicele, in cazul

in care comit o infracțiune cu intenție, vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru autor (sistemul parificarii). Potrivit art.49 C. pen. , circumstanțele privitoare la
persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți. Circumstanțele
privitoare la fapta se răsfrâng asupra autorului si a participanților numai in măsura in care aceștia
le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Tratamentul penal al participației improprii - Conform art. 51 alin. C pen. Participantul

nu se pedepsește daca, înainte de descoperirea faptei, denunța săvârșirea infracțiunii, astfel
încât consumarea acesteia sa poată fi împiedicată, sau daca împiedica el însuși consumarea
infracțiunii.

Potrivit art.51 alin.2 C penal, daca actele îndeplinite pana in momentul denunțării sau
împiedicării constituie o alta infracțiune, participantului i se aplica pedeapsa pentru aceasta
infracțiune. In conformitate cu dispozițiile art.52 alin 1. C Pen. Săvârșirea nemijlocita, cu intenție
de către o persoana a unei fapte prevăzute de legea penala la care, din culpa sau fără vinovăție,
contribuie cu acte de executare o alta persoana, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta comisa cu intenție.

Potrivit art.52 alin 2 C penal, Determinarea, înlesnirea sau ajutorarea in orice mod, cu intenție, la
săvârșirea din culpa de către o alta persoana a unei fapte prevăzute de legea penala se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisa cu intenție.

Iar conform art.52 alin 3 C penal, Determinarea, înlesnirea sau ajutorarea in orice mod cu
intenție, la săvârșirea fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru aceea
infracțiune.

PEDEAPSA IN CAZ DE PARTICIPATIE

In legislatia penala sunt cunoscute doua sisteme:

1.Sistemul parificarii
Sustinatorii acestui sistem apreciaza ca autorul, co-autorul si participantii trebuie sa fie
sanctionati de lege in aceeasi limita de pedeapsa prevazuta de lege pt autor, deoarece fapta
savarsita este opera tuturor participantilor, iar judecatorii vor putea sa diferentieze in mod
concret pedeapsa participantilor in raport cu contributia fiecaruia la producerea rezultatului.

2.Sistemul diversificarii pedepselor pt participanti

Adeptii acestui sistem sustin ca tratamentul prnal al participantilor trebuie sa fie diferit in asa fel
incat participantii sa fie supusi unui tratament penal diferit de cel al participantilor secundari =>
se sustine ca legea trebuie sa prevada pedeapsa pt instigatori si complici diferita de cea a
autorului.

Sistemul consacrat de noul C.penal => este acelasi ca si cel din vechiul C.penal => astfel
pedepsirea participantilor la savarsirea unei infractiuni se face potrivit dispozitiilor art. 49-52 in
care s-a prevazut un sistem sanctionator diferit pt participatia propriu-zisa in raport cu
participatia improprie.

Din aceasta reglementare => leguitorul roman a consacrat sistemul parificarii => toti participantii
vor fi sanctionati in limitele pedepsei prevazute de lege pt autor.

CONTRIBUTIA PARTICIPANTULUI
•Reprezinta un criteriu special
•In ceea ce ii priveste pe co-autori este de observat ca desi ei realizeaza in mod nemijlocit
continutul obiectiv si subiectiv al infractiunii, contributia lor nu este intotdeauna egala – uneori
infractiunea se savarseste de autori in acte de executare diferite ca intensitate si valoare cauzala
la producerea rezultatului, fapt ce poate conduce la aplicarea unor pedepse diferite co-autorilor

CONTRIBUTIA INSTIGATORULUI
La comiterea infractiunii are intotdeauna un caracter determinant
•= autor moral
•Instigatorul poate intampina o rezistenta psihica mai mare sau mai mica din partea instigatului
=> eforturile lui pt infrangerea rezistentei instigatului sunt mai mici sau mai mari
•Aceste aspecte trebuie luate in seama la dozarea pedepsei pt instigator

CONTRIBUTIA COMPLICELUI
•Se apreciaza de instanta dupa importanta reala a ajutorului dat de el
•Practica a dovedit ca ponderea actelor de complicitate in atecedenta cauzala a rezultatului
produs poate fi diferita; pot fi cazuri in care utilitatea actelor de complicitate apreciate in raport
cu savarsirea infractiunii de catre autor sa fie foarte redusa, dupa cum pot fi situatii in care actele
de complicitate sa urce pana la valoarea unor acte indispensabile pt producerea rezultatului =>
intre aceste limite trebuie apreciata contributia complicelui

CAZUL COMPLICITATII PRIN TAINUIRE SAU FAVORIZARE

•La sanctionarea complicelui trebuie sa se tina seama de imprejurarea daca complicele si-a tinut
sau nu promisiunea data.