REGINA MARIA

Pentru mine personal Regina Maria a fost un inger păzitor al poporului

român si fară implicarea în tratatele din Primul Război Mondial, lucrurile
ar fi luat o întorsătură drastică și dezamăgitoare pentru poporul romăn.
Fiind baiat mi-am ales aceasta tema deoarece o consider un model de
om si mai apoi de femeie de urmat si nu in ultimul rând vreau să-l citez
pe Constantin Argetoianu ce o descrie pe Regina asa cum trebuie :
,,regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din
cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale. ”

Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford,

Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938, Castelul Pelișor, Sinaia, Regatul
României) a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în
calitate de soție a Principelui de Coroană devenit ulterior
Regele Ferdinand I al României. A fost mama Regelui Carol al II-lea.
Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost
mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a
Marii Britanii.
Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce
de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a
Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința
familiei din comitatul Kent.
S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, Principele moștenitor
al tronului României, încercând încă de la început și reușind să se
integreze națiunii care o adoptase ca Principesă și, începând din 1914,
ca Regină.
A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie,
dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor
României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de
partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea
susținerii de către aceasta a realizării statului național român.
Pe timpul războiului și-a acompaniat soțul în refugiu în Moldova, activând
ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie
numită în popor „mama răniților”.
În perioada Conferința de Pace de la Paris (1919), dar și după
încoronarea, alături de Regele Ferdinand, ca suverani ai României
Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922) a participat la o campanie
diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român
reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez,
cu președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-
ministrul Franței, Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă
ai mass-mediei europene.
După moartea Regelui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol
al II-lea (1930), acesta a reușit îndepărtarea Reginei Maria din viața
politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil intern la
reședințele sale de la Balcic și Bran.
În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii
din Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murind la reședința sa de la
Pelișor.
A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de
la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella
Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima
Reginei a fost mutată la Bran.
Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o
serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea
unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și
versuri pentru copii.
Personalitate complexă și puternică, Regina Maria a fost supusă unor
campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele
orchestrate de Puterile Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile
comuniste, în primii ani după Al Doilea Război Mondial, campanii ale
căror reminiscențe mai pot fi întâlnite și astăzi.

„Soarele strălucește și va fi război!”

Regina Maria și-a început însemnările zilnice în toamna anului 1914, la
moartea Regelui Carol. Scrie câteva zile în jurnal, dar renunță;reia
ulterior scrisul, nu întâmplător, în ziua intrării României în război. Era un
moment istoric, iar ea, Regina, avea să joace un rol hotărâtor în
evenimentele ce vor urma. Maria era hotărâtă de la început să nu stea
deoparte, să nu se mulțumească doar cu un rol secundar;credea în
victorie, în șansa României de a-și îndeplini idealul național prin război,
precum și în forțele proprii.
Regina Maria începe, așadar, un jurnal, în care scrie aproape zilnic pe
parcursul războiului. Publicate în premieră de Editura Humanitas,
însemnările Reginei din anii 1916-1917 ne oferă o perspectivă unică
asupra evenimentelor din sânul familiei regale. Și este o perspectivă
avizată, căci Regina a fost implicată de la început în deciziile importante,
fiind printre puținii care au știut dinainte de intrarea României în război:
„M-am trezit azi-dimineață știind ce va veni – știu de multe săptămâni –
sunt printre puținii care știu –, am purtat secretul groaznic în mine și nu
am vorbit de el, fiindcă nu trebuia să mai știe nimeni.” [însemnare din
14/27 august 1916, ziua intrării României în război]
Maria a scris despre tot – zvonurile de pe front, moralul populației,
munca nu întotdoauna ușoară pe care și-o asumă;scrie fără jenă și
despre Ferdinand, pe care îl laudă și îl critică, despre fiul ei Carol, despre
Brătianu și guvernul său, despre conducerea militară și ineficiența ei,
despre caracteristicile politicii autohtone și despre români în general
(„românilor mei nu le stă în fire să fie ordonați, preciși și practici”). Nimic
nu-i scapă Reginei, totul e notat, iar jurnalul devine un document istoric
deosebit.
Regina Maria pe frontul de acasă
Marele Război nu s-a purtat doar pe front, cu arma în mână. Cei rămași
acasă au avut propriile lupte de purtat, împotriva greutăților, a fricii
constante și a durerii cauzate de război. Acasă, Regina Maria a făcut tot
ce-a putut și s-a luptat cu armele pe care le avea la dispoziție. A
organizat un serviciu de ambulanță, pentru care se străduiește să
strângă bani;s-a ocupat de organizarea spitalelor, mai întâi la București,
apoi la Iași;a mers de multe ori în vizite la spitale, a vorbit cu sute, chiar
mii de soldați răniți, pe care îi consolează, le oferă cadouri, un zâmbet și
o fărâmă de speranță. Prin cunoștințele sale din străinătate, în Franța,
Marea Britanie sau Rusia, a reușit să obțină donații pentru
aprovizionarea spitalelor și pentru trimiterea de cadouri soldaților de pe
front. În tot acest timp, a rămas la curent cu deciziile politice și militare,
cu care nu era întotdeauna de acord, și a încercat să-l motiveze pe
Ferdinand să se impună:„Nando se agață din răsputeri de Statul lui
Major, care l-a prins cu totul în mreje, dar eu, ca și ceilalți, îmi dau seama
că adevărata boală nu se poate vindeca dacă nu tăiem partea bolnavă,
iar Nando nu vede care e partea bolnavă, deși, atâta timp cât ea rămâne
neatinsă, lucrurile nu se vor schimba în bine. Cei care au interesul să-și
ascundă greșelile mai degrabă ar vedea țara înfrântă decât să îngăduie
să vadă și alții ce au făcut – sau, mai degrabă, ce nu au făcut;de aceea îl
mint pe Nando și îl pun să-i numească pe prietenii lor netrebnici în funcții
pe care ar trebui să le primească oamenii cu adevărat capabili, ca nu
cumva prietenii cei netrebnici să le devină dușmani și să-i dea în vileag!
Au țesut o pânză atât de deasă, că Nando nu se mai poate desprinde din
ea. Vai!” [însemnare din 11/24 noiembrie 1916]
Credința puternică a Reginei în victorie sau, în momentele de cumpănă,
chiar și numai în nevoia de a da totul, de a lupta până la capăt, până la
ultimele forțe, a jucat fără doar și poate un rol esențial pe tot parcursul
războiului. Căci Maria a insuflat această credință și speranță tuturor
persoanelor cu care s-a întâlnit, și mai ales soldaților. Bolnavi, răniți sau
chiar pe moarte, soldații români pe care Regina îi vizitează în spitale își
exprimă cu toții aceeași dorință:prin sacrificiul lor, Maria să aibă șansa de
a ajunge „Împărăteasa tuturor românilor”. Redăm, în acest, sens o
însemnare emoționantă din 30 august/12 septembrie 1916

„Toți mă salută cu o bucurie aproape emoționantă, de aceea cred că

vizitele mele nu sunt inutile. Le aduc flori, dulciuri, țigări. Cu cei mai grav
răniți stau ceva mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie
mai mult decât aș putea spune și îmi aduce lacrimi în ochi:când îi întreb
dacă suferă, îmi spun «Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia
Ta împărăteasa tuturor românilor», acesta e refrenul etern, fiecare viață
măruntă și umilă e gata să-și dea și ultima picătură de sânge, numai să
ajung eu «Împărăteasa tuturor românilor.» [...] De ce trebuie să se lase ei
uciși ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceștia
simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce? Unul, groaznic rănit de un
glonț dum-dum, era întins pe burtă fiindcă nu putea sta în nicio altă
poziție. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. «Rău m-au
lovit, Mama Regina», mi-a spus, «rău m-a lovit dușmanul!» Cu lacrimi, în
ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. «Mă doare,
Mama Regina» – iar apoi refrenul etern:«dar să trăiești Domnia ta și să
ajungi împărăteasa tuturor românilor»”.
„S-a dus... pentru totdeauna”
Însemnarea din 3/16 octombrie, ziua de naștere a lui Carol, conține o
descriere pe larg a Principelui, interesantă din perspectiva evoluției sale
ulterioare. Mai există însă o frază care, la început, nu atrage atenția.
Regina notează că fiul ei cel mai mic, Mircea, e bolnav. Era începutul
agoniei pentru Maria.
Însemnările din cele două săptămâni de boală ale prințului Mircea sunt
sfâșietoare. Ceea ce părea a fi inițial doar o răceală se dovedește a fi
febră tifoidă, iar copilul poartă propriul război împotriva bolii. Pe parcursul
mai multor zile, Maria scrie cum copilului ba îi este foarte rău, ba își
revine;doctorii sunt ba sceptici, ba optimiști. „Ce se va întâmpla? Îmi va
lua soarta copilul? Cum voi îndura? Cum poți îndura așa ceva?”, se
întreba Regina. În cele din urmă, pe 20 octombrie, micuțul Mircea moare,
după un chin prea lung. Chiar și în acele zile, Regina găsește puterea de
a scrie în jurnal și, mai mult, de a descrie acele clipe. Aceste fragmente,
teribil de dureroase, reprezintă însă punctul culminant al Jurnalului,
eclipsând toate celelalte relatări despre război.
După această tragedie, încă una:la nici o lună după moartea Prințului
Mircea, pe care Maria decide să-l înmormânteze în curtea Cotroceniului,
familia regală e nevoită să plece din București și să se refugieze la Iași.
Regina Maria, îndurerată, deplânge soarta țării, aflată într-un moment
critic, a Bucureștiului, a casei de la Cotroceni, și, mai presus de toate,
soarta mormântului proaspăt săpat în curtea palatului, pe care trebuie
să-l părăsească.
Urmează exilul, deznădejdea, neliniștile cauzate de soarta incertă a
aliatului din Est, o Rusie în pragul Revoluției, apoi primăvara aducătoare
de speranță. Războiul încă nu se terminase.
Ajunsă la Paris, la 6 martie 1919, regina Maria a fost
primită cu simpatie de către opinia publică și de către
diplomați, fiind cunoscute curajul și rolul său din Marele
Război și faptul că era un simbol al rezistenței
antigermane în Estul Europei.
     Vizita la Paris a început cu o conferință de presă în
care regina le-a vorbit jurnaliștilor   parizieni despre
problemele țării sale, dragostea față de aceasta și marile
sacrificii prin care au trecut România și românii în anii de
război, spolierea germană, dar și compromisurile la care
a fost forțat Regatul român. Și-a exprimat, în fața
jurnaliștilor, speranța că va fi primită și ascultată de către
Clemenceau și a mulțumit Statelor Unite ale Americii,
care ajutaseră Europa să termine victorioasă acest lung și
crâncen război. Diplomat desăvârșit, regina Maria a
încheiat întrevederea cu presa cerând ajutor în lupta cu
bolșevismul și făcând apel la sentimentele care legau
România de Franța.
  Regina a solicitat și primit o audiență la George
Clemenceau, președintele Consiliului de Miniștri al
Franței și președintele Conferinței de Pace, pentru a
discuta problemele României. Audiența s-a desfășurat la
7 martie 1919, Regina fiind întâmpinată, la coborârea din
mașină, de către mareșalul Foch, cu onoruri militare.
      Regina Maria l-a cucerit pe bătrânul „Tigru” al Franței
cu franchețea sa, cu forța cu care apăra cauza României
și cerea întreg Banatul și frontiere stabilite conform
alianței din 1916. Atitudinea lui Clemenceau față de
cererile românești s-a schimbat după această vizită.
Regina Maria a fost primită și de președintele Franței,
Raymond Poincaré, dar și de ministrul Afacerilor Străine,
Stephen Pichon.
Academia de Arte Frumoase a omagiat-o într-o
sesiune solemnă în după amiaza zilei de 7 martie 1919,
fiind întâmpinată de Charles Girault, președintele
Academiei, și de către Francois Flameng, vicepreședinte
și autorul portretului său preferat.
      A vizitat, în aceeași zi, și Comitetul românesc al
Crucii Roșii din Paris, în semn de omagiu pentru ajutorul
oferit României în perioada cruntă a războiului și
ocupației, exprimându-și mulțumirile pentru Crucea Roșie
Franceză, care a trimis medicamente și echipamente
sanitare atunci când românii se luptau cu epidemia de
tifos exantematic.
   Voiajul reginei Maria la Paris și Londra, din martie-
aprilie 1919, a dus la o schimbare radicală a imaginii
României la Conferința de Pace de la Paris. „Nesuferitul
Brătianu” a dispărut în fața șarmului și a frumuseții
reginei, care a cucerit de la prim-ministru la cetățeanul de
rând. Niciodată România nu beneficiase de o presă mai
favorabilă, iar problemele românești ce se discutau în
cadrul Conferinței de Pace, de o vizibilitate mai mare.