Regina Maria a României (29 octombrie 1875 – 18 iulie 1938)

Personalitate complexă a istoriei contemporane, una dintre cele mai demne de laudă
românce, supranumită „Mama răniților” sau „Regina soldat” datorită implicării sale active în
Primul Război Mondial, Regina Maria s-a născut în 29 octombrie 1875 în Marea Britanie sub
numele de Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, fiind fiica principelui Alfred al
Marii Britanii, nepoata țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și nepoata reginei Victoria a Marii
Britanii. S-a căsătorit în 1893 cu principele Ferdinand I, moștenitorul tronului României,
devenind regină a României odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11
octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, la puțin timp după izbucnirea Primului Război
Mondial.

Sensibilă, spontană, nonconformistă, meditativă, etern atașată patriei de adopție, regina s-a
implicat în treburile statului spre binele poporului, s-a preocupat de soarta soldaților în timpul
Războiului din Balcani (1912-1913), a organizat spitale de campanie și a fost prezentă pe
front în Primul Război Mondial. A fost și un excelent diplomat, participând după război la
Conferința de Pace de la Paris și militând pentru reunirea provinciilor istorice ale țării. În cei
45 de ani de domnie, Regina Maria a călătorit în toate colțurile țării de adopție pentru a-și
cunoaște mai bine poporul și a scris pagini memorabile despre țara și poporul ei de adopție.

Prezentă în mijlocul suferinței și durerii la Iași, cu energie uluitoare împărțind pachete

răniților și orfanilor, inspectând linia frontului alături de ofițerii armatei, regina este dublată de
o scriitoare talentată care fremăta îmbărbătând poporul sau care vibra în fața frumuseților
țării. Această inimă bătând pentru țară, cum o numea Nicolae Iorga, i-a redat Iașului
importanța de altădată: Iași, oraș al speranței și Renașterii Naționale. Aici a fost reorganizată
armata, aici s-au pregătit marile victorii ale anului 1917 și Unirea Basarabiei cu România din
primăvara anului 1918.

Chiar și după înfăptuirea și recunoașterea Marii Uniri de către marile puteri ale lumii, Regina
Maria a continuat să pledeze cauza României și să promoveze valorile țării dincolo de
granițe, până când a fost îndepărtată din viața politică a țării, odată cu preluarea tronului de
către Carol al II-lea. Atunci s-a retras la Balcic sau la castelul Bran, iar ultimele zile din viață
și le-a petrecut la castelul Pelișor, unde a și încetat din viață, la 18 iulie 1938.
A scris literatură memorialistică (Povestea vieții mele, 1892-1918, editată în engleză și
concomitent tradusă în mai multe limbi, Însemnări zilnice, 1918-1938, cuprinzând și Jurnalul
de război, Gânduri și icoane din vremea războiului, Țara mea, tradusă în română de Nicolae
Iorga), dar și povestiri și romane (Crinul vieții. Poveste, Povestea unui dor nestins, Visătorul
de vise. Fantezie, Măști. Roman, Sămânța înțelepciunii, Glasul de pe munte. Roman).
Aleasă membră de onoare a Academiei Române în 1915.