Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia – d.

18 iulie 1938, Castelul Pelișor, Sinaia, Regatul României) a fost principesă de

coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui devenit
ulterior regele Ferdinand I al României. A fost mama regelui Carol al II-lea.
Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost prințesă a
Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit.

Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de

Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică
a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei

din comitatul Kent.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, Principele moștenitor al

tronului României, încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii
care o adoptase ca Principesă și, începând din 1914, ca Regină.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind

reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus
intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a
susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de către aceasta a realizării
statului național român.

Pe timpul războiului și-a acompaniat soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră

de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor
„mama răniților”.

În perioada Conferința de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături

de Regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922) a
participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului
român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu
președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței,
Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă ai mass-mediei europene.

După moartea Regelui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea
(1930), acesta a reușit îndepărtarea Reginei Maria din viața politică, obligând-o
practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de la Balcic și
Bran.

În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii din
Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murind la reședința sa de la Pelișor.

A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la

Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a
reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima Reginei a fost
mutată la Bran.

Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie de

personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor
interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru
copii.

Personalitate complexă și puternică, Regina Maria a fost supusă unor campanii

denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile
Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii ani după Al
Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi întâlnite și
astăzi.
Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai Reginei, este și
cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul Reginei Maria și locul pe
care ea îl merită în istorie:

„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne
pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc
de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în
spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față
la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe
și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de
eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria
și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de
toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și
care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului
său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a
întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a
influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape
numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la
București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele
mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.[2]”
—Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri
Copilăria și adolescența
Casa Regală a României
Kingdom of Romania - Big CoA.svg

Regele Carol I
Consoarte
Regina Elisabeta
Copii
Principesa Maria
Regele Ferdinand I
Consoarte
Regina Maria
Copii
Prințul Carol
Prințul Nicolae
Principesa Elisabeta
Regina Maria, Regina Consoarte a Iugoslaviei
Principesa Ileana
Prințul Mircea
Carol
Soție
Regina Elena, Regina Mama a României
Copii
Prințul Mihai
Regele Mihai I
Soție
Regina Ana
Copii
Principesa Moștenitoare Margareta
Principesa Elena
Irina Walker
Principesa Sofia
Principesa Maria
Majestatea Sa Margareta
Soț
Principele Radu

Ducesa de Edinburgh cu copiii

Familia ducelui de Saxa-Coburg și Gotha în 1890

George, Duce de York, viitorul rege George al V-lea

Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha s-a născut la 29 octombrie 1875 la
reședința familiei, de la Eastwell Park, Ashford, comitatul Kent, Anglia, fiind
fiica cea mare a părinților săi Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce
de Edinburgh și Maria Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a
țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Tatăl său era cel de-al doilea fiu al reginei Victoria și prințului-consort Albert.
Mama sa era singura fiică în viață a din căsătoria țarului Alexandru al II-lea al
Rusiei cu Maria Alexandrovna de Hessa.

Maria a fost botezată în ritul anglican la capela privată a castelului Windsor pe

15 decembrie 1875, având ca nași de botez pe: împărăteasa Rusiei Maria Alexandrovna
și țareviciul Alexandru al III-lea (bunica și unchiul pe linie maternă),
Alexandrine, ducesă de Saxa-Coburg și Gotha (mătușă pe linie paternă), Alexandra,
prințesă de Wales (mătușă pe linie paternă) și prințul Arthur, duce de Connaught
(unchi pe linie paternă).[3] Botezul a fost de natură „strict privată”, deoarece a
fost realizat în ziua care urma celei de-a 14-a comemorări a morții prințului-
consort Albert.[4]

Pe fondul atmosferei tensionate din familie, cauzată de o mamă irascibilă,

dominatoare și neglijată, și un tată slab de fire și plecat aproape permanent în
lungi călătorii pe mare, prințesa Maria va fi crescută timp de aproape 12 ani numai
la Eastwell Park, reședința de la țară a familiei de Edinburgh, preferată de mama
sa reședinței oficiale de la Londra, palatul Clarence House.[5]:p. 9

Eastwell Park a rămas unul din locurile favorite ale Mariei, pe care l-a evocat
întotdeauna cu bucurie și nostalgie.

„Oricât aș îmbătrâni, mirosul frunzelor uscate de toamnă îmi va aduce mereu în fața
ochilor imaginea vechii case englezești. Acea aromă, oriunde aș fi, îmi evocă
viziunea locului Eastwell Park, cu cărările sale prin pădure, pe care le băteau
pașii noștri copilăroși.[6]:p. 5”
—Regina Maria, Povestea vieții mele
În timpul copilăriei Maria s-a atașat foarte mult de sora sa mai mică, Victoria
Melita, alintată Ducky de către familie, cele două surori rămânând foarte apropiate
pe tot parcursul vieții. La vârsta de 10 ani, în 1885, Maria avea să fie domnișoară
de onoare la căsătoria prințesei Beatrice, cea mai tânără fiică a reginei Victoria,
cu prințul Henry de Battenberg.[7]

În 1886, ducele de Edinburgh a fost numit la comanda Flotei din Mediterana, astfel
familia s-a mutat în Malta pentru următorii trei ani. Maria și Ducky își vor
petrece timpul făcând plimbări la monumentele istorice de pe insulă și luând lecții
de călărie. În Malta, Maria se îndrăgostește pentru prima dată, după cum va
recunoaște mai târziu, alesul fiind Maurice Bourke, căpitanul yahtului ducelui.
[8]:p. 1

Anul 1888 a fost și anul înfiripării idilei cu prințul George, vărul său, viitorul
rege George al V-lea. „Începând de la vârsta de treisprezece ani, întotdeauna vreun
bărbat sau băiat era îndrăgostit de mine! Primul meu adorator a fost George, vărul
meu, acum rege al Angliei.”[6]:pp 50-51

La începutul anului 1892, fratele mai mare al prințului George, ducele de Clarence
și Avondale, a murit, acesta devenind al doilea în linia de succesiune la tronul
britanic. Părinții săi, prințul și prințesa de Wales, încurajați de regina
Victoria, au făcut o cerere formală în căsătorie în numele său, părinților lui
Missy, dar Ducesa de Edinburgh a respins-o imediat, pretinzând că fiica sa tocmai a
fost confirmată în ritul luteran german, ceea ce nu îi permite să intre în Biserica
Anglicană.[8]:p. 2

Crescută în credința ortodoxă, pe care și-a păstrat-o și după mariajul cu ducele de

Edinburgh, ducesa Maria Alexandrovna nu a dorit o căsătorie între veri primari,
lucru interzis de canoanele ortodoxe. Este posibil ca ea să fi avut și unele
rațiuni politice, în sensul încercării de a realiza o atenuare a tensiunilor dintre
Rusia, țara ei maternă, și România pe subiectul Basarabiei.[9]

În 1889 tatăl său, la presiunile reginei Victoria, a acceptat să succeadă unchiului

său Ernest al II-lea, la conducerea Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha, astfel încât
întreaga familie se va muta începând cu acest an în Germania, la Coburg.[10]

Principesă de Coroană a României

Căsătoria

Principesa Maria în anul căsătoriei, 1893

Principele Ferdinand în anul căsătoriei, 1893

Maria va avea parte de o adolescență foarte scurtă, petrecută la Coburg și Rosenau,
ea fiind obligată să intre în complicatul balet politico-diplomatic al căsătoriilor
monarhice europene din a doua parte a secolului XIX.

„Anii trec și Maria, care a devenit una dintre cele mai frumoase și titrate
prințese din Europa, se apropie de vârsta fatală la care trebuie să te gândești la
viitor. Viitorul pentru o tânără de rangul ei este cuprins într-un singur cuvânt:
căsătorie. În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care
trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică.
Maria va trebui să se încline în fața sorții obișnuite. Pentru ea, având un
caracter atât de ferm, va fi o rană care nu se va cicatriza decât după mulți ani.
Maternitatea și apoi politica vor fi într-un fel substitute ale dragostei
neîmplinite.[5]:p. 28”
—Guy Gauthier, Missy, regina României
În aceeași perioadă, Casa Regală a României era în căutarea unei partide pentru
prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel
vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și
apropierea dintre Ferdinand și Maria. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi
eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl
cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu
presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se
vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.[5]:pp 30-47

Castelul din Sigmaringen, locul căsătoriei

Castelul Krauchenwies - luna de miere

Pentru oficializarea logodnei regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită
la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu
regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest
prilej lui Carol Ordinul Jartierei.[11]

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței

Sale Regale Marie de Edinburgh cu Alteța Sa Regală Ferdinand, Prințul de Coroană al
României. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie:
civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).

Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind
oficiată de Karl von Wedel, mareșal al curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-
lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de
căsătorie.

Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, Maria fiind
condusă la altar de tatăl său, ducele de Edinburgh. Maria devenea astfel prima
prințesă britanică, după câteva sute de ani, care se căsătorea cu un prinț catolic.
[12]

Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată
în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.
[13]

Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar
„Honigtag” („o zi de miere”),[11] proaspătul cuplul regal avea să petreacă totuși o
lună de miere la castelul Krauchenwies din Bavaria. De aici au plecat spre țară, cu
o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea
de a-l vizita pe împăratul Franz Josef. Având în vedere situația politică delicată
a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie
scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile
trenului stinse.[14] Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de
la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și
recepții oficiale.

„Românii sunt latini. Vorbesc cu inima și cu mâinile. Din primul moment o adoptă pe
Maria. În spatele acestei spontaneități afective se ascunde ceva mai profund.
Începutul, poate, al unui sentiment monarhic profund în România. După aproape
treizeci de ani de monarhie prusacă serioasă și competentă, dar care duce lipsă de
imaginație, a venit în sfârșit momentul pentru o regalitate care vorbește
sufletului. Este un dialog care între Maria și poporul român va continua, în ciuda
vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci și cinci de ani.[5]:p. 52”
—Guy Gauthier, Missy, regina României
La întoarcerea în țară a cuplului princiar s-au oficiat 32 de nunți ale unor țărani
români, la Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, urmate de o masă la Ateneul
Român, unde Prințul Ferdinand și-a adus și el soția.[15]

Relația cu Ferdinand

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană

Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și
cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei
relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care
atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele
personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le
aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod
concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră
cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut,
pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune și sunt convinsă că și
poporul știe acest lucru.”[16]:p. 214

Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei
doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și
temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie
una destul de tumultoasă și inegală.

„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că
mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe
altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme
asupra cărora cădeam de acord.[17]:p. 122”
—Regina Maria, Însemnări zilnice
Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand
și cu mai buna integrare a principesei Maria în Casa Regală și în societatea
românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre
aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei
și al României în general. Cel mai bine a sintetizat această perioadă tot regina
Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce păcat că a trebuit
să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”[16]:p. 214

„Din pricină că fusese prea îndelung subjugat și apăsat, regele Ferdinand avea
nevoie adesea să fie înviorat și întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj și
nădejde. În ceasurile de îndoială, găsea în mine o încredere de oțel, pe care
singur n-o avea. Mână în mână, eram mai puternici. Nu era în firea soțului meu să
mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare. [...] Dar avea încredere în
mine, eram o tovarășă plină de veselie, uneori cam nesupusă care însă niciodată nu-
l dezamăgea. Afară de aceasta, menirea și țelurile noastre erau aceleași și trăiam
amândoi pentru același ideal: binele țării noastre. Aceasta ne făcea răbdători unul
față de altul și ne insufla fiecăruia îngăduință pentru cusururile celuilalt.
[18]:pp 14-15”
—Regina Maria, Despre relația cu regele Ferdinand

Ferdinand și Maria ca rege și regină

Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand, a indus în anumite momente
percepția că acesta ar fi fost sub dominația energicei sale soții, ceea ce era de
multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu greutate și de
multe ori ajutat de alții, inclusiv regina, el nu lua decât acele hotărâri la care
singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.

„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează

hotărârile care l-au dus Ia gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact.
Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o
oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice din apropierea lui l-au putut
influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a
Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă
legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul
de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă
împărtășită.[19]:p. 122”
—Ion G. Duca, Amintiri
Cu toate iubirile regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a
consolidat ajungând ca între ei să se stabilească o toleranță amabilă și un
devotament sincer al unuia față de celălalt, uniți într-o camaraderie cordială și
autentică, de grijile comune pentru țară și pentru familie. Ea se închina în fața
superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața
particulară, pentru că știa că ea înțelegea lumea mai bine decât el.[20]:p. 22
„Acum suntem cei mai buni asociați, cei mai loiali tovarăși, dar viețile noastre se
întretaie doar în anumite chestiuni.”[17]:p. 122

„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele
însă admira multe din însușirile soției lui — voința, sinceritatea, vitalitatea,
veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni și luni fără să-și vorbească altceva decât
banalități la masă și față de martori. Nici o intimitate între două vieți
îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe
de altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în
fundul sufletului său el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata
încredere, o cunoștea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.[19]:p. 122”
—Ion G. Duca, Amintiri
Viața la Curtea Regală
Maria a întâmpinat dificultăți mari în adaptarea la noua sa condiție de soție a
principelui moștenitor al coroanei României. Lumea de la București, latină și
ortodoxă, era foarte diferită de lumea anglo-saxonă și protestantă în care
crescuse. „Nu am fost adusă în România pentru a fi adorată și răsfățată, ci pentru
a face parte din construcția imaginată de regele Carol. Am fost importată, pentru a
fi șlefuită, educată și antrenată conform viziunii marelui bărbat.”[21]:p. 105
Totul i se părea ciudat și straniu în noua sa țară, de la arhitectura edificiilor
din București până la mohorâtele încăperi ale Palatului regal în care trebuia să
locuiască. „Bântuiam tristă ore întregi, singură în camerele acelea pe care le
uram, încăperi grele, nemțești, opulente, pline de ornamente apăsătoare, pompoase,
fără vreun ungher în care să te poți adăposti. Totul era « Altedeutsch » și nu de
cea mai bună calitate.”[21]:p. 107

Palatul Regal la 1900

Palatul Cotroceni la 1900

Castelul Pelișor
Maria și Ferdinand au trebuit să participe în perioada imediat revenirii în țară la
o întreagă suită de manifestări oficiale prilejuite de căsătoria cuplului princiar
unde, deși au întâlnit toată elita politică, culturală și militară a României,
Mariei i s-a interzis de către regele Carol să își facă prieteni în societatea
românească deoarece „prietenii nu erau întotdeauna cei mai buni sfătuitori, plus că
favoritismul creează gelozii, așa că e mai sigur să nu ai prieteni.”[21]:p. 106 În
acest fel, în primii ani ai șederii sale în România „cercul familiei s-a restrâns
la bătrânul unchi Carol, regele, și soțul meu, subjugat de cultul pentru bătrânul
de fier, tremurând mereu la gândul că acțiunile sale l-ar putea nemulțumi pe acest
sclav al datoriei care era capul familiei.”[21]:p. 105 Discuțiile interminabile cu
Carol și Ferdinand nu-i făceau nici o plăcere tinerei prințese, având în vedere
atât faptul că subiectele predilecte ale acestora erau problemele de stat, cât și
totala ei lipsă de pregătire în acest domeniu. „Atât unchiul (Carol I - n.n.) cât
și Nando vorbeau mult, îmi spuneau multe lucruri, discutau politică, aveau lungi
discuții militare, fumând țigări puternice, dar pentru mine toate acestea erau de
parcă ar fi vorbit în chineză.”[14]

În viziunea lui Carol, „acest rege conservator și maniac al disciplinei, care s-a
zbătut mai mult decât oricine altcineva să construiască România modernă”,[22]
singurul rol pe care perechea moștenitoare trebuia să îl joace era acela de a-și
face datoria în ducerea mai departe la îndeplinire a acestui proiect al său. În
acest scop, i-a tratat pe Ferdinand și Maria fără nici un fel de menajamente.
„Regele Carol nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât
putea și îl umilea mai mult decât trebuia.”[19]:p. 99 Cât despre Maria, Carol
afirma simplu că „o prințesă moștenitoare are doar datorii și singurele sale
drepturi sunt cele care decurg din această situație.”[5]:p. 56

De asemenea, raporturile lui financiare cu perechea princiară au fost în aceeași

notă: „i-a lăsat veșnic să se zbată cu ridicole greutăți financiare, cu o numeroasă
și costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit, mărindu-le
subvenția sa numai cu câteva zeci de mii de lei în plus.”[19]:p. 103

În martie 1896 cuplul moștenitor al coroanei României se mută în noua reședință

princiară, Palatul Cotroceni, care, începând cu 1892, începuse să fie amenajat
special în acest scop de către Regele Carol I. Acest fapt va permite obținerea unui
grad mai mare de independență în viața privată a familiei princiare, și începutul
unei desprinderi de tutela regelui. Maria se va dedica amenajării interioarelor
noii locuințe potrivit gusturilor și dorințelor sale, precum și practicării
sportului său preferat, călăria, practicată pe câmpul de instrucție de la
Cotroceni, aflat în apropierea noului palat.[23] Tot Carol va construi și o nouă
reședință de vară pentru principii moștenitori, Castelul Pelișor, situat în
complexul familiei regale de la Sinaia, inaugurat în anul 1903.[24]
În anul 1896, Ferdinand și Maria vor reprezenta familia regală română la
festivitățile prilejuite de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Cei
doi vor petrece momente plăcute la Sankt Petersburg, Maria rămânând profund
impresionată de amploarea festivităților și fastul de la curtea imperială rusă.
Când ceremoniile s-au terminat și au trebuit să plece spre casă „am realizat că
acesta a fost un episod pe care nu-l voi mai trăi niciodată în această viață. Era
sfârșitul visului. Întoarcerea la « datorie și abnegație » nu a fost ușoară. Totul
părea mic, plictisitor, ponosit, înghesuit, neinteresant; viața plată,
perspectivele cenușii. Unica bucurie reală a fost să-mi revăd copiii, dar după o
petrecere îndelungată chiar și propriii copii pot părea puțin străini.”[25]

Regina Maria în uniforma Regimentului 4 Roșiori

În conformitate cu uzanțele caselor regale și într-o încercare de a asigura o
implicare mai mare a principesei de coroană în activitățile statului, Regele Carol
I decide, în 1896, numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al
Regimentului 4 Roșiori. Maria va fi foarte mândră de această numire, purtând
uniforma și conducând regimentul la manifestațiile oficiale, dar și fiind aproape
de soldații săi pe timpul războiului. S-a implicat activ în toate acțiunile pe care
Regimentul 4 Roșiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Roșiori „Regina Maria”) le-a
desfășurat de-a lungul vremii.[26]

Anul următor, 1897, aduce un eveniment trist la Palatul Cotroceni: îmbolnăvirea

principelui Ferdinand de o formă gravă de febră tifoidă, care a fost aproape de a-i
cauza moartea. Pentru Maria, eventuala dispariție a lui Ferdinand ar fi putut
însemna sfârșitul șederii sale în România. Regele Carol i-ar fi păstrat cei doi
copii, principele Carol și principesa Elisabeta, despre care afirma că aparțin
înainte de toate Coroanei României, iar Maria ar fi fost probabil nevoită să se
întoarcă la familia sa, în urma unui aranjament dinastic specific. Maria nu
concepea ca toate sacrificiile sale să fi fost în zadar și de aceea va alege să se
bată pentru a-l susține pe Ferdinand în lupta sa cu boala. „Se va bate pentru că
știe că acest om, mai mult un complice afectuos decât un soț iubitor este cheia
destinului său.”[5]:p. 93

După convalescența și însănătoșirea lui Ferdinand, perechea va pleca și va petrece

iarna 1897/1898 pe Coasta de Azur, în compania rudelor Mariei din familia imperială
rusă. Regele Carol I va fi nemulțumit de modul, prea liber în concepția sa, în care
principii, și în special Maria, își petrecuseră voiajul și ca drept pedeapsă, Maria
nu este luată în vizita pe care Carol, însoțit de Ferdinand, o va face în iulie
1898 în Rusia.

Copiii și educația acestora

Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii, din
care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a
născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre
principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa
Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa
Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

Imagine Titlul și numele Data nașterii Data decesului

(Vârsta) Observații
King Carol II of Romania young.jpg Prințul Carol 15 octombrie 1893 4 aprilie
1953 (59 de ani) Viitorul rege Carol al II-lea al României, între 8 iunie 1930 și
6 septembrie 1940. A abdicat în favoarea fiului său Mihai, trăind în exil până la
sfârșitul vieții. A murit în 1953 în Portugalia.
Căsătorii:
Ioana Maria Valentina Lambrino (Zizi), la 31 august 1918, la Odesa. Un fiu, Mircea
Grigore Carol Lambrino. Căsătorie morganatică, anulată prin hotărârea Tribunalului
Ilfov, în 1919.
Prințesa Elena a Greciei și Danemarcei, la 10 martie 1921. Un fiu, viitorul rege
Mihai I al României.
Elena Lupescu, la 3 iunie 1947, la Rio de Janeiro, Brazilia. Fără urmași.
Între 1925 și 1930 a fost exclus din Casa Regală a României, în urma renunțării la
calitatea de prinț moștenitor. În această perioadă a purtat numele Carol Caraiman.

Elisabeta a Romaniei.jpg Principesa Elisabeta

„Lisabeta” 12 octombrie 1894 14 noiembrie 1956 (62 de ani) Regină a Greciei (1922-
1924) în urma căsătoriei cu prințul George al II-lea al Greciei, la 27 februarie
1921, la București. Divorțează la 6 iulie 1935. Fără urmași. Din 1948 până la
moarte a trăit în exil la Cannes, unde a și murit.
Kraljica marija.jpg Principesa Maria
„Mignon” 6 ianuarie 1900 22 iunie 1961 (61 de ani) Regină a Iugoslaviei
(1922-1934), în urma căsătoriei cu regele Alexandru I al Iugoslaviei, la 8 iunie
1922, la Belgrad. A avut trei copii: Regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, Prințul
Tomislav și Prințul Andrei.
Din martie 1941 până la moarte a trăit în exil în Marea Britanie, unde a și murit.
1903Nicholas-09.jpg Prințul Nicolae
„Nicky” 3 august 1903 9 iunie 1978 (74 de ani) Membru al Regenței
(iulie 1927 - iunie 1930), pe timpul minoratului regelui Mihai I.
Căsătorii:
Ioana Dumitrescu-Doletti, la 7 noiembrie 1931, la Tohani. Fără urmași. Căsătorie
morganatică. Rămân căsătoriți până la moartea soției, în 1963.
Thereza Lisboa Figueira de Mello, la 13 iulie 1967, la Lausanne. Fără urmași. Rămân
căsătoriți până la moartea prințului.
Din 1937 a trăit în exil în Elveția. Între 1937 și 1942 a fost exclus din Casa
Regală a României, în urma căsătoriei morganatice cu Ioana Doletti. În această
perioadă a purtat numele Nicolae Brana.

Printesa Ileana de Romania.jpg Principesa Ileana 5 ianuarie 1909 21 ianuarie

1991 (82 de ani) Căsătorii:
Arhiducele Anton de Habsburg, la 26 iulie 1931, la Sinaia. A avut șase copii:
prinții Ștefan, Arhiduce de Austria și Dominic, Arhiduce de Austria, precum și
prințesele Maria Ileana, Arhiducesă de Austria, Alexandra, Arhiducesă de Austria,
Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria și Elisabeta, Arhiducesă de Austria.
Divorțează în 1954.
Ștefan Isărescu, la 20 iunie 1954, la New York. Fără urmași. Divorțează în 1965.
Din 1948 a trăit în exil în Elveția, Argentina și Statele Unite ale Americii. În
1967 a trecut la monahism sub numele de Maica Alexandra, fondând mănăstirea
„Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania, SUA, unde și este
înmormântată.[27]

Princess Ileana and Prince Mircea.jpeg Prințul Mircea 3 ianuarie 1913 2

noiembrie 1916 (3 ani) A murit la Buftea, la vârsta de numai 3 ani, fiind bolnav
de febră tifoidă. A fost înmormântat în curtea Palatului Cotroceni, iar în 1941, a
fost reînhumat, la cererea prințesei Ileana, în capela de lângă Castelul Bran, unde
fusese adusă și inima reginei Maria.

Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii Carol, Maria, Nicolae și

Elisabeta, 1906
Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în
aparență normale, dar în fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în
educația copiilor regali, așa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel încât
aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în
cadrul societății românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit
să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme ce Ferdinand, datorită
incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale
excesive, nu a reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi. Copiii au
primit, desigur, instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul
unei adevărate instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu
delăsător, în care fiecare copil regal a crescut în voia lui, fără o educație
riguroasă, corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității lor
suferind de lacune serioase.[20]:p. 92

Pentru Maria „copiii mei erau punctul central al vieții mele. Femeile din rasa mea
sunt mame pătimașe și nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată munca, toată
străduința și năzuința noastră n-au alt țel decât de a-i modela potrivit idealului
nostru, de a-i face fericiți și de a le pregăti un viitor frumos.”[28]:p. 310

Maria își adora copiii, dar dragostea ei era ineficientă. Nu se putea hotărî să-și
disciplineze copiii așa cum ar fi trebuit, deoarece chiar ea spunea: „nu aveam fire
de pedagog. De fapt, mă trăgea inima să fiu prea îngăduitoare; am avut întotdeauna
groază de orice fel de tiranie sau de constrângere și mi-a fost cu neputință să
înving groaza ce aveam de a dojeni. Din nenorocire însă severitatea în doză prea
mică e tot atât de primejdioasă pentru bunele rezultate ale educației ca și
severitatea în doze prea mari. Mărturisesc că multe din dezamăgirile și chiar din
dezastrele vieții mele pot fi atribuite acestei neputințe înnăscute de a certa sau
de a dezaproba.”[28]:pp. 310-311 În ceea ce-l privea pe principele Ferdinand,
principesa Maria îi scria mamei sale că: „Nando se ocupă de timbrele lui și de
regulamentele militare lăsând educația copiilor în seama primei persoane care
insistă să o facă. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl
împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă.”[29]:p. 195

Principesa Maria cu primii săi copii, Carol și Elisabete, în 1895

Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și regina
Elisabeta luându-i pe micii Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât mai
devreme, deoarece regele considera că educația viitorului moștenitor al tronului
era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al
familiei și de rege.[20]:p. 51

„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele

raporturi cu moștenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție
familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât
putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care
pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae,
incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet
instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul
nepregătiți spre a-i lua succesiunea.[19]:p. 103”
—Ion G. Duca, Amintiri politice
Tot referitor la principele Carol și mediul educațional de la curte, filosoful
Constantin Rădulescu-Motru consemna că „în sufletul lui nu era îndeajuns de bine
plămădită voința de a domni peste țara strămoșilor lui. De vină era mediul de la
curte, de plăceri ușoare, lingușire și intrigi, adică acel sistem de a se izola
între acei câțiva intimi care formează camarila. Rugina a fost mai tare decât
oțelul. Avem în sfârșit pe primul Hohenzollern om ca toți oamenii.”[30]

În legătură cu educația principelui Nicolae, Sabina Cantacuzino spunea: „copilăria

i-a fost puțin îngrijită, ca a tuturor copiilor regali. Crescut în mijlocul
șoferilor Curții, de mic înjura ca și ei, petrecea ziua mai mult în garaj decât în
clasă, astfel că era aproape analfabet, până la vârsta de 16 ani, când regele
Ferdinand, după aventura principelui Carol și anularea căsătoriei acestuia, se
hotărî să-l trimită la un colegiu în Anglia. Acolo făcu mai multe sporturi decât
teze, dar învăță să aibă o ținută elegantă când se afla în lume.”[31]:p. 232 Eșecul
educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și menirii lor
publice a fost „un produs al cooperării dintre prea multe autorități și prea puțină
disciplină”.[29]:p. 197
Regină a României
Neutralitatea și războiul
Principesa Maria a devenit Regină a României, odată cu accederea la tron a
principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o
perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război
Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era
profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de
partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată.

În parlament noua pereche conducătoare este primită cu căldură și speranță, fiind
aclamați îndelung. „Ovațiile adresate noii Regine în Parlament erau sincere.
Publicul era conștient că loialitatea fermă a Mariei față de cauza Aliaților a fost
cea care îl sprijinise și va continua să-l sprijine pe soțul ei de origine germană.
«Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; ca Regină era și mai iubită”, spunea
Prințesa Callimachi."[29]:p. 223

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de campanie, în anul 1917

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a
Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor
doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Reginei Maria
nu-i plăcea neutralitatea. Aceasta o făcea „să-și controleze fiecare cuvânt", ceea
ce, după cum spunea ea, „era cu totul în afara felului meu de-a fi".[29]:p. 231
Regina era de asemenea foarte încrezătoare în capacitatea regelui Ferdinand de a
rezista presiunilor interne și externe și de a acționa doar în interesul țării:

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando

poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență
și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare;
el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat, în
plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că sunt un bun câine de
pază![29]:pp 236-237”
—Regina Maria
Pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria a susținut realizarea obiectivelor
naționale prin alăturarea României de partea puterilor Antantei. Având în vedere
descendența sa regală anglo-rusă, dar și popularitatea foarte mare de care se
bucura în rândul populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca fiind unul
dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în România.[32]
[33] „Regina Maria este de două ori aliata noastră, odată prin naștere iar a doua
oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire.
[34]:p. 322

Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de regele

Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu, regina trimițând, la solicitarea
acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale regelui George al V-lea și țarului
Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui
stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează aceste
dorințe. Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă diplomatică pentru
conducerea statului român, care a putut astfel să ocolească constrângerile
neutralității și să își facă cunoscută poziția.

„Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era ușor
pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc
țara pe orice cale. Avînd în vedere că atît Regele, cît și primul său ministru
aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de
stat decît se obișnuiește în ce privește reginele.[35]:p. xxv”
—Regina Maria, Povestea vieții mele
Regina Maria în vizită la sanatoriul Carpați, august 1917
După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei,
concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare,
România a intrat în război la 14/27 august 1916, declarând război Imperiului
Austro-Ungar.[36]

„Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie.”[34]:p. 399

Încă de la început ea se va implica în organizarea și buna funcționare a
serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare
și se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele
organizații de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea națională erau
prezente cele din Franța, Marea Britanie și Rusia).”[5]:pp 190-191

La sfârșitul lui noiembrie 1916, familia regală împreună cu conducerea politică a

țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și
hotărâre, activitățile de coordonare a serviciilor sanitare.

„În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de

onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe
răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu,
depășește oboseala unei zile nu de opt ore ci a unei zile care se întinde până
noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât
de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale
cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune
teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei
îndrăzneală aduce a invulnerabilitate.[34]:p. 360”
—Contele Saint-Aulaire, Ministrul Franței la București
Această prezență permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în
mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și
promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus
la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba
în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu
pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile,
soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic
obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor
lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în
tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând, redevenind ființe sănătoase
și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de
pământ românesc care era încă al nostru”.[37]

După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie

1917,[38] relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C.
Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții
divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în
care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o
manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma
punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să
„strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei
păci separate.[5]:p. 215

Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum

și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o
întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie
1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi
înlocuit cu un alt rege din casele regale austriacă sau germană. „Regele a plâns și
a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l
înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.[39]:p. 376
Regele Ferdinand și Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărășești,
august 1917
Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă
negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o
astfel de păci, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România
se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea
participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei.
Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage
reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent
și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia,
demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se
țină seama. „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde
sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale [...] nu
pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna
instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-
o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om din popor», cu siguranță că m-ar fi
bătut”. Regina și-a continuat atacul, referindu-se și la cei doi sfetnici regali
care erau de față, Ionel Brătianu și Barbu Știrbey. „Trebuie să ți se spună odată
că cei din jurul tău [...] te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ți-au
subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit doar un instrument
lipsit de viață în mâinile lor murdare [...] Pentru că oricum vom muri, mai bine să
murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele [...] punându-ne [...] semnătura pe
condamnarea noastră la moarte”.

Știrbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, era
nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea
sa nu putea reuși dacă nu era susținut de... oameni responsabil”. Maria a replicat
că „în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor
lași!”[29]:pp 293-294

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în

Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând:
„Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu
semneze o pace înjositoare”.[40]

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici

că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai
era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinad să facă tot ceea
ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război,
majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care
a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând
totodată și meritele acțiunii singulare și disperate a reginei Maria în luarea și
ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.[41][42] „Cu adevărat,
în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al României.”[5]:p.
216[34]

Atitudinea reginei Maria de respingere a păcii cu Puterile Centrale a rămas aceeși

pe tot parcursul anului 1918. În lunia august a stârnit o furtună diplomatică
vizitând unele sate care urmau să fie cedate Austro-Ungariei, conform tratatului de
pace. Primul ministru Marghiloman s-a deplasat la Bicaz spre a-și exprima față de
Rege dezaprobarea față de gestul reginei. „Ferdinand m-a dojenit într-o oarecare
măsură”. Maria i-a spus însă lui Marghiloman că nu-i pasă de scrupulele lui
diplomatice. „Când țăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi mâinile
și plângându-și soarta, eu le-am spus că nu consider acesta un rămas-bun definitiv,
că mai sunt încă speranțe și că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile
Aliaților.”[29]:p. 311

Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe plan național și

internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul
Primului Război Mondial.[43]

„Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura
reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul
Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea
Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța
de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine
însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să
fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni
care au urmat după ea.[44]”
—Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor
Conferința de pace
Prin acțiunile familiei Regale, monarhia din România a ieșit din război bucurându-
se de un mare prestigiu în cadrul poporului român, ceea ce i-a permis să acționeze
ca un factor ponderator și de echilibru în societate.[45][46][47]:pp. 346-347
Faptul că Regele Ferdinand nu a semnat Tratatul de la Buftea-București, ca și
faptul că încetarea ostilităților a găsit România în stare de război cu Puterile
Centrale, au asigurat participarea sa în rândul puterilor învingătoare, la
Conferința de Pace de la Paris. Delegația oficială a României a fost condusă de
primul ministru, Ion I.C. Brătianu.[48]

Atitudinea inflexibilă a lui Brătianu, coroborată cu resentimentele primului

ministru al Franței, Georges Clemenceau, față de acceptarea de către guvernul
României a păcii separate din 1918, va duce la conflict deschis între aceștia și
părăsirea conferinței de către delegația română. Această atitudine a deranjat
profund pe „Cei Patru Mari”, care au adoptat o atitudine dură față de România.
Situația susținerii intereselor naționale la conferință fiind periclitată,
politicienii români caută o ieșire din această situație. Ministrul Franței la
București, contele Saint-Aulaire, propune trimiterea la Paris a Reginei Maria,
într-o ultimă încercare de recăpătare a bunăvoinței Aliaților.[20]:pp. xxiv

Brătianu și Regele Ferdinand sunt de acord. Regina este încântată de rolul care i
s-a oferit. Prințul Barbu Știrbey îi dă asigurări ca „să nu obiecteze la cuvântul
«neoficial sau incognito» pentru că, odată ajunsă acolo, totul se va transforma
într-o primire oficială”.[20]:p. xxiv

Regina Maria a plecat spre Paris pe data de 1 martie 1919 cu scopul de a convinge
Consiliul Suprem în ceea ce privește recunoașterea României Mari.[49] Prima
întâlnire a reginei a fost cea cu Clémenceau, prim-ministrul Franței. A doua
întâlnire a fost între Regina Maria și președintele Franței, Raymond Poincaré.
Acesta a decorat-o cu Legiunea de Onoare, în fața membrilor Academiei Franceze.[50]
De la Paris, Regina Maria a plecat spre Londra pentrul al vizita pe regele George
al V-lea, care era vărul ei. Au urmat după întrevederile cu Lloyd George, Austen
Chamberlain și Winston Churchill. Înainte de a pleca spre România, Regina Maria mai
face o vizită la Paris.[51] Ca urmare, după toate demersurile reginei, România
semnează tratatul de la Saint-Germain cu Austria pe data de 10 decembrie, prin care
se recunoștea unirea Bucovinei cu România. De asemenea, prin tratatul cu Ungaria de
la Trianon, se recunoștea unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu
România.[52] Ion I.C. Brătianu avea să declare mai târziu că regina a reușit în
doar câteva zile să facă ceea ce el nu a reușit în câteva luni.[50]

Ion G. Duca, viitorul prim-ministru, aprecia că Brătianu a făcut o greșeală când a

procedat astfel. „Regina nu a putut fi de folos cauzei României, și, deși populația
Parisului i-a făcut o primire entuziastă și i-a dat câtva timp iluzia că este
idolul capitalei franceze, oamenii serioși nu au înțeles rostul vizitei ei.”[40]:p.
185 Totuși viitorul a demonstrat că Duca nu a avut cea mai clară percepție asupra a
felului în care Regina Maria era văzută de francezi. Șeful Cabinetului Militar al
primului ministru Clemenceau, generalul Mordacq, făcea următoarea prezentare
Reginei României:
„Se spunea - și nu erau departe de adevăr - că ea era adevăratul bărbat al familiei
regale române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care
armatele germane victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea
României, doar ea a declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte până la
capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar că
fusese totuși nevoită să cedeze în fața politicienilor români. În Franța au fost
întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice sex ar fi, ceea ce explică
popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.[53]”
—Generalul Mordaq, șeful Cabinetului Militar al primului ministru al Franței - 1919
Regina României Mari
Moartea Regelui Ferdinand
Regină-Mamă
În perioada 8 iunie 1930 - 18 iulie 1938, Regina Maria a locuit izolată,
majoritatea timpului, la castelele sale din Bran și Balcic.

Castelul Bran a fost alături de palatul de la Balcic reședința cea mai dragă
reginei Maria. Regina a reușit să transforme nu doar castelul, ci și parcul
domeniului Bran într-o modernă și confortabilă locuință de vară. Domeniul predilect
al reginei a fost decorarea interioarelor și a saloanelor în stilul renașterii
germane. În seria transformărilor făcute la castel se înscrie și un ansamblu de
încăperi: Salonul galben al reginei Maria, salonul de muzică, cele două camere ale
regelui Carol al II-lea și a prințului Nicolae, Casa de ceai, Casa de musafiri,
Casa personală nouă, locuința personalului și grajdurile pentru cai. La reședința
sa a amenajat și o impresionantă grădină de trandafiri.

Castelul de la Balcic, aflat pe țărmul Mării Negre, a fost descoperit de regina

Maria într-o plimbare prin Dobrogea. Se pare că acest colț de lume îi amintea de
copilărie și de clipele frumoase petrecute în Malta. Momentul descoperirii acestui
loc este evocat de regină în cartea sa „Casele mele de vis”: „Într-o plimbare prin
Dobrogea, m-am apropiat deodată de o limbă de pământ lângă mare care a trezit în
mine un fior cu totul deosebit: am avut ca o simțire că locul acesta mă aștepta
dintotdeauna pe mine, ori trăisem totdeauna în așteptarea lui"[54].

Titluri, formule de adresare, însemne și distincții

Coroana Reginei Maria

Blazonul Reginei Maria

Steagul Reginei României (1922–1927)

Monograma Reginei Maria

29 octombrie 1875 – 10 ianuarie 1893: Alteța Sa Regală Prințesa Maria de Edinburgh,
Prințesă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, Prințesă de Saxa-Coburg-
Gotha, Ducesă a Saxoniei (Princess Marie of Edinburgh, Princess of the United
Kingdom of Great Britain and Ireland, Princess of Saxe-Coburg-Gotha, Duchess of
Saxony)
10 ianuarie 1893 – 10 octombrie 1914: Alteța Sa Regală Principesa de Coroană a
României
10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927: Maiestatea Sa Regina României
20 iulie 1927 – 18 iulie 1938: Maiestatea Sa Regina Maria a României
Coroana

Coroana confecționată pentru încoronarea de la Alba lulia a Reginei României, a

fost realizată de casa de bijuterii „Falize”, din Paris, pe baza proiectului
întocmit de pictorul Costin Petrescu, cel care a conceput și mantiile purtate de
familia regală la ceremonia de încoronare. Coroana a fost realizată în stil Art
Nouveau, din aur transilvănean, având ca model coroana doamnei Despina-Milița,
soția lui Neagoe Basarab. Simbolurile regalității apar pe cele două pandantive
laterale, de inspirație bizantină: pe unul este gravată în aur stema mică României,
iar pe celălalt stema Casei de Edinburgh, din care provenea Regina Maria. Coroana a
costat circa 65 000 de franci, asigurați de la bugetul de stat printr-o lege
specială.[55][56]

Blazonul

Ca descendentă în linie masculină a suveranului britanic, Maria avea dreptul să

poarte armele Regatului Unit, peste care era suprapus un ecuson de argint
reprezentând Saxonia, având cinci compartimente: o pereche exterioară cu ancore
albastre, o pereche interioară cu cercuri cu smalț roșu și cel central cu o cruce,
de asemenea cu smalț roșu. În 1917, ecusonul Saxoniei a fost scos de pe stemă
printr-un act al regelui George al V-lea.[57]

Steagul

Steagul Reginei României avea culoarea roșu-purpuriu, cu o bordură din triunghiuri

galbene și albastre, dispuse alternativ. Pe mijlocul steagului este amplasată
acvila cruciată de aur, încoronată, similară cu cea de pe stema României Mari.
(vezi detalii la Heraldica României)

Distincții

Regina Maria a primit de-a lungul vieții sale următoarele ordine naționale sau ale
altor țări:[58]

Ro1ocr.gif - Marea Cruce a ordinului Coroana României (România)

OrderofCarolI.ribbon.gif - Marea Cruce a ordinului Carol I (România)
Legion Honneur Chevalier ribbon.svg - Legiunea de Onoare (Franța)[35]: p. 41
Medaille militaire ribbon.svg - Medalia Militară (Franța)[59]: p. 131
Cavaliere OCI BAR.svg - Ordinul Coroana Italiei (Italia)[59]: p. 199
ImperialOrderCrownIndiaRibbon.gif - Ordinul Imperial al Coroanei Indiei (Marea
Britanie)
Royal Red Cross (UK) ribbon.png - Ordinul Crucea Roșie Regală (Marea Britanie)[35]:
p. 59
Royal Order of Victoria and Albert - ribbon bar.gif - Ordinul Victoria și Albert
(Marea Britanie)
Order of St John (UK) ribbon.png - Ordinul Sfântului Ioan (Marea Britanie)[35]: p.
59
SRB Orden Belog Orla BAR.svg - Ordinul Vulturul Alb (Serbia)
Order of Saint Sava - Ribbon bar.svg - Ordinul Sfântul Sava (Serbia)
Order of Queen Maria Luisa (Spain) - ribbon bar.png - Ordinul Regina María Luisa
(Spania)
Controverse, neclarități și incertitudini
Aspecte controversate privind viața privată

Zizi Cantacuzino

Prințul Barbu Știrbey

Prințul Boris al Rusiei

Jopseph (Joe) Boyle

Waldorf Astor
Viața publică și privată a reginei Maria a fost una destul de tumultoasă, ceea ce
avea să o facă în opinia unora dintre istorici „unul dintre cei mai controversați
monarhi ai secolului XX”.[60] Poate cel mai bine a sintetizat acest aspect
patriarhul Miron Cristea, care în discursul de adio la moartea reginei în 1938 va
afirma că: „În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit
viața intens”.[61]

Unul dintre cele mai controversate aspecte din viața reginei au fost presupusele
sale relații extraconjugale.[62][63][64]

Relația cu Zizi Cantacuzino

Prima dintre acestea este relația cu locotenentul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino,

consumată în anii 1897-1898. „Nu se știe dacă atunci, în vara lui 1897, a fost mai
mult decât un mic flirt între Maria și frumosul locotenent de viță nobilă, dar
regele Carol I a chemat-o să dea explicații, și însăși bunica ei, Regina Victoria,
i-a scris mustrând-o aspru”.[62] Existența relației a fost recunoscută chiar de
Maria, care afirmă însă că a fost doar o relație platonică. Înfruntându-l pe „der
Onkel”, Carol I, Maria mărturisește: „Este adevărat ce se insinuează. Cantacuzino
mă iubește. Mi-a mărturisit. Ne-am plimbat împreună prin păduri. Este deja prea
mult, e adevărat, dar asta a fost tot.”[5]:p. 99.

Oricum, acest lucru avea să dea naștere la o serie întreagă de speculații, existând
lucrări și istorici care îi vor atribui lui Zizi Cantacuzino paternitatea
principesei Maria (Mignon), care avea să se nască la începutul anului 1900.[65]

Relația cu prințul Boris al Rusiei

O altă opinie este aceea că Mignon ar fi de fapt fiica prințului Boris al Rusiei.
[66]

„[...] Boris ducea o viață depravată, frecventând prostituate și fiind în același

timp implicat în afaceri amoroase scandaloase, printre care una și cu Maria,
viitoarea regină a României [...]. Era un secret public faptul că tatăl fiicei ei
nu era soțul acesteia ci Boris, deși de dragul reputației coroanei românești,
afacerea a fost mușamalizată, soțul înșelat recunoscând paternitatea fiicei Maria.
A fost bine, căci aceasta a devenit în cele din urmă regina Iugoslaviei”.[67]”
—Donald Crawford, The Last Tsar: Emperor Michael II
Trebuie menționat că Mignon, născută în ianuarie 1900 a fost concepută la sfârșitul
lui martie-începutul lui aprilie 1899. „Afacerea Cantacuzino” fusese făcută publică
în vara lui 1898 iar vizita prințului Boris la București a fost în 1897, el mai
întâlnindu-se cu perechea princiară română în primăvara lui 1898, la Nisa. În
momentul actual, nu există informații certe privind o eventuală prezență a celor
doi (Zizi Cantacuzino și prințul Boris), în anturajul principesei Maria în perioada
martie-aprilie 1899, pe de altă parte nici nu se poate exclude această
posibilitate.

Relația cu Waldorf Astor

Relația cu prințul Barbu Știrbey

Relația cu Joe Boyle

Constantin Argetoianu caracteriza astfel relația reginei cu colonelul canadian Joe

Boyle: Cred că aventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat, dar
care a dominat complect, până la siderație, pe această nobilă și mândră femeie.
Știrbei a avut o covârșitoare influență asupra ei, dar n-a dominat-o niciodată.
Numai Boyle a făcut dintr-însa ce a vrut.[68]

Relația reginei cu religia Baha'i

Regina Maria s-a interesat de activitatea mișcării religioase Bahá'í pentru
promovarea păcii mondiale. În ianuarie 1926, regina Maria a primit-o în audiență,
la palatul Cotroceni, pe misionara și predicatoarea Martha Root. A fost primul
contact direct al reginei cu un reprezentant al credinței Bahá`í. Regina nu numai
că a ascultat-o pe misionară, dar s-a implicat efectiv, nemijlocit în susținerea
noii credințe. Astfel, regina Maria a sprijinit material credința, oferindu-i
misionarei, în timpul unei audiențe din 1928, o broșă lucrată în aur și argint,
compusă din două aripi mici decorate cu mici diamante și cu o perlă mare. Bijuteria
fusese primită în dar din partea familiei țarului. Cu acordul reginei, broșa a fost
trimisă în Statele Unite pentru a fi vândută, iar suma să fie destinată adunării de
fonduri în vederea edificării templului Bahá`í of Worship in Wilmette, Illinois.
Broșa a fost achiziționată de un adept Bahá`í din Los Angeles pe nume Willard
Hatch. Acesta a luat-o ulterior, în 1931, în Haifa-Palestina-și i-a înmânat-o lui
Shoghi Effendi, ca un dar pentru Arhivele Internaționale Bahá`í de pe muntele
Carmel. Din acest motiv se consdieră că Regina Maria a fost primul cap încoronat
care a studiat și susținut credința Bahá'í.[69]

Campanii denigratoare
Personalitate complexă și puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii
sistematice de denigrare și defăimare, cele mai cunoscute fiind cea orchestrată de
Puterile Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii ani
după al Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi întâlnite
și astăzi.

Campania Puterilor Centrale (1914-1918)

Încă din timpul neutralității, Germania a investit sume considerabile pentru a

determina, prin presă, un curent favorabil Puterilor Centrale. Ca una din
principalele susținătoare a curentului filo-antantist, regina Maria a devenit una
din țintele predilecte ale acestei prese.[70]:p. 153 „O găsesc pe principesa Maria,
stând în picioare cu spatele rezemat de sobă, și dusă pe gânduri. Înfundat în marea
canapea de lângă ușa verandei, era Principele Ferdinand congestionat, slab, trist
și abătut. A fost o seară funebră. În ziua aceea chiar apăruseră împotriva lor
infamii prin ziare, erau deci mâhniți și îngrijiți.”[19]:p. 82 Cu altă ocazie, tot
I. G. Duca remarcă atacurile josnice proferate în campaniile denigratoare duse de
publicații cum ar fi Facla, condusă de N.D. Cocea sau România Muncitoare, condusă
de Cristian Racovski.

„Tonul presei era violent. Gazetele vândute legațiilor străine, ca Facla lui Cocea,
publicau neîncetat articole. [...] Principele Ferdinand era atacat murdar, din
alcoolic și urecheat nu era scos. În sfârșit, nu erau cruțate nici bătrânețile
Reginei Elisabeta, nici tinerețile Principesei Maria.[19]:p. 81”
Dacă pe timpul neutralității, presa filo-germană s-a menținut în anumite limite,
odată cu intrarea României în război, a fost declanșată o amplă campanie
propagandistică, unul din obiectivele principale fiind familia regală. Acum sunt
puse în circulație cele mai multe dintre așa-zisele „dezvăluiri” privind
incapacitatea regelui de a conduce țara sau imoralitatea și venalitatea reginei.

„Presa Puterilor Centrale și, alături de ea, o bună parte a presei din țările
neutre ce simpatizau cu Germania, ne atacau zilnic în chipul cel mai trivial și mai
insultător. Când zic ne ataca, întrebuințez de fapt un eufemism, dar corespunzător
realității era ne spurca. Nu era infamie pe care să nu opună fie pe socoteala
țării, fie pe socoteala familiei regale. Dacă s-ar fi ținut seama de afirmațiunile
acestor ziare, s-ar fi putut crede că suntem cel mai ticălos, cel mai abject popor
din lume.[70]:pp 154-155”
—Ion G. Duca
Campania autorităților comuniste (1948-1964)

Regina Maria a fost una din primele ținte alese de propaganda nou instalatelor
autorități comuniste, după anul 1948. „Vina” principală care i se imputa reginei
era atitudinea sa profund anti-bolșevică din timpul Primului Război Mondial.
Deoarece viața și activitatea reginei era foarte bine cunoscută de marea masă a
populației, iar tehnica punerii în circulație de minciuni pur și simplu nu era
eficientă, acestea fiind ușor de demontat, s-a apelat la mijloacele și tehnicile
mai subtile ale manipulării prin răstălmăcirea sistematică și intenționată a
adevărului.

„Comuniștii au căutat sistematic să erodeze mitul reginei Maria. Soluția aleasă,

cea mai eficientă dintre toate, a fost uitarea, în general numele său nu era nici
măcar menționat. Cele câteva referințe care au fost făcute «scăpate», cu ipocrizia
caracteristică dictaturilor, erau informații rupte din context și «prelucrate»
referitoare la imoralitatea sexuală a reginei.[71]”
—Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească
În lucrările de istorie din perioada stalinistă, regele Ferdinand și regina Maria
sunt aspru criticați în primul rând pentru așa-zisa „cotropire” a Basarabiei, act
determinat, în opinia istoricilor comuniști,de faptul că familia regală a României
devenise „instrumentul politicii antisovietice a puterilor imperialiste”.[72]

În una din aceste lucrări cu caracter propagandistic antimonarhic, Regina Maria era
caracterizată ca fiind „agentă a capitalismului englez și executantă docilă a
directivelor guvernului englez”.[73] Alexandru Gârneață, un alt așa-zis „istoric”,
a publicat prin 1948-1949 o carte despre Adevărata istorie a unei monarhii. Familia
de Hohenzollern, în care familia regală era denigrată în cele mai abjecte moduri,
fără a aduce nici un fel de dovadă la afirmațiile făcute. Despre regina Maria,
acesta pomenește, fără a preciza vreo sursă, despre „desfrânatele orgii conduse de
«gingașa domniță» la Palatul Cotroceni, dar și prin toate cantonamentele armatelor
aliate”.[74]

Gârneață susține că regina Maria ar fi fost chiar alcoolică, relatând că ea a fost

văzută în repetate rânduri „coborând beată dintr-un yacht, purtată fiind de tot
atât de trejii săi tovarăși de beție”. Această afirmație de presupus alcoolism al
reginei, este o pură invenție a autorului, ea ne mai fiind menționată de nici o
altă lucrare, fiind contrazisă chiar de către istoricii oficiali ai PCR din anii
’80, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, care referindu-se la momentului morții reginei
Maria, menționează că doctorii sugeraseră la momentul respectiv, în iulie 1938, că
regina ar suferi de ciroză, boală care i-ar fi adus și moartea, „lucru care era
însă puțin probabil la o femeie care abia dacă se atinsese de alcool”.[72]

În domeniul literaturii vârful de lance al acestor operațiuni de denigrare l-a

constituit scriitorul Isac Ludo căruia i s-a permis accesul la „fondul secret de
carte”, pentru „documentare”.[75] Procedeul ales de acesta este unul destul de
primitiv: scoate anumite date și informații din publicațiile interbelice, relativ
cunoscute opiniei publice, și le reformulează și interpretează într-o manieră
specifică proletcultismului și ideologiei luptei de clasă. Rezultatul va fi romanul
Domnul General guvernează, apărut în anul 1953, pentru care a primit Premiul de
Stat.[76] Romanul povestește „adevărata viață a Reginei Maria” amestecând
informații preluate trunchiat și denaturate din „Note Politice” ale lui Alexandru
Marghiloman, cu invenții și mistificări grosolane, menite să creeze o stare de
confuzie și derută pentru cititor, în lipsa unor surse obiective alternative de
informare.[77] De altfel, Ludo este criticat chiar de unii reprezentanți de seamă
ai comunității evreești pentru modul său de a proceda.

„Astăzi Ludo zace în Biblioteca Academiei Române, adună documente din viața social-
politică a regimurilor trecute din România și le reactualizează prin falsificare
crasă, pentru a obține ce? Batjocura, murdăria, goliciunea amară a parvenirii. Ludo
tipărește la Editura de Stat tomuri groase, tone de otravă, câștigă averi din
noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc, noroi care personifică propria sa
dramă. Asemenea decădere morală, ca evreu, mă doare.[78]”
—Alexandru Șafran, fost Șef-Rabinul Cultului Mozaic din România
Ludo este cel care a pus în circulație una dintre cele mai mari mistificări
referitoare la regina Maria, aceea referitoare la presupusa participare a reginei,
împreună cu principesele Elisabeta și Maria, la o orgie sexuală care ar fi avut loc
la spitalul de campanie de la Coțofănești. El pleacă de la următoarea mențiune
făcută de Alexandru Marghiloman în memoriile sale: „16/29 august 1918 -
Interpelarea doctorului Gerota asupra ambulanțelor «Regina Maria» și asupra
spitalului de la Coțofenești. Întorc destul de fericit chestiunea și discuția se
sfârșește cu o bună impresie.”[79]:p. 15

Pornind de la cest pasaj Ludo dezvoltă o întreagă scenă referitoare la o presupusă

orgie sexuală la care participă infirmierele conduse de regina Maria și fiicele ei
și ofițerii străini (francezi). Scena se termină cu un ritual purificator în care
un grup de soldați revoltați dau foc așezământului spitalicesc.[76]:pp. 148-149

Pasajul este luat, prelucrat și publicat după 1990, de către un anume „Dr. Dumitru
Garofil” într-o publicație mai puțin cunoscută, “Magazin-revista a românilor de
pretutindeni”, adăugând fără a preciza care este sursa, că originalul ar fi fost
publicat în anii 1920 în ziarul Partidului Comunist din SUA, Daily Worker. În forma
aceasta, articolul este preluat necritic în prezent, de multe surse on-line, sub
titluri ca „Maria, regina adulterului, orgia de la Coțofănești”[80]

După 1964, în încercarea de a legitima un comunism de sorginte națională,

autoritățile renunță la campania denigratoare și reintroduc parțial referirile la
rolul pozitiv jucat de Ferdinand și Maria în viața statului român, dar numai în
lecții cu circuit închis predate activului de partid și de stat.[81]:p. 249

Declarația – testament din jurnalul Reginei

„«Țării mele și Poporului meu, când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi
trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din
marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea sa te mai ajungă încă odată,
chiar de dincolo de liniștea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la
tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și am
îmbrățișat o nouă naționalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. (...)
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat
uitării. Poate de mine vă veți aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei
mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit
răbdătoare, foarte răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie, țara
bucuriilor și durerilor mele, frumoasa țară, care ai trăit în inima mea și ale
cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a
cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii
tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii
cinstită, iubită și pricepută.»”