Sunteți pe pagina 1din 8

Victoria a Regatului Unit

Alexandrina Victoria (n. 24 mai 1819, Londra - d. 22 ianuarie 1901, Isle of


Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până
în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de
colonii britanice.
Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al
regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și
Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană,
Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18
ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori
legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care
suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a
încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a
devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate
personală.
S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha.
Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-
au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul
continentului, ea câștigându-și astfel renumele de "bunica Europei". După decesul
lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile
publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în
a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și
de Diamant au fost momente de sărbătoare publică.
Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, a doua ca lungime dintre domniile tuturor
monarhilor britanici, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o
perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul
Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a
fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, numele casei
regale a devenit Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), fiul ei
cel mare, Eduard al VII-lea, moștenind numele casei din care făcea parte tatăl său,
Prințul Albert. Nepotul reginei Victoria, George al V-lea, sub presiunea opiniei
publice, a schimbat din nou numele Casei (care suna prea nemțesc în
timpul Primului Război Mondial) în Casa de Windsor (1917). Din Casa de
Windsor au făcut parte strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al
VI-lea, precum și stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.
Naștere și familie
Tatăl Victoriei a fost Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al
regelui George al III-lea.
Până în 1817, nepoata lui Eduard, Prințesa Charlotte de Wales, era singurul nepot
legitim al regelui George al III-lea. Decesul ei în 1817 a precipitat o criză de
succesiune în Regatul Unit care a pus presiune pe Ducele de Kent (și frații lui
necăsătoriți) să se căsătorească și să aibă copii. În 1818, el s-a căsătorit cu Prințesa
Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, o prințesă germană al cărei frate Leopold era
văduvul Prințesei Charlotte. Ducele și Ducesa de Kent au avut un singur copil,
Victoria, care s-a născut la 4.15 am la 24 mai 1819 la Palatul
Kensington din Londra.[1]
Victoria a fost botezată de Arhiepiscopul de Canterbury, Charles Manners-Sutton,
la 24 iunie 1819 la Palatul Kensington. Nașii ei au fost: împăratul Alexandru I al
Rusiei (reprezentat de unchiul Victoriei Prințul Frederick, Duce de York și
Albany), unchiul ei, Prințul regent (mai târziu George al IV-lea), mătușa ei regina
Charlotte de Württemberg (reprezentată de sora sa, Prințesa Augusta Sophia),
bunica maternă, Ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld (reprezentată de Prințesa Mary,
Ducesă de Gloucester și Edinburgh). A fost numită Alexandrina, după împăratul
Alexandru I, și Victoria după mama ei.[2]
La naștere, Victoria era a cincea în ordinea succesiunii la tron, după tatăl ei și cei
trei frați mai mari ai lui: Prințul Regent, Ducele de York și Ducele de Clarence
(care avea să devină regele William al IV-lea).[3] Prințul Regent și Ducele de York
erau în relații proaste cu soțiile lor, iar acestea erau trecute de 50 de ani, astfel încât
era puțin probabil să mai aibă moștenitori. Ducele de Kent și celălalt frate al său,
ducele de Clarence, s-au căsătorit în aceeași zi, la un an înainte de nașterea
Victoriei, dar ambele fiice ale Ducelui de Clarence (născute în 1819 și respectiv
1820), au murit de mici.
Bunicul și tatăl Victoriei au murit în 1820 la o săptămână distanță, iar Ducele de
York a murit în 1827. La moartea unchiului ei, George al IV-lea, în 1830, Victoria
a devenit moștenitoare prezumptivă a celuilalt unchi al ei, William al IV-lea.
Parlamentul a adoptat Actul de regență din 1830 prin care a prevăzut dispoziții
speciale pentru un monarh copil în cazul în care William murea cât timp Victoria
era minoră. Mama Victoriei, Ducesa de Kent, ar fi urmat să devină regentă, fără
vreun consiliu care să-i limiteze puterile.[4] Regele William nu avea încredere în
capacitatea ducesei de a fi regentă și a declarat în prezența ei că ar dori să trăiască
până Victoria împlinește 18 ani, astfel ca regența să fie evitată.[5]
Domnia
Ascensiunea
La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie
1837, regele William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de
ani,[27] iar Victoria a devenit regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând
unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. În jurnal ea
notează: "Am fost trezită la ora 6 de mama, care mi-a spus că arhiepiscopul de
Canterbury și lordul Conyngham erau aici și voiau să mă vadă. M-am dat jos din
pat și m-am dus în sală (numai în rochia de noapte) și m-am întâlnit cu ei singură.
Lordul Conyngham mi-a făcut cunoscut faptul că bietul meu unchi, regele, nu mai
era de la 12 minute după ora 2 din această dimineață, și în
consecință, Eu sunt regină."[28] Documentele oficiale întocmite în prima zi a
domniei ei au descris-o ca fiind Alexandrina Victoria, însă primul ei nume a fost
retras la dorința ei și nu a mai fost utilizat.[29]
Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie și Hanovra,
deoarece acolo, sub Legea Salică, femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut
unchiului ei, nepopularul Duce de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele
Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-
lea). El era moștenitorul ei prezumptiv până când ea urma să se mărite și să aibă
copii.[30]
Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut
reședința la Palatul Buckingham.[31][32] Ea a moștenit veniturile ducatele de
Lancaster și Cornwall și i-a fost acordată o listă civilă de 385.000 £ pe an. Prudentă
din punct de vedere financiar, ea a plătit datoriile tatălui ei.[33]
Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au
pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu. Unul dintre acesta a
fost cauzarea morții unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a
murit ca urmare a unei infecții acute, apărută după o intervenție ginecologică,
impusă de către regină, pentru a confirma bârfele privind o presupusă sarcină. A
doua acțiune, mai puțin macabră, dar fatală prin consecințele ei, a fost obligarea
lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.
Peel a câștigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna Lordului
Melbourne, favoritul și mentorul reginei. Pentru a-l împiedica pe Peel să își
exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 așa numita "conspirație a
dormitorului regal".
Tradiția engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând
partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina
automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul
însoțirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare
locuiau în apartamentele regale (dovadă a maximei încrederi).
Nemulțumită de rezultatul alegerilor și neacceptând concedierea doamnelor de
onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel.
Datorită gestului său neelegant, Victoria și-a demonstrat în mod clar poziția sa față
de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate
personalitățile politice ale momentului au acceptat voința reginei, nevrând să intre
în dizgrațiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcția de prim
ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.
Lordul Melbourne, care deține funcția de prim-ministru, o "instruiește" în tot ce
înseamnă educația politică și sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moștenitori, deci
trebuie să se mărite. Energică și destul de autoritară, Victoria își dovedește mereu
independența. Ca soț, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxa-Coburg-Gotha, în
ciuda sfaturilor mamei.
Căsătoria
Deși regină, ca femeie tânără necăsătorită, convenția socială cerea Victoriei să
locuiască cu mama ei, în ciuda diferențelor lor asupra sistemului Kensington și
dependența mamei ei de Conroy.[34] Mama ei a fost expediată într-un apartament la
distanță aflat în Palatul Buckingham și Victoria a refuzat de multe ori să o
întâlnească.[35] Atunci când Victoria s-a plâns lui Melbourne că proximitatea
mamei ei a fost "un chin pentru mulți ani", Melbourne a simpatizat cu ea și i-a spus
că acest lucru ar putea fi evitat prin căsătorie, lucru pe care Victoria l-a numit "o
altrernativă șocantă".[36] Ea și-a arătat interesul în educația lui Albert pentru viitorul
rol pe care l-ar juca ca soț al ei însă a rezistat încercărilor de a o grăbi într-o
căsătorie.[37]
Victoria a continuat să-l laude pe Albert în urma celei de-a doua vizite din
octombrie 1839. Albert și Victoria au simțit o afecțiune reciprocă și regina i-a
propus căsătoria la 15 octombrie 1839, la doar cinci zile după ce el a ajuns la
Windsor.[38] Căsătoria a avut loc la 10 februarie 1840 la Palatul St.
James din Londra.
Albert a devenit un consilier politic important, precum și însoțitorul reginei,
înlocuindu-l pe lordul Melbourne ca figură dominantă și influentă în prima
jumătate a vieții ei.[39] Mama Victoriei a fost evacuată din palat, la Casa Ingestre
din Belgrave Square. După decesul Prințesei Augusta în 1840, mama Victoriei a
primit atât Casa Clarence cât și Casa Frogmore.[40] Prin medierea lui Albert,
relațiile dintre mamă și fiică încet-încet s-au îmbunătățit.[41]
Regina formează un cuplu ideal împreună cu acest bărbat frumos, tandru și discret.
Patru băieți și cinci fete sunt rodul marii lor iubiri. Îi oferă titlul de prinț consort, în
anul 1857, și îi permite să se implice în problemele țării. Prințul Albert a jucat un
rol important în formarea comportamentului reginei; el a înțeles mai bine
importanța menținerii unor bune relații ale monarhiei cu guvernul. Primii ani de
domnie ai Victoriei se scurg într-o calmă fericire, cu toate că nu este încă foarte
populară. Își îndeplinește cu conștiinciozitate toate îndatoririle. Respectă regimul
parlamentar, a ameliorat relația sa cu Peel, în așa măsură încât, cu timpul,
cunoscutul politician a devenit unul dintre favoriții reginei. Pentru alegerea noului
prim-ministru - după lordul Melbourne - nu face uz de prerogativele sale. Își asumă
rolul de moderator și dreptul de a decide în caz că majoritatea nu este clară.
Servește de arbitru întru obținerea consensului, în cazul mizelor importante.
Acordă prioritate problemelor economice și comerciale.
Guvernanta Victoriei, baroneasa Lehzen din Hanovra, a avut influență asupra
formării ei și a continuat să locuiască cu Victoria și după ascensiunea ei la tron.
Relația apropiată a Victoriei cu baroneasa Lehzen a luat sfârșit după căsătoria
reginei cu Prințul Albert, care a găsit-o pe Lehzen incompetentă pentru autoritatea
ei în gospodărie, până la punctul la care era amenințată siguranța și sănătatea
primului lor copil.
Ultimii ani și decesul
La 2 martie 1882, Roderick Maclean, un poet nemulțumit și aparent jignit de faptul
că Victoria a refuzat să accepte una din poeziile sale,[96] a tras asupra reginei când
transportul ei a părăsit stația Windsor. Doi elevi de la Colegiul Eton l-au lovit cu
umbrelele lor până când au fost îndepărtați de un polițist.[97] Victoria a fost
revoltată când a fost găsit nevinovat pe motiv de nebunie însă a fost încântată de
expresia loialității după atac declarând "merită să fii împușcat - pentru a vedea cât
de mult ești iubit."[98]
La 17 martie 1883, a căzut pe scări la Windsor; nu s-a recuperat niciodată complet
și a rămas cu reumatism.[99] Brown a murit la 10 zile după accidentul ei și spre
consternarea secretarului ei particular, Sir Henry Ponsonby, Victoria a început să
lucreze la o biografie elogioasă a lui Brown.[100] Ponsonby și Randall Davidson,
care au văzut proiectul de la început, au sfătuit-o pe Victoria să nu-l publice pe
motiv că ar alimenta zvonurile despre o poveste de dragoste.[101] Manuscrisul a fost
distrus.[102] La începutul anului 1884, Victoria a publicat More Leaves from a
Journal of a Life in the Highlands, o continuare a cărții ei pe care a dedicat-o
"însoțitorului ei personal devotat și credincios prieten John Brown".[103]
La o zi după comemorarea primului an al morții lui Brown, Victoria a fost
informată printr-o telegramă că fiul ei cel mic, Leopold, a murit la Cannes. El a
fost "cel mai drag dintre dragii mei fii", s-a plâns ea.[104] Luna următoare, cel mai
mic copil al Victoriei, Beatrice, l-a întâlnit și s-a îndrăgostit de Prințul Henric de
Battenberg la nunta nepoatei Victoria, Prințesa Victoria de Hesse, cu fratele lui
Henric, Prințul Louis de Battenberg. Beatrice și Henric au plănuit să se
căsătorească însă Victoria s-a opus la început, dorind s-o păstreze pe Beatrice
acasă, drept însoțitoarea ei. După un an, consimte asupra căsătoriei cu condiția ca
prințul Henric să renunțe la angajamentele sale germane și să trăiască permanent
cu Beatrice și regina.[105]
În 1887, Imperiul Britanic a celebrat Jubileul de Aur al Victoriei. Victoria a marcat
cei 50 de ani de domnie cu un banchet la care au fost invitați 50 de regi și prinți.
Fiica cea mare a reginei a devenit împărăteasă consort a Germaniei în 1888 dar în
mai puțin de un an a devenit văduvă și nepotul Victoriei, Wilhelm, a devenit
împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Sub Wilhelm, speranțele Victoriei și ale
lui Albert de a liberaliza Germania nu s-au împlinit; el credea în autocrație.
La 23 septembrie 1896, Victoria și-a depășit bunicul George al III-lea ca monarhul
britanic cu cea mai lungă domnie din istorie. Regina a solicitat ca orice celebrare
specială să fie amânată până în 1897, care coincidea cu Jubileul de Diamant. Prim-
miniștri din toate ținuturile dominioanelor au fost invitați și procesiunea Jubieului
de Diamant a reginei din Londra a inclus trupe din toate colțurile imperiului.
Celebrarea a fost marcată de mari revărsări de afecțiune pentru regina
septuagenară.[106]
În vacanțe, Victoria vizita cu regularitate Europa. În 1889, în timpul unei vizite
la Biarritz, ea a devenit primul monarh britanic în funcție care a pus piciorul în
Spania.[107] În aprilie 1900 războiul burilor era atât de nepopular în Europa
continentală încât călătoria ei anuală în Franța părea inoportună. În schimb, regina
a mers în Irlanda pentru prima dată după 1861, în parte să recunoască contribuția
regimentelor de irlandezi la războiul din Africa de Sud.[108] În iulie, al doilea fiu al
ei, Alfred ("Affie") (tatăl reginei Maria a României), a murit; "Oh, Dumnezeu!
Dragul meu Affie s-a dus și el! ", a scris în jurnalul ei. "Este un an oribil, nimic în
afară de tristețe & orori de un fel sau altul."[109]
După un obicei pe care l-a menținut pe toată durata văduviei sale, Victoria a
petrecut Crăciunul din 1900, la Casa Osborne din Isle of Wight. Reumatismul a
făcut-o să șchioapete iar vederea îi era umbrită de cataractă.[110] La începutul lunii
ianuarie s-a simțit "rău și slăbită" iar la mijlocul lunii era "somnoroasă...amețită,
[și] confuză". A murit marți 22 ianuarie 1901 la ora șase după amiaza la vârsta de
81 de ani.[111] Fiul și succesorul ei, regele Eduard al VII-lea și nepotul ei,
împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei au stat lângă patul ei de moarte.[112] A fost
înmormântată într-o rochie albă și cu verigheta pe deget.[113] Funeraliile au avut loc
pe 2 februarie la capela St George a Castelului Windsor.
Victoria a fost multă vreme monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria
britanică; a domnit 63 de ani, 7 luni și 2 zile, fiind depășită doar de stră-strănepoata
ei, regina Elisabeta a II-a. A fost ultimul monarh al Casei de Hanovra. Ulterior casa
regală a preluat numele de Saxa-Coburg și Gotha, după soțul Victoriei.
"Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă
înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Au rămas și astăzi
clădiri istorice construite în stil victorian.

S-ar putea să vă placă și