GLORIANA

În galeria celor mai cunoscuți și apreciați monarhi din istoria Angliei, un loc important îl
ocupă cu siguranță și Elisabeta I. Aceasta s-a confruntat cu mai multe dificultăți în poziția de
monarh decât orice alt Tudor. În mare măsură, viaţa şi domnia Elisabetei, nelipsite, mai ales
la început, de vicisitudini, au fost rezultatul hazardului, în cele din urmă favorabil. Declarată
bastardă în urma execuţiei mamei sale, Anne Boleyn, supravegheată strict în timpul domniei
fratelui ei Eduard, întemniţată în Turn şi ulterior exilată la ţară, în timpul domniei Mariei și
scăpând cu viaţă prin declaraţii de fidelitate absolută faţă de tron şi de religia catolică,
Elisabeta a avut norocul să ajungă la regină la 25 de ani şi să aibă o domnie de 45 de ani.

Ceea ce a făcut-o pe Elisabeta I să devină un monarh atat de prolific nu s-a datorat exclusiv
realizărilor sale în calitate de conducător de star, ci mai degrabă numeroaselor controverse și
discuții născute în jurul subiectului vieții sale personale.
Castitatea reginei a fost, de altfel, cel mai faimos atribut al său, de regulă fiind comparată cu
Fecioara Maria, mireasa virgina a lui Dumnezeu și mamă a Bisericii, iar începând cu anul
1580, puritatea sa devenise celebrată de artiștii momentului prin intermediul poeziilor
acestora, tablourilor, precum și în piesele de teatru.
Totodată, unul dintre cele mai remarcabile și, implicit, neobișnuite aspecte ce au caracterizat
îndelungata sa domnie a fost faptul că aceasta a reușit să încalce aproape toate normele
impuse de societatea secolului al XVI-lea, norme create de bărbați. Aceasta a trebuit să
combată diverse preconcepții ce exprimau, puternic și vehement, incapacitatea femeii de a
conduce un stat, dat fiind că rolul acesteia s-ar afla mai degrabă în bucătărie și mai puțin la
cârma unui stat. Totodată, exista regula conform căreia este imperios necesar ca o regina să
fie luată sub aripa protectoare a unui bărbat printr-o căsătorie rapidă și avantajoasă. Elisabeta
trebuia sa asigure guvernarea țării până în momentul în care decidea să se mărite, urmând ca
ulterior sa cedeze afacerile statului soțului.

4
CONTEXTUL SOCIO-ISTORIC
În timpul domniei lui Henric al VIII – lea, în Anglia s-a înfăptuit reforma – ruperea
legăturilor cu catolicismul şi subordonarea bisericii engleze regelui. Astfel, pentru a evita un
nou război ca al celor două roze, se considera necesar ca perechea regală să aibă un fiu. Or,
Caterina, după mai multe avorturi, abia născu o fată, Maria (1516), iar starea sănătăţii sale nu
mai îngăduia speranţa că va mai putea avea alţi copii. Aşadar, regele căuta cea mai optimă
modalitate de a se descotorosi de prima soţie, în condițiile în care divorţul civil nu exista şi,
de altfel, ar fi fost inutil pentru un rege ce se auto-proclama ca evlavios. Astfel, trebuia ca
Roma să-i accepte anularea căsătoriei, lucru aparent uşor de obţinut, întrucât papa
demonstrase până atunci, în astfel de cazuri, o îngăduinţă fără margini față de suverani. De
altfel, exista un motiv plauzibil de anulare, și anume, chiar acela ce fusese înlăturat pentru a
se putea celebra căsătoria: Caterina fusese soţia fratelui soţului ei. Însă Papa Clement al VII –
lea se temea să nu-1 supere pe Carol Quintul (nepot al Caterinei de Aragon) şi tergiversează
în aşa fel lucrurile încât relaţiile dintre Anglia şi papalitate se degradează, încetul-cu-încetul.
Ca rezultat, regele reușește să devină şef suprem al Bisericii din Anglia, obținând, implicit,
anularea căsătoriei (1533). Papa condamnă acest divorţ şi excomunică pe regele Angliei, iar
ruptura este definitivă.

În 1534, Parlamentul votează Actul de supremaţie, care atribuie regelui conducerea Bisericii
Angliei, dreptul de a lupta împotriva ereziilor şi de a excomunica. Ca o urmare firească, toţi
supuşii, laici şi credincioşi, au trebuit să depună jurământ de credinţă faţă de rege şi de
respingere a autorităţii romane, cei care se opun urmând a fi supuși unor represiuni
neîndurătoare.
Ulterior, Parlamentul votează succesiv Statutul apelurilor, care interzicea să se facă apel la
Roma, Actul de Supremaţie, care-l consacra pe rege „unicul şi supremul şef al bisericii
Angliei" şi-i atribuia atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă, îi dădea dreptul să
reformeze şi să reprime erorile şi ereziile, şi, în sfârşit, Actul de Succesiune, care anula prima
căsătorie, pe copiii născuţi din această căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în
favoarea descendenţilor Annei Boleyn şi obliga pe toţi supuşii regelui să-şi afirme prin
jurământ credinţa lor în validitatea religioasă a divorţului.
Cu toate acestea, deși regele fost nevoit să apeleze la toate aceste modificări legislative și nu
numai pentru a obține moștenitorul mult dorit, Anne Boleyn a născut o fată, pe Elisabeta, și
ulterior un băiat, din păcare născut mort în urma unui avort spontan. Pe lângă asta, aceasta a
fost condamnată de adulter și, în consecință, a fost decapitată.
În urma decesului acesteia, Henry s-a căsătorit cu Jane Seymour care a oferit Angliei
următorul rege, ce nu a domnit decât șase ani, urmându-i la tron fiica cea mai mare a lui
Henric al VIII – lea, Maria. Ea fusese crescută în religia catolică şi cea mai mare dorinţă a ei
era aceea de a face Anglia din nou catolică, însă opinia publică engleză nu și-a urmat
suverana. Epurarea brutală a clerului, nesiguranţa achizitorilor de bunuri pentru mănăstiri şi
frica de a vedea Anglia devenind vasală Spaniei (regina se căsătoreşte cu Infantul Filip, fiul
lui Carol Quintul), provoacând o serie de revolte. În consecință, Maria reacţionează printr-o
represiune nemiloasă care îi aduce porecla de Maria Sângeroasa, iar după moartea acestia (17
noiembrie1558), anglicanismul se instalează definitiv.
URCAREA LA TRON

Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primită de poporul englez cu o bucurie aproape unanimă.
După ce se temuse atât de mult de tirania spaniolă, era o uşurare să aclame o regină liberă de
orice legătură străină. De la cucerirea normandă, nici un suveran nu fusese de sânge englez
atât de pur. Prin intermediul tatălui său, Elisabeta descindea din regii tradiţionali, iar prin
mama sa din gentilomii ţării.

Aceasta a impresionat poporul încă din prima zi a încoronării. Acoperită în blană, bijuterii și
perle, arăta cu siguranță ca un lider. Compasiunea totuși, era un element nou. În timp ce
conducătorii anteriori trataseră aceste apariții cu un nivel de îndepărtare, detașare, aproape
dezgust față de publicul lor, Elisabeta și-a îmbrățișat oamenii.

Potrivit unei relatări, în acea zi, o femeie în vârstă din mulțime i-a oferit o ramură ofilită, pe
care regina a optat să o strângă aproape de ea și să o păstreze pentru tot restul zilei, astfel,
arătând că îi pasă de oamenii pe care îi va conduce, iar aceștia au simțit asta. Or, această
atitudine și, implicit, mod de raportare, nu este comună tuturor conducătorilor, întrucât nu toți
marii lideri operează în acest fel. Însă Elisabeta a înțeles și s-a folosit de nevoia oamenilor de
a se simți văzuți și auziți, această capacitate facilitându-i procesul de câștigare a încrederii
poporului său.

La urcarea pe tron în 1558, Anglia îşi pierduse prestigiul militar din cauza pierderii ultimului
cap de pod în Franţa, portul Calais, armata şi marina aveau efective reduse, iar visteria era
aproape goală. Pe plan extern, Anglia se confrunta cu pretenţia de hegemonie europeană a
două ţări catolice, Franţa şi Spania. Dintre ele, pericolul imediat îl reprezenta Franţa tânărului
rege adolescent Francis al II – lea, căsătorit din 1558 cu Maria, „regina scoţienilor”, fiica lui
Iacob al V – lea Stuart şi a Mariei de Guisse. Prin acest sistem de alianţe matrimoniale,
Franţa controla direct Scoţia şi exercita o presiune militară şi religioasă asupra Angliei. În
acest context, deşi Spania lui Filip al II – lea rămânea în continuare, prin acelaşi joc al
căsătoriilor dinastice, aliata Angliei, nu era deloc clar cât de mult era dispusă Majestatea Sa
Catolică să ajute o protestantă.
În 1559, Parlamentul a promulgat „Legea Supremației”, care rupea definitv legăturile cu
Roma și o numea pe Elisabeta „guvernator suprem” al Bisericii Angliei, nu „cap suprem”,
precum tatăl ei. Această diferență pare una strict formală, însă în practică însemna că regina
nu putea să introducă niciun element nou de reformă religioasă fără acord parlamentar. În
esență, această reglementare urmărea o cale de mijloc, între dogma catolică și severitatea
calvină. Deloc surprinzător, legea i-a nemulțumit atât pe catolici, cât și pe protestanții
intransigenți, care vor fi numiți puritani. Primii nu puteau să accepte înlăturarea supremației
papale, iar cei din urmă considerau că obiectele și formele de cult moștenite de la catolicism
reprezentau niște superstiții.
Totuşi, în timpul primului deceniu al domniei, nu a existat nici o condamnare la moarte. În
unele biserici preoţii continuau să poarte stihar alb, să cânte la orgă, să celebreze căsătorii cu
verighete. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane în scopul evitării cheltuielilor -
erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau.
Însă istoricii au identificat trei fapte ce i-au îngăduit lui Cecil şi mai ales lui Walsingham să se
arate mai severi şi să forţeze mâna Elisabetei. Primul a fost noaptea sfântului Bartolomeu din
Franţa, al doilea, o bulă de excomunicare a reginei, lansată de papa Pius al V – lea, într-un
moment foarte inoportun, iar al treilea - înfiinţarea în străinătate a unor seminarii, destinate de
a pregăti recucerirea Angliei de către catolicism. Or, a excomunica pe suverană însemna a
dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea, mergându-se până acolo încât se spunea
că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. În acest sens, în
decembrie 1580 secretarul de stat pontifical dădu un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare
pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina
pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete, nu încape nici o îndoială că acela care
o va trimite pe lumea cealaltă, cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul, nu numai că nu va
păcătui, dar va dobândi şi merite.”

Astfel, în politica internă aferentă domniei Elisabetei au existat două etape. În timpul primilor
doisprezece ani, în care, deși Cartea de rugăciuni era singurul ritual autorizat de lege,
romano-catolicii nu erau persecutaţi, în afară de faptul că li se aplicau amenzi moderate,
încasate sporadic, dacă lipseau de la slujba anglicană. În această perioadă nimeni nu a fost
executat din motive religioase şi mare parte din cultul romano-catolic era tolerat de autorităţi,
chiar şi în cazul unor persoane cu înalte funcţii în stat. Dar când, în 1570, papa a
excomunicat-o pe regină şi i-a absolvit de supuşii ei de a-i datora supunere, a început a doua
perioadă şi foarte curând lucrurile s-au înăsprit. Iezuiţi veniţi din afara graniţelor străbăteau
insula, trecând deghizaţi din conac în conac, răspândind noul zel al Contra-Reformei din
Europa. Și, întrucât misiunea iezuiţilor era religioasă, dar comporta și aspecte politice - ce
vizau detronarea Elisabetei, consiliul a poruncit executarea a o sută patruzeci şi şapte de
preoţi, a patruzeci şi şapte de gentilomi, a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a
unor femei.

REZULTATE

În târgurile şi satele de la ţară, unde se practica atât industria cât şi agricultura insulei, o foarte
mare parte dintre locuitori erau meşteşugari calificaţi. Ucenicia era cheia noii vieţi naţionale,
aproape la fel pe cât fusese odinioară şerbia. Sistemul uceniciei nu mai era lăsat în seama
obiceiului local şi a sancţiunilor municipalităţii, ci era controlat după un model naţional,
uniform pentru sate şi târguri, prin Statutul Meseriaşilor, votat sub Elisabeta, care, cu mici
modificări, a rămas în vigoare timp de peste două sute de ani. Nimeni nu-şi putea deschide
prăvălie ca meşter sau intra ca lucrător, până nu-şi făcea cei şapte ani de ucenicie. În felul
acesta, tineretul ţării căpăta o educaţie tehnică şi o disciplină socială, care, într-o anumită
măsură, compensa necesitatea încă neresimţită a unui sistem universal de educaţie şcolară.

Datorită determinării sale, Biserica Anglicană a rămas suficient de flexibilă și moderată.

Elisabeta s-a opus protestanților excesivi de zeloși care doreau introducerea unei discipline
mai austere. În ciuda opoziției catolice puternice, forma de credință protestantă impusă prin
Actul de Uniformitatea câștigat din ce în ce mai mulți adepți de-a lungul timpului și a devenit
parte a culturii engleze. Puritanii au încercat să interzică folosirea Cărții de rugăciuni în 1645,
dar ea a fost imediat restaurată – cu unele amendamente – odată cu revenirea lui Carol al II-a
Stuart.

În 1559, Parlamentul a promulgat „Legea Supremației”, care rupea definitv legăturile cu

Roma și o numea pe Elisabeta „guvernator suprem” al Bisericii Angliei, nu „cap suprem”,
precum tatăl ei. Această diferență pare una strict formală, însă în practică însemna că regina
nu putea să introducă niciun element nou de reformă religioasă fără acord parlamentar. În
esență, această reglementare urmărea o cale de mijloc, între dogma catolică și severitatea
calvină.
Protestantismul englez a supraviețuit și pentru că Elisabeta a știut cum să trateze opoziția
catolică. În Anglia a prevenit și, când a fost cazul, a înăbușit revoltele și conspirațiile catolice
fără a ajunge însă la tiranie sau persecuție religioasă. E adevărat faptul că a semnat mandatul
de execuție a lui Mary Stuart, Regina Scoției, dar reticența sa în a face asta a devenit legendă.
E adevărat și faptul că iezuiții au fost închiși sau executați în perioada domniei sale, dar
aceste persecuții s-au desfășurat în mare parte în anii 1580, când se credea că Spania și
Papalitatea se folosesc de preoții catolici pentru a destabiliza regimul. Pentru standardele
vremii – și în comparație cu tatăl, fratele și sora sa – Elisabeta a fost un model de toleranță
religioasă. Grație ei, istoria engleză nu a fost pătată de masacre religioase și țara nu a ajuns în
război civil din cauza problemelor religioase.

Elisabeta și-a îndeplinit într-o oarecare măsură majoritatea ţelurilor şi obiectivelor politicii
sale externe. Evitase orice invazie din partea vreunei puteri străine, fie ea Spania habsburgică
sau Franţa familiei de Guise. Anglia nu fusese înrobită altei ţări şi nu-şi pierduse libertatea de
acţiune. În ciuda datoriilor, Coroana nu ajunsese la faliment, ca cea a Spaniei. Totuşi,
depresiunea economică ce a urmat încetării relaţiilor comerciale cu spaniolii a creat multe
nemulţumiri în rândul englezilor, ceea ce transpare şi din atitudinea din ce în ce mai agresivă
a membrilor Parlamentului, în ultimii ani de domnie. Pe de altă parte, războiul cu Spania
oferise posibilitatea celor care deţineau capital posibilitatea să profituri mari din piraterie.
Banii şi experienţa câştigate din raidurile îndreptate împotriva coloniilor şi vaselor spaniole
au stat la baza fondării unor companii importante ca East India Company (în 1600) şi ulterior,
sub domnia lui Iacob I, a altora ca Virginia Company (în 1606) sau Newfoundland Company
(în 1610). Astfel, se poate conchide că politica elisabetană a reuşit să apere interesele
economice – măcar cu întârziere şi măcar pe ale unora.

ELISABETA I ȘI MARIA STUART

Odată cu venirea Mariei Stuart în Anglia au crescut speranțele taberei catolice de a-și restabili
pozițiile, dat fiind faptul că regina Scoției era susținută de nobilii familiei Guise și de
papalitate, iar suspiciunea Elisabetei I că Maria ar putea fi susținută de catolici și că, implicit,
ar putea deveni instigatioarea comploturilor împotriva sa au crescut o dată cu revolta
comiților din Nordul Angliei, din 1569. În 1570, Elisabeta a fost excomunicată de papa Pius
al V-lea, care scria că "... această femeie, după ce a pus stăpânire pe Coroana si a uzurpat
monstruos locul conducătorului suprem în Biserica din toată Anglia (...) a adus iarăși acest
regat la o ruină jalnică (...) ea a urmat și imbratisat greșelile ereticilor (Warren J., 1997 apud
Cocârlă P., p. 28).

A urmat apariția preoților misionari de pe continent, iar începând cu 1580, în Anglia au

început să sosească primii iezuiti. În 1584, în Anglia a fost descoperit complotul lui
Throckmorton, care își stabilise ca obiectiv eliberarea Mariei Stuart, iar după doi ani, a fost
demascat complotul lui Anthony Babington - susținătorul misiunilor iezuite care a contactat-o
în scris pe Maria. Grație lui Francis Wassingham, Elisabeta I reușește să între în posesia
corespondenței Mariei Stuart cu complotistii, dispunând astfel de dovezile suficiente ce
demonstrau faptul că comploturile ce urmăreau înlăturarea sa de pe tron, instaurarea Mariei
la tron și restabilirea catolicismului erau contribuția directă a Mariei Stuart. Astfel, toți
complotiștii au fost executati, iar în 1856 regina a convocat Parlamentul care i-a cerut
acesteia (pe 25 octombrie) semnarea actului de execuție. Ca reacție, Elisabeta a ezitat câteva
luni, urmând ca, în cele din urmă, la 1 februarie 1857 sa semneze sentința de moarte pe
eșafod, sentință executată după o săptămână (8 februarie) la Forthenghay, unde Maria fusese
întemnițată.

Raporturile dintre Maria şi Elisabeta comportau, însă, o complexitate aparte, întrucât

conflictelor politice se adaugă şi gelozia feminină. Spre exemplu, când veni la Londra
Melville, ambasadorul Mariei, Elisabeta făcu tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l seduce. Îi
vorbi în toate limbile pe care le cunoştea, cântă din lăută, întrebându-l dacă şi Maria cântă
atât de frumos; dansă în faţa scoţianului şi spuse că-i sigură că Maria nu dansa atât de graţios;
dori să ştie dacă părul ei blond-roşcat nu era mai frumos decât părul castaniu al Mariei.
Melville ieşi din încurcătură spunând că Elisabeta era cea mai frumoasă dintre reginele
Angliei şi Maria cea mai frumoasă dintre reginele Scoţiei. Elisabeta îl mai întrebă cine era
mai înaltă dintre ele două. „Maria Stuart, Maria Stuart, - desigur.” „Atunci - spuse Elisabeta
- e prea înaltă". Aceasta nu putea admite ca regina Scoţiei să se intituleze regina Angliei, nici
să pună alături pe stema Angliei cele două regate, chiar dacă Maria nu luase încă nici o
măsură pentru a-şi valorifica drepturile.
Papa, Spania, Franţa, toţi o părăsiră pe Maria. Unii scoţieni se răsculară, iar după un scurt
timp, Maria fu detronată în favoarea fiului său Iacob al VI-lea, povestea acesteia dovedind,
conform spuselor ambasadorului veneţian, că „treburile statului nu constituie o meserie
pentru o femeie”.

ÎNFRÂNGEREA ARMADEI SPANIOLE

Importanța reginei Elisabeta în istoria Marii Britanie este și consecința victoriei repurtate în
fața Armadei Spaniole. Surprinsă în picturi și filme, victoria din 1588 a salvat Anglia de
invazia și dominația spaniolă. Mai mult decât atât, această victorie – cel mai important succes
militar al țării de la Bătălia de la Agincourt – a redat Angliei încrederea în forța sa militară,
încredere ce stă la baza transformării regatului englez în cea mai mare putere navală a lumii.
Henry al VIII-lea este considerat de cei mai mulți ca fiind fondatorul marinei engleze, dar
flota sa era mai mult de fațadă, cea a Elisabetei a avut un rol practic în dezvoltarea țării.
Marinarii și navele Elisabetei au condus călătoriile de explorare, punând bazele procesului ce
va duce ulterior la nașterea marelui imperiu britanic.

CONTEXT: Ultimele încercări ale lui Filip al II-lea al Spaniei de răsturnare a reginei
Elisabeta I de pe tronul Angliei și de restaurare a ordinii Bisericii Catolice au ajuns într-un
impas atunci când fosta regină catolică a Scoției, Maria Stuart, pretendentă la tronul Angliei,
a fost executată. Cu toate acestea, în ciuda relațiilor tot mai deteriorate, nici unul dintre state
nu își dorea să între într-un conflict deschis. Tratatul de la Nonsuch din 1585 prin care Anglia
oferea sprijin fățiș cauzei protestante și rebelilor olandezi, ce își cereau independența față de
Coroana Spaniei, numeroasele acte de piraterie comise de căpitanii englezi pe mări asupra
navelor și posesiunilor spaniole, dar mai ales devastatorul raid din Caraibe și mai apoi Raidul
de la Cadiz condus de Sir Francis Drake, l-au convins pe Filip că e momentul să pună capăt
definitiv propensiunii engleze, printr-o invazie și încercare de cucerire a Angliei - deși o
declarație de război formală nu a fost niciodată emisă.

Astfel, Filip al II-lea a decis ca 30 000 de soldați veterani ai armatei spaniole, staționați în
Provinciile de Jos și aflați sub comanda Ducelui de Parma să devină principala forță de
invazie la sol, în timp ce din Spania, avea să fie trimisă o flotă suficient de puternică încât să
învingă apărarea pe mare a englezilor și să transporte prin strâmtoarea Dover armata lui
Parma din Flandra pe coasta sud-estică engleză.
Regele Spaniei i-a încredințat Ducelui de Medina Sidonia această misiune. După moartea
marchizului de Santa Cruz – la 9 februarie 1588 – regele îl desemnase pe el să comande
expediţia împotriva Angliei, deși acesta îi transmisese, citez: „Sănătatea mea nu poate face
faţă unei asemenea călătorii“, îl implora ducele pe monarh în scrisoarea de răspuns,
„întrucât ştiu din experienţă că ori de câte ori am ieşit în larg am suferit întotdeauna de rău
de mare şi am răcit… Cum nu am nici experienţa mării, nici pe cea a războiului, nu cred că
ar trebui să comand o acţiune atât de importantă“. Dar neputându-se împotrivi voinţei
regelui, Don Alonso de Guzmán el Bueño, duce de Medina Sidonia şi comandant general al
Andaluziei, s-a supus şi a acceptat comanda.

Această expediţie navală se compunea din 130 de vase, echipate cu 2400 de tunuri care aveau
muniţie pentru 124 000 de lovituri. Dimensiunile navelor mergeau de la galioane –
formidabile fortăreţe plutitoare – şi galere manevrare cu ajutorul vâslelor, până la fregate
rapide de cercetare şi greoaiele urcas menite să transporte provizii. Flota era manevrată de
8000 de marinari şi transporta 19 000 de soldaţi. Expediţia fusese denumită oficial La
felicisima armada („Cea mai norocoasă flotă“) și pentru forţa ei neobişnuită, spaniolii îi
spuneau La Invencible („Invincibila”), iar la 9 mai 1588 primul vas ridica ancora şi cobora pe
fluviul Tajo către Oceanul Atlantic.
Cum spaniolilor le-a fost imposibil să mențină secrete pregătirile pentru o operațiune de o
asemenea amploare, încă din 1587 spionii Elisabetei și consultanții ei militari erau la curent
cu faptul că se pregătea o invazie a Angliei. Astfel, în aprilie 1587, l-a autorizat pe Drake să
întreprindă un atac preventiv. Drake a plecat din portul Plymouth cu o mică flotă și a lansat
un atac asupra Cadizului, cel mai important port al Spaniei, distrugând mai multe nave ale
viitoarei Armade și tone de provizii.

În cadrul acestui conflict militar, principala problemă a Spaniei a fost faptul că Ducele de
Parma îl avertiza pe Filip că barjele de care dispunea pentru a transporta trupele în Anglia nu
aveau cum să se întâlnească cu Armada pe mare, căci nu aveau nicio protecție și le era
imposibil să treacă de navele de război engleze și olandeze care vegheau în zonă și care i-ar fi
distrus trupele cu ușurință, lucru pe care regele a omis să-l evidențieze comantantului
misiunii.

La polul opus, englezii s-au pregătit pe cât de bine au putut și cât le-a permis visteria, însă cei
mai mulți istorici sunt de acord că, dacă Medina Sidonia ar fi reușit să facă joncțiunea cu
trupele ducelui de Parma din Flandra si să le traverseze în siguranță în apropiere de Margate,
în Kent, mult căliții în lupte soldati spanioli ar fi ajuns la Londra în cel mult o săptămână.
Foarte probabil englezii s-ar fi întors la catolicism, Imperiul Britanic probabil că nu ar fi
existat, iar în Anglia s-ar fi vorbit, poate, spaniola. Medina Sidonia a pierdut una dintre cele
mai mari bătălii navale din istorie, nu atât datorită “câinilor” de mare ai Elisabetei, cât
datorită proastei planificări și a strategiei defectuoase și mai ales datorită vremii. La mijlocul
nopții de 7 pe 8 august, profitând de vânt și maree, într-o încercare disperată de a împiedica
joncțiunea cu trupele lui Parma, englezii au trimis opt nave incendiate spre flota spaniolă,
forțând navele spaniole să își taie ancorele pentru a evita incendierea. Formațiunea de luptă a
spaniolilor a fost ruptă, iar în zorii zilei de 8 august, englezii au atacat navele aflate în derivă
în apropiere de Gravelines, pornind o bătălie navală decisivă. Englezii s-au apropiat pentru ca
tunurile lor să lovească cât mai eficient, iar asta i-a destabilizat pe spanioli, pentru că tunurile
acestora erau montate exclusiv pentru lupte la sol. Astfel, au suportat avarii serioase și
numeroase pagube fără a fi capabili să răspundă eficient atacului. După opt ore de luptă, în
dimineața zilei de 9 august, vânturile puternice din vest, i-au împins pe spanioli înspre
bancurile de nisip de pe coasta Zeelandei.

Astfel, din cauza daunelor produse de luptă, a vremii, a lipsei de apă potabile care se scurgea
din butoaiele de calitate îndoielnică – o urmare a atacurilor lui Drake cu un an înainte în
apropiere de Capul St. Vincent din Portugalia - și a proviziilor insuficiente de alimente, cât și
datorită erorilor de navigație, unele nave au eșuat în timp ce altele au fost târâte spre coasta
de vest a Irlandei și sparte de stânci. Cele mai mari nave de război spaniole nu făcuseră față
drumului de întoarcere. Doar 60 de nave au mai ajuns înapoi în Spania, multe dintre ele mult
prea avariate pentru a mai putea fi reparate și peste 15 000 de spanioli au pierit, dintre care
doar 2 000 în luptă, restul murind din cauza îmbolnăvirii sau în urma naufragiilor. Englezii au
pierdut și ei câteva sute de oameni, poate puțin peste o mie de oameni, însă daunele, per total,
au fost neglijabile.

La auzul veştii catastrofalei înfrângeri, regele Filip al II-lea, ar fi scris: „Mi-am trimis navele
să se lupte împotriva oamenilor“, şi nu cu vânturile şi valurile lui Dumnezeu“, iar asta
probabil a fost singura chestiune asupra căreia era de acord și Elisabeta I, care compusese un
cântec în cinstea victoriei:

”A făcut vântul şi valul să crească

Şi toţi inamicii mei să-i zdrobească.”

În ciuda înfrângerii trupelor spaniole, marinarii englezi nu s-au bucurat însă de recunoștința
guvernului. Lefurile nu au fost plătite integral și cei mai mulți erau bucuroși că au primit
măcar bani suficienți pentru a se putea întoarce pe la casele lor. Lordul Howard de la
Effingham, Amiralul flotei engleze a fost șocat de acest tratament nedrept și și-a folosit
proprii bani pentru a completa soldele oamenilor.

Unii istorici au argumentat că, de fapt, Filip al II-lea nu voia cu adevărat să invadeze Anglia –
ci mai degrabă ar fi dorit să o sperie pe Elisabeta I, iar dacă această ipoteză este adevărată,
din păcate nu s-a soldat decât cu prejudicii majore, reprezentând nimic altceva decât o gafă
costisitoare, care a dat o mare lovitură puterii şi mândriei spaniole.

Victoria a reprezentat momentul de glorie al domniei Elisabetei. Anglicanii erau ferm

convinși că Dumnezeu le ținuse partea. Peste granițe, întreaga lume era impresionată de
marina engleză. Această victorie a Elisabetei I, a transformat Anglia într-o putere mondială și
o putere maritimă de temut în Europa. Înfrângerea Armadei a salvat Anglia de o invazie la
sol, pentru care era extrem de slab pregătită. La fel, a salvat noua Republică Olandeză de la
extincție. Iar pentru Spania, super-puterea europeană de atunci, înfrângerea a însemnat o mare
lovitură de imagine și prestigiu.

Abia în 1604, însă, la 16 ani de la înfrângerea măreței Armade, cele două puteri au semnat un
Tratat de pace la Londra, prin care Anglia înceta să mai acorde ajutor rebelilor olandezi și se
angaja să nu mai încurajeze acțiunile de piraterie împotriva posesiunilor spaniole, în timp ce
Spania renunța oficial la speranța de a reintroduce catolicismul în Anglia.

PORTRETIZAREA FECIOAREI

Dacă regii trebuiau să-și facă o amantă, pt a promova imaginea potenței regești, în timpce, la
polul opus, regina trebuia sa elideze idealul Fecioarei Maria - castitate, milostenie, răbdare și
supunere.

Încă din secolul al V-lea după Hristos, imaginea Mamei Fecioare a lui Iisus a început sa se
suprapună peste cea a reginei, ca mama a monarhului lumesc. Ambele, Fecioara și regina, au
fost portretizate adesea cu un prunc în brațe. În Evul Mediu, a debutat obiceiul ca nunțile,
încoronările și înmormântările reginelor sa fie tratate ca sărbători, făcând trimitere la Fecioara
Maria, ceea ce a consolidat și ai mult paralela dintre cele două.

Cu siguranță, nu a existat o regină care să fi fost atât de puternic asociată cu imaginea

Fecioarei ca Elisabeta I a Angliei, care, desigur, ca o ironie a istoriei, a fost protestantă. Deși,
se poate ca, antitetic acestei imagini promovate, sa fi avut o relație cu Robert Dudley, conte
de Leicester. În ceea ce privește admiratorii din ultimii ani - sir Walter Raleigh, Robert
Devereux, al doilea conte de Sussex, sir Thomas Heneage, cat și sir Christopher Hatton - cu
siguranță nu a întreținut relații intime. Curtenii, care cu o generație anterioară se rugaseră la
icoana reginei fecioarei din ceruri, își aplecau acum capul dinaintea imaginii reginei fecioare
a Angliei. În acest sens, Elisabeta a preluat până și simbolurile care, în arta religioasa,
aparțineau in mod tradițional mamei lui Iisus: luna, pasarea Phoenix, blana de hermină și
perlele. Totodată, poporul englez nu a trecut cu vederea faptul că regina a venit pe lume pe 7
septembrie, cu o zi înaintea sărbătorii nașterii Mariei și murit pe 24 Martie, cu o zi înainte de
Buna Vestire.

Deși Elisabeta s-a identificat în presupusa sa puritatea sa trupească, cât și în iconografie cu

Fecioara Maria, celibatul ei a derutat întreaga Europă, deoarece idealul era să te asemeni cu o
fecioară, nu să fii una. În acest sens, această imagine a purității a fost contestată de multe
persoane ce se raportau la virginitatea Elisabetei I ca la un mit și nimic mai mult, în opinia
acestora, regina dorind să rămână nemăritată doar pt a nu fi nevoită să-și limiteze pasiunea
unui singur bărbat. De asemenea, în timp ce unii mizau cu înflăcărare pe poftele nesățioase
ale reginei, presupunând că s-ar fi culcat chiar și cu puținii conservatori rămași în Anglia, alții
credeau a ști cu certitudine că singurul motiv pentru care biata regină nu se merita ar fi fost
rezultatul unei anomalii a organelor sale genitale ce nu-i permiteau nici să întrețină raporturi
sexuale, nici să să rămână însărcinată. Cineva chiar ii povestise ambasadorului Veneției, de
exemplu, că sângele menstrual al Elisabetei nu ar fi curs din locul bine-cunoscut, ci dintr-un
picior (Herman, 2021).

Motivul celibatarului reginei probabil ca nu a fost nici frigiditatea, nici nimfomania, ci mai
degrabă sfârșitul tragic al mamei sale naturale, precum și al mamei sale vitrege - ambele
destine croite de Henric al VIII-lea, acest lucru soldându-se reticența și, implicit, teama de
căsătorie. Aceasta i-a mărturisit la un moment dat trimisului ducatului Württemberg că ar
prefera sa fie o cerșetoare nemaritată decât o regină căsătorită, iar unui diplomat francez i-a
destăinuit că simplul gând al maritișului o făcea să se simtă ca și cum ar fi eviscerat-o cineva
(Herman, 2021).

VIATA AMOROASA

A rămâne singură prezenta avantajul de a menține controlul asupra afacerilor engleze,

asupra guvernului și a religiei. Aceasta jongla cu o serie de pretendenți din diferite țări, iar
refuzul de a alege pe unul dintre aceștia i-a permis să-și mențină opțiunile deschise.
Totodată, nu se profila nici un succesor aparent, fapt ce a ajutat-o să rămână în centrul
puterii.

Dezavantaje

Incertitudinea continuă cu privire la cine va moșteni tronul avea potențialul de a forma

comploturi și atacuri în scopul detronării. În consecință, consilierii privați și parlamentarii au
fost frustrați, întrucât succesiunea nu a fost stabilită, simțind că acest lucru va amprenta țara
cu vulnerabilitate.

● Robert Dudley - Contele de Leicester e portretizat ca fiind un curtean ambițios și

atrăgător. Relația dintre cei doi a traversat o perioadă îndelungată de timp,
zvonindu-se că ar fi îndrăgostiți. Însă exista o problemă: era deja căsătorit. Când
soția sa a fost găsită moartă, a avut loc un mare scandal și au circulat zvonuri, iar
cest lucru a determinat-o pe Elizabeth să se îndepărteze de Dudley, deoarece
reputația și poziția de regină erau amenințate.
● Regele Filip al Spaniei - În anii 1560, regele Filip a cerut-o în căsătorie pe
Elisabeta, însă acesta era catolic și se căsătorise în trecut cu Maria, sora vitregă a
acesteia. Astfel, poziția parlamentarilor nu a fost în favoarea acestei alianțe, din
teama ca acest mariaj să nu provoace tulburări religioase și de a nu se infiltra
influențe străine în guvern, drept consecință - Elisabeta a respins cu prudență
această ofertă.
● Arhiducele Carol - În 1567 Elisabeta a luat în considerare căsătoria cu Arhiducele
Carol al Austriei, însă și acesta era tot catolic.
● Ducele Francis de Alencon - Negocierile de căsătorie au continuat aproape un
deceniu cu Francis, care era moștenitorul tronului Franței. Au fost multe avantaje
politice de câștigat din această alianță. Cu toate acestea, Francis a murit în 1584, iar
căsătoria, în mod evident, nu a avut loc.
CONSILIUL PRIVAT

Elisabeta, tânără și fără experiență, a început prin a-și desfășura activitatea înconjurată de
consilieri. Cel mai notabil dintre aceștia a fost William Cecil, care s-a dovedit a fi cel mai de
încredere confident al Elisabetei I. Datorită relației apropiate, Cecil a putut să-i comunice
Elisabetei mai liber decât aceasta ar fi permis oricărui altcineva, acest lucru indicând prezența
flexibilității și a receptivității reginei. Astfel, putem considera că aceasta a conștientizat
avantajele de a se înconjura de persoane sincere și care pot gândi autonom, nedorind să cadă
în capcana liderului care-și evaluează toate deciziile ca înțelepte și care consideră că
întotdeauna are dreptate. În acest sens, în cariera politică și nu numai, acesta s-a ghidat în
funcție de perspectiva machiavellică asupra raportului dintre lider și subordonați, ce
postulează ideea că liderul trebuie să-și aleagă adepți, oferindu-le acestora libertatea de a
spune numai adevărul și astfel, ascultându-le părerile, este recomandat să-și formuleze
propriile decizii (Croft, 2015).

● Acesta era alcătuit din membrii aleși direct de către regină, ce aveau ca
responsabilitate propunerea soluțiilor și sfătuirea Elisabetei, cu amendamentul că
aceasta încerca să nu se lase controlată de convingerile acestora.
● Aceasta a ales un grup redus de 19 membrii pentru a minimiza posibilele conflicte
dintre aceștia și, totodată, pentru a se asigura că niciunul dintre aceștia nu devine
prea puternic, corupt sau neloial.
● Consiliul se întrunea zilnic și constituia cea mai puternică componentă a aparatului
de stat.
● A oferit consiliere cu privire la problematicile interne și externe, și anume: dinamica
relațiilor cu ambasadorii străini, supervizarea așezământului religios (eg: Religious
 Settlement), modalitățile de gestionare a provocărilor și amenințărilor, stabilirea
intrării sau nu război.

William Cecil, Lord Burghley - a fost numit

secretar de stat în 1558. El a fost cel mai important ministru și a ghidat-o pe regină cu
înțelepciune timp de 40 de ani.
 îni

Robert Dudley - Conte de Leicester și un consilier de încredere până în momentul decesului,

survenit în 1588.

Sir Francis Walsingham - a fost responsabil de serviciile secret și a oferit consiliere în afaceri
externe. În 1586, acesta a descoperit complotul care a condus la execuția Mariei, Regina Scoției.
INFLUENȚA DE IDOLATRIZARE Se oglindește în capacitatea subordonaților de a se
identifica cu liderul or, în cazul raporturilor elisabetane, acest lucru se blochează în
impozanta imagine auto-atribuită de regină, asociată figurii arhetipale a Fecioarei Maria. Pe
de altă parte, aceasta a reușit să insufle încredere, respect și admirație, fiind idolatrizată de
către curteni și urmată de către aceștia.

MOTIVAȚIA: Regina Elisabeta I a știut să-și manifeste aprecierea față de munca depusă de
membrii consiliului, acordându-le privilegii și demonstrând semnificația pe care aceasta o
atribuie activităților pe care aceștia le întreprind, astfel încât a reușit să le mențină
anagajamentul. Un exemplu concret în acest sens îl constituie discursul acordat soldaților, pe
frontul de luptă, afirmându-le acestora că a venit, citez: „ca sa trăiesc sau sa mor împreună cu
voi", încheind cu prolificul mesaj:" Știu ca am trup de femeie slabă și nevolnică, dar am
inimă și tărie de rege, și încă de rege al Angliei!”.

CONȘTIINCIOZITATE: Regina-Fecioară și-a demonstrat eficiența și nivelul ridicat de

responsabilitate pe care l-a investit în activitatea sa de lider, aceasta chiar subliniind de
nenumărate rânduri că este căsătorită cu țara sa și că, implicit, își tratează cu seriozitate rolul
de conducere - cu implicațiile aferente. Cu toate acestea, nehotărârea și obiceiul acesteia de a
tergiversa, uneori, chiar cu lunile, indică o problemă de deliberare ce s-a reflectat negativ
asupra activității subordonaților săi, ce erau nevoiți să se suprasolicite din cauza termenelor
limită.

NARCISISM: Componenta narcisică se reflectă în decizia acesteia de a prelua imaginea

Fecioarei Maria și de-a și-o însuși, ba mai mult decât atât - încercând prin diferite forme să-i
suprime relevanța. Aceasta își cântărea calitatea deciziilor în funcție de impactul perceput
asupra imaginii sale publice, încercând prin toate modalitățile să-și afirme și să-și confirme
superioritatea față de ceilalți, cu precădere în raport cu femeile. În acest sens, aceasta
obișnuia să impună acestora ținute sobre, în culori cenușii pentru a contrasta cu
somptuozitatea aspectului și semnificația poziției sale. Pentru a testa efectul creat de această
tactică, regina l-a întrebat odată pe un nobil francez ce părere are despre însoțitoarele sale, iar
acesta a răspuns că nu poate judeca stelele în prezența soarelui – acesta fiind exact răspunsul
așteptat de Elisabeta. Totodată, colaboratorii fideli nu s-au sfiit în a-și exprima nemulțumirea
cu privire la încetineala cu care aceasta autoriza cheltuielile civile sau militare, în detrimentul
intereselor țării, fapt ce contrasta investițiile acordate luxului de la curtea regală sau cu
ținutele și bijuteriile reginei - ceea ce înseamnă că se uza de resursele țării în scopuri proprii.
CULTUL PERSONALITATII
Cultul Elisabetei a fost construit în jurul loialității și al idolatrizării care a crescut în jurul
acesteia, în centru aflându-se imaginea în continuă creștere a Reginei Fecioare. Astfel,
încetul-cu-încetul, Elisabeta urma să devină un fel de substitut protestant al Fecioarei Maria,
umplând un gol post-reformă în psihicul maselor, care tânjeau o figură simbolică de mamă
fecioară (Hackett, 2014). Astfel, suprapunerea cu imaginea Fecioarei Maria a avut o putere
de influență covârșitoare în ceea ce privește maniera în care regina a sugestionat poporul să
se raporteze la aceasta, prin această analogie religioasă reușind să introiecteze supușilor
ideea conform căreia aceasta este unica mamă de care poporul are nevoie.

Specialiștii au depistat mai multe probleme care apar atunci când ne referim la cultul
Elisabetei, prima fiind credința că a existat un tip de uniformizare care a caracterizat întregul
parcurs al domniei sale. De exemplu, asocierea reginei cu diferite simboluri ca steaua, luna,
phoenixul și perla, subminează și distrag atenția de la asocierile alternative ce portretizează
feminitatea și virginitatea sau pe cele particulare dinastiei Tudor. În acest sens, putem emite
ipoteza că glorificarea Reginei Fecioare a comportat mai degrabă valențe politice decât
religioase.

Curtea Elisabetei și-a însușit în mod deliberat iconografia Fecioarei Maria, ca formă de
promovare a protestantismului. Astfel, Fecioara Maria a constituit un convenabil simbol
feminin, perfect de a fi însușit și manipulat de către regimul elisabetan.

Acesta (guvernul) le-a plasat pe regina Elisabeta I și pe Fecioara Maria într-un raport de
opoziție, orientat, în favoarea Reginei. Astfel, Elisabeta a reprezentat Biserica Engleză și
națiunea engleză protestantă și a fost, prin urmare, imaginea singurei adevărate credințe.
Fecioara Maria, pe de altă parte, a fost văzută ca o icoană falsă, o distragere seducătoare
de la adevăr, iar imaginea mamei protectoare a fost folosită pentru a sublinia acest aspect,
Elisabeta promovându-se ca mamă hrănitoare a întregii națiuni, muncind din greu pentru
a-și menține poporul fericit și în siguranță.
Concluzionând, identificarea Fecioarei Maria cu Elisabeta I nu s-a constituit ca adecvată din
punct de vedere moral, însă s-a dovedit a fi o mișcare politică cel puțin ingenioasă. Astfel,
cultul Elisabetei s-a clădit pe politică și strategie, operându-se cu imaginea unei figuri
religioase pentru a construi o imagine și mai puternică și impozantă pentru un monarh.

Această practică ”cultică” a avut ca scop identificarea și, ulterior, exploatarea tendințelor
populare, ce a culminat cu impunerea unei iconografii proprii, menită de a înlocui un
personajul catolic - Fecioara Maria - cu un suplinitor real și, în mod evident, protestant.

STAREA DE SĂNĂTATE
În tinereţe, Elisabeta era subţire şi zveltă, cu talie fină, care nu s-a curbat decât târziu, la
apusul vieţii. Unii o descriau slabă şi uscată, „mai smochinită decât o vrăjitoare”. Avea nasul
acvilin şi surâdea rareori şi puţin, pentru a nu-şi expune dantura galbenă, cu dinţii deveniţi
mai târziu negri şi mâncaţi de carii. Vocea îi era profundă şi gravă – adeseori răguşită, iar în
ultima vreme din cauza lipsei dinţilor, devenise bâlbâită şi aspră, neinteligibilă, mai ales în
timpul crizelor de mânie.

În urma variolei, la începutul anilor 1560, Elisabeta I a suferit numeroase cicatrici faciale,
precum și de o cădere completă a părului, însă prin intermediul perucilor și a make-up-ului, a
reușit, cumva, să ascundă aceste probleme. Aceasta, cu scopul de a-și menține o imagine
publică tânără, obișnuia să îşi acopere pielea cu un amestec obținut din plumb alb şi oţet care,
în mod ironic, a avut un efect invers, contribuind la o degradare prematură a sănătății tenului
acesteia. Cu privire la aceste practici de ”rejuvenare” dr. Anna Whitelock a încercat să
explice aceste fenomen, precizând că o femeie în vârstă, nemăritată şi fără copii se asocia mai
degrabă cu o imagine a unei femei vulnerabile și, din acest motiv, aceste tehnici de mascare a
semnelor îmbătrânirii au reprezentat o modalitate de a echilibra realitatea aspectului său fragil
și bolnăvicios cu imaginea sa politică, ce exprima autoritare, control și dominare.
De asemenea, ca şi tatăl său, Henric al VIII-lea, a suferit timp îndelungat de migrene atroce.
Din antecedentele sale, amintim o scarlatină şi o nefrită însoţită de edeme ale picioarelor;
tulburări pe care unii le-au pus atât pe seama şederii îndelungate în ascunzători umede şi
neîncălzite în timpul adolescenţei, cât şi a abuzului de băuturi alcoolice tari. În 1562 – pe
când avea douăzeci şi nouă de ani – a contractat o variolă, încât era cât pe ci să moară. I se
desemnase chiar şi succesorul la tron, atât de gravă îi era starea sănătăţii când, un medic
ambulant pe nume Kranacj Burckart originar din Germania şi naturalizat cetăţean britanic, i-a
dat să absoarbă o poţiune misterioasă şi apoi a învelit-o într-un cearşaf de culoare roşie. S-a
vindecat în scurt timp, dar din roşcată şi cu o podoabă capilară bogată, cum era, a rămas
cheală, fiind nevoită să poarte toată viaţa perucă.

După treizeci şi şase de ani, regina a suferit de ulcer varicos la un picior, afecţiune pe care
medicii timpului au încercat s-o trateze, cu condiţia să renunţe la călărie timp de câteva
săptămâni. Restul tabloului anamnestic mai cuprinde: hepatită, tuse convulsivă, reumatism şi
diverse tulburări de ordin gastro-intestinal cât şi ginecologic, în general banale.

MOARTEA
Starea sănătății reginei rămâne stabilă până în toamna anului 1602, când o serie de decese în
rândul apropiaților săi o aruncă într-o depresie profundă. Moare în 24 martie 1603, la palatul
Richmond între ora două și trei dimineața. Câteva ore mai târziu Cecil și consiliul îl declară
rege pe Iacob al VI-lea al Scoție.