UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DUMITRU STĂNILOAE
Anul I Teologie Pastorală

Lucrare de seminar la Istoria Bisericii Universale

Reforma în Anglia. Biserica Anglicană

Coordonator: Drd. Florinel BRĂDĂȚAN

Student: Ioan DOBREANSCHII

Iași
2023
Cuprins
1
I. Starea bisericii .......................................................3
II. Reforma în Anglia..................................................3
III. Biserica Anglicană.................................................5
IV. Regina Maria I.......................................................7
V. Schisma...................................................................9
VI. Concluzie...............................................................10
VII. Bibliografie...........................................................10

2
 I. Starea bisericii

Aici trebuie să recunoaștem o stare de decadență atât în moravurile cât și în

principiile religioase . Șeful bisericii de occident , in decursul timpului, si cu deosebire în urma
expedițiunilor cruciate, dându-se probe evidente că părăsise pe Hristos, reprezentatul căreia se
arată că este. În aceste lupte sterile, Papii dându-le un caracter religios, uitau că sângele vărsat
chiar Sfântul mormânt ar fi fost luat de ei era nejustificat moralicesc. Cuceririle periculoase și
mântuirea prin vărsare de sânge nu corespundeau învățăturilor Mântuitorului. Ce fel de
învățătură Papii puneau înaintea popoarelor cu aceste procedări, nu este greu de înțeles ca servea
de rău exemplu pentru credincioși. Starea culturală a Bisericii era cu totul înapoiată, iar ordinea
in biserica aproape ca nici nu exista. Pluquet voind să explice situația bisericii se exprima astfel-
Dezordinea si ignoranța clerului erau extreme, chiar si sacramentele erau adesea administrate
de simonie si concubinare publică. Poporul, guvernat de astfel de păstori, era acoperit de o
ignoranță profundă, și totdeauna dispus de a se revolta contra lor.1

II. Reforma in Anglia

În trecut, reforma din Anglia părea să aibă la bază motive simple și o evoluție clară,
iar consecințele sale erau considerate evident pozitive. Cu toate acestea, în prezent, aceste
aspecte sunt percepute ca fiind mult mai complexe. În mod tradițional, adoptarea
protestantismului în Anglia a fost adesea descrisă mai mult ca urmare a dorinței lui Henric al
VIII-lea de a-și găsi o soție, decât ca un rezultat al unui conflict doctrinar. De asemenea, reforma
este privită adesea ca o măsură impusă de Henric unei populații rezistente. Articolele anterioare
din această serie au clarificat două aspecte esențiale. În primul rând, au demonstrat că separarea
Angliei de Roma în timpul domniei lui Henric al VIII-lea nu a fost determinată de pasiunile
romantice ale regelui, ci mai degrabă de dorințele sale de securitate națională și dinastică,
precum și de creșterea propriei sale puteri și averi. În al doilea rând, s-a subliniat că, în ciuda
percepției generalizate din manualele de istorie, consolidarea autorității lui Henric al VIII-lea
asupra Bisericii Angliei (și implicit respingerea celei papale) nu poate fi etichetată drept
"Reformă" în adevăratul sens al cuvântului. Încă din timpul domniei sale, idei heterodoxe
circulau din ce în ce mai mult, atrăgând un număr considerabil de adepți. În această perioadă,
Anglia se găsea într-un moment de tranziție, având o biserică unică, rezultat al particularităților
și influențelor întreținute de Henric. Direcția religioasă nu era încă clar definită, pendulând între
catolicism și mișcările protestante diametral opuse. Ultima parte a acestei serii ce explorează
mișcarea de reformă în Anglia, în contextul libertății religioase, evidențiază povestea dramatică a
celor doi copii ai lui Henric al VIII-lea: Eduard al VI-lea, succesorul său la tron, care a
implementat reforme protestante radicale, și Maria I, care, preluând tronul de la Eduard, a inițiat
o reformă catolică.2

1
„MacCulloch, Tudor Church Militant, pp.106, 108.
3
Amândoi au murit prematur, iar ambele lor programe de reformă religioasă au provocat diviziuni
profunde în rândul poporului englez. Totuși, eforturile de contrareformă ale Mariei, incluzând
persecuția religioasă susținută de stat, au fost cele mai semnificative.
Aceste acțiuni au generat resentimente nu doar din partea adversarilor săi religioși, ci și din
partea multora care erau indiferenți sau chiar dintre susținătorii unei restaurări catolice. La
urcarea pe tron a Elisabetei, Anglia nu devenise încă o țară protestantă, dar semințele
protestantismului se găseau într-un teren mult mai fertil decât în perioada de acum aproape 12
ani, în ultimele zile ale domniei lui Henric al VIII-lea.
Caracterul reformei în Anglia se deosebește de al celorlalte state, căci de unde în alte
state poporul să dorească libertatea contra dominației puterii bisericești de la Roma. În Anglia
este singur regele, care începe reforma, lovind în Papa. Iată dar încă de la început un caracter
deosebit el reformei în această țară care ne va servi dea putea înțelege modul cum se continuă și
se termină această ceartă dintre Rege și Papă.
Reformator al Angliei se pune Henric VIII, care domnea în Anglia tocmai atunci când
Luther se dăduse pe față contra Bisericii apusene, și care în iubirea cea mare către Papă,
încercase să combată pe Luther printr-un tratat al său intitulat Assertio septem sacramentorum
adversus Martinum Lutherum pentru care Papa mulțumindu-i i-a dat titlul de defensor fidei.
Henric însă urmarea altceva cu apărarea ce o făcea Papei. Se pare că el voia să obțină favorul dea
divorța de soția sa Caterina de Spania, fiica lui Ferdinand și mătușa lui Carol V, și a se căsători
cu fiica unui nobil numită Anna de Boleyn. Motivul invocat de Henric, era că se afla în rudire cu
soția sa, de si până aici nu reclamase aceasta. Papa Clement VII pentru a nu lovi în predecesorele
său pe de o parte, căci el îi dăduse dispensa, iar pe de altă parte, pentru a nu strica bunele
raporturi cu Carol V, se pronunță contra cererii de divorț a lui Henric. Aici stă adevăratul motiv
al discuțiunii dintre Rege și Papă și aici trebuie văzut motivul ce a împins pe catolicul rege să
reformeze biserica sa. Puterea temporală nu ascultă decizia puterii spirituale și Henric VIII în
urma consultării Universităților engleze, se declară prin Kranmer Arhiepiscopul de Cantobery,
divorțat de soția sa. După cum refuzul Papei a mâhnit și totodată a îndârjit pe regele Angliei
contra sa, tot așa nesocotința lui Henric a supărat și a înrăutățit pe Papa contra sa. De aici bula de
excomunicare dată de Papa contra lui Henric, de aici ruperea a oricărei legătură între șeful
statului englez și episcopul de Roma, care se efectua cu atât mai lesne cu cât Roma aici
îngreunase prea mult pe popor cu diferite sarcini. Astfel se explică de ce în scurt timp în Anglia
puterea Papei este cu totul zdruncinată, astfel înțelegem de ce poporul englez, popor cu totul
liberal, lasă de data asta regelui său o putere ca și absolută, permițându-i a fi până la șeful
bisericii anglicane. Numai această ură personală dintre Rege si Papă explică de ce aici reforma
nu se atinge de dogme, ceea-ce a permis ori-cărei confesiuni să și dispute întâietatea în tot timpul
lui Henric VIlI, fiind toate în același chip văzute de acest rege crud, daca nu tiran.

2
Reforma lui Luther in Biserica Occidentala de demetrie G. Boroianu Tipografia Carol Göbel Bucuresti
1890, p. 85

4
 Situația se schimbă însă sub domnia lui Eduard VI, care a favorizat pe fata
protestantismul. In Anglia regele se pronunța asupra credinței supușilor săi, si de acea cu
schimbarea regilor se schimbă și curentele doctrinale în materie de religiune. Luptându-se
laolaltă catolicismul cu protestantismul, a făcut ca nu numai conștiința oamenilor sa fie
tulburată, dar să înece in (sânge părerile lor când ele erau contrare șefului statului. Faptele Mariei
catolica. (sângeroasa) și ale Elisabetei probează până la evidența aserțiunea aceasta. Cinci ani de
domnie ai Mariei au trebuit să facă atâta rău, că Anglia multă vreme în urmă a trebuit sa
plătească apucăturile catolice ale acestei regine. Tendința opusa a Elisabetei aduse iarăși
perturbarea în spirite, cea ce a avut de rezultat lupte civile, a căror răutate e mai presus de orice
îndoială. Este prea adevărat ca din secularizarea averilor clerului catolic s-a putut forma acea
flotă puternica, care a făcut pentru prima dată Anglia să apară ca putere maritima, zdrobind flota
spaniolă, în lupta cu Filip II, așa că din acest punct de vedere reforma Angliei ocaziune de a
deveni stăpâna peste ocean. Liniștea nu domnește însă în interior nici cu sprijinul dat de
Elisabeta protestantismului. Unitatea de vedere nefiind la protestanți, a trebuit a fortifica să fie
divizați și aici. De aceia succesorii Elisabetei, lacob I, si cu deosebire Carol I, a trebuit să aibă de
luptat eu prezbiterienii anglicani, care erau uniți cu cei scoțieni, căutau să nimicească
episcopatul, cum și cu partida independenților în fruntea căreia se afla Cromwell, de mâna căruia
regele trebuia să moară (1649), iar catolicismul să fie considerat ca o adevărată idolatrie. Abia
prin actul lui Guillaume d'Orange, după care nici un catolic nu putea aspira la coroană, spiritele
in Anglia se mai liniștiră, ceia ce face ca Anglia să prospere în industrie, comerț si pe calea
culturală, ajungând a întări forța maritimă, pe care o câștigase sub Elisabeta, așa că relele
reformei par întrucât vor fi compensate, chiar daca le-am privi ca un rezultat al unei coincidențe
de fapte, datorită împrejurărilor de ura dintre catolici și protestanți. 3

III. Biserica Anglicană

Sub conducerea regelui Henric al VIII-lea, în anul 1534, Biserica Angliei a rupt
legăturile cu Biserica Romano-Catolică. Această schimbare a deschis calea pentru o rapidă
expansiune a protestantismului sub domnia lui Eduard al VI-lea (1547-1553).Termenul de
"anglicanism" denotă sistemul de credințe și practici al celor care sunt în comuniune cu
conducerea arhiepiscopală de la Canterbury. Originile Bisericii Anglicane sunt strâns legate de
perioada domniei lui Henric al VIII-lea și Eduard al VI-lea, în timp ce conturarea inițială a
principiilor anglicane este asociată domniei Elisabetei I, perioadă în care a fost conturat un

3
Reforma lui Luther in Biserica Occidentala de demetrie G. Boroianu Tipografia Carol Göbel Bucuresti
1890, p.13

5
echilibru politic între papalitatea romană și divergențele reformate de la Geneva. În plus,
termenul "anglicanism", probabil provenit din franceza "gallicanisme", a început să fie folosit în
secolul al XIX-lea, derivat din termenul mai vechi "anglican". Sub regatul lui Henric al VIII-lea,
în special în anul 1534, Biserica Angliei a devenit independentă de Biserica Romano-Catolică.
Odată ce această cale a fost deschisă, protestantismul a avansat rapid în timpul domniei lui
Eduard al VI-lea (1547-1553).Totuși, urmându-i la tron pe regina Maria (1553-1558), Anglia a
revenit la romano-catolicism, iar în această perioadă, un număr semnificativ de protestanți au
fost forțați să plece în exil. Mulți dintre aceștia s-au refugiat în Geneva, unde biserica lui Jean
Calvin părea să fie modelul perfect al unei biserici disciplinate. Această perioadă de exil a fost
marcantă pentru apariția a două lucrări populare în timpul epocii elisabetane din Anglia - Biblia
de la Geneva și "Cartea martirilor" a lui John Foxe. Aceste două lucrări au contribuit la motivația
protestanților englezi de a percepe Anglia drept o națiune aleasă de Dumnezeu pentru a finaliza
Reforma. Astfel, aderarea Elisabetei în 1558 la protestantism a fost întâmpinată cu entuziasm de
către protestanți. Cu toate acestea, acțiunile timpurii ale reginei, pe de o parte, au fost apreciate
pentru readucerea protestantismului, iar pe de altă parte, au fost dezamăgitoare din cauza
limitelor reformelor propuse.Perioada cunoscută sub numele de "Epoca de aur a
anglicanismului", care a debutat la sfârșitul secolului al XVI-lea și a persistat pe parcursul
secolului următor, a fost marcata de influențele predominante calviniste. Sub patronajul grupului
de teologi și clerici cunoscuți sub numele de Caroline divines, Biserica Angliei a respins
definitiv pretențiile Romei și a respins sistemele teologice și ecleziastice ale reformatorilor
europeni. Chiar dacă episcopatul istoric (de Canterbury) a fost menținut, nu a fost considerat o
instituție sacerdotală. Biserica Angliei și-a rezervat dreptul de a-și adapta misiunea și învățătura,
dar schimbările pe care intenționează să le facă sunt considerate legitime atâta timp cât Scriptura
este considerată sursa tuturor lucrurilor necesare pentru mântuire.
În anglicanism, adevărul trebuie să fie căutat în Scriptură și în autoritatea ecleziastică, cea
din urmă fiind fundamentată pe tradiția creștină a primelor patru secole. Aceste surse sunt
accesate prin intermediul rațiunii, care acționează ca judecător și mediator. În mai 1649, Oliver
Cromwell a devenit lord protector al Angliei. Era un puritan tipic și, datorită succesului său
militar, interpretat ca un semn al binecuvântării cerului, a instituit un sistem de guvernare în care
judecata și mila lui Dumnezeu au fost implicate politic în societate. Reforma Angliei urmărea să
depășească reformele din alte țări. Aceasta a fost baza pentru o religie pluralistă în Anglia, unde
bisericile parohiale erau conduse de prezbiterieni, independenți, baptiști sau alte confesiuni
creștine. Deși evreilor li s-a permis să trăiască în Anglia, romano-catolicilor și unitarienilor nu li
s-a permis să-și practice deschis credința. Cu toate acestea, în turbulențele sociale generate de
războaie, au apărut grupuri radicale care au contestat acest pluralism religios și au avansat
viziunea puritană a unui nou Ierusalim. Aceste grupuri separatiste au avut o existență scurtă. Un
grup cu o istorie mai lungă a fost fondat de George Fox (1624-1691) și este cunoscut sub numele
de Societatea Prietenilor sau quakeri.
Viziunea acestui grup era că, dacă autoritatea papei trebuie respinsă, atunci orice
autoritate ecleziastică este inutilă, de aici lipsa nevoii de clerici, sacramente și liturghie în
biserică. Puritanismul nu a reușit niciodată să se consolideze într-o mișcare monolitică, iar
susținerea unei orientări sau a alteia la putere a generat facționalism. Limitele spiritului puritan s-

6
au văzut clar în persecuția persistentă a quakerilor. În perioada de după moartea lui Cromwell și
Rest.
Henric a creat o biserică naţională idiosincrasică, diferită de oricare altă confesiune.
Crezul şi practicile oficiale s-au modificat pe măsură ce Henric însuşi cocheta într-o oarecare
măsură cu unele idei radicale, întorcându-se apoi din nou la cele conservatoare. La moartea lui
Henric, la data de 28 ianuarie 1547, Biserica Angliei se considera încă, în mod formal, ca
aparţinând bisericii catolice. Era schismatică, dar nu eretică. Doborâse autoritatea papei şi
desfiinţase cultul sfinţilor, dar nu mai operase decât foarte puţine alte modificări teologice. Nu s-
a produs o schimbare categorică înspre protestantism, aşa cum avusese loc în anumite zone din
Germania şi Elveţia până la începutul anilor 1540.
Liturghia catolică fusese păstrată, iar împreună cu aceasta şi semnificaţia sa teologică; la fel au
fost şi majoritatea ritualurilor liturgice, care constituiau o parte importantă din vieţile oamenilor
din întreaga ţară; serviciile religioase se oficiau încă în limba latină. De fapt, mulţi oameni nici
măcar nu au perceput vreo schimbare semnificativă în ritualul lor zilnic de închinare.
Respingerea autorităţii papale, combinată cu o structură a credinţei în principal ortodox-catolică,
a făcut ca, la moartea lui Henric, Biserica Angliei să fie una aparte. Nici catolică, dar nici
protestantă. Până la sfârșitul domniei sale, în 1547, Henric a reușit să-și impună la nivel formal
propriile concepţii religioase; oamenii s-au conformat, sau cel puţin așa au lăsat să se întrevadă.
Cu toate acestea, uniformitatea religioasă fusese, fără îndoială, spulberată, iar heterodoxia
înflorise într-o ţară care cu nici 20 de ani în urmă fusese una dintre cele mai înverşunate
apărătoare ale bisericii Romei. La moartea lui Henric, Anglia s-a aflat într-un punct critic –
putea alege să se întoarcă sub tutela Romei, dar putea, pe de altă parte, să adopte o formă de
protestantism. Anii decisivi aveau să fie cei în care Anglia s-a aflat sub domnia copiilor lui
Henric. Foarte clar este însă faptul că Anglia protestantă (iar mai apoi America) nu a apărut ca
urmare a unui plan personal al lui Henric al VIII-lea, și nici din cauza libidoului său crescut.
Apariţia heterodoxiei – a unei diversităţi limitate (şi ilegale) de concepţii religioase – a
fost neintenţionată şi întâmpinată cu o rezistenţă viguroasă. Totuşi, aceasta a fost definitorie
pentru viitorul succes al reformei din Anglia. Privind în urmă, putem vedea că ultimii ani ai
domniei lui Henric au fost, de fapt, un incubator al reformei engleze, ce nu a reușit totuși să-i
asigure toate condiţiile optime. La moartea lui Henric, pe 28 ianuarie 1547, reforma protestantă
începuse în Anglia, dar mai avea mult până când să poată ajunge la maturitate.

IV. Regina Maria I

Regina Maria I a Angliei şi Irlandei este cunoscută mai mult sub porecla de „Bloody
Mary” din cauza numeroaselor ruguri dedicate protestanților care au ars pe vremea domniei ei.
Însă perioada aceea a fost caracterizată şi de alte evenimente-inclusiv multe realizări, dintre care
cea mai importantă a fost instituirea dreptului femeilor de a domni.

7
O altă categorie, destul de numeroasă, cuprindea persoanele care păreau încă nedecise cu privire
la semnificația reală a fi "catolic" sau "protestant". În ciuda deschiderii generale către noile
doctrine și practici religioase non-conformiste, mulți se atașau în continuare de forma
tradițională de închinare (și, într-o măsură mai mică, de credințele tradiționale). Dacă Maria ar fi
acționat diferit, Anglia ar fi putut reveni la statutul de bastion catolic pe care îl avusese doar cu
30 de ani în urmă. Dar comportamentul ei ca suverană a contrazis intențiile sale inițiale. Maria a
fost crescută ca o catolică devotată. Tatăl ei, Henric al VIII-lea, a respins-o și a înlăturat-o pe
mama sa, mergând până în punctul de a o declara copil nelegitim. Cu toate acestea, înainte de
anul 1543, a recunoscut-o din nou ca fiica sa legitimă, restabilindu-i dreptul la succesiunea la
tron. Cu toate acestea, relația sa cu Henric a fost mereu tensionată, mai ales că Maria refuza să se
conformeze viziunii religioase promovate de el.
Nu este de mirare că Maria a nutrit o amărăciune și un dispreț personal față de "erezia"
pe care o asocia cu pierderea dragostei tatălui său, cu destrămarea familiei și, implicit, a propriei
sale vieți. Timp de 20 de ani, ea și-a dorit revenirea la religia tradițională în Anglia. În ciuda
dorinței sale fervente de a restaura catolicismul, răutatea față de protestantism și entuziasmul
pentru credința sa catolică au condus-o la o serie de decizii catastrofale. Maria susținea că supușii
ei au fost obligați să participe la ritualuri religioase eretice și că unii dintre ei chiar adoptaseră
ereziile. Ea și consilierii săi credeau că o mică grupare de extremiști împinsese Anglia în această
direcție și că eliminarea lor ar permite oamenilor să se întoarcă masiv la religia tradițională. Cu
toate acestea, noul guvern nu a înțeles în totalitate că protestanții devotați constituiau doar o
minoritate, la fel cum și catolicii devotați erau în număr redus. Indiferent dacă Maria și-ar fi
recunoscut greșeala, acest lucru poate că nu ar fi schimbat situația. Trecutul său personal sugera
că, odată urcând pe tron, era puțin probabil să devină un lider echilibrat și blând. Cei siliți să
accepte "o religie falsă", precum și cei care au făcut-o voluntar, aveau acum "șansa" să se lepede
și să se întoarcă la biserica adevărată. Dar pentru cei care refuzau să renunțe la erezia, nu era
nicio speranță de îndurare. Destinul încercărilor Mariei de restaurare a catolicismului părea a fi
decis mai mult de determinarea ei inflexibilă de a persecuta toți disidenții. În manualele școlare,
ea este adesea cunoscută ca "Maria cea Sângeroasă". Cu toate acestea, cercetările recente
sugerează că Maria nu a fost atât de nemiloasă în politicile sale față de opozanții politici (chiar
dacă nu a fost la fel de indulgentă cu cei religioși) și nu a fost un "tiran însetat de sânge" așa cum
a fost prezentată în mitologia protestantă.
Analizele mai recente subliniază și faptul că eșecul ei de a reinstaura catolicismul nu era
deloc inevitabil, însă persecuția inițiată de Maria nu poate fi ignorată, fiind una fără precedent în
istoria Angliei. Politica ei religioasă a fost centrală în timpul domniei sale. Nu se poate nega
faptul că regina nu căuta doar răzbunare. Alături de cardinalul Pole și alți episcopi, ea "dorea să
convertească suflete, nu să facă martiri" și considera "erezia ca pe o problemă minoră" ce poate
fi eliminată cu "binecuvântatele ardere pe rug".
Cu toate acestea, pe măsură ce numărul execuțiilor pentru erezie a crescut, dovezi
contrare au început să apară. Cu toate că ar fi putut să pună capăt acestor execuții oricând, Maria
a permis continuarea lor. Chiar și unii dintre consilierii săi, printre care și cardinalul Reginald
Pole, nunțiu papal și arhiepiscop de Canterbury, au încercat să o convingă să adopte o politică

8
mai indulgentă. Cu toate acestea, execuțiile au continuat. În privința politicii religioase, Maria și-
a câștigat cu adevărat numele de "cea Sângeroasă".

V. Schisma
Parlamentul Reformei, o perioadă îndelungată ce a marcat istoria Angliei între anii 1529
și 1536, a fost caracterizat de adoptarea în unanimitate a tuturor propunerilor regale. În cadrul
acestui proces, clerul a fost obligat să acorde regelui titlul de protector și conducător suprem al
bisericii, fiind impusă desființarea sistemului de tribut „primul venit” către papă, specific
beneficiilor ecleziastice.
Parlamentul a votat și implementat diverse acte legale, printre care se numără Statutul apelurilor,
care interzicea apelurile către Roma, Actul de Supremație care îl consacra pe rege drept „unicul
și suprem șef al bisericii Angliei”, conferindu-i astfel autoritate spirituală și civilă, și Actul de
Succesiune, anulând prima căsătorie a regelui și privându-i pe copiii născuți din acea căsătorie de
drepturile lor la tron în favoarea descendenților Annei Boleyn. Orice formă de opoziție la politica
religioasă impusă de rege a fost rapid eliminată în Anglia. Numeroși călugări disidenți au fost
supuși torturii și executați, printre cei mai notabili fiind John Fisher, episcop de Rochester, și Sir
Thomas More, fostul Lord Cancelar al lui Henric. Ambii au refuzat să depună jurământul față de
rege și au fost ulterior condamnați pentru înaltă trădare, fiind executați prin decapitare. Mai
târziu, atât John Fisher cât și Thomas More au fost canonizați de către Biserica Catolică, iar în
1980, Thomas More a fost canonizat și de către Biserica Anglicană. În încercarea sa de a defini
religia anglicană, Henric a reușit să obțină votul Camerei Lorzilor pentru adoptarea unui statut în
șase articole, cunoscut sub numele de „actul sângeros” sau „biciul cu șase corzi”. Acest act a
afirmat principii precum transsubstanțierea, validitatea legământului de castitate, superioritatea
celibatului clerical și a admis spovedania și liturghia particulară.

VI. Concluzie

9
 Anglia a trecut printr-o serie rapidă de schimbări religioase dramatice și diametral opuse,
care au adus probabil tulburare și instabilitate în societate. Mulți englezi obișnuiți s-au simțit
neliniștiți din cauza acestor schimbări masive, mai ales că modul în care experimentau religia
devenise o adevărată "revoluție culturală" religioasă, conform istoricului Patrick Collinson.
"Mulți oameni și-au exprimat deschis dezacordul față de noile forme ale serviciilor religioase",
iar lipsa de participare la biserici îi îngrijora pe episcopii reformatori în timpul domniei lui
Eduard al VI-lea, așa cum subliniază unii istorici. Situația a fost similară și în timpul domniei
Mariei. Cei care preferau tradiționalismul religios s-au întors în biserici, dar cei care adoptaseră
un stil radical și protestant se țineau departe de acestea. Mulți dintre cei condamnați pentru erezie
în timpul Mariei se convertiseră în timpul domniei lui Eduard, convertiri pe care le menționau
"cu mândrie". Poate că nu au riscat să fie arși pe rug ca eretici prin respingerea deschisă a
serviciilor catolice de închinare, dar au manifestat o rezistență pasivă. "Această absență masivă
din biserică în timpul domniei Mariei a fost rezultatul succesului eforturilor lui Eduard, generând
o ostilitate reală față de schimbările religioase ale reginei."
Deși protestanții devotați erau încă o minoritate, numărul lor crescuse semnificativ de la moartea
lui Henric al VIII-lea, iar simpatia pentru ideile protestante era mult mai răspândită. Persecuția
inițiată de Maria a amplificat ostilitatea față de Biserica Romei, având un efect invers celui dorit
de regină.
Cu toate acestea, Anglia nu devenise încă o națiune protestantă așa cum o cunoaștem din
manualele de istorie. Elisabeta, noua regină, era protestantă, dar majoritatea supușilor săi încă nu
luaseră o decizie clară în privința credinței pe care urmau să o adopte.4

4
Pluquet, hist. Des heresies
10
 VII. Bibliografie

1. Reforma lui Luther in Biserica Occidentala de demetrie G.

Boroianu Tipografia Carol Göbel Bucuresti 1890

2. Patrick Collinson, Nașterea Angliei Protestante: Schimbări

Religioase și Culturale în Secolele al XVI-lea și al XVII-lea (New
York: St. Martin's Press, 1988)

3. Christopher Haigh, Reformele Engleze: Religie, Politică și

Societate în Vremea Dinastiei Tudorilor (Oxford: Clarendon Press,
1993)”

4. REFORMA LUI LUTHER ȘI IMPLICAȚIILE ACESTEIA ÎN

EUROPA SEC. XVI Cristian Octavian Feurdean Editura
Maestrotip 2015

11