“Glorioasa Revoluţie” ca epilog al Revoluţiei Engleze

Anglicanismul a fost introdus în Anglia în timpul lui Henric al VIII-

lea (1534). Biserica engleză s-a desprins de sub autoritatea papei şi regale
a devenit capul Bisericii. Limba engleză a luat locul latinei în actul religios
iar cultul a rămas foarte apropiat de cel catolic. Din punct de vedere
doctrinar, anglicanismul, în faza de început, nu s-a depărtat prea mult de
de catolicism. Ordinele călugăreşti şi mănăstirile au fost desfiinţate dar
organizarea Bisericii continua a se întemeia pe sistemul ierarhic al
episcopatelor. Dacă mănăstirile îşi pierduseră averile, în schimb,
episcopatele şi le păstraseră intacte.
Biserca anglicană păstra structura celei catolice1: episcopii erau
numiţi de rege şi au devenit susţinători ai politicii sale. Criticile la adresa
episcopatului echivalau cu o împotrivire faţă de politica statului, a
monarhiei. „Fără episcop nu există monarh!” va declara Iacob I în 16042.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Anglia a început a se
răspândi un curent religios cu mult mai radical – puritanismul – care este
considerat ca fiind o variantă engleză a calvinismului. Această doctrină
luptă pentru curătarea cultului şi a dogmelor religioase de rămăşitele
catolicismului dar şi de respectarea riguroasă a preceptelor religioase şi
morale.
Puritanismul a avut două curente. Primul s-a numit presbiterianism3.
John Knox a fost cel care a propoveduit ideile presbiterianismului şi a
devenit religie dominantă în Scoţia în anul 1560. S-a răspândit şi în Anglia
unde a fost primit cu ostilitate de clerul anglican şi supus persecuţiilor.

1
Camil Mureşan, Revoluţia burgheză din Anglia, Editura Ştinţifică, 1964, p. 33.
2
Ibidem.
3
Numele provine din cuvântul grecesc πρεσβιτερος – bătrân, deoarece în cadrul acestei confesiuni
organul de conducere ales al comunităţii religioase cuprindea şi un număr de persoane laice –
„bătrânii” comunităţii.

1
 Între anii 1580-1590 a apărut şi al doilea curent al puritanismului,
mai radical decât presbiterianismul. Unul din întemeietorii lui a fost
pastorul Robert Brown4. Adepţii săi au fost numiţi la început „brownişti”
dar cu timpul s-a statornicit denumirea de independenţi.
Pentru presbiterieni alegerea organelor confesionale se împletea
strâns cu menţinerea principiului unităţii dogmatice şi organizatorice a
Bisericii. Hotărârile organului suprem ales erau obligatorii pentru
credincioşi. Biserica îşi câştiga independenţa faţă de stat.
Independenţii contestau principiul organizării unitare a Bisericii şi a
supunerii faţă de o autoritate superioară în materie religioasă. Pentru ei
comunitatea locală era singurul element recunoscut de organizare
bisericească, independent de orice organ numit sau ales.
La sfârşitul lunii martie din anul 1603 s-a stins din viaţă regina
Elisabeta, după 45 de ani de domnie. Odată cu ea se stinge şi dinastia
Tudor întrucât nu avea urmaşi. Cea mai apropiată rudenie a sa era regele
Scoţiei, Iacob al VI-lea.
Până în anul 1603 Scoţia şi Anglia au fost două ţări complet separate
din punct de vedere politic. Prin dinastia Stuart, ele ajung la o „uniune
personală”5. Iacob al VI-lea, păstrează tronul scoţian, dar, în acelaşi timp
devenea Iacob I al Angliei.
În ceea ce priveşte Scoţia, se poate afirma că avea un regres faţă de
Anglia din punct de vedere politic, social şi economic. Pe plan politic,
regimul monarhic absolutist avea un caracter mai despotic. Parlamentul
scoţian nu era o instituţie cu drepturi atât de consolidate ca cel englez.
În acest mediu îşi formase Iacob I concepţia sa de rege, despre
natura şi prerogativele instituţiei monarhice. Parlamentul, susţinea el, nu
are dreptul de a vota decât legi „pe care le-a atins sceptrul regal”, cele pe
care le-a încuviinţat în prealabil suveranul6. Ideea rezistenţei faţă de
autoritate nu o putea suporta. De aceea, silit să tolereze presbiterianismul
în Scoţia, l-a detestat profund.
Parlamentul a fost principalul exponent al cerinţelor modernizării
până la revoluţie, după izbucnirea căreia a fost conducătorul ei.
La 27 martie 1625 moare Iacob I iar tronul îi revine lui Carol I
Stuart.
Revoluţia Engleză a început cu faza Parlamentară (1640-1642).
Parlamentul s-a întrunit la 13 aprilie 1640 şi dominat de opoziţie, nu
a aprobat subsidii pentru războiul cu Scoţia. Având în vedere acest refuz,
regele a dizolvat Parlamentul la 5 mai, după numai trei săptămâni de
activitate.

4
Camil Mureşan, op. cit., p. 35.
5
Ibidem, p. 37.
6
Ibidem, p. 38.

2
 În luna octombrie s-au desfăşurat alegerile care aveau să dea cel mai
de seamă Parlament din istoria Angliei, cunoscut sub numele de
Parlamentul cel Lung (1640-1653) şi care va fi centrul organizatoric al
Revoluţiei Engleze.
În faza Parlamentară, în timpul căreia un rol important a revenit
presiunii populaţiei londoneze7, s-au concretizat măsuri împotriva
absolutismului regal. Dintre acestea se pot aminti:

Semnarea la 10 mai 1641 a unei legi votate ce prevedea că
Parlamentul nu poate fi dizolvat decât cu propriul său
consimţământ;

Desfiinţarea armatei regale în iunie 1641;

Crearea oricăror noi forţe armate se putea face numai cu
aprobarea şi sub controlul Parlamentului;

Desfiinţarea legii asupra pădurilor, datând din timpul cuceririi
normande, potrivit căreia regele era proprietarul de drept al
suprafeţelor împădurite8;
La 23 octombrie 1641, după aproape două luni de la plecarea regelui
Carol I Stuart în Scoţia, Parlamentul englez este înştiinţat de revolta
izbucnită în Irlanda. După o săptămână dominaţia engleză în Irlanda luă
sfârşit; ea nu mai păstra decât oraşele Dublin, Derry, Dundalk cu mai puţin
de o zecime din teritoriul insulei.
La aflarea veştilor din Irlanda, Parlamentul nu intră în derută ci
intensifică lupta împotriva duşmanilor interni ai revoluţiei. În şedinţa din
22 noiembrie 1641 a fost adoptat un act numit „Mustrarea cea Mare”
alcătuit din 204 articole9. Era un rechizitoriu în care se precizau abuzurile
domniei lui Carol I de la început şi până la revolta din Irlanda.
Regele s-a întors din Scoţia la 25 noiembrie iar în zilele următoare i-
a fost înaintată „Mustrarea” pe care a refuzat să o sancţioneze. Ca drept
răspuns, el a încercat să aresteze cinci deputaţi. Această tentativă regală nu
urmărea decât începutul dizolvării cu forţa a Parlamentului.
La începutul anului 1642 londonezii au părăsit pe rege trecând de
partea Parlamentului. Carol I avea de ales între a capitula încă o dată sau a
căuta mijloace necesare pentru a înăbuşi revoluţia. A ales cea de-a doua
variantă. Astfel că la 10 ianuarie se retrage la castelul Windsor.
Evenimentele au intrat într-o fază nouă şi astfel Revoluţia engleză a luat
forma unui război civil.
Anglia se scindează în două tabere: a regelui şi a Parlamentului. De
partea regelui erau vechea nobilime şi clerul anglican. Parlamentul era
susţinut de burghezie, noua nobilime, ţărănime şi orăşenii săraci.

7
Ibidem, p. 84.
8
Ibidem, p. 87.
9
V. Cristian, Prelegeri de istorie modernă şi universală, I, 1973, p. 55

3
 Cele două armate îşi încheiaseră pregătirile militare. La 20 mai 1642
Parlamentul declară pe rege vinovat de pregătirea războiului civil iar pe
susţinătorii săi drept trădători. Pentru a pune capăt acestui război a fost
înaintat un ultimatum, cunoscut sub numele de „Cele 19 propuneri” sau
Declaraţia din 2 iunie” în care se formula definitiv revendicările, afirmând
în toate punctele sale ideea suveranităţii Parlamentului.
Regele a respins ultimatumul declarând că nu doreşte să devină
prizonierul Parlamentului şi a pornit ostilităţile militare ocupând marele
port Newcastle.
Parlamentul a înfiinţat la 4 iunie „Comitetul de siguranţă” înzestrat
cu puteri excepţionale în scopul de a pregăti apărarea împotriva
regaliştilor.
La 22 august 1642, în faţa castelului din Nottinghan, unde se afla
adunată oastea regală, a fost citită declaraţia de război.
Începutul războiului s-a arătat favorabil regelui, care, în urma
unei bătălii indecise, la Edgehill, a putut concentra trei armate împotriva
Londrei. Parlamentul, ca să-şi asigure victoria, a semnat la 25 septembrie
1643 la Edinburgh o alianţă cu Scoţia, denumită „Ligă şi
Covenant”10.Această alianţă i-a adus Parlamentului, în 1644, victoria de la
Marston Moor, lângă York. Cel mai bun soldat de la Marston Moor a fost
Oliver Cromwell, mic sguire din Huntingdon. Deputat în Parlament din
anul 1628 şi puritan pasionat, la începutul războiului civil a recrutat
aproximativ 60 de oameni alcătuind o mică trupă de călăreţi. Ostean
realist, a înţeles valoarea cavaleriei şi necesitatea unei solide instrucţii şi
discipline a trupelor. Unul din factorii cei mai importanţi în timpul
bătăliilor este moralul soldaţilor.
Obsedat de ideea de a crea o armată model, a recrutat peste 1000
de oameni „dintre oamenii simpli şi săraci”11 uniţi între ei printr-o
disciplină severă. La alegerea ofiterilor sai nu tinea seama de originea lor.
„Prefer să am un căpitan îmbrăcat în postav grosolan, lipsit de eleganţă dar
care ştie pentru ce luptă şi iubeşte ceea ce ştie decât un. gentleman care nu
este nimic altceva”12. Cromwell a pus bazele unei armate de tip nou, a
format nucleul armatei revoluţionare.
Pentru a obţine o victorie promtă Parlamentul avea nevoie de o
armată care să fie în întregime de valoarea „coastelor de fier” ale lui
Cromwell. Cromwell a avut curajul să spună Parlamentarilor că armata lor
nu va fi victorioasă decât în ziua când vor renunţa să mai comande ei înşişi
trupele. Era nevoie de soldaţi şi nu de politicieni. Măsura cerută de
Cromwell a fost votată şi a fost creată o armată după noul model sub

10
Camil Mureşan, op. cit., p. 115.
11
Ibidem, p. 118-119.
12
V. Cristian, op. cit., 62.

4
comanda lui sir Thomas Fairfax. Cromwell a fost autorizat printr-o
dispoziţie specială să rămână locotenentul lui Fairfax.
„Armata Noului Model” a fost prima armată din istoria Angliei
organizată pe baze moderne. Prin centralizarea ei strictă, prin faptul că
dispunea de un buget asigurat13, era superioară oricărei armate de pe
continent.
Noul model repurta asupra trupelor regale victoria decisivă de la
Naseby (1645). IÎ anul următor Fairfax porni împotriva Oxfordului şi
Carol fost nevoit să fugă. Era sfârşitul rezistenţei regale. La 27 aprilie
1646 a părăsit Oxfordul, iar primul său gând a fost să revină la Londra. În
ultima clipă s-a răzgândit şi s-a decis să se retragă în Scoţia, patria sa, unde
spera să fie în siguranţă. A avut parte de o primire rece, i s-a dat o gardă
„de onoare”, care, de fapt, îl supraveghea.
Căderea Oxfordului şi fuga lui Carol au adus victoria
Parlamentului. Dar victoria militară, într-un război civil, e departe de a
rezolva toate problemele. Înfrângerea regelui făcea imposibil despotismul
suveranului şi nu îngăduia despotismul Parlamentului. Ţara rămânea
regalistă. Deşi înfrânţi, mulţi dintre partizanii lui Carol aşteptau cu
încredere momentul în care Anglia îşi va regăsi bunele obiceiuri de
altădată.
În rândurile populaţiei precum şi în cele ale ostaşilor apare un
nou curent politic denumit al levellerilor, adică al nivelatorilor sau
egalitariştilor14. Deşi levellerii, conduşi de Lilburne, Overton şi Walwyn
nu au reşit şă cucerească puterea, acţiunea lor politică influenţează mersul
evenimentelor după încheierea primei faze a războiului civil.
În vederea continuării tratativelor, trimişii Parlamentului englez
au cerut scoţienilor predarea regelui. Scoţienii au pus condiţia achitării de
către Parlament a cheltuielilor armatei convenantiste scoţiene, în cursul
războiului purtata de aceasta pe teritoriul Angliei, începând din ianuarie
1644. Ei au fixat iniţial pretenţiile la 700.000 de lire sterline. După
discuţii, ambele părţi au căzut de acord asupra sumei de 400.000 de lire15.
După încheierea convenţiei, delegaţia Parlamentului l-a preluat
pe rege aducându-i la cunoştinţă că i s-a fixat ca reşedinţă castelul
Holmby, strămutarea având loc la la 1 februarie 164716.
Revoluţia engleză, desfăşurată până în anul 1646 în forma
conflictului dintre rege şi Parlament, se axează acum, în prima jumătate a
anului 1647, pe conflictul dintre Parlament şi armată.

13
Este vorba de un buget anual de 580.000 de lire sterline (Cf. Camil Mureşan, op. cit., p. 129)
14
Camil Mureşan, op. cit., p. 147.
15
F. Trevallzn Jones, The paymant of Arrears to the Army of the Convenant, în „The English
Historical Review”, iulie 1958, vol. LXXIII, nr. 288, p. 459-465.
16
Camil Mureşan, op. cit., p. 149.

5
 La 19 februarie 1647 se adoptă o hotărâre mascată de dizolvare a
armatei, sub forma proiectului de a menţine în serviciu, în Anglia, doar
6000 de ofiţeri şi soldaţi, restul urmând să plece în Irlanda pentru a lupta
împotriva mişcărilor de acolo. Marea majoritate a ostaşilor au refuzat
cerând achiarea soldei restante de mai mult timp. O parte din ofiţeri s-au
alăturat cererii soldaţilor. Această măsură a Parlamentului a precipitat
lucrurile în direcţia pe care a voit să o evite: armata a fost cuprinsă de o
puternică agitaţie politică17.
La 14 iunie 1647 s-a pulbicat un act numit „Declaraţia armatei”,
acesta fiind prima încercare de stabilire a unui program politic al armatei.
Declaraţia cerea, printre altele, epurarea imediată a Parlamentului de
persoane vinovate de legături cu regaliştii, o reformă electorală şi
dizolvarea Parlamentului. „Declaraţia armatei” a fost pusă în discuţie,
Parlamentul respingând majoritatea punctelor. Se intensificau măsurile de
ordin militar, pregătindu-se o ciocnire cu armata18. La 6 august 1647,
unităţile armatei au început să intre în Londra fiind întâmpinate de
populaţie.
La sfârşitul anului 1647, situaţia din Anglia etra destul de
confuză. Fuga lui Carol pe insula Wight au reaprins spiritele. O delegaţia a
Parlamentului au înaintat regelui cu câteva propuneri. Dar, în acelaşi timp,
pe insulă se duceau şi alte tratative secrete cu scoţienii. Cu cei din urmă,
Carol a semnat o alianţă.
Rapiditatea în acţiune a armatei, condusă de Cromwell, a limitat
întinderea pas cu pas a mişcării contrarevoluţionare. Intervenţia scoţiană
nu a fost bine coordonată cu revoltele regaliste din Anglia. Ea s-a
declanşat târziu, când aceste revolte erau complet localizate sau înăbuşite.
Sub aparenţa fastuoasă a unei serbări, intrarea lui Cromwell în
Edinburgh a însemnat o primă capitulare a Scoţiei în faţa Angliei.
La 16 noiembrie 1648, la cartierul general al armatei de la Saint-
Albans a avut loc o şedinţă a consiliului ofiţerilor, prezidată de Ireton şi
Fairfax, şedinţă în care s-a hotărât a se înainta Parlamentului un protest
împotriva activităţii sale politice. Acest document purta numele de
„Mustrarea armatei” şi susţinea vinovăţia regelui şi necesitatea judecării
lui. „Noi cerem ca primul şi cel mai mare vinovat de tulburări, regele, din
porunca, cu voia şi în înţelesul căruia au început toate luptele noastre
interne, cu mizeria lor, să fie adus cât mai curând în faţa judecăţii, pentru
înaltă trădare, pentru vărsarea de sânge şi nenorocirile de care e vinovat”19.
În continuarea documentului se mai solicita fixarea unui termen de

17
Ibidem, p. 152.
18
Ibidem, p. 157-158.
19
Ibidem, p. 205.

6
expirare a mandatului Parlamentului şi alegeri pentru o nouă reprezentatţă,
care urma să fie puterea supremă în stat.
La 20 noiembrie, „Mustrarea armatei” a fost pusă în discuţia
Parlamentului. Au avut loc dezbateri violente dar nu s-a luat nici o
hotărâre. Majoritatea presbiteriană amâna mereu trecerea la vot pe tema
propunerilor ce-i fuseseră înaintate. În schimb, la 22 noiembrie, ea a depus
un nou proiect de dizolvare a armatei, cu excepţia câtorva garnizoane.
În aceeaşi zi, consiliul militar a lansat o nouă declaraţie. În
cuprinsul acesteia membrii majorităţii presbiteriene erau calificaţi ca
trădători; în conseciţă, Parlamentul trebuia curăţat de astfel de elemente.
La 6 decembrie armata a început îndepărtarea din Camera Comunelor a 96
de deputaţi iar alţi 47 au fost arestaţi. Au mai rămas în jur de 50 de
deputaţi din Parlamentul întrunit în anul 1640. Aceştia au fost porecliţi
„coada Parlamentului Lung”20.
La 15 decembrie apare planul de instaurare a republicii sub
numele „Temeliile libertăţii sau un acord al poporului”. Se prevedea
dizolvarea Parlamentului şi noi alegeri prin lărgirea dreptului de vot21.
La 23 decembrie, Camera Comunelor a instituit o comisie care să
studieze procedura judecării regelui şi a altor vinovaţi. Procesul lui Carol a
început la 20 ianuarie 1649. Acuzaţia pornea de la teza că regele a fost
învestit cu puterea sa pentru a guverna poporul în conformitate cu legile
ţării, pe care jurase a le respecta. În dorinţa sa spre o putere nelimitată şi
tiranică, regele Carol Stuart şi-a călcat jurământul şi a comis fapte josnice,
provocând începutul războiului civil.
În ultima şedinţă a tribunalului din 27 ianuarie, sentinţa de
condamnare la moarte a fost adoptată şi semnată de 62 de membri ai
Înaltei curţi de justiţie. Ea declara pe Carol Stuart „tiran, trădător, ucogaş
şi duşman al ţării, trebuid a fi trecut din viaţă în moarte, prin despărţirea
capului de trunchi”22.
La 30 ianuarie 1649, Carol Start a fost decapitat iar trupul său a
fost înmormântat alături de Henric al VIII-lea. În aceeaşi criptă erau
osemintele tatălui Elisabetei şi cele ale nepotului Mariei Stuart23.
La 6 februarie a fost desfiinţată Camera Lorzilor fiind
considerată „nefolositoare şi primejdioasă”24 iar la 19 mai Anglia a fost
declarată „o republică liberă, guvernată de reprezentanţii poporului în
Parlament”25.

20
Ibidem, p. 205-209.
21
Ibidem, p. 212.
22
Ibidem, p. 218.
23
Ibidem, p. 219-220.
24
Ibidem, p. 221.
25
V. Cristian, op. cit., p. 71.

7
 În urma răscoalei izbucnite în octombrie 1641, Irlanda era
complet despărţită de Anglia. După instaurarea republicii, Parlamentul a
elaborat planul cuceririi şi supunerii insulei. Această grabă era dictată şi de
acţiunile regaliste, devenite active după decapitarea lui Carol I. Trimiterea
armatei spre Irlanda era şi o diversiune într-un moment în care regimentele
erau cuprinse din nou de agitaţia levelleră.
Republica engleză a fost acceptată de puterile europene, printr-o
recunoştere tacită, mai întâi, apoi în mod oficial. Acest fapt a avut o
deosebită importanţă întrucât a permis ca atenţia noii conduceri a Angliei
să fie îndreptată spre soluţionarea problemelor interne. Este vorba de
acţiunile levellerilor şi manifestarea mişcării diggerilor. Cromwell era
numit „uzurpator şi asasin al drepturilor poporului englez liber”26.
Datorită pericolului pe care îl prezentau levellerii, au fost luate
împotriva lor măsuri severe. Pe o petiţie pentru eliberarea conducătorilor
lor au fost strânse 30000 de semnături. Acţiunea a rămas fără rezultate
concrete. Chiar încercările de răscoală izbucnite în rândul soldaţilor au fost
înăbuşite. Măsurile împotriva levellerilor şi diggerilor au întărit situaţia
republicii.
Cromwell a aceptat numirea sa în calitate de comandant suprem
al expediţiei şi de lord-locţiitor al Irlandei. Supunerea Irlandei a fost
consfinţită prin „Actul de aşezământ pentru Irlanda”27 din 12 august 1652.
Prin votarea de către Parlament a „Actului de satisfacere” la 26 septembrie
1653, jumătate din pământurile confiscate din Irlanda au fost atribuite
ofiţerilor şi soldaţilor, iar cealaltă jumătate creditorilor statului.
Relaţiile dintre Anglia şi Scoţia erau spinoase încă din timpul
procesului lui Carol I. La Edingurgh, sub presiunea presbiterienilor
regalişti, Parlamentul scoţian proclamă la 5 februarie 1649 pe prinţul de
Wales ca rege, nu numai al Scoţiei, ci şi al Angliei şi Irlandei, sub numele
de Carol al II-lea28. Armata engleză, sub conducerea lui Cromwell, a
început cucerirea Scoţiei. La 3 februarie 1652, un „Aşezământ al Scoţiei”,
asemănător cu cel al Irlandei, a fost votat. Se confiscau pământurile
participanţilor la luptele din 1648 şi 1650. Cei care doreau să şi le salveze,
trebuiau să le răscumpere cu sume foarte mari29.
Prin victoriile împotriva Irlandei şi Scoţiei a fost prevenit
pericolul unei restaurări monarhice.
La 3 octombrie 1650 şi 9 octombrie 1651 au fost votate „Actele
de navigaţie”. Acestea prevedeau că nici o corabie a unei ţări străine nu
avea voie de a face comerţ cu coloniile engleze fără o autorizaţie a

26
Ibidem, p. 75.
27
Camil Mureşan, op. cit., p. 255.
28
V. Cristian, op. cit., p. 78.
29
Camil Mureşan, op. cit., p. 269.

8
Parlamentului şi a consiliului de stat30. Era o măsură represivă şi de izolare
împotriva coloniilor engleze ce se revoltareră refuzând să recunoască noile
schimbări de la Londra. Prin al doilea act de navigaţie se prevedea că toate
mărfurile de import puteau intra în Anglia numai pe corăbii engleze. Erau
acceptate şi corăbii străine dar trebuiau să plătească taxe vamale mult mai
ridicate. Pentru Olanda era o luvitură foarte mare. După nereuşita
încercărilor de împăcare a fost declarat reciproc război. Datorită
insucceselor militare navale, Olanda a încheiat pacea la 5 aprilie 1654. Ea
a recunoscut actele de navigaţie şi a marcat începutul supremaţiei maritime
engleze. Anglia a semnat în anul 1654 tratate cu Suedia, Danemarca şi
Portugalia.
După cucerirea Irlandei, între armată şi Parlament s-au ivit
disensiuni având ca obiect pământurile irlandeze confiscate. Parlamentul
încă nu s-a decis asupra persoanelor care urmau să intre în posesia lor.
Armata revendica pământurile din Irlanda drept compensaţie
pentru serviciile ei, pentru soldele rămase neplătite. De aici a început un
conflict latent în care Cromwell a trecut de partea armatei.
La 20 aprilie 1653 Parlamentul cel Lung a dispărut încet.
Neîndrăznind să recurgă la alegeri, Cromwell a cerut bisericilor
independente să găsească nişte oameni înţelepţi şi constitui astfel un
Parlament de 140 de membri. Acest Parlament este cunoscut sub numele
de „Parlamentul cel mic” care s-a dizolvat la 12 decembrie 1653. Această
dizolvare a marcat sfârşitul republicii engleze. Ea a fost înlocuită cu o
nouă formă de guvernământ, Protectoratul, care era în realitate un regim
de dictatură burghezo-nobiliară31.
La 16 decembrie 1653, Cromwell a acceptat să fie numit „Lord
Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei”32 şi dispunea de prerogative care
le depăşeau pe acelea ale unor suverani de pe continent. Prin „Instrumentul
de guvernare” puterea executivă era încredinţată Lordului Protector,
Parlament Consiliu de Stat, compus din şapte militari şi opt civili33.
Protectoratul a urmărit promovarea unor interese ale categoriilor
sociale pe care le reprezenta. La 27 noiembrie 1656 au fost desfiinţate
proprietăţile senioriale fiind declarate proprietate deplină; la fel cum în
februarie 1646 au fost desfiinţate posesiunile cavalerilor34.
La 25 mai 1657 a fost promulgată noua constituţie în care se
menţinea titlul de Lord Protector, dându-i dreptul de a-şi alege urmaşul35.

30
Camil Mureşan, Imperiul britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 51.
31
V. Cristian, op. cit., p. 81.
32
Camil Mureşan, Revoluţia burgheză din Anglia, p. 305.
33
Ibidem, p. 305.
34
Ibidem, p. 314.
35
Ibidem, p. 317.

9
 La 3 septembrie 1658 Cromwell s-a stins din viaţă. În ultimele
sale clipe a avut puterea de a-l desemna ca urmaş pe fiul său, Richard.
Cromwell a fost o personalitate excepţională a cărei inteligenţă şi
voinţă de fier şi-a avut partea lor de contribuţie în evenimentele revoluţiei
engleze.
Richard nu a avut calităţile şi energia tatălui său, neputându-se
impune şi, fiind nevoit, după o scurtă perioadă s-a retras din funcţia de
Lord Protector, care încetează odată cu retragerea lui.
La 3 februarie 1660, Monk, generalul armatei engleze din Scoţia,
ocupă Londra şi convoacă un nou Parlament. Acesta începe tratativele cu
fiul lui Carol I, Carol al II-lea. În baza „Declaraţiei de la Breda” în caz de
revenire la tron, se promitea o largă amnistie foştilor revoluţionari,
toleranţă religioasă pentru puritani, recunoaşterea drepturilor noilor
proprietari asupăra bunurilor confiscate şi se prevedea libertatea
conştiinţei36.
La 8 mai 1660, Carol al II-lea a fost proclamat rege iar la 29 mai
a intrat în Londra. După două decenii revoluţionare, Stuarţii reveneau la
tronul Angliei. Evenimentele revoluţionare au determinat schimbări
profunde pentru a mai putea fi înlăturate.
Pentru scurt timp, Carol al II-lea (1660-1685) şi-a reafirmat
tendinţele absolutiste. Intensificarea acestor tendinţe sub regele Iacob al II-
lea (1685-1688), fostul duce de York, i-a determinat pe membrii pe
membrii partidului Tory să nu-l mai susţină.
Conducărotii partidelor Whig şi Tory au început negocierile
secrete cu stadhouderul Olandei, Wilhelm al III-lea de Orania oferindu-i
tronul Angliei. Acceptarea ofertei a dus la debarcarea sa la Torbay, la 5
noiembrie 1688. Iacob al II-lea a fost nevoit să fugă în Franţa.
Conform dreptului succesoral englez, tronul a revenit Mariei,
fiica lui iacob al II-lea şi soţia lui Wilhelm de Orania. În februarie 1689 au
fost decalaţi monarhi ai Angliei şi au acceptat prevederile stipulate într-un
act la Parlamentului: „Declaraţia drepturilor” transformat în acelaşi an în
„Bill-ul drepturilor”. Conform acestuia, era garantată convocarea regulată
a Parlamentului, libertatea dezbaterilor şi drepturile sale în materie
financiară. Regele nu mai putea suspenda sau abroga, total sau parţial, o
lege.
Puterea regală avea limitele sale. Absolutismul devenea de
domeniul trecutului punându-se bazele unui regim constituţional-
Parlamentar.
Datorită acestui fapt, evenimentele din 1688-1689 sunt cunoscute
în istoriografia engleză, începând de la Burke (1729-1797), sub denumirea

36
Istoria modernă a Europei şi Americii, I, Editura Lumina, Chişinău, 1995, p. 62-63; V. Cristian,
Prelegeri de istorie modernă şi universală, I, 1973, p. 96.

10
de „Glorioasa Revoluţie” ce a fost înfăptuită de burghezie şi aristocraţie în
interesul acestora.
„Glorioasa Revoluţie” a fost considerată mai mult o lovitură de
stat decât o revoluţie. Evenimentele din 1688-1689 a înlocuit persoana
monarhului şi a obţinut, pe plan politic, o confirmare a drepturilor
Parlamentului. Aşa cum preciza lordul Action, „revoluţia de la 1688 n-a
făcxut nimic altceva decât să substituie dreptul divin al regilor, dreptul
divin an proprietarilor”. Ea poate fi considerată deci ca un epilog al
revoluţiei începută la mijlocul secolului al XVII-lea.

11
 BIBLIOGRAFIE

Cristian, Vasile, Prelegeri de istorie modernă şi universală, I,

1973, p. 55

Istoria modernă a Europei şi Americii, I, Editura Lumina,
Chişinău, 1995, p. 62-63;

Jones, F. Trevallzn, The paymant of Arrears to the Army of the
Convenant, în „The English Historical Review”, iulie 1958,
vol. LXXIII, nr. 288, p. 459-465.

Mureşan, Camil. Imperiul britanic, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967, p. 51.

Idem, Revoluţia burgheză din Anglia, Editura Ştinţifică, 1964,
p. 33.

12