DOR DE

N A
I T
C I
H
Timpul şi spaţiul copilăriei
Ȋn 1933, după o teribilă iarnă, vine pe lume la Ploieṣti, la 21 de ani de cȃnd se stinsese
Ion Luca Caragiale ṣi la 44 de ani de cȃnd intrase ȋn nemurire Mihai Eminescu, poetul Nichita
Hristea Stănescu. Le supravieṭuiseră cuvintele, pe care Nichita le topeṣte ȋn vers.
Ȋntrebȃndu-se de rostul venirii sale pe tărȃmul limbii romȃneṣti, singurul răspuns viabil
pe care ṣi l-a putut oferi, a fost că trebuie să vestească ȋntoarcerea lui Eminescu, iar pentru
aceasta a supt “laptele Căii Lactee”.
Ȋnsuṣi Nichita mărturiseṣte că ṣi-a dat seama destul de tȃrziu ṣi abia după ce a ȋnvăṭat a
vorbi, că s-a născut, exclamȃnd retoric că s-a dat o aprigă luptă ȋntre Făt-Frumos ṣi zmeu pentru
a veni el pe lume, deṣi nimeni nu l-a ȋntrebat de ȋṣi doreṣte să existe.
Dorindu-ṣi-l fată, deoarece fetele erau mai iubite ȋn mahalalele ploieṣtene, fiind
considerate mai apropiate chiar ṣi după căsătorie de părinṭi, mama ȋi prinde funde albastre ȋn
pletele blonde. Micul Nichita cu acel chip părea un ȋnger cu zulufi aurii căzuṭi pe umeri. Cu el
ȋnsuṣi, copilul-ȋnger, vorbeṣte ȋn poezie: „Primeṣte-mi un cuvȃnt!“ (Ȋngerul cu o carte ȋn mȃnă),
descrie fruntea umbrită de zulufi și ochii verzi”.
De altfel, poetul afirma că, neruptă de natură, copilăria constituie “infernul conṣtiinṭei de
sine a omului”. Nichita ȋṣi descrie copilăria ȋn ipostaze dure. Deṣi se dorea un campion
incontestabil al tuturor jocurilor copilăriei- ṭurca, fotbal, hoṭii ṣi vardiṣtii- Nichita era mămos,
greoi, emotiv, reflexiv, devorator de cărṭi, amator mai degrabă al jocurilor de cuvinte. Astfel, se
dovedeṣte mai năzdrăvan decȃt a fost ṣi mai puṭin năzdrăvan decȃt ṣi-a dorit. Afirmă chiar că ar
fi rămas repetent ȋn clasa I, pentru că nu putea ȋnṭelege cum de cuvȃntul se poate obiectualiza ,
iar obiectelor le corespund cuvinte. Afirmaṭia este contrazisă de foaia sa matricolă, ȋnsă aṣa-zisa
repetenṭie evidenṭiază metafora ȋntȃrzierii copilăriei.
Ȋn poezia stănesciană nu există prea multă amintire concretă. Răzbate ȋnsă ici-colo un
apel ȋncifrat către superba ṣi adorata sa mamă, descinsă din mit („Către tine, maică, ȋmi trimit
gȃndurile“), un ecou surd al relaṭiei de filiaṭiune cu tatăl venit din terestru, acel bărbat misterios
„cu ochi de leuṣtean“.
Nichita avea un cult al familiei, ȋnconjurat fiind de numeroasele chipuri protectoare.
Structura umanistă o moṣteneṣte de la mama cultă, iubitoare de poezie ṣi de muzică, de o
frumuseṭe tulburătoare ṣi ospitalitate balcanică.
O astfel de imagine a copilăriei luminoase, de dinainte de război, un univers utopic, apare
ȋn volumul Argotice. Este un tablou static, ȋn care rutina a ȋncremenit tot pe Strada Berzelor ȋntr-
un oraṣ cu mahalale Ploieṣtiului pline de gardieni ȋnvechiṭi- „Bătrânele la geamuri stau de pază“,
curioase ṣi atente să surprindă orice amănunt. Viaţa cotidiană pare un spectacol ca ȋn poemele lui
Topârceanu, Arghezi, Bacovia.
Toposul descris ȋn primul volum, Sensul iubirii, apărut ȋn 1964, este casa lor de pe Strada
General Cernat (redenumită Buciumului ulterior), de unde, de sub gutuii ȋncărcaṭi de roadă, se
poate auzi scrȃṣnetul metalic al locomotivelor: „Locomotive vechi, terasamente, greieri
străbăteau/ copilăria mea de Ah ṣi Au/ cu reci gutui ȋn curtea de bazalt“ (Locomotive vechi,
terasamente, greieri). Simbolistica gutuiului patinează spre starea edenică, deoarece merele din
grădina raiului se presupune a fi fost de fapt gutui, după cum ne ȋncredinṭează cei ce studiază
textele sacre (Pryus cydonia). Copilăria cu rȃs de băieṭandru e amintită ȋntr-un fals pastel
(Cȃmpie, primăvara). Inocent, „nu ṣtii de ea ṣi treci ȋntȃiaṣi dată/ prin stelele ciudate, căscăund“.
Ludicul vizează alungarea demonilor, frunza de arṭar pe care băieṭii săreau să o prindă cu dinṭii,
dar ṣi denumirea jocului- Pieile Roṣii- realizȃnd conexiunea cu simbolul protecṭiei faṭă de forṭa
malefică. Jocul era zbor “cu genunchii lângă bărbie şi gleznele!…Copilăria e libertate absolută,
iar văzduhul ȋi „lingea talpa şi gleznele” asemenea unui mamifer supus şi blând.
Este o copilărie suspendată ȋntr-un timp sticlos, străveziu, ȋn care totul este aer: „Iată
lassoul, mȃna, atentă,/ ocheṣte bizonul de aer“ (Mister de băieṭi). Totul era eter, totul se consuma
ȋn imaginaṭia sa, la o altă dimensiune decȃt cea terestră, copilăria fiind „glezna [...] cu aripi“.
Plăcerea ȋncălcării interdicṭiei, tentaṭia saltului, a zborului este astfel nemăsurată, iar starea de
beatitudine planează pe stihuri.
De asemenea, se afirmă că premiul oferit de prinṭul troian, Paris, pentru cea mai frumoasă
zeiṭă ar fi fost fructul Hesperidelor. Simbol al dragostei ṣi al fertilităṭii ȋn Europa Evului Mediu ṣi
ȋn Orientul Mijlociu, nu ȋntȃmplător veghează „cortul adormiṭilor gutui“ asupra poetului ṣi a
ochilor căprui ȋn privirea cărora se răsfrȃnge ȋndrăgostitul ṣi luna. (Lună ȋn cȃmp). Asemenea
teiului eminescian, acest pom induce o stare de somnolenṭă erotică, atmosfera de vrajă. Copacii
sunt astfel martori hierofanṭi, pentru ca apoi să se ṣteargă din cadru („-n jur se ṣterg copacii“).
Copilăria universală este utopică, izolează spiritul, făcându-l captiv al lumii materiale,
obiectuale, timpul basmelor, al lui „se făcea că“: “Se făcea că sunetul şi urechea/ tot una erau./
Se făcea că mirosul şi nara/ tot una erau./ Se făcea că lumina şi ochiul/ tot una erau./ Se făcea că
pipăitul şi piatra/ tot una erau” (Nefiinţa unui vis de armonie), aşa cum şi dorul nostru tot una
este cu NICHITA!