REVOLUŢIA BURGHEZĂ DIN ANGLIA

Cuprinsul unităţii:

1. Premisele revoluţiei engleze

2. Viaţa politică în Anglia între 1603-1640

1. PREMISELE REVOLUŢIEI ENGLEZE

Istoricii au împărţit în trei mari categorii cauzele care au dus la declanşarea revoluţiei burgheze
din Anglia: economico-sociale, politice şi religioase.
a. Din prima categorie fac parte mutaţiile care au dus la dispariţia economiei autarhice şi la
afirmarea relaţiilor capitaliste. În aparenţă, Anglia de la cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea a
rămas asemănătoare cu cea medievală. Totuşi, în vremea dinastiei Tudorilor se constată o serie de
transformări în plan economic. Apar manufacturi dispersate în cadrul a ceea ce se numeşte
verlagssystem dar şi manufacturi centralizate. Vârfurile vechilor bresle se orientează către piaţa de
desfacere în timp ce micii meşteşugari devin salariaţi permanenţi. Se dezvoltă o serie de industrii
precum cea extractivă (creşte productivitatea la fier de peste trei ori, iar la cărbune de peste opt ori), a
sticlei, a hârtiei şi cea textilă (beneficiind de aportul de tehnologie provenit din Ţările de Jos). Oraşele
încep să se diferenţieze prin funcţiile economice în mediul rural, deşi, cu cei 200.000 de locuitori ai
săi, doar Londra avea un aspect urban. Urmau alte oraşe ca Norwich, Bristol, Newcastle, York,
Exeter. Un salt calitativ îl au companiile comerciale: Compania negustorilor aventurieri (în sens de
întreprinzători – 1407), Compania Moscoviei (1554), Compania marocană (1575), Compania
Orientului (1579), Compania Levantului (1581) şi, cea mai importantă, Compania Indiilor Orientale
(1600). Deşi funcţiona o Bursă de pe la 1554, la 1570, finanţistul Thomas Greshom a fondat Bursa
Londrei. Acestea nu numai că au stimulat comerţul şi au sporit puterea navală engleză ci au stat şi la
baza formării Imperiului colonial britanic de mai târziu.
În acelaşi timp, în Anglia, economia de tip agrar era predominantă, deşi în interiorul ei şi-au făcut
loc structuri noi, burgheze. La o populaţie de 5 milioane de locuitori, 4/5 erau implicaţi în agricultură.
Manorul (marea proprietate nobiliară) a fost subminat de relaţiile capitaliste prin fenomenul
„împrejmuirilor”, generat de concentrarea unor mari suprafeţe agrare destinate creşterii oilor pentru
lână. Treptat, manorul s-a transformat într-o fermă capitalistă care a dus la înlăturarea muncii
ţăranului şi exploatarea pământului direct de nobil. Prin disponibilizarea unei importante categorii de
lucrători rurali s-a creat o forţă de muncă ce va fi absorbită de industria în plină dezvoltare. În fapt,
asistăm la înlăturarea relaţiilor feudale.
Din punct de vedere social se produce o accentuare a stratificării societăţii. Freeholderii, posesori
ai unui lot de pământ, urmaţi de copyholderi (posesori ai unei copii din registrul manorial) şi cotterii
(posesori doar ai unei colibe, fără pământ) erau clasele cele mai dezavantajate. O altă categorie care a
adus un spirit nou în economia engleză era formată de leaseholderi, mici arendaşi înstăriţi. Deasupra
acestor categorii se aflau yeomenii, ţărani înstăriţi cu venituri de peste 40 de şilingi şi gentry care se
aflau la limita superioară, proprietari, şi cu venituri de peste 20 de lire, putând primi chiar titlul de
cavaler. O reglementare din domeniul educaţiei, „Statutul meseriaşilor”, pregătea în decurs de şapte
ani, personal disciplinat şi calificat în domenii tehnice. Şi nobilimea era divizată în vechea aristocraţie
funciară, continuatoarea directă a feudalilor medievali, şi noua nobilime, creată sub dinastia Tudor, ca
bază socială a puterii lor. Nefiind legaţi de tradiţia aristocratică, practicau activităţi lucrative şi au
adus un spirit nou în economia engleză. Principiul nobiliar al primogeniturii, respectat în Anglia, a
făcut ca orientarea cadeţilor familiilor de proprietari să fie spre profesiuni şi meserii retribuite. În
Anglia, etica nobiliară nu considera neonorabile activităţile lucrative, remunerate. Apoi,
permisivitatea socială a nobilimii engleze, unică pe continent a făcut ca în rândul ei să intre atât clase
de jos cât şi elemente ale burgheziei, pe criteriul meritocraţiei şi a veniturilor şi capitalurilor
dobândite.
Premisele politice ale revoluţiei au constat în modernizarea instituţională ce a avut loc sub Tudori.
Astfel, principiul de guvernare era legea, întrucât regii erau suverani prin lege iar legea era deasupra
regelui. Principiul lex est rex a funcţionat bine în vremea dinastiei Tudor. Suveranul era ajutat de un
Consiliu Privat, alcătuit din consilieri numiţi de rege cu atribuţii de politică externă, legislativă,
juridică, de război. Scop legislativ şi de vot al impozitelor îl avea Parlamentul bicameral, format din
Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Deşi nu exista o Constituţie, englezii se bazau pe vechi
cutume, pe Magna Charta Libertatum şi pe principiul habeas corpus act. Exista şi o putere
judecătorească împărţită între Camera Înstelată (secţia juridică a Consiliului Privat) şi Curtea Înaltei
Comisiuni (secţia juridică exercitată asupra clerului şi a instituţiilor de învăţământ).
La nivel local, Anglia era împărţită în comitate şi districte. Fiecare comitat era condus de un lord-
locotenent (şef de poliţie), de un sheriff (se ocupa cu aplicarea legilor) şi de un judecător de pace.
Deşi Anglia nu avea armată, suveranul avea un corp de gardă personal şi în comitate existau
garnizoane pentru menţinerea ordinii.
b. Ceea ce individualizează revoluţia engleză este componenta religioasă. Opoziţia religioasă a
fost o importantă formă de manifestare a dezacordului cu suveranii absolutişti. Problema
matrimonială a regelui Henric al VIII-lea venea peste mai vechea întrebare rămasă fără răspuns
asupra superiorităţii suveranului pontif faţă de autoritatea suveranului laic. Regaliştii susţineau
doctrina puterii directe a regilor, în timp ce pontificalii apărau ideea puterii indirecte, mediate de
papă. Un învăţat scoţian, care a studiat în Franţa, William Barcalay, contesta autoritatea papei de a
înlătura regii sau de a-i numi la tron. El considera că doar Dumnezeu are această putere iar papa îi era
inferior. Pe acest fundal a fost dat, după mai multe încercări nereuşite de mediere la Roma, Actul de
Supremaţie.
Prin acest Act, dat de Henric al VIII-lea în 1534, s-a reformat catolicismul în Anglia. Astfel,
regele a devenit capul bisericii, devenită anglicană, având puterea de a numi funcţiile bisericeşti.
Episcopii au fost transformaţi în veritabili funcţionari regali iar episcopatul într-o instituţie a statului.
Prin secularizarea averilor mănăstireşti, între 1536-1539, anglicanismul a dat o lovitură resturilor
Bisericii Catolice întărind puterea regelui. Cu toate acestea, deşi limba de cult a devenit engleza,
anglicanismul păstra ierarhia bisericească, ritualul şi dogma catolică.
Răspândirea în Anglia veacului al XVI-lea a curentului calvin radical, cunoscut cu numele de
puritanism, a urmărit „purificarea” rămăşiţelor catolicismului din Biserica Anglicană. Teoria calvină
a predestinării convenea burgheziei şi claselor în afirmare. Conform teoriei predestinării, individul va
fi mântuit sau condamnat potrivit unei hotărâri divine care îi fixa destinul de la naştere. Conform lui
Calvin nu faptele şi convingerile omului l-ar putea mântui. Puritanismul se ridica împotriva
costisitorului lux al cultului, a primatului regal, a instituţiei episcopatului, a proprietăţii sale funciare.
El urmărea o deplină independenţă a raporturilor dintre puterea laică şi cea bisericească.
În ceea ce priveşte organizarea bisericii engleze, puritanii s-au divizat în două curente. Adepţii
carismaticului John Knox, care propovăduia ideile lui Calvin în Scoţia, preconizau ca în fruntea
parohiilor să fie numite consilii mixte compuse din laici (denumite presbiterium). Celălalt curent, al
susţinătorilor predicatorului Robert Brown, purtau numele de independenţi sau brownişti, contesta
orice organizare a Bisericii, militând pentru o legătură directă între individ şi Dumnezeu.
Individualismul acestor secte a izolat membri ei, literatura puritană engleză dovedind încrederea
acordată de puritani radicali lui Dumnezeu în detrimentul contemporanilor. Sectele metodiste,
baptiste, menonite, rupte din puritanism au abandonat rămăşiţele doctrinei bisericeşti. Quakerii au
renunţat chiar la botez şi împărtăşanie iar anabaptiştii au împins şi mai tare devalorizarea tuturor
sacramentelor. Radicalii religioşi erau o categorie dezavantajată; ei nu aveau acces la posturi în stat,
nu puteau părăsi pământul fără aprobarea judecătorului de pace şi erau obligaţi să asiste la slujbele
anglicane.
Alarmată de emergenţa acestor curente, Biserica Anglicană a luat măsuri drastice pentru
reprimarea protestanţilor. Dar sub masca unui conflict religios se contura viitorul conflict social şi
politic care avea să ducă la izbucnirea revoluţiei engleze.
 2.
3. VIAŢA POLITICĂ ÎN ANGLIA ÎNTRE 1603-1640

În 1603 se încheia lunga domnie a Elisabetei I. Neavând urmaşi direcţi, pe tronul Angliei a
urcat nepotul ei, regele Iacob al VI-lea al Scoţiei, cu numele de Iacob I Stuart (1603-1625). Prin
persoana sa se realiza o uniune personală a Angliei cu Scoţia, fără unificarea legislativă sau a
Parlamentelor. I s-a atribuit chiar paternitatea termenului Great Britain lui Iacob. Incidentul de la
Newark a atins cultul englezilor faţă de rege şi nu anunţa, într-o epocă a superstiţiilor, un viitor bun
pentru Stuarţi. Iacob a avut un caracter feminin, era un flecar, amabil, încrezut şi învăţat. Avea o frică
instinctivă de violenţă, era pipernicit şi disartritic. A fost căsătorit cu Ana de Danemarca, cu care a
avut cinci copii, dar a repudiat-o în favoarea partenerilor săi masculini. A fost crescut într-un mediu
eminamente masculin, având parte doar de bărbaţi în educaţia sa. Deşi s-a îndrăgostit de tabloul Anei
de Danemarca, vărul său Philip Herbert s-a băgat în patul lor conjugal, după ce a contribuit decisiv la
căsătoria cuplului regal.
Iacob a încercat să conducă Anglia după principiul absolutist lex est rex în contradicţie cu
tradiţia engleză de guvernare. Suveran cult, autor al unor lucrări precum „Adevărata lege a
monarhiilor libere” sau „Darul suveranului”, el a intrat repede în conflict cu Parlamentul. În aceste
lucrări, Iacob I arăta că regatul Angliei semăna cu regatul lui Dumnezeu şi orice ingerinţă în treburile
sale nu putea veni decât tot de la Dumnezeu. Concluzia trasă de Iacob era că nimeni nu se poate
opune regelui, care nu trebuia să dea socoteală decât în faţa lui Dumnezeu. Încă din 1604 a fost
publicat un document „Millenary Petition” prin care se stipula: dreptul preoţilor de a purta stihar alb,
suprimarea semnului crucii la botezuri, suprimarea înclinării capului când se pronunţa numele lui Isus
sau a genoflexiunii în faţa altarului, scoaterea verighetei la celebrarea căsătoriei şi stricta respectare a
zilei de duminică. Cearta religioasă s-a transformat într-un conflict politic. „No bishop, no king” era
deviza regelui. Convocat în 1604, forul legislativ englez i-a înaintat un document intitulat „Apologia
Camerei Comunelor” care prevedea „libertăţile înnăscute ale poporului englez” şi prin se prevedea că
în Anglia regele nu dispunea de putere absolută şi că el trebuia să guverneze împreună cu
Parlamentul. Deşi regele dispreţuia protestantismul, Complotul prafului de puşcă din 1605, un atentat
împotriva Parlamentului orchestrat de ultra-catolicul Guy Fawkes, dar de care Iacob era străin, l-a
silit să-şi îmbunătăţească relaţiile cu opoziţia parlamentară. Mai mult, el a impus din 1606
„Jurământul de credinţă” prin care orice supus ne-anglican, mai ales catolic, trebuia să jure supunere
în fiecare an regelui.
Însă, când i s-a refuzat impunerea unor noi impozite, el a dizolvat Camerele, l-a înlăturat pe
cancelarul Francis Bacon, înlocuit cu favoritul său, George Villiers, înnobilat duce de Buckingham şi
a domnit fără Parlament. Acesta a fost convocat în 1611, 1614 şi 1621 şi dizolvat de tot atâtea ori
pentru că s-a dovedit un opozant hotărât al tendinţelor absolutiste ale suveranului. Un aspect negativ
al domniei lui Iacob I a fost neglijarea completă a flotei. Dispariţia tradiţiei lui Francisc Drake sau a
lui Walter Raleigh a dus la pierderea poziţiei avantajoasă a Angliei în faţa concurenţei olandeză sau
spaniolă. În politica externă, Anglia lui Iacob I s-a remarcat prin trimiterea unui corp expediţionar în
sprijinul electorului palatin Frederich al V-lea, participant la Războiul de 30 de ani. Diplomaţia
engleză, condusă de George Villiers a înregistrat un eşec în tentativa de a-l căsători pe fiul regelui,
Carol, cu infanta Maria a Spaniei. Însă, mariajul cu Henrieta Maria a Franţei a adus avantaje pentru
catolici. Richelieu a participat la negocierile acestei alianţe matrimoniale. El a declarat că nu va
acorda libertate religioasă decât slujitorilor din suita reginei dar, într-un acord secret din convenţia de
căsătorie, se obliga să protejeze cultul catolic.
După moartea lui Iacob, i-a urmat la tron fiul său, Carol I Stuart (1625-1649), un adept al
intransigenţei în raporturile cu legislativul englez. Încercând a-şi reafirma drepturile financiare, el a
convocat Parlamentul, tot de trei ori, în 1625, 1626 şi 1628, fără succes. Opoziţia parlamentară
condusă de John Eliot, Thomas Wenthworth, Eduard Coke, John Hampden şi John Pym a refuzat
regelui votarea unor noi impozite ca „tonnage and poundage” şi ulterior „shipmoney”. În realitate, nu
exista o opoziţie în sensul modern al conceptului pentru că prerogativele executive le deţinea regele
dar conflictul cu suveranul a dus la cristalizarea ideilor politice care vor sta la baza evenimentelor
ulterioare. În 1628, Parlamentul a înaintat regelui un act intitulat „Petiţia Drepturilor” (Bill of
Rights). Documentul fixa bazele legale ale prerogativelor parlamentare ca şi limitele între care putea
să acţioneze monarhia. La baza textului au stat principiile din Magna Charta, aplicabile oamenilor
liberi, numeroşi la începutul veacului al XVII-lea. Documentul prevedea ca impozitele şi taxele să fie
percepute doar cu acordul Parlamentului, arestarea şi condamnarea unei persoane nu se putea face
fără o sentinţă judecătorească în baza principiului habeas corpus act, legile marţiale trebuiau interzise
pe timp de pace, încarcerarea trupelor în casele particularilor era interzisă. În entuziasmul creat de
Petiţie, un fanatic, locotenentul Felton l-a asasinat pe principalul sfetnic al regelui, George Villiers,
ducele de Buckingham. Regele a sancţionat Petiţia, la 7 iunie 1628, sub presiunea Londrei, dar nu a
respectat prevederile ei. Mai mult, John Eliot a fost închis în Turnul Londrei unde avea să moară, gest
de răzbunare pentru pierderea ducelui de Buckingham. Favorizat de conjunctura externă, prin
încheierea unor tratate cu Spania şi Franţa prinse în Războiul de 30 de ani, Carol a dizolvat
Parlamentul. În 1629 Parlamentul a încercat să voteze trei rezoluţii ce declarau inamic public orice
persoană încerca să reintroducă catolicismul, pe oricine ar fi introdus noi taxe şi impozite sau orice
persoană ar fi plătit astfel de taxe. Dar iniţiativa parlamentară nu s-a bucurat de succes. În aceşti ani a
avut loc o ruptură a Curţii regale de populaţia Angliei. Carol era văzut ca un urmaş al dinastiei
normande, acest lucru justificând, după o teorie din epocă, pretenţiile băneşti ale regalităţii puse pe
capul saxonilor liberi. În acest ultim Parlament a intrat şi Cromwell, care s-a remarcat în Comitetul
special pentru religie, unul din organismele antimonarhice din Camera Comunelor. În martie 1629 a
asistat la un scandal în Cameră, provocat de votarea unei rezoluţii anticatolice împotriva impozitelor
„papistaşe”.
Începea lunga guvernare fără Parlament a regelui Carol I ce va dura până în 1640. Prin
mariajul cu fiica regelui Henric al IV-lea al Franţei, el promitea că nu va acorda libertate religioasă
decât slujitorilor reginei dar, printr-o înţelegere secretă se obliga să-i ajute pe catolici. El s-a sprijinit
în politica sa pe un fost opozant, Thomas Wenthworth, înnobilat duce de Strafford şi pe arhiepiscopul
de Canterbury, William Laud. În 1634, regele a introdus impozitul „shipmoney” dar şi alte taxe pe
titlurile de nobleţe, pe trăsurile de piaţă sau pentru întreţinerea miliţiilor. Monopolul regal pe săpun i-
a făcut pe englezi să perceapă taxele pe „popish soap” ca un afront la adresa protestanţilor. Un caz
celebru în epocă a fost procesul lui John Hampden. El a refuzat să plătească impozitul pe vase, care
deşi mic pentru un nobil (era de 30 de shilingi şi şase pence) nu avea caracter constituţional.
Hampden a pierdut procesul dar la o diferenţă de un vot cea ce dovedea opiniei publice engleză
dificultăţile în care se afla regele. Arhiepiscopul de Canterbury a început o campanie de terorizare a
protestanţilor prin persecuţii, interzicerea cultului puritan, colonizarea Ulsterului. Deşi nu era un om
crud, Laud a interzis serviciul religios protestant, a numit numai episcopi anglicani în Camera
Comunelor, a introdus cenzura. O pedeapsă frecventă era tăierea urechilor şi arderea pe faţă a
adversarilor cu iniţialele S.D. cum au fost cazurile unor vestiţi pamfletari ca William Prynne sau John
Lilburne. Multe din victimele terorii anglicane ale lui Laud au emigrat peste Ocean, întemeind colonii
pe ţărmul răsăritean al Americii de Nord. André Maurais era de părere că „fără rigorile lui Laud e
probabil că civilizaţia nord americană n-ar fi fost niciodată o civilizaţie anglo-saxonă”.
Sub primii Stuarţi, arhitectul Inigo Jones a creat Piaţa Covent Garden dar şi Casa Reginei de
la Greenwich şi Banqeting House de la Whitehall. În acelaşi timp s-a individualizat City-ul londonez
(vechea zonă fortificată) dar a traversat şi epidemii de ciumă la 1603, 1625 şi 1636.
Deşi originari din Scoţia, Stuarţii au impus scoţienilor acelaşi regim ca al Angliei. Momentul
culminant al acestei acţiuni a fost introducerea Cărţii de rugăciuni unice (Common prayer book) în
Catedrala St. Giles din Edinburgh.
Scoţia, o ţară rudimentară şi săracă în comparaţie cu Anglia avea o clasă politică total diferită.
Despărţită de Anglia, prin râul Tweed şi împărţită în două regiuni distincte, sudul (Lowland) mai
bogat şi mai apropiat de tradiţiile engleze şi nordul, (Highland), muntos şi sărac, Scoţia avea o istorie
zbuciumată de luptele dintre familiile şi clanurile locale. Parlamentul scoţian era mai degrabă o curte
de înregistrare a actelor politice, opoziţia venind din partea clanurilor feudale. Biserica era organizată
de lumea laică spre diferenţă de Anglia unde clerul avea decizia în problemele spirituale. Clanul
Campbell, condus de conţii Argyle şi de Alexander Leslie au preluat iniţiativa şi au coordonat
opoziţia împotriva Angliei. În martie 1638, Adunarea generală a Bisericii prezbiteriene a constituit o
ligă naţională, cunoscută sub numele de Covenant, care trebuia să lupte împotriva absolutismului
englez. Cum nu s-a căzut la un acord, între cele două părţi s-a ajuns la conflict armat, cunoscut cu
numele de „războiul episcopilor”. Scoţienii, antrenaţi în luptele de clan erau mai buni militari decât
englezii obişnuiţi cu comerţul în epoca Tudorilor. Cu o armată slab echipată şi prost plătită, regele
Carol a fost uşor de învins de trupele scoţiene conduse de Alexander Leslie. Prin Pacea de la Berwick
din 1640, regele a recunoscut libertatea cultului şi Parlamentul scoţian. În realitate, sub influenţa
ducelui de Strafford, regele urmărea să reia iniţiativa.
Lipsa fondurilor l-a obligat să convoace Parlamentul londonez pentru a obţine subsidii
necesare continuării conflictului. Refuzat, l-a dizolvat în mai 1640 ceea ce a intrat în istorie ca
Parlamentul cel Scurt (aprilie-mai 1640). A urmat o nouă convocare. Parlamentul cel Lung s-a
întrunit pe 3 noiembrie, dată ce amintea de Parlamentul cel Lung din vremea reformei anglicane a lui
Henric al VIII-lea.
În conflict cu Scoţia, regele a fost din nou învins iar Alexander Leslie a ocupat nordul Angliei.
Pentru a doua oară în acel an regele a convocat Parlamentul. De data asta opoziţia era mai hotărâtă să
tranşeze în favoarea ei conflictul cu tendinţele absolutiste ale lui Carol. Dacă Parlamentul cel Scurt a
fost unul reformist, Parlamentul cel Lung, cum a rămas cunoscut în istorie (noiembrie 1640-1653),
era un legislativ revoluţionar. Camera Comunelor a votat scoaterea lui Strafford în afara legii şi
executarea lui. Apoi au fost înlăturate bazele juridice ale absolutismului. Au fost desfiinţate Camera
Înstelată şi Curtea Înaltei Comisiuni. S-a votat o lege prin care Parlamentul trebuia convocat o dată la
trei ani pentru cel puţin 50 de zile, fără să se recurgă la rege. Au fost anulate impozitele „tonnage and
poundage” şi „shipmoney”, a fost desfiinţată armata regală.
Măsurile au culminat cu documentul „Mustrarea cea Mare” înaintat regelui. În 204 articole –
program politic al burgheziei engleze – erau scoşi episcopii din Parlament, era acordată libertatea
religioasă Bisericii prezbiteriene, consilierii regali erau numiţi de Cameră, se acorda libertatea
comerţului. Anglia era divizată în două tabere: regaliştii constituţionali şi radicalii care contau pe
sprijinul maselor şi al Londrei.
După eşecul de a aresta la 3 ianuarie 1642 opoziţia (J. Pym, J. Hampden, Denzig Holles,
Arthur Haserlig), regele Carol a părăsit Londra şi s-a îndreptat spre York de unde a declanşat
conflictul armat cu Parlamentul.
Test de verificare

1.Care au fost cauzele revoluţiei engleze?

2. Ce a fost religia pentru revoluţionarii englezi?
3. Identificaţi abuzurile comise de absolutism.
4. De ce s-au înrăutăţit relaţiile dintre rege şi parlament ?

Rezumat
Anglia era profund divizată în prima jumătate a veacului al XVII-lea, cu parametri diferiţi ai
progresului economic şi a înapoierii, cu o stratificare socială complexă şi cu un conflict latent între
cultul anglican şi sectele puritane. Dacă ultimii suverani ai dinastiei Tudor au ştiut să îngheţe
conflictele în baza principiului de guvernare tradiţional, Stuarţii nu au ştiut să colaboreze cu forţele
politice parlamentare, împărţind Anglia în două tabere.
 Unitatea de învăţare II

ANGLIA ÎN VREMEA LUI OLIVER CROMWELL

Cuprinsul unităţii:

1. Războaiele civile (1642-1649)

2. Republica
3. Protectoratul

1. RĂZBOAIELE CIVILE (1642-1649)

După o ultimă încercare a Parlamentului de a ajunge la un compromis cu regele, prin „Cele

nouă propuneri”, la 23 august 1642, regele Carol I Stuart a declarat război taberei parlamentare.
Anglia era divizată în două tabere. Porecliţi „cabaleros” (aprox. papistaşi, din limba spaniolă),
de partea regelui se aflau aristocraţia şi clerul anglican, oraşele sedii de dioceze, comunitatea catolică
din nord şi Lancaster. Geografic, nordul şi vestul Angliei, în general provincii mai întinse dar mai
sărace şi mai slab populate se găseau în tabăra regelui. În fruntea armatelor regaliste se afla contele
Rupert, slab strateg, cu „şarje câştigate ale unor bătălii pierdute”. De asemenea, contele Robert
Lindsay, lordul Digby, contele de Worcester luptau de partea „cavalerilor”. De cealaltă parte,
„capetele rotunde”, (după freza pe care o purtau), trupele Parlamentului aveau de partea lor noua
nobilime şi burghezia, păturile orăşeneşti şi ale târgurilor, flota şi populaţia Londrei. Geografic,
comitate mai mici dar mai bogate din sudul şi estul Angliei luptau în tabăra parlamentară. Armatele
lor erau conduse de contele Essex, lorzii Brook şi Kimbolton şi Oliver Cromwell. Nu a existat o
separaţie netă între tabere. Elemente ale burgheziei, ca deţinătorii de monopoluri, au luptat alături de
rege în timp ce din raţiuni personale mari aristocraţi s-au alăturat Parlamentului. Chiar Oliver
Cromwell avea familia împărţită. Când a participat la expediţia de capturare a argintăriei regale, s-a
izbit de rezistenţa lui Henry Cromwell care a dispus apărarea argintăriei. Exista şi o tabără neutră,
„clubmenii”, ţărani care îşi apărau proprietăţile. Zone declarate neutre ca Cheshire, Yorkshire,
Straffordshire au intrat în conflict împotriva trupelor care intrau în comitatele respective, luptând fără
să-şi propună să fie de partea taberei opuse invadatorilor. Acest fapt dovedeşte că dinastia engleză a
avut de luptat cu forţe opuse. Pe de o parte, trebuia să zdrobească noua clasă îmburghezită care nu
dorea ca regele sa se amestece în comerţul ei. Pe de altă parte, i se opunea şi o parte a aristocraţiei
care dorea să-şi protejeze imunitatea şi autonomia în faţa tendinţei de centralizare şi absolutism a
regelui. Situaţia Angliei era şi mai complicată de revolta irlandezilor, izbucnită la 1641, care deşi nu a
fost un masacru anti-englez, a dat naştere la o serie de legende.
Războiul a început dezastruos pentru Parlament. Înfrânţi la Edgehill, Aldwalton Moor şi
Roundway Down, pierd Oxfordul. Regaliştii au ocupat porturile Hull şi Bristol şi au asediat Londra.
Prima victorie parlamentară a fost obţinută în condiţii grele la Turnham Green, „un Valmy al
englezilor”. În bătălia de la Halgrove Field, tabăra parlamentară l-a pierdut pe John Pym.
 Pe acest fundal a aparut în scenă un nobil puţin cunoscut, Oliver Cromwell. Acesta s-a născut
la Huntington, în1593, într-o familie numeroasă din categoria gentrilor. A fost şcolit în concepţia
puritană asupra naturii divine a regilor. La Colegiul superior, O. Cromwell a beneficiat de o educaţie
puritană. A urmat apoi dreptul la Inns of Court, iar la 1620 s-a căsătorit cu Elisabeth Bourchier, ce
provenea dintr-o respectabilă familie din Essex. Deşi cunoştinţele sale militare se reduceau la câteva
lucrări de strategie despre faptele de arme ale lui Gustav Adolf în timpul Războiului de 30 de ani,
Cromwell s-a remarcat în bătălia de la Gainsborough. Un succes diplomatic major, „ultimul act al lui
Pym”, a fost alianţa din 1643 cu scoţienii lui Leslie. Acesta a prilejuit o primă mare victorie împotriva
regelui la Marston Moor în 1644, deşi contrabalansată de înfrângerea de la Newburry în sud şi de
capitularea contelui Essex la Lostwithiel (în Cornwall).
Primele victorii au dus la schimbarea taberei parlamentare în două grupuri: presbiterienii (ce nu
doreau sa-l ucida pe rege)reprezentând păturile burgheziei şi a orăşenimii înstărite, şi independenţii,
mai radicali, ce voiau zdrobirea completă a regaliştilor. Nimeni din tabăra parlamentară nu concepea
la începutul războiului să-l lichideze pe rege. „Chiar dacă vom învinge pe rege de 99 de ori, el tot
rege va rămâne, şi regi vor rămâne şi urmaşii lui, însă dacă regele ne va învinge o singură dată, noi
toţi vom fi spânzuraţi, iar urmaşii noştri vor deveni robi” spunea contele Manchester.
Pe acest fundal, Oliver Cromwell, cu ajutorul trupelor „iron sides”, detaşamente fidele formate
din yeomeni a reorganizat armata. Recrutaţi din comitatele din estul Angliei, aceste unităţi erau loiale
lui Cromwell pe care îl cunoşteau dinainte. Oliver a fost supranumit „lordul mlaştinilor”, pentru că a
apărat într-o serie de procese comunităţile din răsăritul Angliei împotriva Companiilor comerciale
care au preluat şi desecat mai multe terenuri care aparţineau acestor comunităţi. Astfel, s-a creat
„Asociaţia de răsărit”, care a devenit regiunea de recrutare militară a lui Cromwell. Trupe devotate,
formate din puritani radicali, fără ataşamente geografice, din rândul lor s-au remarcat elemente din
păturile de jos: birjarul Thomas Pride, cizmarul Hewson, cazangiul Fox sau comandantul de vas
Rainsborough. Adepţi ai „Ordonanţei renunţării voluntare” (Self Denying Ordinance), „New Model
Army”, organizată pe baza voluntariatului, după modelul „coastelor de fier”, cu un comandament
unic, sub Thomas Fairfaix, sistematic plătită şi hrănită a obţinut în 14 iulie 1645 victoria de la Naseby
şi a cucerit Oxfordul în iunie 1646. În august-septembrie 1646, scoţienii l-au învins pe regalistul
Montrose în nord şi l-au capturat pe rege.
Victoria Parlamentului împotriva regelui (închis în castelul Holmby) a adâncit conflictul din
sânul său. În lupta dintre presbiterieni şi independenţi s-au adăugat levellerii lui John Lillburne şi
diferiţi sectari care aveau un amplu program politic cerând: vot universal pentru bărbaţi, egalitate în
faţa legii, realegerea anuală a Parlamentului şi chiar condamnarea regelui. Pentru presbiterieni
războiul era încheiat. Ei obţinuseră avantaje şi beneficii şi doreau lăsarea armatei la vatră. Oliver
Cromwell şi principalii săi colaboratori, John Vane şi Henry Ireton a încercat să medieze conflictul.
Pe baza unor documente ca „Bazele propunerilor” şi „Acordul poporului” au demarat negocierile de
la Putney, la nord de Londra. Document al taberei radicale, „Acordul poporului” prevedea dizolvarea
Parlamentului, cu desfiinţarea Camerei Lorzilor, impozit proporţional pe avere, desfiinţarea
monopolurilor de stat, vot universal şi reformă electorală. De altfel, parlamentarii au intrat în
negocieri cu regele. Insa Oliver Cromwell a prevenit un eventual compromis între tabere, a intrat în
Londra în 1647 şi a epurat Parlamentul de moderaţii dispuşi la un acord cu regele care a fost
întemniţat în insula Wright.
După eşecul negocierilor de la Putney (28 octombrie – 11 noiembrie 1647) dintre facţiunile
taberei parlamentare, după izbucnirea răscoalelor regaliste în nord şi mai ales după evadarea regelui,
Cromwell şi Th. Fairfax au declarat război Parlamentului. Regele a încercat chiar o diplomaţie la mai
multe capete. A negociat în paralel cu Franţa prin soţia sa, Maria Henrieta, cu scoţienii, cu
Parlamentul dar chiar şi cu Cromwell căruia i-a promis Ordinul Jartierei. După stingerea focarelor
regaliste, Armata i-a nimicit pe scoţieni la Preston în august 1648, au ocupat Scoţia şi l-au capturat pe
rege.
Cromwell a respins orice negociere cu Parlamentul pe care l-a curăţat la 6 decembrie 1648 de
elementele moderate (143 de deputaţi presbiterieni), în ceea ce a rămas cunoscut ca „epurarea lui
Pride”. A convocat apoi un tribunal extraordinar compus din 15 membri pentru judecarea regelui. În
baza unui document incriminator, „Mustrarea Parlamentului” regele a fost acuzat şi declarat trădător
şi tiran. Cu o diferenţă de voturi extrem de mică, (unele surse vorbesc de un singur vot) după ce peste
160 de deputaţi au absentat, regele a fost condamnat la moarte şi executat la 30 ianuarie, caz fără
precedent în istorie. Istoricul Ana Anderson consideră factorii condiţionali decisivi în decizia de
condamnare a regelui. Reforma a adus o gândire religioasă care punea accentul pe interpretări
individuale, având ca efect conflictele din sânul bisericii cu responsabilizarea regelui. Elaborarea
unor teorii radicale au căutat să justifice acţiunea armatei. Seria greşelilor făcute de Carol I au dovedit
opoziţiei că regele nu era capabil să conducă ţara şi a dat aripi credinţei că armata era instrumentul
voinţei divine. Victoria armatei asupra regelui şi asupra Parlamentului a născut convingerea că poate
lua decizii fără acordul acestora. Creşterea importanţei Parlamentului, într-o perioadă de schimbări
social economice a modificat raportul rege-legislativ. O serie de factori contextuali au completat
tabloul. Seria de negocieri întreprinse de suveran cu toate forţele dispuse să colaboreze cu acesta l-au
convins pe Cromwell că lăsarea în viaţa a lui Carol nu făcea decât să-i ofere posibilitatea unor noi
acţiuni. Iar intransigenţa regelui şi refuzul de a accepta orice alternativă viabilă i-au grăbit sfârşitul.
Nu trebuie omis şi faptul că Parlamentul în care s-a luat decizia finală era epurat de elementele
moderate, rata absenteismului de la acel vot a fost mare iar presiunea armatei era nesuportabilă. Chiar
şi aşa regelui i-a lipsit puţin pentru a scăpa de condamnare.
În februarie 1649 era desfiinţată Camera Lorzilor, iar în mai 1649 Anglia era proclamată
Commonwealth and Free State, guvernată de un Consiliu de stat şi un Parlament unicameral
reprezentativ.

2. REPUBLICA

După abolirea monarhiei, la 19 mai 1649, Anglia a fost proclamată Commonwealth and Free
state, guvernată de reprezentanţii poporului prin Parlament. Totodată, anul 1649 a fost proclamat
Anul I al libertăţii. Însemnele regale au fost şterse iar emisiunile monetare au apărut cu inscripţia
Republica. Un vas a primit chiar numele de „President”. Parlamentul s-a mutat la Derby House şi,
ulterior, la White Hall.
Act fără precedent în istorie, pedepsirea regelui şi proclamarea Republicii găseau Anglia într-o
situaţie precară. Autoritatea Londrei era negată pe continent. În Franţa şi Spania ambasadorii englezi
au fost ucişi ca regicizi. Coloniile nu au acceptat noile autorităţi. Scoţia şi Irlanda se aflau în mâinile
prinţului Carol, fiul regelui executat. Doar Cantoanele elveţiene au recunoscut noul regim. Deşi
Cromwell s-a purtat bine cu fiii regelui, căzuţi prizonieri ai Armatei, irlandezii şi scoţienii au apelat la
prinţul Carol pentru a prelua puterea.
Dificultăţile regimului veneau şi din baza socială limitată a Republicii. Stagnarea comerţului,
creşterea preţurilor, lipsa locurilor de muncă, recoltele slabe din 1647 şi 1648, decăderea
meşteşugurilor au sporit greutăţile financiare ale statului. La acestea s-au adăugat revoltele
irlandezilor, scoţienilor şi lipsa susţinerii noului regim din partea populaţiei. De asemenea,
cheltuielile pentru întreţinerea armatei au crescut spectaculos. Dacă regele Iacob I cheltuia circa
500.000 de şilingi pentru întreţinerea armatei şi 7.-800.000 sub Carol, în primii ani ai Republicii
acestea au ajuns la 2.000.000 de şilingi. Dar Oliver Cromwell era hotărât să rezolve aceste probleme.
La ameninţarea că nouă din zece englezi sunt ostili Republicii el ar fi răspuns: „dar dacă îi dezarmez
pe cei nouă şi pun o sabie în mâna celui de-al zecelea?”, Parlamentul i-a pus la dispoziţie o armată de
10.000 de soldaţi cu care Oliver Cromwell şi Henry Ireton au intrat în Irlanda. După bătăliile de la
Drogheda şi Wexford (1649) încheiate cu masacre, contele Ormond s-a predat. În 1650, rechemat din
Irlanda, Cromwell, numit Lord-General, trecea frontiera Scoţiei. Prinţul Carol fusese proclamat rege
de scoţieni, în biserica din Scone, însă Cromwell i-a învins la Dunbar (3 septembrie 1650) şi
Worcester (3 septembrie 1651). După fuga lui Carol, Cromwell a dat Aşezământul Scoţiei, un act prin
care generalul Monk era numit guvernator al ţării şi marca sfârşitul independenţei Scoţiei.
În interior, prima manifestare a opoziţiei a constituit-o ofensiva levellerilor, aliaţi ai armatei dar
nebeneficiari ai victoriei. John Lillburne a publicat manifestul „Noile lanţuri ale Angliei”, prin care îl
critica dur pe Cromwell. Manifestul a avut un semnificativ impact asupra armatei, în rândurile căreia,
în 1649, s-au înregistrat mai multe răscoale. Cromwell a reprimat revolta levellerilor prin măsuri
drastice dar şi profitând de dezbinarea din sânul lor. În acelaşi timp, noul regim a trebuit să facă faţă
mişcării diggerilor (digger = săpător, l.engl.) conduşi de Gerard Winstanley. Aripa radicală a
levellerilor, diggerii reprezentau păturile de jos, lipsite de pământ. Ideile lor, publicate în „Adevărata
lege a libertăţii” promovau egalitatea socială şi dragostea universală, iluzie care s-ar fi instaurat în
lume dacă pământul ar fi fost lucrat în colectivitate. Scăpat de ameninţări cu ajutorul armatei şi a
Parlamentului, „stăpân peste o Anglie supusă, o Irlandă terorizată şi o Scoţie cucerită”, (Nicolescu, II,
2001, 48), Cromwell se întorcea la Londra pentru a guverna ţara. Pentru a justifica conducerea
Angliei, Cromwell şi-a fabricat o adevărată genealogie, care combina tradiţia velsă a schimbării
numelui de botez în numele de familie, cu cea normandă.
Bazele juridice ale Republicii au fost puse prin „Agreement of the people”, o constituţie
republicană care recunoştea, o libertate a conştiinţei şi o serie de drepturi democratice. Conform
actului, alegerile trebuiau organizate o dată la doi ani însă această hotărâre nu a fost respectată. In
plan intern, deosebirile doctrinale dintre Parlament si armata cauzeaza tensiuni aparand diferente de
interes intre radicali si... După desfiinţarea Camerei Lorzilor, Parlamentul mai avea doar 1/5 din
efectivul fostului legislativ, cunoscut sub numele de Coada Parlamentului cel Lung. Cu o autoritate
ştirbită, parlamentu a intrat în conflict cu Oliver Cromwell şi a fost dizolvat în aprilie 1653. Câteva
zile mai târziu a fost dizolvat şi Consiliul de Stat. Între lunile iulie şi decembrie 1653 a funcţionat
Micul Parlament (cunoscut ca Parlamentul Barebone, de la numele unui deputat, Praisegod Barebone,
în realitate un joc de cuvinte arată caracterul acestui legislativ barebone = oase goale, figurat, coate
goale) care avea 144 de membri. Deşi a votat câteva reforme ca impozitul proporţional pe avere,
înlocuirea căsătoriei religioase cu cea civilă, libertatea presei, gratuitatea învăţământului, opoziţia
puternică a levellerilor din Parlament a dus la dizolvarea lui. Acest fapt a constituit sfârşitul
Republicii.

3. PROTECTORATUL

În zilele următoare, Oliver Cromwell a acceptat titlul de Lord Protector pentru că, în trecut,
acesta fusese asociat cu cel de regent pe timpul minoratului regilor. Bazele juridice ale Protectoratului
au fost stabilite prin „Instrumentul de guvernare”, elaborat de generalul John Lambert. Documentul
făcea o judicioasă repartizare a puterilor în stat. Puterea legislativă o deţinea Parlamentul unicameral,
ales la fiecare trei ani. El reunea 400 de englezi, şi câte 30 de irlandezi, respectiv scoţieni, ceea ce
reprezenta contopirea deplină a celor trei state. Executivul era atribuit Protectorului şi unui Consiliu
de Stat a căror membri (şapte ofiţeri şi opt civili) erau inamovibili. Lordul Protector deţinea însă
puterea reală, având dreptul de a conduce prin ordonanţe cu rol de legi. Noul legislativ, convocat în
septembrie 1654 a avut doar un rol figurativ; a comemorat victoriile de la Dunbar şi Worcerster şi a
fost martorul unei cuvântări a Protectorului, prin care îşi anunţa intenţiile de guvernare.
În calitatea sa, Cromwell şi-a consolidat puterea. El nu a convocat în primele opt luni
Parlamentul, a mărit efectivele armatei de la 30.000 la 53.000 de combatanţi, cheltuielile militare
atingând 3 milioane de şilingi. A acordat toleranţă religioasă, dar nefiind un tolerant i-a persecutat pe
catolici şi pe sectanţii quakeri din jurul lui George Fox. Pe de altă parte a favorizat revenirea evreilor
în Anglia, expulzaţi în vremea lui Eduard I. În rândurile puritanilor, evreii au căpătat o imagine
favorabilă, atât ca buni parteneri de afaceri, dar şi ca buni cunoscători ai Bibliei. Boemul Jan Amos
Comenius, pentru care Cromwell avea o mare consideraţie dar şi teologi englezi, apropiaţi
Protectorului, ca Samuel Hartlib sau John Dury au cerut reprimirea evreilor şi eventual, convertirea
lor. Cromwell a înţeles mai degrabă scopul practic, atât economic cât şi politic, a revenirii evreilor în
Anglia. Evreii au împărtăşit repede ideile lui Cromwell despre expansiunea comerţului englez în lume
şi, la 1657, Samuel Dorido a devenit primul evreu membru a Bursei din Londra. Samuel Hartlib sau
John Dury Altii 2 evrei au pus bazele învăţământului în epoca lui Cromwell. Ei au înfiinţat Colegiul
din Durham care, adversar al Universităţilor, întruchipa ideile lui Cromwell despre educaţie.
 În anii Protectoratului au fost convocate două Parlamente, în 1654, respectiv 1656, însă,
pentru că nu se arătau suficient de docile, acestea au fost dizolvate. Cel de al doilea parlament a fost
convocat doar pentru a rezolva problemele financiare necesare unui conflict cu Spania. Deşi
reglementările recomandau o sesiune de cinci luni, trei luni au fost suficiente pentru rezolvarea
problemei. Dar Cromwell şi-a pierdut orice încredere în Parlament. O ediţie monetară din 1657, cu
însemne regale, a lăsat să se înţeleagă că Cromwell se gândea la un astfel de proiect. În Parlament s-a
discutat la 1657 „Umila Mustrare”, un proiect al lui Christopher Packe, care propunea acordarea
titlului de rege pentru Lordul Protector. Două luni mai târziu, Cromwell răspundea că „nu-şi poate
asuma guvernarea sub titlu de rege”. (Fraser, vol. II, p.411).
Deşi a refuzat titlul de rege, Cromwell a condus ţara ca un adevărat dictator militar. El a
persecutat sectele radicale precum „Societatea Prietenilor” şi „A cincea Împărăţie”, a împărţit ţara în
12 districte militare conduse de generali, a introdus cenzura. Pe de altă parte, Cromwell a reînviat
flota engleză, a introdus ordinea în Anglia şi a căutat să rezolve problemele financiare. În urma unui
conflict cu Parlamentul, generat de reînfiinţarea Camerei Lorzilor, a dizolvat legislativul în 1658 şi nu
a mai apelat la el. Cromwell spera că reînfiinţarea Camerei Lorzilor ar modera acţiunile unicei
Camere şi nu dorea un rol independent al acesteia. Cromwell nu şi-a definitivat vreo idee clară asupra
importanţei celor două camere, planurile sale, adesea în contradictoriu, erau dovezi ale nehotărârii lui.
Relaţiile lui Oliver Cromwell cu Scoţia au fost reci pe toată durata domniei sale. În 1654 a
fost proclamată uniunea dintre Anglia şi Scoţia, dar abia trei ani mai târziu Parlamentul a ratificat
actul. În 1655, lordul Broghill a fost numit în fruntea unui Consiliu de Stat al Scoţiei, iar generalul
Monk a devenit comandantul militar al ţării. Desele revolte ale scoţienilor din zona de munte l-au
obligat pe Monk să construiască un sistem format din cinci fortificaţii la Leith, Perth, Ayr, Inverlochy
şi Inverness. Fortăreaţa de la Inverness care supraveghea lacul Loch Ness devenise, în vremea
guvernatorului Deane, un loc de răspândire a civilizaţiei engleze în regiune. Un factor de stabilitate a
fost şi introducerea sistemului juridic englez în Scoţia. Cu toate că urmărea distrugerea puterii
magnaţilor locali, de avantajele lui au beneficiat oamenii de rând care i-au recunoscut meritele. Scoţia
a beneficiat de o fiscalitate mai relaxată decât Anglia, cum o dovedeşte dezvoltarea industriei
extractive.
Abia în iulie 1657 Cromwell a fost proclamat la Edinburgh şi Leith, Lord Protector, fără să se
bucure de entuziasmul scoţienilor. Superstiţii legate de Cromwell au prevăzut sfârşitul acestuia.
Eşuarea unei balene, pe Tamisa, lângă Greenwich sau accidentul fiului său la lansarea la apă a vasului
Richard erau semne ale „prăbuşirii Leviathanului” (Fraser, p.475). Mai sigur este că a fost măcinat de
evenimente din lumea reală, cum ar fi pierderea fiicei sale, Bettie, căsătorită Claypole. Câteva luni
mai târziu, Oliver Cromwell murea lăsând Anglia fiului său, Richard Cromwell. Cauza morţii se pare
că este litiaza urinară de care a suferit, dar există şi punctul de vedere care susţine că malaria,
răspândită în Anglia în acea vreme, ar fi provocat sfârşitul lui Cromwell. De asemenea, coincidenţa
datei de 3 septembrie, ziua morţii Protectorului şi a dublei aniversări a bătăliilor de la Dunbar şi
Worcester, a atras atenţia contemporanilor.
Protectorul nu a rezolvat problema succesiunii. Richard părea favorit, mai ales după ce fusese
numit, în iulie 1657, rector al Universităţii Oxford. Fiul său mai mic, Henry, a fost guvernator în
Irlanda şi a pacificat insula prin moderaţie şi tact. El ar fi fost un demn urmaş al tatălui său, dar acesta
nu s-a pronunţat în vreun fel, astfel că dar totusi Richard, „bietul Dick”, cum i se spunea, a ajuns în
fruntea Angliei pentru că era fiul cel mare. Sfârşitul lui Cromwell nu s-a încheiat cu înhumarea
faraonică de la Westminster. Ulterior, în vremea Restauraţiei, el a fost deshumat şi condamnat într-un
proces postum la moarte prin spânzurătoare. Pentru a înţelege mentalul religios al englezilor epocii
trebuie spus că trupul lui Cromwell a fost spânzurat alături de cel al ginerelui său, Henry Ireton la
Tyburn. Nu se ştie exact unde a fost reînhumat trupul Protectorului Angliei dar acesta a născut o serie
de legende. Craniul a fost păstrat într-un par în faţă la Westminster până când o furtună l-a rupt.
În 1659, Richard Cromwell, homosexual şi efeminat, un pasionat de pictură, a părăsit ţara,
incapabil să o guverneze, stabilindu-se în Franţa, iar generalii Monk şi Lambert au preluat puterea.
Richard Cromwell s-a stabilit în Franţa sub un alt nume deşi nu şi-a ascuns niciodată identitatea,
refuzând o alianţă matrimonială cu regele Angliei.
 În plan extern, Anglia se afla izolată după proclamarea Republicii. Cu toate acestea,
diplomaţia engleză a reuşit să scoată ţara din izolare şi a restabilit relaţii normale cu puterile
continentale. În 1650 a fost acreditat noul ambasador al Spaniei. Doi ani mai târziu şi Mazarin a
recunoscut noul regim. În octombrie 1650, prin „Actul de navigaţie”, a lovit în comerţul olandez
favorizându-l pe cel englez. După eşuarea negocierilor pentru un tratat de alianţă cu Provinciile
Unite, în 3 octombrie 1651, a fost dat al doilea „Act de navigaţie”, prin care sporea flota comercială
engleză şi încuraja dezvoltarea navigaţiei. Acest act a dus la primul război naval anglo-olandez
(1652-1654). După Bătălia celor trei zile (februarie 1653) şi cea de la Scheveningen (iulie 1653),
Robert Blake a adus victoria, Olanda fiind nevoită să recunoască Actele de navigaţie şi să-i expulzeze
pe Stuarţi. Robert Blake a petrecut opt ani pe mare repurtând în numele Angliei numeroase victorii. A
incheiat mai multe tratate ce ii deschidea calea spre mai multe piețe de desfacere
împotriva flotelor piraţilor tunisieni, a unor principi italieni, a cavalerilor de Malta şi chiar a
atacat vase ale Vaticanului. În 1654 a fost semnat Tratatul de alianţă cu Suedia şi Danemarca, act ce
deschidea Angliei comerţul prin strâmtoarea Sund, în Marea Baltică. În acelaşi timp, prin Tratatul cu
Portugalia, Anglia începea să submineze economia acestei ţări. Un an mai târziu, în 1655, prin
Tratatul cu Franţa, englezii primeau portul Dunkerque. Conform tratatului anglo-francez din martie
1657, 6000 de militari englezi, plătiţi de Franţa, trebuiau să lupte în Ţările de Jos sub comandă
franceză. Între 1655-1659 s-a desfăşurat al doilea război naval anglo-olandez, câştigat după Bătălia
celor patru zile, tot de Anglia. În septembrie 1656, căpitanul Stayner a pus mâna pe flota spaniolă de
galioane care transportau aur din colonii.
Este meritul lui Oliver Cromwell de a fi scos ţara din izolare şi de a o impune ca o putere în
relaţiile internaţionale.
Evenimentele de la jumătatea secolului al XVII-lea sunt controversate în istoriografia
problemei. Dacă unii văd o revoluţie burgheză timpurie, cercetătorii britanici opinează că, în realitate,
au fost doar două războaie civile. Primele interpretări ale evenimentelor vorbeau de „o mare
rebeliune”. Au existat şi voci care au evidenţiat cauzele economice ce au transformat societatea
engleză dar şi disensiunile politice şi religioase, caracterizând evenimentele drept o revoluţie
puritană. Interpretarea marxistă, larg acceptată, e aceea că odată cu proclamarea Republicii, revoluţia
a atins apogeul, rezultat al forţelor socio-economice existente, în care religia a avut rolul de a furniza
o ideologie prin care aceste forţe să se exprime. Istorici britanici ca G.M. Trevelyan sau Angela
Anderson consideră că au fost două războaie civile, fără nici o legătură cu procesul revoluţionar de
mai târziu, însă pe care evenimentele de la jumătatea secolului al XVII-lea le-a pregătit. Cu toate
acestea, au fost create condiţiile înlăturării absolutismului. S-au creat, totodată, premisele dezvoltării
economice, s-au afirmat noile clase burgheze, au fost înlăturate constrângerile religioase. Aceste
câştiguri au modificat structura social-politică a Angliei şi a asigurat victoria capitalismului.
Înlăturarea constrângerilor religioase a dus la naşterea gândirii laice, politice şi filosofice.
Evenimentele au facilitat expansiunea colonială a Angliei, oferind modele burgheze şi altor spaţii, un
exemplu semnificativ oferindu-l coloniile engleze din America de Nord. Un punct de vedere recent
vorbeşte de caracterul britanic şi nu englez al evenimentelor. Prin implicarea scoţienilor şi a
irlandezilor în războaiele civile a demonstrat unor istorici că cele trei regate nu se puteau dezvolta
separat. Experienţa anilor 1642-1649 a fost o premisă a creării mai târziu a unui regat unit, cu o formă
de guvernare unică.

Test de verificare

1. Câte războaie civile au fost ?

2. De ce au eşuat negocierile dintre Parlament şi Armată?
3. Cum a reuşit Oliver Cromwell să refacă Anglia
 Rezumat
Conflictul politic şi religioas din Anglia primei jumătăţi a secolului al XVII-lea a generat două
sângeroase războaie civile, în urma cărora Parlamentul, dominat de forţe politice modernizatoare,
dar subordonat armatei şi voinţei lui Oliver Cromwell, a lichidat monarhia. Dar Anglia nu a reuşit
să modernizeze statul, înlocuind tendinţele autoritare ale regelui Carol I cu dictatura militară a
regimului lui Oliver Cromwell.

Unitatea de învăţare III

DE LA RESTAURAŢIE LA GLORIOASA REVOLUŢIE

Cuprinsul unităţii:

1. Restauraţia Stuarţilor
2. Glorioasa revoluţie

1. RESTAURAŢIA STUARŢILOR

Din cauza ca Nu au mai fost sustinatori ai Protectoratului a dus la revenirea Angliei la

monarhie. Moartea lui Oliver Cromwell şi incapacitatea fiului său de a conduce au făcut ca puterea să
treacă în mâna Consiliului Ofiţerilor. Generalul Lambert a dizolvat Parlamentul creat de ofiţeri iar
generalul Monk a ocupat Londra. Lambert a trăit ultimii ani ai Protectoratului departe de tumultul
vieţii politice, retras pe moşia confiscată de la regina Maria Henrieta, de la Wimbledon, unde se
ocupa cu grădinăritul. Lambert, un republican, a tratat în secret cu prinţul Carol restaurarea monarhiei
în schimbul unor avantaje personale, inclusiv căsătoria fiicei sale cu ducele de York, viitorul Iacob al
II-lea. În acest context, Carol a fost convins să dat „Declaraţia de la Breda”. Prin acest document el
acorda amnistie foştilor revoluţionari (cu excepţia regicizilor, care, în marea lor majoritate, erau deja
morţi), recunoştea drepturile noilor proprietari asupra bunurilor confiscate de la Coroană, biserică şi
nobilimea regalistă. Se obliga, de asemenea, să plătească soldele armatei care era lăsată la vatră şi să
acorde drepturi şi libertăţi cetăţenilor Angliei. Astfel, la 8 mai 1660, el a fost proclamat rege, iar la 29
mai a intrat în Londra, cu numele de Carol al II-lea Stuart (1660-1685). Carol era al doilea fiu al
regelui decapitat, primul născut, Carol Iacob, murise la 1659. Carol a fost primul suveran scoţian
născut în Anglia, un om inteligent, fin psiholog şi senzual.
Deşi s-a obligat să ţină seama de prefacerile Angliei din ultimul deceniu, Carol era un adept al
absolutismului ducând o politică de echilibru între burghezie şi aristocraţiei, mai ales că vechile
instituţii monarhice fuseseră desfiinţate. Primul colaborator al lui Carol a fost Eduard Hyde, conte de
Clarendon, adept al moderantismului. În spiritul „Declaraţiei de la Breda”, Carol şi-a început domnia
cu „Actul de Indulgenţă şi uitare” prin care ierta participanţii la războaiele contra regelui. Gestul i-a
dezamăgit pe regalişti; „indulgenţă pentru duşmanii regelui şi uitare pentru prietenii săi”, spuneau
aceştia. În 1661, a fost ales un nou Parlament, cu o structură promonarhistă, care cu cei 18 ani cât a
fost păstrat a intrat în istorie cu numele de Parlamentul cel lung al Stuarţilor (1661-1679) şi a devenit
cel mai longeviv legislativ din istoria Angliei. În aceşti ani regele a trecut la întărirea puterii sale. A
fost dat „Codul Clarendon”, s-au dat o suită de legi care urmărea consolidarea poziţiei taberei
promonarhiste. Era, de fapt, o revanşă a taberei regaliste după dezamăgirea datorată Actului de
amnistie. Între aceste documente, „Actul de Uniformitate” statua Un alt act prevedea că funcţionarii
de stat trebuiau să renunţe la puritanism şi să primească sacramentele anglicane. „Cartea de
Rugăciuni” era impusă pastorilor protestanţi care trebuiau să se hirotonisească la un episcop şi să
accepte liturghia engleză. De asemenea, prin Actul Caselor de Rugăciuni era interzisă slujba
neanglicană cu mai mult de patru credincioşi iar prin Actul celor cinci mile, bisericile lor nu trebuiau
să fie mai aproape de cinci mile de o biserică anglicană.
Având susţinerea financiară a Franţei, Anglia a declanşat, în 1665, al treilea război naval
anglo-olandez. Englezii au capturat flota comercială olandeză, staţionată în portul Bordeaux,
declarând al treilea război naval anglo-olandez. Parlamentul a acceptat să ofere regelui suma de
2.500.000 de şilingi pentru necesităţile militare ale flotei engleze. În decembrie 1664, flota engleză de
pe coastele Africii a fost învinsă de comandantul olandez De Ruyter, ducând la distrugerea
Companiei engleze a Guineei. Flota engleză a suferit o înfrângere în largul promontoriului North
Foreland, lângă portul Margate, ceea ce l-a făcut pe ducele de Albemarle să declare că niciodată nu a
luptat cu ofiţeri mai incapabili. Englezii şi-au luat revanşa în bătălia din insulele Frisice de Vest pe
care le-au pustiit în august 1666. Conflictul a pricinuit multe greutăţi (inclusiv bombardarea portului
Chatam din sudul Londrei), dar prin Pacea de la Breda (1667) erau recunoscute vechile acte de
navigaţie şi supremaţia flotei engleze. Prin tratatul secret anglo-francez de la Dover, din 1670, cele
două state se aliau împotriva Provinciilor Unite. Între timp, Ludovic al XIV-lea se obliga să-l
stipendieze pe Carol pentru a proteja cultul catolic în Anglia. Căsătorit cu catolica Cristina de
Bragança a Portugaliei, Carol primea porturile Tanger şi Bombay dar găsea şi modalitatea oficială de
a încuraja catolicismul. Vânzarea portului Dunkerque, incendiul Londrei şi expediţia olandeză au
inlocuit la Chatam au dus la înlăturarea lui Eduard Hyde şi înlocuirea acestuia cu un cabinet cunoscut
în istorie după iniţialele liderilor acestuia, CABAL (Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley,
Lauderdale).
În perioada acestui cabinet, Anglia a intrat într-un conflict cu olandezii între 1672 şi 1674
încheiat nedecis prin Pacea de la Nijmigen. În schimb, înţelegerea cu Ludovic al XIV-lea a dus la
votarea „Test Act-ului”, document prin care nimeni nu mai putea ocupa funcţii publice dacă nu ierau
convertiți la Biserica Anglicană. Un atentat al catolicului Titus Oates eşuat şi dificultăţile cu care s-a
confruntat Carol au dus la căderea cabinetului CABAL şi la eşecul regelui de a instaura absolutismul.
O consecinţă majoră a evenimentelor de la jumătatea secolului al XVII-lea a fost creşterea
interesului pentru problemele politice. Dezbaterea publică a treburilor politice a dus la apariţia
formelor de organizare politică şi apoi a partidelor politice. Apariţia ideilor politice s-a datorat
lungilor dezbateri religioase din vremea războaielor civile şi austerei epoci a lui Oliver Cromwell.
După liberalizarea moravurilor din vremea Restauraţiei, frământările ideologice au trecut în plan
laic(nereligios). Aşa se explică mirarea lui Montesquieu, vizitator al Angliei, când vedea un zidar
citind ziarul pe acoperişul unei case sau a ambasadorului Franţei care nu înţelegea de ce luntraşii de
pe Tamisa se interesau de la parlamentari de problemele discutate la Westminster. Apariţia
cafenelelor (coffee house ca Lloyd’s, apărută pe la 1680 a devenit fieful taberei liberale) a făcut ca cei
mai mulţi să se regăsească în aceste viitoare cluburi politice pentru a dezbate marile probleme ale
ţării. Nucleele de partid s-au născut din patimile iscate de războiul civil. Una din primele gazete din
Anglia a apărut în noiembrie 1665, publicată de Henry Muddiman, la Oxford. A fost numită Oxford
Gazette pentru că, din cauza ciumei, familia regală şi Curtea s-au mutat acolo. Odată aceştia reveniţi
la Londra, gazeta a purtat numele London Gazette, nume păstrat până astăzi.
Primul partid, adversar al Stuarţilor, după numele unei secte puritane din Scoţia, whigii, (de la
whiggamores = văcar scoţian) era condus de Anthony Cooper, conte de Shaftesbury. Whigii,
proprietari mici, aristocraţi antiiacobiţi, notabili, financiari, burghezi şi nababi coloniali, se declarau
apărători ai drepturilor poporului englez. Politica lor urmărea apărarea intereselor categoriilor sociale
ale noii nobilimi şi a burgheziei puritane. În realitate, numele nu şi l-au dat ei ci adversarii politici, în
spirit de desconsiderare. În opoziţie, Thomas Osborne, conte de Danby, a organizat partidul torry,
după numele unor răsculaţi irlandezi (torries = briganzi catolici irlandezi), nume dat în replică de
whigi. Din rândul lor făceau parte tabăra promonarhistă, vechea nobilime anglicană ataşată Stuarţilor,
mari proprietari, squairi iacobiţi. Dezvoltarea gândirii politice a antrenat marile spirite ale epocii.
John Locke (1632-1704), partizan whig a fost promotorul ideilor liberale, a garantării proprietăţii, a
libertăţilor naturale şi a egalităţii. În opoziţie, Thomas Hobbes (1588-1679), partizan torry milita
pentru statul absolutist, considerat util în prezervarea interesului indivizilor şi pentru păcii sociale.
Pentru el, egalitatea năştea conflicte şi anarhie, în timp ce suveranul era garantul binelui supuşilor.
De domnia lui Carol al II-lea se leagă o serie de evenimente care au marcat profund pe
contemporani. În anii 1664-1665 a avut loc o mare epidemie de ciumă, cifra victimelor variind între
75.000 şi 100.000. Mai mult, în 1666, Londra a ars aproape în totalitate (peste 13.000 de case, 87 de
biserici şi 1/3 din London Bridge au fost făcute scrum iar 100.000 de londonezi au rămas fără case).
Planurile de sistematizare ale lui Christofer Wren au transformat centrul istoric al capitalei engleze în
forma pe care o cunoaştem azi. Marele incendiu a fost ocazia unică pentru Wren de a reorganiza
Londra. Peste 100 de străzi au fost lărgite, a fost canalizat râul Fleet şi ameliorat cheiul Tamisei. Tot
în vremea lui s-au ridicat o serie de edificii celebre ca Guldhall şi Royal Exchenge. În 1662 a fost
inaugurată Societatea Regală, în 1671 a fost restaurat Palatul Holyrood House din Edinburgh, în 1675
a fost deschis Observatorul Regal de la Greenwich iar în 1682 a fost ridicat Spitalul regal din
Chelsea.
Din 1681, regele Carol a guvernat fără Parlament iar opoziţia a devenit tot mai radicală.
Moartea regelui şi accederea pe tronul Angliei a fratelui său, Iacob, nu au schimbat realităţile politice
engleze.

2. GLORIOASA REVOLUŢIE

Domnia lui Iacob al II-lea (1685-1688) a început prin convocarea Parlamentului, semn că regele
era dispus să colaboreze cu acesta. În realitate, Iacob era un campion al absolutismului. Despre regele
Carol se spunea că „ar putea înţelege lucrurile dacă ar vrea”, în timp ce Iacob „ar vrea să le înţeleagă
dacă ar putea”. În primul an de domnie, regele a convocat Parlamentul, promiţând respectarea
drepturilor acestuia, dar nu iera asa actele ulterioare ale regelui au infirmat intenţiile declarate ale
sale. Divorţat de Ana Hyde s-a apropiat de catolici prin căsătoria cu Maria d’Este de Modena. Fii
nelegitimi ai lui Carol al II-lea, contele Argyl şi ducele Monmouth au debarcat în Scoţia dar şi-au
pierdut armatele din lipsa coeziunii şi a ordinii. Pedepsele date împotriva participanţilor la rebeliunea
condusă de ducele de Monmouth de lordul şef al justiţiei, judecătorul Jeffreys au fost extrem de
aspre. James Scott, ducele de Monmouth a fost prins şi executat. Răscoalele antidinastice din Scoţia
şi din sud-vestul Angliei, drepturile acordate catolicilor, procesul episcopilor din 1688 şi mai ales
căsătoria cu Maria de Modena şi naşterea unui moştenitor catolic i-au făcut pe whigi şi torry să se
apropie şi să se alieze. Declaraţia de Indulgenţă dată de rege în 1687 prin care garanta egalitatea
religioasă a stârnit violenta opoziţie a adversarilor catolicismului. Printr-o înţelegere secretă ei l-au
chemat pe stathouderul Olandei, Wilhelm al III-lea de Orania pe tronul Angliei.
Pe 5 noiembrie 1688 acesta a debarcat la Tornbay (în Devonshire), profitând de conjunctura
internaţională favorabilă. Papa Inocenţiu al XI-lea nu s-a opus lui Wilhelm, Leopold Habsburg şi
Carol al II-lea al Spaniei erau antrenaţi în politica antifranceză şi nu puteau interveni. În acest
context, debarcarea de la Torbay a devenit a doua şi ultima mare invazie a Angliei. William nu a fost
întâmpinat de reprezentanţii Parlamentului şi a aşteptat două săptămâni, la Exeter, mişcarea taberei
parlamentare. Între timp, armata lui Iacob, iniţial mai numeroasă decât a adversarului său, a intrat
într-un proces de descompunere, prin numeroase dezertări. Iacob al II-lea a părăsit în grabă Londra şi,
trădat de armată, a fugit în Franţa. Parlamentul a declarat tronul vacant iar Maria Stuart şi soţul ei,
Wilhelm de Orania, au fost proclamaţi suverani ai Angliei. Ei au acceptat imediat un act al
legislativului, „Bill of Rights” (Declaraţia Drepturilor) care transforma radical societatea engleză.
Actul redactat de o comisie parlamentară a intrat în vigoare la 13 februarie 1689. Prin acest
document suveranul nu avea drept să încalce legile votate de Parlament, nu avea drept să introducă
impozite noi, nu putea deţine o armată personală permanentă. Declaraţia acorda drepturi civile,
justiţia, devenită independentă, era imparţială şi se baza pe principiul „habeas corpus act”. Erau
acordate garanţii cultului protestant în Anglia şi Scoţia. Cetăţenilor li se acorda exprimarea liberă a
opiniei, li se garanta dreptul la petiţii şi dreptul de a-şi alege liber reprezentanţii în Parlament.
Conform Declaraţiei cele trei puteri în stat erau definitiv despărţite. Regele numea primul
ministru, din rândul partidului majoritar în alegeri, sancţiona legile şi nu era responsabil. Cabinetul,
format din miniştri numiţi de premier dar acceptaţi de rege, împărţea puterea executivă cu acesta.
Cabinetul era responsabil în faţa Parlamentului iar demiterea unui ministru atrăgea demisia întregului
executiv. Legislativul, bicameral, avea iniţiativa legilor, prin cei 558 de membri ai Camerei
Comunelor aleşi pe o perioadă de şapte ani. Camera Lorzilor devenea un corp ponderator al
legislativului de la Westminster Hall. O serie din aceste clauze constituţionale au făcut ulterior
obiectul unor legi organice. „Bill of Rights” a consfinţit monarhia constituţională ca formă de stat în
Anglia.
Înfăptuită fără vărsare de sânge, revoluţia de la 1688-1689 nu a făcut altceva decât să substituie
dreptul divin al suveranilor cu dreptul legal al proprietarilor. A fost un compromis de succes între
burghezie şi aristocraţie, noul regim trebuind să răspundă intereselor ambelor categorii sociale.
Istoriografia britanică recunoaşte în Glorioasa Revoluţie adevăratul moment al desăvârşirii
modernităţii Angliei, rezultat al contradicţiilor şi conflictelor din secolul al XVII-lea.

Test de verificare:
1. Care au fost cauzele reinstaurării monarhiei?
2. Cum a reuşit regele să reinstaureze absolutismul?
3. Care au fost şi cum au apărut partidele politice?
4. Cum s-a desfăşurat Revoluţia Glorioasă?
5. Care sunt principalele prevederi ale Declaraţiei Drepturilor?

Rezumat
După dispariţia lui Cromwell, burghezia şi nobilimea interesată în dezvoltarea capitalistă a
Angliei au readus la conducerea statului Casa Stuart. Dar monarhia engleză nu a mai putut să
guverneze Anglia de pe poziţii absolutiste, creându-se un echilibru între Parlament şi rege.
Încercarea lui Iacob al II-lea de a restaura absolutismul şi catolicismul a unit toate forţele politice
engleze, desăvârşind revoluţia burgheză în anii 1688-1689.
 Unitatea de învăţare IV

DEZVOLTAREA ANGLIEI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

Cuprinsul unităţii:

1. Anglia sub ultimii Stuarţi

2. Anglia sub primii Hanovrieni
3. Revoluţia industrială

1. ANGLIA SUB ULTIMII STUARŢI

Încoronată regină a Angliei, Maria Stuart (1689-1694), fiica lui Iacob al II-lea nu a acceptat
titlul de prinţ consort pentru Wilhelm de Orania şi l-a asociat la tron cu numele de William al III-lea
(1689-1702). Acesta şi-a rezervat politica externă a Angliei şi apropierea de Olanda, lăsând
Parlamentului chestiunile de politică internă. Conduita sa a consfinţit monarhia constituţională ca
formă de stat în Anglia. Wilhelm nu era pregătit să conducă Anglia şi nici nu o înţelegea. Un
contemporan al său scria: „Educaţia prinţului a fost extrem de neglijată. Toată viaţa a urât disciplina.
Vorbea puţin. Se prefăcea că este preocupat de ceva, însă ura orice activitate. Ura, de asemenea, şi
vorbăria, dar şi mai mult, petrecerile de familie. Toate acestea îl făceau să petreacă cea mai mare
parte a timpului la vânătoare, căreia îi consacra mai mult decât oricine altcineva”. (apud Pekić 266) A
locuit la Kensington şi Hampton Court deoarece în timpul domniei sale palatul Whitehall a ars din
temelii. Urmaşa sa, Ana, s-a mutat la St. James devenită reşedinţă pentru toţi monarhii englezi până
în secolul al XIX-lea.
Manifestând predilecţie pentru partida torrilor, aduşi la putere în 1690, regii William şi Maria
au rezolvat în primii ani de domnie problema „iacobiţilor”. După ce l-a învins în 1689, în Irlanda,
lângă Drogheda, pe Iacob al II-lea, în 1692 zdrobea revolta irlandezilor şi a iacobiţilor în golful
Hongue (estul peninsulei Cotentin). Cu ajutorul clanurilor scoţiene din nord, William i-a învins pe
scoţieni, prin „masacrul de la Glencoe”, rămas în istorie o faptă ruşinoasă în istoria clanurilor şi a
domniei lui William. A avut alături o echipă de consilieri, supranumiţi în derâdere „junta olandeză”.
De altfel, în vremea lui, costurile întreţinerii armatei au crescut din nou, cei 90.000 de militari sub
arme cheltuind 2.500.000 lire pe an. Aceste costuri, necesare întreţinerii armatei şi participării la
campaniile împotriva iacobiţilor, au creat o mare datorie de stat.
În politica internă, în anul morţii reginei, a luat naştere Banca Angliei. Ea a înlocuit sistemul
medieval de creditare practicat de zarafi şi de breasla aurarilor. Cu un capital iniţial de 1.200.000 lire,
împrumutat integral statului, ceea ce a reprezentat începutul datoriei publice, iniţiativa partidei whig
avea un dublu efect. Pe lângă cel de durată, economic, exista şi un scop politic, prin consolidarea
Coroanei împotriva lui Iacob şi a alianţei dintre whigi şi torry. Mai mult, Wilhelm nu a impozitat
populaţia pentru necesarul armatei, ci inspirat de ideile scoţianului William Paterson şi de politica
monetară a finanţistului whig, Charles Montague, a făcut primul împrumut din Banca Angliei. Un rol
important l-a avut Compania Indiilor Orientale care a împrumutat Trezoreria cu peste trei milioane de
lire între 1689 şi 1707. Astfel, „a luat naştere un parteneriat foarte puternic între Stat şi lumea
finanţelor din City-ul londonez” care a permis capitalei Angliei să depăşească Amsterdamul în
secolul următor (Nicolescu. III, 2005, 54). Rămas fără urmaşi (mai mulţi moştenitori s-au născut
morţi), regele şi Parlamentul au votat în 1701 „Actul de succesiune la tron” prin care era exclusă
definitiv de la domnie dinastia iacobiţilor. Sprijinul dat de torry pentru Actul de succesiune a fost
uşurat de discreditarea taberei iacobite după eşecul tentativei de asasinare a regelui William din 1696.
La moartea lui William, tronul revenea celei de a doua fiice a lui Iacob, Ana, iar daca nici ea nu ar fi
avut urmaşi, coroana revenea principesei protestante Sophia de Hanovra. Actul reglementează şi
astăzi succesiunea la tron în Anglia, cu deosebirea că dinastia de Hanovra şi-a schimbat în 1916
denumirea în Windsor.
La moartea lui William, în 1702, a urcat pe tron ultima suverană Stuart, Ana (1702-1714).
Căsătorită cu George de Danemarca, Ana a preferat să trăiască alături de damele sale de companie,
fiind o mare adoratoare a partidelor de ceai şi a jocurilor de cărţi. De domnia sa se leagă două
momente importante: crearea Regatului Unit al Marii Britanii şi participarea la războiul de succesiune
la tronul Spaniei. Prin „Actul de Unire” din 1 mai 1707 se realiza unirea Angliei cu Scoţia. Pentru
prima dată se unificau parlamentele celor două ţări, 16 lorzi şi 54 de deputaţi scoţieni ajungând la
Westminster. În acelaşi timp se unificau Consiliile de Stat, barierele vamale erau desfiinţate şi cultul
prezbiterian era recunoscut. Scoţia primea garanţii şi drepturi politice şi era scutită de taxe şi
impozite, urmând să plătească doar 1/40 din impozitul global. Trevelyan nota că „Sir Walter Scott a
fost primul care i-a învăţat pe englezi să admire Scoţia şi a reconciliat ambele naţiuni într-o bucuroasă
mândrie faţă de tovărăşia lor” (Trevelyan, 1975, 550).
În plan extern, William a implicat Anglia în Războiul Ligii de la Augsburg, împotriva Franţei,
dar Tratatul de la Ryswick nu i-a adus nimic semnificativ. În schimb, în vremea reginei Ana, trupele
engleze conduse de John Churchill, duce de Marlborough, au participat în Europa, la coaliţia
antifranceză în timpul războiului de succesiune spaniol. Victoriile sale, ca şi cele ale flotei în
Gibraltar, au adus Anglia în poziţia de învingătoare la Pacea de la Utrecht (1713). Prin acest tratat
Anglia obţinea, printre altele, Gibraltarul, Minorca, golful Hudson, Newfoundland şi dreptul de
assiento. De asemenea, i se recunoştea Casei de Hanovra dreptul de succesiune la tronul Angliei.
Sub domnia reginei Ana, care a dat numele stilului omonim de arhitectură din primul pătrar al
secolului al XVIII-lea, a apărut la Londra primul cotidian din lume „Daily Courant”. Moartea fără
urmaşi a reginei a compromis pe torry şi a adus pe tron dinastia de Hanovra şi gruparea whig ce va
domina veacul al XVIII-lea.

2. ANGLIA SUB PRIMII HANOVRIENI

Prezenţa pe tronul Angliei a primilor hanovrieni a coincis cu afirmarea deplină şi consolidarea

sistemului monarhiei constituţionale. Hanovra era menţionată documentar din jurul anului 1100, din
1241 a primit o Chartă imperială, la 1326 s-a alăturat Ligii hanseatice iar din 1636 devine reşedinţa
Casei de Welf. Dar Hanovra nu avea decât a 50 parte din populaţia Londrei.
George I (1714-1727), primul rege de Hanovra, căsătorit cu Sophia Dorotheia de
Braunschweig-Lunneburg nu a fost un suveran popular, fiind perceput ca un străin. El a fost adus la
tron de partida whig şi a preferat-o pe aceasta torrilor care aveau o oarecare tradiţie iacobită. În 1715
a făcut cu succes faţă rebeliunii iacobite condusă de pretendentul James Francis Eduard Stuart,
autoproclamat Iacob al III-lea, în Scoţia. După ce l-a învins şi i-a apropiat pe whigii conduşi de
Robert Walpole (1676-1745), considerat „primul prim ministru de facto din istoria Marii Britanii”.
Dar premierul britanic din secolul al XVIII-lea nu poate fi comparat cu cel din secolele următoare.
Principala sa contribuţie a fost crearea cabinetului format exclusiv din membri ai „partidului
Coroanei” (idee preluată de la un torry) şi a consolidat puterea Camerei Comunelor, devenită centrul
puterii politice. Un moment dificil a fost scandalul „South Sea Bubble” care a provocat falimentul
Companiei Mării Sudului în 1720. Compania se oferise să preia o parte a datoriei naţionale,
crescându-şi artificial acţiunile. Falimentul Companiei a ruinat investitorii şi a marcat domnia lui
George I. Implicat prin două favorite într-un scandal de corupţie, domnia lui George I a fost salvată
de Robert Walpole. În 1716 a fost votat „Septennial Act”, printrun cod la care alegerile erau stabilite
la şapte ani. Ministrul său (Robert Wolpole) a rămas în istoria Angliei prin introducerea impozitelor
pe tutun şi alcool, taxă permanentizată şi care se va majora cu fiecare buget. Pentru meritele sale
Walpole a fost înnobilat cavaler şi i s-a conferit Ordinul Jartierei. În plan extern, domeniu predilect al
suveranului, Anglia a încheiat tratate cu Franţa (1716), Ţările de Jos (1717) şi Austria (1718). Apoi,
prin acorduri cu Prusia (1725) şi statele nordice, reuşea să evite conflictele militare. A murit departe
de Anglia, fiind de altfel îngropat la Osnabrück, în Germania. De altfel, domnia sa poate fi
caracterizată de vorbele sale: „mai degrabă felicită-mă că îl am supus pe Newton într-o ţară şi pe
Leibnitz în cealaltă”. (Nicolescu: 14-15).
George al II-lea (1727-1760), fiul lui George I şi al Sophiei Dorothea, cu care a avut relaţii de
ostilitate, tipică pentru dinastie era tot german prin naştere. Căsătorit cu Carolina de Brandenburg a
fost înnobilat marchiz de Cambridge, purtător al Ordinului Jartierei, naturalizat englez la 1705, iar din
1714 numit prinţ de Wales. El a guvernat tot cu ajutorul lui Robert Walpole şi a whigilor. În februarie
1742, o moţiune a Camerei Comunelor l-a forţat pe Walpole să se retragă, anunţându-şi retragerea şi
„inaugurând precedentul constituţional al demisiei” (Mureşan, Vainu, Păiuşan, 1984, 31). O serie de
prim miniştri (lordul Wilmington, Henry Pelham, ducele de Newcastle, ducele de Devonshire) au
continuat, fără succesul lui Walpole, munca acestuia. În 1745-1746 a avut de făcut faţă ultimei
încercări a Stuarţilor, prin prinţul Carol Eduard Stuart, „tânărul pretendent” – avea 25 de ani –
autoproclamat Carol al III-lea, de a reveni la tron, pe care l-a învins pe 16 aprilie 1746, la Culloden.
Ducele de Cumberland, al doilea fiu al regelui, a reuşit să îl pună pe fugă pe pretendentul nenorocos,
care şi-a sfârşit viaţa în alcool, la Roma, după ce a fost extrădat de regele francez Ludovic al XV-lea,
dornic să facă pace cu Anglia. De domnia sa se leagă doar câteva tradiţii monarhice. L-a adus pe
Haendel în Anglia care a compus imnul de încoronare a suveranilor Angliei, rămas în vigoare până
astăzi. Lui i s-a cântat pentru prima dată la încoronare anthemul „Zadoc the Priest” compus de
Haendel. A creat Muzeul Britanic căruia i-a donat, la sugestia prinţului de Wales, o colecţie de cărţi
rare care aparţinuseră unor monarhi britanici. În timpul domniei sale, în 1752, Anglia a trecut la
calendarul gregorian. A murit în urma unui stop cardiac, la vârsta de 76 de ani, fiind ultimul rege
înmormântat în abaţia Westminster. În vremea primilor doi regi hanovrieni, străini de tradiţiile
engleze, s-a petrecut un proces de trecere a unor prerogative regale în mâinile Parlamentului.
Formarea ministerelor, dizolvarea legislativului, patronajul asupra bisericii, sunt doar câteva
prerogative pe care Stuarţii nu le-ar fi cedat. Apoi, puterea legislativă a reuşit să controleze puterea
executivă, miniştrii depinzând de majoritatea din Camera Comunelor.
George al III-lea (1760-1820), primul hanovrian englez prin naştere, a imprimat o politică
personală în guvernarea Angliei, prin specularea facţiunilor şi a frământărilor din sânul partidelor
politice. A fost primul hanovrian născut în Anglia, nevizitând niciodată Hanovra. A fost un suveran
cu o viaţă conjugală ireproşabilă. Căsătorit cu Charlotte Sophia de Mecklenburg-Strelitz, a avut 16
copii, toţi legitimi.
 Lunga sa domnie a fost împărţită în şase perioade. Între 1760 şi 1770, deceniu de instabilitate
politică urmare a multor modificări guvernamentale, regele a condus cu ajutorul whigilor lui William
Pitt cel Bătrân şi a torrilor lui Frederick North. Originar dintr-o familie burgheză, cu relaţii în lumea
afacerilor, William Pitt a condus guvernul de trei ori, ultima dată la 1766, formând primul cabinet „de
uniunea naţională” reuşind să stopeze fracţionismul politic. S-a remarcat ca un adversar al reformei
electorale dar a renunţat la Septennial Act, reducând mandatul la doar trei ani de la 7. De numele
cabinetului North (1770-1782) se leagă gravele evenimente interne „Gordon riots”. În iunie 1780,
răzmeriţa anticatolică provocată de lordul George Gordon a fost o ultimă încercare de protest
împotriva intenţiilor guvernanţilor de a restabili drepturile catolicilor din secolul XVIII.
Guvernarea whig a lui Rockingham şi cabinetul de coaliţie Portland (1782-1784) a fost o nouă
perioadă de conflicte şi instabilitate politică. Perioada 1784-1801 a fost cea a cabinetului condus de
torry lui William Pitt cel Tânăr. Pitt a încercat să reglementeze un act prin care se acordau drepturi
cultului catolic, dar a fost respins de rege. Adept al liberalismului economic, el a reglementat relaţiile
cu Franţa şi S.U.A. În 1791, Parlamentul a votat „Actul constituţional al Canadei”. În 1798 a avut loc
Marea rebeliune irlandeză, cel mai sângeros conflict din istoria Irlandei, încheiat cu 40.000 de victime
din partea ambelor comunităţi religioase din Irlanda. În urma acestui eveniment, la 1 ianuarie 1801 a
intrat în vigoare legea unirii Angliei cu Irlanda, prin care 100 de deputaţi irlandezi intrau în Camera
Comunelor şi 32 în cea a Lorzilor. Parlamentul din Dublin a fost desfiinţat. A treia perioadă de
instabilitate, între 1801-1810, caracterizată prin autocratism politic regal, a sfârşit prin regenţa fiului
său, George August Frederick, LA tron a urcat fiul sau viitorul George al IV-lea (1810-1820) când
regele a devenit dement şi s-a retras din viaţa politică.
În politica externă, Anglia lui George al III-lea a semnat Tratatul de pace de la Paris care
încheia Războiul de şapte ani, în urma căruia primea Canada, Florida, Antilele, estul fluviului Sf.
Laurenţiu, importante factorii comerciale în India şi Senegalul. A fost meritul premierului William Pitt
care a adus victoria Angliei în Războiul de şapte ani. Politica greşită a lui George al III-lea a provocat
războiul de independenţă a coloniilor nord americane, război pierdut odată cu coloniile. Măsurile
premierilor George Grenville, lordul Rochingham, Charles Townshend sau lordul North au tensionat
relaţiile cu americanii. Legea privind circulaţia monetară instituia obligaţia pentru colonişti de a utiliza
numai monedă engleză în operaţiile financiare cu metropola, interzicând emiterea de către colonii a
bancnotelor de hârtie. Alte legi precum a timbrului, actul de încartiruire sau legea ceaiului au
contribuit la tensionarea relaţiilor bilaterale. Comerţul colonial era supus unui riguros control în
tranzitul obligatoriu prin porturile engleze chiar dacă mărfurile din colonii şi-ar fi aflat direct debuşee
mai profitabile în Europa. În fine, erau interzise cu desăvârşire crearea unor întreprinderi industriale ce
le-ar fi putut concura pe cele din Anglia. De asemenea, Anglia lui William Pitt junior a stat la baza
coaliţiilor antifranceze din vremea revoluţiei şi a lui Napoleon, pe care le-a finanţat.

3. REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ÎN ANGLIA

Proces complex de trecere de la producţia manuală la producţia cu ajutorul maşinilor, de la

stadiul meşteşugăresc şi manufacturier al industriei la stadiul marii producţii mecanizate de fabrică,
revoluţia industrială a schimbat faţa lumii moderne. La baza revoluţiei industriale au stat forţa
motrice produsă de apă, vânt sau abur care înlocuia cea reprezentată de om şi maşina-unealtă
compusă din trei părţi distincte: motorul, mecanismul de transmisie şi maşina-unealtă propriu-zisă.
Revoluţia a reprezentat nu doar un proces general de creştere economică şi dezvoltare industrială, ci
şi un proces de transformare a structurilor şi instituţiilor economice, sociale, politice şi culturale.
(Braudel, II, 1989, 226).
Revoluţia industrială a izbucnit după ce s-au îndeplinit o serie de condiţii. Secolul al XVIII-
lea a fost marcat de un salt demografic consistent. La 1801 a fost efectuat primul recensământ din
Regatul Unit care a cuprins toate cele trei regiuni istorice, Anglia, cu Ţara Galilor, Irlanda şi Scoţia.
Marea Britanie şi-a dublat practic populaţia în ultimul secol ajungând la 16 milioane de locuitori.
După Londra cu peste un milion de locuitori, se clasau Edinburgh cu 85.000, Liverpool cu 80.000,
Manchester cu 75.000 şi Birmingham cu 70.000. Această creştere a asigurat forţa de muncă dar şi
piaţa de desfacere.
Revoluţia burgheză a constat în preluarea puterii de către clasele interesate în dezvoltarea
relaţiilor capitaliste. Revoluţia agrară a transformat domeniul agrar într-o fermă capitalistă ce oferea
materii prime şi disponibiliza munca ţăranilor. Noile norme de utilizare a solului, succesul plantelor
furajere, creşterea şeptelului, sporirea randamentului cerealier au dus la un salt al productibilităţii în
agricultură între 1650-1750 cu 13%. Suprafaţa cultivabilă a crescut cu 20% în secolul al XVIII-lea.
Împrejmuirile începute în secolul al XVI-lea au depăşit 3 milioane de hectare. Unii mari proprietari
de pământ ca Charles Townshend sau Thomas Coke au devenit politicieni de renume în Regatul Unit,
fiind şi proprietarii unor ferme capitaliste model. Au apărut faimoasele countrysides care acopereau
întreaga ţară, cu satul condus de o fermă, de la care un latifundiar, prin arendaşi, exploata domeniul.
Creşterea demografică în comitatele industriale cu 54% ca în Northumberland, Lancashire,
Strattforshire sau Warwickshire a găsit o forţă de muncă ieftină şi calificată. Piaţa bogată a materiilor
prime a generat o revoluţie comercială în urma căreia P.N.B. a crescut cu 100-150% în timp ce
industriile care produceau pentru export au crescut până la 550%. Apariţia şi înmulţirea instituţiilor
de credit ca băncile Angliei (1694), Scoţiei (1695), Regală (1725) au generat o revoluţie financiară.
Dezvoltarea tehnicii după 1750 şi a invenţiilor secolelor XVII-XVIII au dus, în final, la
izbucnirea revoluţiei industriale. Semănătoarea lui Jethro Tull, suveica zburătoare a lui John Kay,
maşina de tors a lui James Hargraves (1764), maşina de tors acţionată hidraulic a lui Thomas Highs,
războiul de ţesut mecanic al lui Edmund Cartwright, maşina cu abur a lui James Watt sunt doar
câteva exemple. O serie de asociaţii „luminate” au promovat aceste invenţii şi au înlesnit întâlnirea
dintre capital şi progresul ştiinţei şi tehnicii. Astfel, Lunar Society, înfiinţată la Birmingham în 1775,
a avut un rol important în creşterea interesului pentru progresul tehnic. Abraham Darby obţinea fontă,
ulterior oţel, cu ajutorul invenţiei lui Henry Cart a pudlării (afânarea fontei). Mac Adam a descoperit
sistemul de pietruire a drumurilor. Pentru a obţine o suprafaţă netedă, pe care trăsurile să meargă fără
risc, el a folosit pietre tăiate grosolan şi triate pe straturi de grosimi diferite, pentru ca presiunea
vehiculelor să întărească coeziunea drumului. Telford îmbunătăţeşte tehnica lui Mac Adam,
micşorând panta drumurilor pe marile artere ceea ce a dus şi la modificări profunde ale trăsurilor.
Dezvoltarea cabotajului şi a navigaţiei fluviale a declanşat „nebunia” canalelor după 1755 când
canalul Bridgewater a legat Sankley de Manchester şi de bazinul carbonifer Worsley, aducând un
beneficiu de 20% faţă de investiţie. În 1757 a fost construit canalul Sankey Brook între St. Heles şi
Liverpool. La 1800 Londra era legată de Leeds şi Liverpool pe canale. În 1767 apărea şina de lemn,
urmată de cea metalică (rail road), prin 1800 maşina cu abur circula pe aceste şine. În 1814 apărea
prima locomotivă, după ce, în 1787, era lansată la apă prima navă de fier.
Au apărut marile aglomerări urban-industriale: Leeds, Sheffield, Birmingham, Manchester,
Liverpool. Doar Londra primea între 8.000 şi 10.000 de imigranţi pe an în secolul al XVIII-lea. De la
575.000 de locuitori la 1700, capitala Regatului Unit atingea primul milion la 1800, din care 10.000
erau negrii. Industria s-a dezvoltat prin modernizarea producţiei şi scăderea preţului de cost. Întreaga
producţie engleză de cărbune atingea la 1800 11 milioane tone. Producţia de fier britanică a fost
multă vreme staţionară la 25.000 tone anual, dar importurile masive de fier din Rusia şi Suedia au
făcut ca Anglia să înregistreze în 1818 o producţie în metalurgie de 678.000 tone. Întregul proces
general de creştere globală şi de transformare a structurilor şi instituţiilor economice, sociale, politice
şi culturale au însoţit revoluţia. Revoluţia industrială a apărut ca un fenomen complex, desăvârşit
după 1800, dar cu consecinţe pregnante în finalul veacului XVIII. Sub raport social au apărut clase
conştiente de forţa lor. Proletariatul punea noi probleme: revoltele muncitoreşti, ca cea din Londra de
la 1780, şomajul, grevele, apariţia sindicalismului. Revoluţia industrială a permis Angliei să se
consolideze ca prima putere economică a lumii, ca „atelier al lumii” şi principală putere colonială.

Test de verificare:
 1.Care au fost ultimii regi Stuart şi prin ce au rămas importanţi in istoria Angliei?
2. Cum a evoluat Anglia sub primii Hanovrieni?
3. Care sunt caracteristicile domniei lui George al III-lea?

Rezumat
La începutul secolului al XVIII-lea, Anglia a traversat o dublă schimbare: politică, prin
instaurarea şi consolidarea monarhiei constituţionale, şi economică, prin debutul revoluţiei
industriale. Noua dinastie engleză, de Hanovra, a ştiut să medieze conflictele din societate şi să lase
Parlamentului posibilitatea de a domina viaţa politică internă. În schimb, hanovrienii au continuat
cu succes politica externă de obţinere a supremaţiei mondiale şi coloniale.

Unitatea de învăţare VIII

REVOLUŢIA FRANCEZĂ

Cuprinsul unităţii:

1. Cauzele revolutiei
2. Revoluţia liberală (1789-1792)
3. Guvernul revoluţionar şi teroarea iacobină

1. CAUZELE REVOLUŢIEI

Originea revoluţiei franceze trebuie înţeleasă în contextul general al dezvoltării capitalismului,

al ascensiunii burgheziei, al slăbirii puterii reale a monarhiei şi al schimbării raporturilor sociale din
societatea franceză.
La acest fond general s-au adăugat o seamă de cauze specifice. Structura sistemului financiar
francez din veacul al XVIII-lea a intrat într-o profundă criză. Numirea scoţianului John Law în
funcţia de intendent general al finanţelor a adus prima criză în bugetului statului. Cu ajutorul Băncii
Regale, el a creat Compania Mississippi, la 1716, oferind bilete bancare, fără acoperire monetară.
Când Compania a dat faliment, Law a părăsit ţara, creditorii rămânând înşelaţi. Soluţia de salvare a
găsit-o un succesor al acestuia, Machault d’Arnouville care a impus la 1749 un impozit unic pe venit,
le vingtieme, plătit de toate categoriile sociale. Doi ani mai târziu, primele două stări au fost scutite de
acest impozit care a devenit şi mai greu de achitat de către starea a III-a. Repartiţia proastă a
finanţelor, costisitoarele conflicte militare şi risipirea bugetului după revenirea Curţii la Versailles au
făcut imperios necesar reformarea finanţelor. Primul dintre marii intendenţi ai lui Ludovic al XVI-lea,
Malesherbes Turgot a liberalizat comerţul şi economia, a împărţit mai echitabil funcţiile plătite din
buget şi a impus impozite pe proprietăţile funciare. Acest fapt i-a atras dizgraţierea în 1776 şi
înlocuirea sa cu Jacques Necker. Favorizat de obţinerea unui credit larg din mediile bancare elveţiene,
el a agravat datoria publică franceză. În momentul publicării „Dării de seamă către rege” la 1781, în
care erau trecute cheltuielile Curţii, a fost schimbat cu Charles Alexandre Calonne. El a estimat la
1786 că cheltuielile regatului sunt mai mari Ca veniturile regatului erau de 476 milioane de livre iar
cheltuielile de 587 de milioane. Politica sa bazată pe împrumuturi şi pe introducerea unui impozit
unic pe venit pentru toată lumea i-a atras, ca şi lui Turgot, dizgraţierea. El a încercat să înlocuiască
taxele funciare cu un impozit unic, plătit de toată lumea. O Adunare a notabililor de la 1787 i-a făcut
opoziţie şi l-a forţat pe rege să-l demită în aprilie 1787. La 1788 a venit Loménie de Brianne. Lui nu
i-a mai rămas decât soluţia incomodă astfel sa convocat Adunării Stărilor Generale, în primăvara
anului 1789, pentru a găsi soluţii pentru rezolvarea problemelor financiare ale Franţei.
Anii premergători revoluţiei s-au caracterizat şi printr-o criză socială majoră. Între 1740 şi
1789 Franţa a traversat şapte perioade de foamete. Calamităţile anului 1788, seceta urmată de
grindină şi de inundaţii, apoi de o iarnă grea, au dus la apariţia foametei. Defavorizaţi de recoltele
proaste ale anilor 1787-1788, în prima jumătate a anului 1789 şi ţărănimea din Normandia sau
Franche Compté s-a revoltat. Evenimentul cunoscut ca „Marea Spaimă” s-a manifestat prin revolte
ale populaţiei rurale, incendieri şi pierderea încrederii populaţiei în clasele nobiliare. Evenimentele de
la Paris au încurajat revoltele dar după măsurile din august acestea au încetat. Scăderea cererii de
produse manufacturate a agravat situaţia muncitorimii, mai ales la Paris. Numărul mare de şomeri
înregistrat nu doar la Paris, ci şi în provincii a mărit dificultăţile. Aceasta a devenit agresivă şi a ieşit
în stradă susţinând Adunarea Naţională.
Mai mult, criza politică declanşată de modul dezastruos de conducerea regatului, care a
dizolvat Parlamentele, a completat tabloul. În Bretagne sau Dauphine s-au înfiinţat adunări
neautorizate care nu au mai ascultat de deciziile luate de Curte şi rege. La Rennes şi Grenoble au avut
loc conflicte armate între trupe şi nobilime. Caracterul inflexibil al monarhiei, lipsa unei instituţii
parlamentare cu un rol real, rolul clerului în conducerea treburilor statului, lipsa reformelor politice,
dependenţa justiţiei de puterea regală, puterea considerabilă pe care o aveau miniştrii regelui, toate au
fost caizele unui conflict între rege şi Franţa.
În acelaşi timp, ideile filozofilor francezi ai secolului al XVIII-lea (Montesquieu, Voltaire,
Diderot, Rousseau), ideile politice engleze ale lui John Locke sau ale gânditorilor iluminişti americani
au contribuit la prăbuşirea regalităţii franceze şi au desăvârşit criza Vechiului Regim. Impactul
revoluţiei americane a avut un ecou major, mai ales în rândul participanţilor la conflict. Mulţi nobili
între care La Fayette, Lameth, Saint-Simon au călătorit în America şi au luat contact cu ideile
revoluţiei. Aceşti gânditori pledau pentru libertatea cuvântului şi a presei, pentru libertatea
comerţului, pentru egalitatea în faţa legii, pentru demascarea corupţiei din sânul bisericii. Nu
creştinismul a trezit adversitatea filosofilor iluminişti, ci venalitatea şi corupţia din sânul bisericii
catolice franceze au fost criticate.

2. REVOLUŢIA LIBERALĂ (1789-1792)

Sfertul de veac care separă Vechiul Regim de Restauraţie nu are egal în istoria Franţei. În
această perioadă, Franţa a schimbat mai multe regimuri şi a suferit profunde transformări. Dar toate
acestea s-au identificat cu un mare eveniment: Revoluţia.
Revoluţia franceză are fost împărţită în patru momente succesive: revoluţia liberală, teroarea
iacobină, Directoratul şi epoca napoleoniană. Prima etapă, revoluţia liberală a avut un caracter
moderat, burghez şi democratic. Ea s-a declanşat în momentul în care cand revoltele nobilimii
provinciale, a Stărilor Generale reunite la Versailles şi a ţărănimii a coincis cu revolta parizienilor
care, la 14 iulie 1789, au asediat fortăreaţa Bastilia şi au capturat arsenalul. Coaliţia protestatarilor era
formată mai puţin din reprezentanţii marelui capital şi ai patronatului, cât mai ales din burghezia mică
a ocupaţiunilor liberale (jurişti, medici, profesori, funcţionari, diferiţi intelectuali). Marea burghezie
era adepta revoluţiei dar a unei forme moderate, după modelul glorios de la 1688-1689 din Anglia.
Între timp, Stările Generale convocate la Versailles încă din mai 1789 s-au revoltat.
Reprezentanţii Stării a III-a s-au declarat Adunare Generală iar la 17 şi 20 iunie s-au erijat în Adunare
Naţională Constituantă. Vestitul legământ din Sala Jocului cu mingea de la 20 iunie a radicalizat
rapid pe deputaţi şi a creat opoziţie regelui. Compoziţia Adunărilor a favorizat acest fapt: 51 dintre
reprezentanţii stării întâi erau episcopi, cei mai mulţi, peste 200, fiind parohi. 90 de reprezentanţii
nobilimii erau liberali şi doreau să joace un rol hotărâtor în evenimente. Deşi nu exista nici un
muncitor sau ţăran, cei 610 deputaţi ai stării a treia erau instruiţi, înţelegeau care sunt tarele
guvernării Franţei, capabili să reformeze statul. Caietele de doleanţele lor pe care aceştia le-au
redactat cuprindeau ideile iluminismului şi ale constituţionalismului monarhic. Când regele a cerut
dispersarea deputaţilor stării a treia, 151 de clerici s-au alăturat deputaţilor. O zi mai târziu, 47 de mai
multi nobili, printre care ducele de Orléans, rudă a Casei regale, au trecut de partea Adunării. La 27
iunie regele a cedat, dar în secret a masat în apropierea Parisului armata, pregătind o lovitură de forţă.
Dar evenimentele s-au precipitat la 14 iulie când mulţimea din foburgurile din estul Parisului,
primind arme de la ducele de Orléans a asediat arsenalul oraşului. Sediul acestuia aflat în vestita
fortăreaţă Bastilia a fost ocupat şi a declanşat revoluţia. Parizienii înarmaţi au format Garda Naţională
în frunte cu mareşalul La Fayette şi au condamnat Vechiul Regim. Lipsit de sprijinul armatei a cărei
ofiţeri s-au revoltat, Ludovic al XVI-lea a vizitat, la 17 iulie, Parisul. Marea Spaimă (Frică) luase
amploare în iulie, astfel că Adunarea Naţională a votat „decretele din 4 august” un dicret prin care au
fost abolite privilegiile feudale. Societatea celor trei stări a fost desfiinţată.
Următorul gest al Adunării a fost votarea la 26 august 1789 a Declaraţiei drepturilor omului şi
cetăţeanului inspirată din textele similare din Anglia anului 1689 şi Declaraţia de independenţă
americană. Textul Declaraţiei din 26 august pronunţa câteva fraze esenţiale cu ecou universal:
oamenii sunt „liberi şi egali în drepturi” (art.1), „principiul oricărei suveranităţi rezidă de la naţiune”
(art.2); principiul „habeas corpus act” (art. 5-9); legea era expresia voinţei generale” (art.6), libertatea
religioasă (art. 10); libertatea de exprimare şi a presei” (art. 11); principiul contributivităţii (art. 13-
14) „proprietatea este un drept inviolabil şi sacru” (art.17) etc.
Lipsa alimentelor a ţinut agitată starea de spirit a parizienilor. La 5 octombrie, o mulţime de
femei a atacat Hôtel de Ville cerând pâine. Împreună cu Garda Naţională, ele au fost redirecţionate şi
s-au deplasat la Versailles, l-au capturat pe rege şi l-au forţat să se mute la Tuilleries, consfinţind
victoria Parisului asupra Curţii. Zilele din octombrie au constituit un moment de cotitură. Regele s-a
declarat prizonier al Parisului şi s-a dezis de toate schimbările care îi erau impuse.
Anul 1789 a fost anul pulverizării vieţii politice într-o paletă de orientări şi expresii politice
concretizată în cluburile revoluţiei. Astfel, la dreapta vieţii politice exista un bloc unitar al nobilimii
regaliste condus de abatele Maury. La stânga însă existau mai multe organizaţii politice, între care s-
au remarcat „Societatea de la 1789”, condusă de moderaţi ca La Fayette, abatele Sieyes sau marchizul
Condorcet, adepţi ai monarhiei constituţionale de tip englez. „Societatea cordelierilor” înfiinţată de
inginerul Dufournay cuprindea elemente mai radicale ca Jacques George Danton, Jean Paul Marat sau
Jacques Hebert. „Clubul deputaţilor bretoni” condus de fraţii Lameth, Barnave sau Maximilian
Robespierre va deveni celebru după numele abaţiei în care îşi ţineau şedinţele: Sf. Iacob.
Anii 1790-1791 au fost ai marilor reforme întreprinse de Adunarea Naţională Constituantă. Încă
din decembrie 1789 a fost reformat şi organizat administrativ statul francez. Astfel, Franţa era
împărţită în 83 de departamente subdivizate în districte (arondismente) şi comune, grupate în
cantoane. Aceste unităţi administrative erau conduse de cetăţeni aleşi prin vot liber. Totodată, a fost
legiferată şi o reformă electorală prin care locuitorii, deveniţi cetăţeni ai Franţei, au fost împărţiţi în
activi şi pasivi electorali. Activii – 61% votau diferit în funcţie de venituri. În noiembrie 1789,
episcopul d’Auton, Ch. M. Talleyrand-Perigord a trădat clerul şi a propus secularizarea domeniilor
bisericii. Prin Constituţia civilă a clerului din 1790, fără acordul Papei sau regelui, preoţii au devenit
funcţionari ai statului, organizarea de secole a bisericii franceze fiind zguduită din temelii. Conform
Constituţiei, diocezele se suprapuneau departamentelor, numărul episcopiilor reducându-se de la 135
la 83. Majoritatea funcţiilor clericale au fost desfiinţate. Domeniile bisericii au fost vândute în
beneficiul statului. Au fost acordate drepturi civile protestanţilor în 1789 şi evreilor în 1791. Au fost
desfiinţate taxele feudale fiind impus un impozit unic. Noul sistem de impozitare a înlocuit la taille şi
la vingtème, întrând în vigoare din ianuarie 1791. În martie 1791 s-a creat un sistem metric unic
pentru întreaga ţară. Prin desfiinţarea vămilor interne s-au pus bazele creării pieţei naţionale franceze.
Au fost introduse bancnotele (asignate) de 1000 livre cu o dobândă de 5%. Şi justiţia a fost reformată
prin desfiinţarea vechilor tribunale şi înfiinţarea unor tribunale penale în fiecare departament şi care
judecau în baza unui Cod penal unic. Până în 1792 toate Parlamentele, tribunalele senioriale şi
ecleziastice au fost desfiinţate. Fiecare departament avea un juriu format din 12 cetăţeni, traşi la sorţi,
care forma organul decident. În vârful sistemului era o Curte de Apel, cu judecători aleşi de adunările
departamentale.
Caracterul reformelor era însă unul moderat şi nu mulţumea pe toată lumea cum o dovedeşte
„legea Le Chapelier” din iunie 1791, prin care li se interzicea muncitorilor organizarea în asociaţii şi
dreptul la grevă, ceea ce a dus la apariţia coaliţiei de protestatari din stânga eşichierului politic.
Sanculoţii parizieni s-au revoltat împotriva liderilor revoluţiei, fiind masă de manevră în mâinile
cluburilor radicale. Cordelierii s-au pus în fruntea nemulţumiţilor şi au agitat spiritele cu o nouă
revendicare: detronarea regelui. În schimb, a fost introdus un cult al patriei, principalele sărbători
fiind legate de evenimentele revoluţiei: 14 iulie, 4 august etc. La 17 iulie 1791, pe Câmpul lui Marte,
s-a celebrat căderea Bastiliei. Ruptura dintre rege şi francezi se va adânci în iunie 1791 când familia
regală a încercat să fugă din Franţa în exil dar a fost capturată la Varennes, arestată şi readusă la
Paris. În septembrie 1791, Ludovic a fost nevoit să semneze Constituţia franceză. Constituţia avea la
bază principiile suveranităţii poporului şi al separării puterilor în stat Conform textului, Franţa
devenea monarhie constituţională. Constituţia prevedea toată legislaţia şi reformele luate între 1789 şi
1791. Persoana suveranului era declarată „inviolabilă şi sacră”. Titlul suveranului era de rege al
francezilor iar autoritatea superioară era cea a legii. Regele a devenit şeful executivului şi numea
miniştri. Inclusiv prerogativele de politică externă aparţineau Adunării legislative. Guvernul era
monarhic, puterea executivă fiind încredinţată regelui, care o putea exercita cu ajutorul miniştrilor.
Puterea legislativă era încredinţată unei Adunări Naţionale, unicamerală, compusă din 745
reprezentanţi aleşi pe doi ani. Adunarea nu putea fi dizolvată iar deputaţii se bucurau de
inviolabilitate. Puterea judecătorească, organizată ierarhic, era în concordanţă cu împărţirea
administrativă a Franţei. Judecătorii erau aleşi de populaţie dar trebuiau aprobaţi de rege.
În primii ani ai revoluţiei Franţa a păstrat pace cu statele europene, însă în august 1791 Austria
şi Prusia au lansat „Declaraţia de la Pillnitz” prin care Franţa era ameninţată cu intervenţia armată. În
septembrie 1791 a fost aleasă Adunarea Naţională, primul legislativ francez divizat în două tabere:
girondinii sau Mlaştina la dreapta, deţineau majoritatea şi iacobinii sau Muntele, radicali de stânga. În
aprilie 1792 au declarat război într-un entuziasm general, în speranţa unei victorii facile împotriva
Împăratului. Dar colaborarea Prusiei a dus la ocuparea rapidă a Ţărilor de Jos, la respingerea
francezilor la Lille şi la invadarea Franţei. Printre vinovaţii de situaţia creată a fost identificată Maria
Antoaneta care a fost acuzată că a vândut planurile militare franceze austriecilor. În mai a fost
dizolvată Garda regală. Au fost create gărzi naţionale în toate departamentelor care să apere ţara iar în
11 iulie a fost decretată starea de urgenţă, chemând toţi francezii la luptă. Sub presiunea externă,
iacobinii sprijiniţi de muncitorii parizieni – sanculotes – au asediat Palatul Tuilleries în august 1792 şi
au închis familia regală în închisoarea Temple. Garda Naţională care îl apăra pe rege s-a alăturat
insurgenţilor. Sub presiunea insurecţiei populare, Adunarea Naţională a votat la 21 septembrie 1792
abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii.

3. GUVERNUL REVOLUŢIONAR ŞI TEROAREA IACOBINĂ

Simbolul Terorii este ghilotina şi aceasta este imaginea pe care cei mai mulţi o au în minte când
se gândesc la Revoluţia franceză. Epurări sângeroase, cetăţeni înspăimântaţi, dictatură şi suprimarea
libertăţilor: toate asociate cu Teroarea. Cu toate acestea, Teroarea rămâne un episod controversat şi
sumbru în istoria revoluţiei. Teroarea a fost împărţită în două perioade. Prima, cuprinsă între 10
august, atacul palatului Tuilleries şi iunie 1793, când au fost arestaţi deputaţii girondini, cea de a doua
din acel moment până la căderea lui Robespierre(principalul iacobinilor.
Astfel, încă din primele zile ale Republicii au fost organizate noi alegeri pentru Convenţia
Naţională ( nume dat Adunării Constituante care a guvernat franțana) care intrau 200 de girondini,
100 de iacobini şi o majoritate formată din neutri, asociaţi cu numele de Mlaştina sau Câmpia.
Girondinii erau susţinuţi de cluburile din provincie. Iacobinii, slab reprezentaţi în provincie, dominau
cluburile din Paris, perceput ca sediu al revoluţiei. Conflictul dintre girondinii majoritari şi iacobinii
minoritari, dar susţinuţi de sanculoţi(protestatari parizieni), s-a declanşat în urma masacrelor din 2
septembrie când peste 1.100 de prizonieri din închisorile Parisului, între care mulţi preoţi şi nobili au
fost masacraţi. Suspectaţi că ar pregăti contrarevoluţia cu ajutorul trupelor austro-prusace, prizonierii
din închisorile Parisului au căzut victime discursului lui Marat, care a agitat populaţia. Procesul
regelui care a dus la condamnarea şi executarea sa la 21 ianuarie 1973 a complicat tabloul, însă
războiul declanşat de coaliţia antirevoluţionară a radicalizat conflictul din Convenţie. Victoria în
procesul regelui a reprezentat obţinerea de către iacobini a iniţiativei în Convenţie.
Problemele Republicii au devenit din ce în ce mai mari. Convenţia a propus tuturor popoarelor
care vor să-şi câştige libertatea să li se alăture. Asignatele şi-au pierdut din valoare cu peste 50%.
Ţăranii nu aveau încredere în banii de hârtie şi au refuzat să vândă cereale. În acest context, la 10
martie 1793, a fost înfiinţat Tribunalul revoluţionar pentru judecarea contrarevoluţionarilor, ajutat de
agenţi naţionali ca Joseph Fouché în provincie. Tribunalul dicta legile Convenţiei unde iacobinii şi-au
impus voinţa susţinuţi de Clubul iacobin şi de sanculoţi. Comitete revoluţionare au ţinut sub
observaţie pe străini şi au furnizat multe victime Tribunalului revoluţionar. Au fost confiscate
bunurile emigranţilor. Una din caracteristicile terorii a fost „legea suspecţilor”, din 17 septembrie
1793. Legea nu judeca oamenii pentru ceea ce au făcut ci pentru ceea ce erau, arbitrariul ei aducând
mulţi nevinovaţi în faţa ghilotinei.
La 2 iunie 1793 Gărzile Naţionale au înconjurat Convenţia şi au arestat liderii girondini. Pentru
a se evita un masacru, Convenţia a consimţit arestarea a 29 de girondini şi a doi miniştri. Omul forte a
acestui regim era Robespierre. Pe 26 iunie a fost închisă Bursa, o zi mai târziu a fost decretată
pedeapsa cu moartea. În septembrie au fost închise Băncile, după ce în prealabil fuseseră desfiinţate
Societăţile pe acţiuni. Tot acum au fost impuse preţurile maximale iar în noiembrie a fost confiscat
aurul plătit în asignate. În iunie 1793 a fost pregătit un nou text constituţional, Constituţia Anului I,
foarte egalitaristă, cu idei etatiste, totalitare, de uniformizare prin care supravegherea cetăţenilor de
către stat era totală. Organismul central al regimului, Comitetul Mântuirii Publice, impunea teroarea
la ordinea zilei, prin legea suspecţilor şi ghilotinarea. Dirijat de triumviratul Maximilien Robespierre,
Saint Just şi Georges Couthon, Comitetul a anihilat atât adversarii girondini cât şi vechii aliaţi din
Clubul cordelierilor. Teroarea a început. Rând pe rând, personalităţile marcante ale revoluţiei au
dispărut ghilotinaţi sau asasinaţi. Teroarea economică şi politică a atins cote nebănuite. După
introducerea calendarului revoluţionar conform căruia Noua eră revoluţionară începea cu 22
septembrie a anului I, s-a declanşat procesul descreştinării. În ura Comitetului pentru catolicism au
fost distruse sau închise bisericile. În mai 1794, Teroarea a atins apogeul. Au fost trimişi la moarte
fără scrupule toţi adepţii revoluţiei liberale.
În tot acest timp, Franţa a purtat un dur război cu coaliţia revoluţionară austro-prusacă la care au
aderat Anglia, Olanda, Spania, Sardinia. Prin legea din 24 februarie 1793 toţi cetăţenii necăsătoriţi
erau declaraţi în stare de mobilizare, peste 300.000 de soldaţi fiind încorporaţi. În august 1792
prusacii au invadat Franţa dar au fost opriţi într-un entuziasm revoluţionar neegalat la Valmy (20
septembrie) şi înfrânţi de generalul Charles François Dumouriez la Jemmapes (6 noiembrie). Au fost
încorporate Belgia, Nisa şi Savoia. La începutul anului 1793 armata franceză a trecut Rinul în nord şi
a invadat Savoia în sud, deţinând iniţiativa. Armatele austriece au recucerit Belgia iar Spania a
invadat Roussillonul. Lipsa coordonării între englezi, spanioli şi germani a salvat Franţa. Dacă în vara
aceluiaşi an situaţia militară s-a stabilizat, în 1794 balanţa victoriei a înclinat din nou în favoarea
armatelor franceze. La 26 iunie, francezii au obţinut victoria de la Fleurus şi au reocupat Belgia. Însă
conflictul a fost întrerupt de lovitura din 9 thermidor (27 iulie ) 1794.

Test de verificare:

1. 1. Prezentaţi situaţia financiară a Franţei înainte de Revoluţie.

2. 2. Care au fost cauzele revoluţiei franceze?
 Rezumat
Istoricii au împărţit Revoluţia franceză în două etape distincte: revoluţia liberală şi dictatura
iacobină. Prima etapă s-a caracterizat prin liberalism, constituţionalism, modernizare politică şi
socială, libertăţi democratice, toate cuprinse în documentele revoluţiei: Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului şi Constituţia de la 1791. Etapa a consacrat trecerea de la absolutismul
monarhic la monarhia constituţională. A doua etapă a reprezentat în esenţă, o deviere de la
principiile democratice, spre o tiranie, marcată de excese şi teroare. Perioada iacobină a distrus
monarhia şi a schimbat definitiv realităţile politice din Franţa.

Unitatea de învăţare IX

FRANŢA ÎN VREMEA LUI NAPOLEON BONAPARTE

Cuprinsul unităţii:

1. Reacţia thermidoriană şi Directoratul

2. Franţa în vremea consulatului
3. Imperiul Napoleonian

1. REACŢIA THERMIDORIANĂ ŞI DIRECTORATUL

Thermidorienii formau un grup amestecat din elemente iacobine, regicizi, deputaţi ai Câmpiei
sau adversari ai iacobinilor. Întreaga Franţă s-a găsit la 10 thermidor pe poziţii anti-robespierriste într-
o unanimitate care amintea de primele zile ale revoluţiei. Societăţile populare din întreaga Franţă au
trimis mesaje de felicitare membrilor Convenţiei în care salutau ziua de 9 thermidor. În realitate,
întreaga populaţie a devenit thermidoriană, sătulă de excesele regimului iacobin. Ceea ce îi ţinea
împreună pe liderii noului regim erau avantajele şi bunurile dobândite în Revoluţie. Jean-Claude
Méhée, unul din personajele tipice ale anilor revoluţiei a declanşat procesul robespierrismului, fără să
se ajungă la rezultate notabile, esenţa terorii fiind trecută sub tăcere după ce evenimentele s-au liniştit.
În Fructidor au început să reapară ziarele libere: „Ziarul libertăţii presei” a lui Babeuf, „Prietenul
cetăţeanului” a lui Tallien sau „Oratorul poporului” a lui Fréron. Thermidorienii au păstrat Tribunalul
revoluţionar până în 1795 pentru a lichida ultimele resturi iacobine a căror Club a fost închis. În iulie
1794 au fost eliberaţi peste 500.000 de prizonieri închişi în vremea Terorii şi care aşteptau
condamnarea. A început o „teroare albă” a celor care au suferit în regimul trecut, îndreptată împotriva
celor consideraţi vinovaţi de crimele iacobinilor. Judecata nu se putea face decât în cazul dovedirii
vinovăţiei de contrarevoluţie. Pe de altă parte, procesul celor 94 de cetăţeni din Nantes, în frunte cu
Carrier sau procesul lui Fouquier-Tinville au dezvăluit opiniei publice mecanismele terorii. Chiar şi
Fouché a supravieţuit, dispărând o vreme din atenţia opiniei publice. Ceea ce i-a facilitat să între în
slujba lui Barras, în poziţia care îl avantaja cel mai bine, cea de spion şi conspirator. O mişcare
originală a fost „conspiraţia lui Babeuf” care dorea revenirea la zilele dintâi ale revoluţiei, cu un
amplu program social. Această conjuraţie a fost aspru reprimată, liderul ei Babeuf fiind ghilotinat, la
27 martie 1797.
Din această dezbatere de idei s-au pus, în 1795, bazele politice ale noului regim politic de la
Paris. Deşi Constituţia Anului I a fost suspendată şi legile terorii înlăturate, situaţia economică nu s-a
îmbunătăţit. Insurecţiile populare din germinal (1 aprilie) şi prerial (20 mai) 1795 provocate de
foamete au fost reprimate dur. Prerial a marcat sfârşitul sanculoţilor ca putere politică şi militară. La 7
aprilie 1795 a fost înlocuită livra cu francul de argint ca monedă oficială.
În 1795 noua Convenţia a votat Constituţia Anului III care reinstaura separarea puterilor în
stat. Conform textului constituţional, puterea executivă o deţinea un Directorat format din 5 persoane
alese de legislativ, pentru o perioadă de 5 ani, dar câte unul, desemnat prin tragere la sorţi, trebuind
schimbat în fiecare an. Puterea legislativă, bicamerală, formată din Consiliul celor 500 cu rolul de a
iniţia legile şi Corpul bătrânilor (peste 40 de ani) cu 250 de membri, avea un rol ponderator. Câte
două treimi din aceşti membri erau aleşi anual, ceilalţi fiind nevoiţi să se retragă. Puterea
judecătorească aparţinea Înaltei Curţi de Justiţie. Constituţia a fost precedată de o „Declaraţie a
drepturilor” care garanta proprietatea, inviolabilitatea şi sistemul reprezentativ. Suveranitatea era
reprezentată de „universalitatea cetăţenilor francezi”. Votul era cenzitar şi indirect, organizat pe două
nivele. Defectele Constituţiei, slăbiciunile Directoratului şi revoltele monarhiştilor constituţionali au
dus la revolta din 13 vendemiare când 25.000 de parizieni înarmaţi au asediat Convenţia. Liderul
Convenţiei, abatele Sieyes l-a numit pe tânărul general Bonaparte să reprime revolta. Şcolit la
Brianne şi transferat la Şcoala Militară din Paris, a devenit după un stagiu de artilerist la Valencia,
locotenent al Şcolii Militare din Auxonne. După cea mai sângeroasă mişcare populară, rămasă
cunoscută cu numele de „Mirosul obuzelor”, Bonaparte a readus liniştea la Paris, care nu va mai fi
periclitată până în 1830.
Alegerile din 1797 au adus în Convenţie 330 de monarhişti care au intrat în poziţii cheie ale
statului. Gruparea monarhistă, revigorată după 9 thermidor, era cunoscut sub numele de partidul
clichyan. Ameninţarea monarhistă condusă de Carnot şi Barthelemy i-a prilejuit lui Bonaparte
lovitura din fructidor (3-4 septembrie ) 1797, prin care 54 de deputaţi regalişti au fost arestaţi şi
deportaţi în Guyana. O nouă categorie de privilegiaţi, între care bancheri şi industriaşi ca Ouvrard,
Mallet, Périer, Demachy, Flachet, era nemulţumită de instabilitatea regimului. Anul următor situaţia
s-a stabilizat parţial, datorită reformelor financiare ale ministrului Ramel, prin aşezarea impozitelor şi
încasarea lor pe noi baze.
În plan extern, după 9 thermidor situaţia s-a liniştit. Marea problemă a Franţei era cum să iasă
din război, fără să primejduiască revoluţia şi să păstreze graniţele naturale. Generalul Pichegru a
intrat în Belgia şi a avut câteva succese, imobilizând flota olandeză. Răscoala lui Tadeusz
Kosciuszko, declanşată în 1794 în Polonia, a atras atenţia Austriei şi Prusiei. Prusia, nemulţumită de
împărţirea Poloniei a ieşit din coaliţie în 1795 prin Pacea de la Basel. Au urmat Olanda şi Spania în
acelaşi an. În 1796, Anglia negocia cu Franţa un tratat de pace ceea ce a permis armatelor franceze să
se reorganizeze. Trei grupuri de armate, dinspre Meuse, dinspre Rin şi peste Alpi trebuiau să
încercuiască pe austrieci. Dacă armatele din nord a generalilor Jourdan şi Moreau nu au avut succese
spectaculoase, tânărul general Bonaparte şi-a început excepţionala carieră. Trecând Alpii în 1796, a
obţinut în nordul Italiei o serie de victorii de senzaţie la Lodi, Arcole, Rivoli, Veneţia. După
capitularea Sardiniei, sunt ocupate Mantova şi Milano. Austriecii înfrânţi au cerut pace când
Bonaparte se afla la Loeben (150 de km. sud de Viena). Campania din Italia cu cele 12 victorii „a fost
cea care a dat renumele lui Napoleon ca general”. Pacea de la Campo Formio aducea Franţei liniştea
dar şi Ţările de Jos austriece şi crea Republica Cisalpină, independentă de Viena şi clientelară
Parisului. Directoratul impunea Confederaţiei helvetice o Constituţie, anexa Geneva şi obţinea
proclamarea Republicii Romane. Pacea de la Campo Formio a fost văzută de ambele tabere ca un
compromis, un armistiţiu menit să pregătească un nou conflict.
Bonaparte care a renunţat să atace direct Anglia a pornit o campanie spectaculoasă în 1798
debarcând la Alexandria, în Egipt. În Bătălia piramidelor a zdrobit cavaleria mamelucă şi a ocupat
Cairo. Însă englezii au scufundat flota franceză la Abukir, blocându-l pe Bonaparte. Deşi francezii au
invadat Siria, au rămas izolaţi, ceea ce l-a făcut pe general să ia o decizie îndrăzneaţă. Acesta a părăsit
Egiptul, a trecut de flota engleză şi cu ajutorul fratelui său Lucien şi a viitorilor săi miniştrii,
Talleyrand şi Fouché, a dat lovitura de stat din 18 brumar 1799.

2. FRANŢA ÎN VREMEA CONSULATULUI

„Soldat al Revoluţiei”, „uzurpator” şi „fondator al unei noi dinastii”, Napoleon Bonaparte a

traversat Europa ca învingător şi învins dar pe care a zguduit-o din temelii facilitând instalarea la
putere a noii burghezii, conducătoarea secolului care începea. Văzut de unii ca un dictator militar iar
de alţii ca un despot luminat, Napoleon a născut foarte multe controverse. Pentru o serie de specialişti
el a fost un reformator, prin codurile introduse şi reformele civile înfăptuite, în timp ce, prin planurile
militare şi ambiţiile politice şi dinastice, el nu s-a deosebit de monarhii Vechiului Regim. El a ajuns
în fruntea Franţei prin lovitura din 18 brumar (9 noiembrie) 1799, răsturnând Directoratul şi
instaurând un nou regim, cel al Consulatului. Lovitura din 18 brumar a marcat un moment de cotitură
în istoria revoluţiei franceze şi crucial pentru destinul Europei. Succesul loviturii s-a datorat
sprijinului pe care cercurile burgheziei şi ale noilor proprietari funciari susţinuţi de armată l-au
acordat generalului Bonaparte.
Pentru a-şi pune în practică planurile de politică externă Bonaparte a reorganizat statul, căruia
i-a dat o nouă constituţie, o bună administraţie şi un sistem financiar modern. Constituţia Anului VIII
instaura Consulatul în care puterea aparţinea Primului Consul, în persoana lui Bonaparte. El avea
iniţiativa legilor. Discuta bugetul, diplomaţia, războiul şi numea persoane în aproape toate funcţiile.
Ceilalţi consuli, Emmanuel Sieyés şi Roger Ducos (înlocuiţi ulterior de Cambacérés şi Lebrun),
numiţi de Primul Consul, aveau funcţii onorifice. Puterea legislativă era împărţită de mai multe
adunări: Senatul (60 de membrii), Consiliul de Stat (40 de membrii), Tribunatul (100 de membrii
peste 25 ani, selectaţi oficial de către Senat de pe listele naţionale) şi Legislatura (300 de membrii,
peste 30 de ani, iar după 1807 peste 40 de ani, selectaţi de Senat, din aceleaşi liste, cu condiţia ca
fiecare departament să aibă cel puţin un reprezentant). Senatul era un organ consultativ pentru ceilalţi
doi consuli – Sieyés devenind primul şef al acestui for – şi erau aleşi după un sistem complicat.
Senatorii nu aveau drept să ocupe alte funcţii dar activitatea lor era stânjenită de procedura Senatus-
Consultum, folosită tot mai des după 1801, prin care consulii amendau deciziile lor. Aceste adunări se
anulau reciproc iar sistemul electoral bazat pe Listele Comunală, Departamentală şi Naţională servea
la stabilirea funcţiilor notabilităţilor în care Primul Consul opera alegerile după propria voinţă.
Din punct de vedere administrativ, începând cu 17 februarie 1800 au fost create 98 de
departamente, conduse de prefecturi. Prefectul, titlu inspirat din istoria Romei, era numit de Primul
Consul, asistat de un secretar general şi conducea un consiliu prefectoral şi un consiliu general.
Fiecare departament era împărţit în arondismente administrate de subprefecţi, desemnaţi tot de Primul
Consul, de regulă din rândul oamenilor apolitici dar cu experienţă în administraţie.
Puterea lui Napoleon Bonaparte era consolidată de administraţia centralizată în care
Ministerul de Interne – în cea mai mare parte condus de Joseph Fouché – avea un rol central.
Ministerul s-a dezvoltat foarte mult şi a suferit numeroase reorganizări interne. Funcţiile sale s-au
întins peste administraţia generală şi locală, inclusiv peste problemele Ministerului agriculturii, a
comerţului şi industriei, dar avea atribuţii şi în domeniile educaţiei, cenzurii, finanţelor şi statisticii.
Un corp special era cel al Poliţiei generale care avea atribuţii în menţinerea ordinii, prevenirea
rebeliunilor şi a dizidenţelor, aplicarea legii, a cenzurii şi a spionajului. Napoleon a ordonat
prefectului Parisului să spioneze întregul departament al Poliţiei, fără să dea explicaţii lui Joseph
Fouché ci direct împăratului. El nu avea deplină încredere într-un om compromis în revoluţie şi a
creat şi un serviciu ultrasecret condus de directorul poştelor, La Valette, care avea misiunea de a-l
supraveghea pe Fouché. Mai mult, Poliţia Militară şi Garda Palatului aveau atribuţii în domeniul
poliţiei, Napoleon bazându-se pe vechiul principiu „dezbină şi guvernează” într-un stat care avea,
conform multor specialişti, caracterul unui stat poliţienesc. În teritoriu, prefecţii datorau loialitate
Primului Consul care i-a numit, asigurau ordinea şi informau Consulul asupra tuturor evenimentelor
din departamente. Jandarmeria reformată avea atribuţii de patrulare a drumurilor, supraveghere a
târgurilor şi pieţelor, protejarea convoaielor, arestarea contrabandiştilor şi păzirea prizonierilor.
În vremea Consulatului a fost instaurat un riguros sistem de taxe şi impozite. Prin legea din 21
ianuarie 1800 a fost suprimat sistemul comisarilor trezoreriei şi a fost organizat Directoratul General
pe lângă Ministerul Finanţelor. Principala taxă impusă agricultorilor a fost contribuţia funciară, dar
datorită unor studii cadastrale aceasta nu a apăsat foarte tare pe proprietari. O altă taxă pe venit a fost
impusă producătorilor. De asemenea, s-au introdus accizele pe tutun, băuturi alcoolice şi servicii. Iar
succesul lor a adus statului sume estimate la 250 milioane de franci anual. În 1800 a fost creată Banca
Naţională a Franţei, cu un capital de 30 milioane de franci compuşi din acţiuni cu valoare nominală
de 1000 de franci. Prin legea din 7 aprilie 1803 (17 germinal Anul XI) au fost retrase asignatele şi
introdus francul, cu valoare de 1:15,5 faţă de aur, care a rămas stabil în întreg secolul XIX.
Bonaparte a reconciliat statul francez cu catolicismul prin concordatul din 1801 cu Papa Pius
al VII-lea. El a permis preoţilor închişi în vremea Revoluţiei să fie eliberaţi şi a oferit toate onorurile
pentru înhumarea papei Pius al VI-lea, mort pe teritoriul francez. Prin Concordatul din iulie 1801,
legiferat în 18 aprilie 1802, în duminica Paştilor, era recunoscut cultul catolic drept religia majorităţii,
biserica trecând sub autoritatea statului. Structura bisericii franceze avea 10 arhiepiscopi şi 60
episcopi. Statul se obliga să plătească salariile preoţilor. De asemenea, a renunţat la calendarul
revoluţionar în 1806.
Şi sistemul juridic a fost reformat în spiritul dorit de Bonaparte. Codul civil din 1804 afirma
sfârşitul privilegiilor, deplina recunoaştere a proprietăţilor, autoritatea şefului familiei, libertatea
muncii în favoarea patronatului. Codurile criminal şi penal au completat legislaţia franceză, mărind
autoritarismul regimului. Funcţiona şi un număr considerabil de tribunale militare, care nu s-au
bucurat de popularitate în rândul populaţiei şi a provocat reacţia opoziţiei Tribunatului. S-a reuşit
securizarea drumurilor interne şi reducerea infracţionalităţii. Sistemul educaţional a fost reorganizat
prin introducerea unei discipline militare. Sunt create noi licee şi o Universitate imperială care
controla programele şcolare şi supraveghea profesorii. Interesul lui Napoleon în acest domeniu era de
a asigura loialitatea şi disciplina în societate, în administraţie şi armată. Toate reformele au fost
introduse în Constituţia Anului X (august 1802) care a întărit sistemul de filtrare în alegerile publice
şi a adăugat un sistem complicat plutocratic.
Napoleon a permis, prin mai multe legi şi amnistii, atât regaliştilor emigraţi cât şi iacobinilor
deportaţi să se întoarcă în ţară, chiar dacă nu au aderat la noul regim. O parte din emigraţi s-au întors
în Franţa şi au reuşit să reintre, prin cumpărări, în posesia unei părţi din bunurile imobiliare avute
înainte de revoluţie. Au existat şi mai multe conspiraţii împotriva lui Napoleon. Încercarea asasinării
lui Napoleon în ajunul Crăciunului anului 1800, pe strada Saint Nicaise l-a propulsat pe Joseph
Fouché iar conspiraţia Cadoudal din 1803-1804 a dus la arestări şi chiar execuţia oponenţilor. În 1804
a fost capturat la Ettenheim, în proxima vecinătate a frontierei franceze, cu concursul lui Fouché,
ducele de Enghien, ultimul membru din aripa Condé, din familia regală. Execuţia sa, în martie 1804 a
fost o crimă fără justificare.
În politica externă, Consulatul a moştenit o situaţie precară. Armatele austriece erau pe Rin iar
flota engleză izola Franţa. În acest context, Napoleon a trecut Alpii la 1800 şi i-a zdrobit pe austrieci
la Marengo (14 iunie) şi Hohenlinden (decembrie 1800). Pacea de la Lunéville (9 februarie 1801) i-a
readus Franţei Belgia şi malul stâng al Rinului. Totodată a impus Austriei să recunoască independenţa
republicilor Batavă, Helvetă, Cisaplină şi Ligurică. Austria şi-a pierdut controlul asupra nordului
Italiei, cu excepţia Veneţiei. Păstrând relaţii bune cu Rusia, impunând Neapolelui o pace umilitoare,
Napoleon a forţat Anglia să încheie Pacea de la Amiens (27 martie 1802), un statu-quo care restabilea
după 10 ani pacea în Europa. Dar pacea nu a durat, încă din 1803 francezii trecând la construirea unei
puternice flote la Boulogne, ceea ce irita Anglia. Lipsa de experienţă a lui Napoleon în problemele
marinăriei a lipsit Franţa de acest atu.
Napoleon avea să instituie şi procedeul plebiscitului. Primul, din 7 februarie 1800, i-a adus 3
milioane de voturi pentru Constituţie, faţă de doar 1500 contra. Numit prin plebiscit Consul pe viaţă
în 1802, prestigiul său era la apogeu. Însă, în căutarea unei legitimări la conducerea Franţei, Napoleon
s-a proclamat împărat ereditar al francezilor la 18 mai 1804. Sub garanţia populară a unui alt plebiscit
şi cu asistenţa religioasă a Papei Pius al VII-lea, Napoleon s-a încoronat la 2 decembrie 1804, în
tradiţia lui Carol cel Mare. Practic, Consulatul a fost un compromis între nevoia Franţei de autoritate
şi dorinţa francezilor de a menţine avantajele obţinute prin revoluţie.

3. IMPERIUL NAPOLEONIAN

Imperiul a luat naştere oficial la 18 mai 1804, prin proclamarea lui Napoleon ca împărat ereditar
în urma ceremoniei de la Notre Dame. Politica internă franceză în vremea Imperiului a continuat-o pe
cea a Consulatului. Napoleon şi-a întărit puterea. Legislatura a devenit după 1802 o adunare
decorativă iar Tribunatul a fost desfiinţat în 1808; senatorii, a căror număr a crescut la 120, erau
numiţi de împărat după 1804. Restrângerea libertăţilor de exprimare şi acţiune a devenit un element
definitoriu al guvernării autocratice a lui Napoleon. În 1808, un alt senatus-consul a permis nobilimii
să-şi recâştige drepturile. Prin cenzură şi propagandă, la care pictorii şi scriitorii Curţii şi-au adus
aportul, s-a creat un cult al personalităţii, culminând cu sărbătorirea zilei de naştere, 16 august,
celebrată în calendarul catolic ca ziua Sfântului Napoleon.
Împăratul s-a bazat pe două atuuri: armata şi geniul său. Ministerul de Război a fost condus
între 1800-1806 de generalul Berthier, urmat de Clarke până în 1814. Originalitatea armatei a constat
în împărţirea trupelor în Corpuri şi divizii. Armata avea în medie 500.000 militari, din toate
contigentele, inclusiv cele străine, în anii 1800-1810. Fiecare corp, condus de un mareşal, funcţiona
ca o armată autonomă. În 1804 şi-a creat Garda Imperială. Marea mobilitate a armatei a asigurat de
multe ori succesul. Armata, extrem de numeroasă, era loială, prin cointeresare sau prin fidelitatea faţă
de generalul victorios. Geniul său, de altfel contestat, se baza pe simţul extraordinar al terenului şi pe
capacitatea de a presimţi logica adversarului. Tactica sa clasică a urmărit asigurarea unei poziţii
avansate de inferioritate numerică şi ascunderea corpului principal de armată. Succesul i-a fost adus
de mişcările de flancuri, pentru a izola unităţile inamice. Cu un dinamism imperios, Napoleon s-a
angajat într-o politică externă fără precedent în istoria Franţei. El a promovat pe baza meritocraţiei
ofiţeri proveniţi din diverse medii sociale, indiferent dacă erau pregătiţi în Vechiul Regim sau erau
formaţi de valurile revoluţiei.
Drept răspuns la blocada navală engleză, Napoleon a ocupat Hanovra. Anglia a coalizat Austria,
Rusia şi Suedia împotriva Franţei. La 21 octombrie 1805, flota engleză a obţinut victoria de la
Trafalgar înlăturând spectrul invaziei franceze în insulă. Dar Napoleon a obţinut victoriile de la Ulm
(octombrie 1805) şi Austerlitz (2 decembrie 1805) – cea mai vestită victorie a sa – dominând prin
pacea de la Pressburg (26 decembrie 1805) soarta continentului. Defecţiunea politicii Prusiei care s-a
aliat cu Rusia i-a prilejuit lui Napoleon o fulgerătoare campanie culminând cu victoriile de la Jena şi
Auerstadt (octombrie 1806) şi ocuparea Berlinului. La 21 noiembrie 1806, Napoleon a instituit
Blocada Continentală împotriva Angliei, prin care ţările europene erau constrânse să sisteze relaţiile
cu Anglia şi coloniile acesteia. Politica economică a lui Napoleon a avut un efect dăunător agriculturii
europene, deoarece Franţa producea destulă hrană pentru propriile nevoi. Produsele agrare care nu au
luat drumul Angliei s-au devalorizat ducând la o scădere a nivelului de trai. Rusia a fost cel mai
puternic afectată de Blocadă.
Războiul cu Prusia şi Rusia a continuat şi în 1807 cu bătăliile de la Eylau (februarie) şi
Friedland (iulie) când ruşii au fost nevoiţi să ceară pace. Prin Tratatul de la Tilsit (iulie 1807)
Napoleon şi ţarul Alexandru I îşi împărţeau continentul. Rusia era scoasă din Polonia dar primea
dreptul de a ocupa Finlanda. Tratatul cu Prusia, semnat tot la Tilsit, ceda Franţei influenţa în lumea
germană, Sfântul Imperiu era desfiinţat, eliminând Prusia din rândul marilor puteri. Blocada
continentală a stânjenit comerţul francez dar a favorizat industria, debuşeul principal fiind armata.
Eşecul lui Talleyrand de a-l convinge pe împărat să încheie pace şi cu Anglia a însemnat un
moment de cotitură în istoria imperiului. Trecerea Portugaliei de partea Angliei i-a permis lui
Napoleon să invadeze Peninsula Iberică, în 1808. Capitularea de la Baylen din 2 iulie 1808 şi
înfrângerea de la Vimiero au spulberat mitul invincibilităţii franceze. Răscoala de la Aranjuez
îndreptată împotriva lui Carol al IV-lea a facilitat implicarea franceză. Deşi armatele spaniole au fost
învinse uşor, populaţia civilă s-a revoltat împotriva armatelor de ocupaţie declanşând un sângeros
război de guerilă. Conflictul avea să dureze până la căderea lui Napoleon şi l-a obligat să ţină în
Spania importante unităţi militare. În septembrie 1808 Napoleon s-a întâlnit cu Alexandru I la Erfurt,
obţinând prelungirea alianţei franco-ruse. Alianţa i-a permis să atace din nou Austria pe care a învins-
o la Wagram (6-7 iulie 1809). Pacea de la Schönnbrun (octombrie 1809) a impus Austriei sacrificii
teritoriale în Adriatica şi Polonia dar a consemnat ultimul succes al împăratului francez. Principiul
ereditar pe care a încercat să-l impună în statele cucerite în favoarea familiei sale a fost satisfăcut prin
căsătoria sa cu Maria Luiza de Habsburg în 1810 care i-a dăruit un moştenitor, cunoscut cu numele de
Napoleon al II-lea, împăratul Romei. Papa Pius al VII-lea s-a opus divorţului lui Napoleon de
Josephina după ce ei s-au căsătorit în ritul catolic la Notre Dame. Mai mult, împotrivirea sa de a întări
Blocada Continentală a stat la baza deciziei împăratului de a încorpora Statul Papal. Reacţia papei a
fost să îl excomunice pe Napoleon la 11 iunie 1809 dar avea să îşi piardă libertatea, împăratul
arestându-l şi închizându-l la Savona până în 1812 şi apoi, în condiţii aspre, la Fontainebleu până la
1814. Francezii s-au transformat treptat din eliberatori în cuceritori, spiritul rezistenţei fiind tot mai
accentuat. La maximul apogeu, Imperiul francez reprezenta propriu-zis Franţa cu graniţele ei naturale
impuse pe Rin, Alpi şi Pirinei şi o serie de teritorii anexate, conduse de la Paris, în Piemont, Parma,
Toscana, Statele Papale, Illiria şi, din 1810, Olanda. Acestea au fost reorganizate administrativ după
modelul francez şi au primit legislaţia şi instituţiile franceze. Imperiul francez cuprindea 130 de
departamente, 44 milioane de locuitori şi 32 districte militare. La acest spaţiu s-au adăugat statele
satelite. Alte state tampon, conduse de rude din familia Bonaparte sau a unor generali ai săi, formau
un coridor ce proteja frontierele franceze.
Pe parcursul anilor 1810-1812 raporturile franco-ruse s-au deteriorat datorită nerespectării de
către ţar a Blocadei Continentale. Pentru a îngenunchea Anglia, Napoleon a considerat că trebuie să
lovească decisiv în Rusia. Astfel, în 1812, aliat cu Austria şi Prusia, împăratul a invadat Rusia.
Imperiul rus a făcut pace cu Poarta otomană, cu care se confrunta de la 1806, a reuşit să atragă Suedia
de partea sa. După Bătălia de la Borodino (septembrie 1812), Napoleon a intrat în Moscova,
neapărată de armatele ruseşti. Profitând de indecizia lui Napoleon dar mai ales de venirea iernii, ţarul
aflat la Sankt Petersburg a refuzat să negocieze cu francezii. În condiţii vitrege, armata franceză s-a
retras în noiembrie suferind atât de frig cât şi de atacurile armatei ruseşti, cum a fost Bătălia de la
traversarea Berezinei. Napoleon şi-a pierdut armata din cauza încrederii prea mari în propriile forţe,
din neglijenţa cu care a tratat problema administrativă şi a aprovizionării. Abia apoi s-au adăugat
condiţiile meteorologice dificile pe care le-a suportat armata. Dezastrul din Rusia nu a pus capăt
imperiului napoleonian. Împăratul a reuşit să strângă o nouă armată cu care a revenit şi a învins noua
coaliţie la Lutzen şi Bautzen. Metternich a făcut o ultimă ofertă de pace înainte de „Bătălia
Naţiunilor”, de la Leipzig, în octombrie 1813. Coaliţia europeană a obţinut victoria şi a invadat Franţa
în decembrie 1813, intrând în martie în Paris. Napoleon a fost obligat să abdice şi să se retragă în
insula Elba. Între timp, Talleyrand, reîntors la Paris, a adunat un simulacru de Parlament care l-a
proclamat rege pe Ludovic al XVIII-lea. Însă epopeea napoleoniană nu s-a încheiat aici.

Test de verificare:

1. Ce a reprezentat teroarea iacobină?

 2. Cum era împărţită puterea în vremea Directoratului?
3. Care au fost marile reforme luate de Bonaparte în perioada Consulatului?
4. Descrieţi campaniile napoleoniene.

Rezumat
Revoluţia franceză şi-a consumat în anii 1794-1799 ultimele etape continuând procesul de
modernizare. Dar pericolul extern a forţat Franţa să ducă un război lung, fără perspectivă. În acest
context a strălucit steaua generalului Napoleon Bonaparte, care prin lovitura de stat din 18 brumar
a instaurat un nou regim politic. Napoleon a reprezentat pentru Franţa atât un despot legislator
luminat cât şi un dictator militar. Epopeea sa militară a adus Franţei gloria efemeră, dar a produs
în spaţiul european profunde mutaţii, fără posibilitatea întoarcerii reale la Vechiul Regim. Sfârşitul
lui Napoleon a însemnat sfârşitul nu doar a Revoluţiei ci şi a puterii militare a Franţei, dar a
marcat prin ideile revoluţiei întregul continent.

Unitatea de învăţare X

CONGRESUL DE LA VIENA ŞI SFÂNTA ALIANŢĂ

Cuprinsul unităţii:

1. Congresul de la Viena şi domnia de „100 de

zile” (1814-1815)
2. Sfânta Alianţă

1. CONGRESUL DE LA VIENA ŞI DOMNIA DE „100 DE ZILE”(1814-1815)

Imperiul napoleonian a răsturnat ordinea europeană aşa cum a fost ea instituită de secole.
Căderea lui Napoleon a pus Europa în faţa unei situaţii paradoxale. Pe de o parte, vechii monarhi
urmăreau să restaureze ordinea interioară revoluţiei franceze iar pe de altă parte ideile revoluţiei
inseminate în Europa de Imperiu au dat naştere unor noi realităţi.
Pe 9 martie 1814, la Chaumont, armatele celor patru mari puteri europene – Anglia, Austria,
Prusia şi Rusia – semnau un tratat prin care se angajau să nu facă pace separată cu Franţa. Teama
Angliei era ca nu cumva coaliţia să se destrame, ca Austria, Prusia şi Rusia să se certe în privinţa
viitorului Germaniei şi Poloniei. Urmărind să consolideze coaliţia şi să-i lege pe membrii acesteia
prin angajamente comune, lordul Castlereagh a propus şi a făcut presiuni pentru semnarea acestui
tratat, prima alianţă formală semnată de toate cele patru mari puteri. Ei s-au aliat nu ca să se ajute una
pe alta ci ca să înfrângă Franţa după 20 de ani de război. Anglia a văzut cel mai clar nevoia de a
formaliza înţelegerile lor într-o singură alianţă.
La 30 mai 1814 era semnat Tratatul de pace de la Paris care statua graniţele Franţei la nivelul
anului 1792, se stabilea problema despăgubirilor de război şi a restituirii capodoperelor artistice
jefuite de francezi din teritoriile ocupate. Tratatul cuprindea o parte generală, cunoscută tuturor
semnatarelor şi o parte secretă, doar celor patru mari puteri: Rusia, Marea Britanie, Austria şi Prusia.
Tratatul general era format din 33 de articole, semnat de Franţa cu fiecare din cele patru mari puteri,
la care se mai adăugau articole adiţionale semnate cu Rusia, Austria şi Prusia. Ultimul articol
prevedea ca problemele păcii europene să fie discutate în cadrul unui congres ce urma să se
desfăşoare în capitala Imperiului Austriac.
Desfăşurat între noiembrie 1814 şi iunie 1815, „cea mai mare chermeză internaţională” cum a
fost numit, Congresul de la Viena a reaşezat harta politică a Europei în funcţie de interesele celor
patru mari puteri. Anunţarea unui congres la care erau invitaţi toţi delegaţii statelor europene a atras
la Viena un număr foarte mare de miniştri, ambasadori, şefi de state, împreună cu soţiile şi amantele
lor, precum şi mulţi vizitatori. Deşi principiul legitimităţii a fost statuat de Congres ca bază a
discuţiilor, el a fost aplicat exclusiv în interesul Franţei. Ideea că acel Congres a restaurat
conducătorii legitimi trebuie înlăturat pentru că principiul a fost ignorat în vestul Germaniei, în
Polonia, Saxonia, Norvegia, Ţările de Jos austriece sau nordul Italiei.
La propunerea ministrului de externe francez, Ch. M. Talleyrand-Perigord s-a creat un Comitet
al conducătorilor format din opt state: Austria, Anglia, Franţa, Portugalia, Prusia, Rusia, Spania şi
Suedia. Deşi la Congres au participat 216 delegaţii şi peste 500 de diplomaţi, marile probleme ale
Europei au fost rezolvate de reprezentanţii a cinci state: Metternich din partea ţării gazdă, Castlereagh
al Angliei, Nesselrode din partea Rusiei, francezul Talleyrand-Perigord şi von Hardenberg al Prusiei,
dar practic disputa s-a dat între primii trei. Reprezenţii Suediei, Portugaliei şi Spaniei au fost doar
colaboratori de discuţii, nu şi parteneri la negocierile secrete. Talleyrand a propus în această şedinţă
ca prinţul de Metternich să fie ales preşedinte al Comitetului celor opt. Cei mai mulţi autori consideră
început Congresul oficial la 1 noiembrie 1814 când începea activitatea celor trei Comitete numite
pentru examinarea pactului federativ al Germaniei, al afacerilor elveţiene şi al celor italiene.
Semnatarele Tratatului de la Paris deliberau în toată libertatea, consultându-se cu statele mai mici
numai atunci când o găseau necesar pentru completarea Tratatului de la Paris, pentru împărţirea
teritoriilor şi despăgubirilor.
Actul final al Congresului semnat la 9 iunie 1815 împărţea problemele în două categorii:
trasarea graniţelor între statele europene şi pactul federativ al Germaniei. Primele 14 articole se
refereau la chestiunea polonă. Se prevedea unirea Ducatului Varşoviei cu Imperiul Rus, care îi va
acorda o constituţie şi o administraţie distinctă, formând Regatul Poloniei, monarhie constituţională
legată de Imperiul rus printr-o uniune personală. Ţarul Rusiei, împărat autocrat al Imperiului rus, era
în acelaşi timp şi rege constituţional al Poloniei. Polonezii, supuşi respectivi ai Rusiei, Austriei şi
Prusiei, vor obţine o reprezentanţă şi instituţii naţionale, organizate după sistemul pe care fiecare din
guvernele cărora aparţin va socoti ca ar fi bine să le acorde. O parte din Ducatul Varşoviei va trece în
stăpânirea Prusiei iar Galiţia Austriei. Cracovia va fi considerat oraş liber, independent şi strict
neutral, sub protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei. De asemenea, se prevedea că nici o forţă armată nu
va putea fi introdusă acolo vreodată, sub nici un pretext şi oraşul va putea dispune de o Constituţie
proprie, o academie şi un episcopat catolic. S-a stabilit libera navigaţie pentru persoane şi mărfuri pe
fluvii şi canale pe toată întinderea vechii Polonii, reglementate pe baza acordurilor dintre Prusia,
Austria şi Rusia.
Saxonia pierdea o serie de teritorii în favoarea Prusiei dar îşi păstra independenţa. Prusia mai
obţinea Renania şi Westfalia însă ceda Hanovra în favoarea Casei regale engleze care renunţa la titlul
de prinţ elector al Sfântului Imperiu în favoarea celui de rege de Hanovra. Anglia reuşea totodată să
îşi mărească Imperiul colonial cu Malta, Capul Bunei Speranţe, Antilele franceze şi porturile franceze
din India. Rusia obţinea şi i se recunoştea încorporarea Finlandei şi a Basarabiei. Austria reintra în
stăpânirea nordului Italiei cu Lombardia şi Veneţia, la care se adăugau Istria şi Dalmaţia.
Alte articole se refereau la teritoriile italiene, care rămâneau pe mai departe fărâmiţate şi în cea
mai mare parte fie ocupate direct, fie subordonate Austriei. Se hotăra ca fosta Republică Genova să
fie anexată Regatului Sardiniei. Posesiunile austriece din Italia care au fost pierdute prin tratatele cu
Napoleon reintrau în stăpânirea Habsburgilor, alături de Istria, Dalmaţia, fostele insule veneţiene din
Marea Adriatică, Veneţia, ca şi toate teritoriile care i-au aparţinut, ducatele Milano şi Mantua,
comitatele Tirol, Vorarlberg, Friuli, Croaţia din dreapta Savei, Fiume cu litoralul ungar şi districtul
Castua. Va mai anexa teritoriile care au format fosta republică Ragusa. Arhiducele Francisc de Este
va poseda în plină proprietate şi suveranitate ducatele de Modena, de Reggio şi de Mirandola, iar
arhiducesa Maria Beatrice de Este ducatul de Massa şi principatul Carrara. Maria Luiza va poseda în
plină proprietate şi suveranitate ducatele de Parma, Piacenţa şi Guastalla, precum şi principatul
Lucca. Arhiducele Ferdinand al Austriei intră în toate drepturile asupra marelui ducat al Toscanei, aşa
cum era înainte de Luneville, precum şi o parte din insula Elba şi principatul Piombino. Pe tronul
Neapolelui era restabilit Ferdinand I ca rege al Celor două Sicilii. Acest fapt i-a prilejuit lui
Metternich să afirme că „Italia nu reprezintă decât o unitate de state independente, unite sub aceeaşi
expresie geografică”. În fapt, marile puteri au urmărit un dublu scop în Italia: să nu permită Franţei să
influenţeze sau să controleze acest spaţiu şi să preîntâmpine mişcările revoluţionare sau naţionaliste
care puneau în pericol echilibrul european.
Pe teritoriul vechiului Imperiu romano-german a luat naştere Confederaţia germană. Congresul
a acordat atenţie majoră Confederaţiei Germane, unde Metternich urmărea ca Austria să joace un rol
preponderent. Se făcea precizarea că alături de statele germane şi oraşele libere (Lubeck, Frankfurt,
Bremen, Hamburg) să facă parte din Confederaţie împăratul Austriei şi regii Prusiei, Danemarcei şi
Ţărilor de Jos, Austria şi Prusia, pentru toate posesiunile lor care aparţinuseră Imperiului german.
Confederaţia germană a luat naştere la 8 iunie, cu o zi înaintea semnării Actului final şi pe lângă cele
4 oraşe libere mai cuprindea 34 de state: Austria, Saxonia, Bavaria, Hanovra s.a. Formată din 38
(ulterior 39) de state, avea scopul „de a păstra securitatea internă şi externă a statelor sale” şi trebuia
să împiedice o eventuală unificare a Germaniei. Avea un Bundestag comun la Frankfurt care era în
fapt o adunare permanentă a reprezentanţilor trimişi de guvernele statelor Confederaţiei însă acesta
era prezidat de Austria. Prusia era exclusă iar unele state ca Baden, Hessa, Mecklenburg sau oraşele
libere Hamburg şi Bremen nu au recunoscut hotărârile Congresului vienez.
Suedia, care renunţa la Finlanda, primea Norvegia ce aparţinuse regatului danez. Datorită
disputelor dintre Spania şi Portugalia asupra Olivenţei, prima a refuzat să semneze tratatul iar
delegatul său, Pedro G. Labrador a părăsit Congresul. Pe tronul Franţei era confirmat suveranul
legitim în persoana lui Ludovic al XVIII-lea, trebuind să plătească o despăgubire de război de 700
milioane de franci şi 800 de milioane pentru întreţinerea trupelor de ocupaţie. A fost restabilită
Confederaţia helvetică, mărită cu trei cantoane (Valais, Geneva şi Neuchatel) şi se hotăra neutralitatea
sa în orice conflict european. De asemenea, a fost creat şi statul Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos,
puse sub autoritatea regelui Olandei din dinastia de Orania-Nassau.
Actul final al Congresului de la Viena a fost completat de câteva documente anexă care
stabileau: a. desfiinţarea comerţului cu sclavi; b. reglementarea unui comitet al navigaţiei pe fluviile
Europei şi c. reglementarea statutului juridic al agenţilor diplomatici. De asemenea, la propunerea lui
Castlereagh toate problemele politice ale Europei trebuiau discutate de „Concernul european” în
sistemul unor congrese şi conferinţe. Congresul de la Viena a restabilit pacea în Europa pentru mai
bine de 40 de ani însă a realizat o operă imperfectă. Două probleme cheie nu au fost aduse în discuţie
şi nu au primit rezolvare: problema colonială, supusă voinţei Angliei şi Chestiunea Orientală, supusă
voinţei Rusiei. Congresul de la Viena a generat şi antagonismul anglo-rus care va avea urmări peste
timp. Anglia urmărea să devină o putere terestră iar Rusia dorea să contracareze căutând să devină o
putere maritimă.
În momentul în care se negocia textul final al tratatului de la Viena, Napoleon a părăsit Insula
Elba şi a revenit în Franţa. La 1 martie el a debarcat pe plaja golfului Jouan, în apropiere de Cannes.
Mica sa armată de 1000 de oameni, cei mai mulţi din vechea gardă, şi-a pus cocarda tricoloră. Trupele
treceau fără luptă de partea lui, la fel şi provinciile şi toate oraşele prin care trecea. Părăsit de armată,
Ludovic al XVIII-lea a fugit în Belgia şi începea „domnia de 100 de zile” ultimul episod al epopei
napoleoniene. Napoleon a dat un „Act adiţionat al Constituţiilor Imperiului” care se baza pe legislaţia
din vremea Consulatului pentru a-şi atrage popularitatea. Actul a fost supus unui plebiscit marcat de
un mare absenteism deoarece era perceput ca pe un compromis. Dar coaliţia de la Chaumont a
intervenit şi la 18 iunie 1815 l-a învins definitiv la Waterloo. Prizonier al armatei engleze, Napoleon a
fost exilat în Insula Sfânta Elena unde a murit la 5 mai 1821.

2. SFÂNTA ALIANŢĂ

Pentru a contracara ambiţiile de politică externă a Rusiei, considerată cea mai mare putere
militară terestră a continentului şi, la intrigile lui Talleyrand, diplomaţia engleză a semnat un tratat
secret cu Franţa şi Austria împotriva Imperiului ţarilor. Evadarea lui Napoleon din Elba a găsit
Congresul în plină desfăşurare, multor chestiuni nu li se dăduse o formă finală, existau încă o serie de
neînţelegeri între puteri, dar această veste i-a făcut să uite imediat de rivalităţile care îi divizau şi vor
forma ,,un front unic contra Franţei”. În timpul „Domniei de 100 de zile”, Napoleon, care a descoperit
textul tratatului, l-a înaintat ţarului Alexandru I. Scopul acestui gest era de a rupe alianţa marilor
puteri însă Alexandru nu a dat curs intenţiilor lui Napoleon şi a preferat să elimine definitiv un rival
considerat mai periculos decât alianţa antirusă. S-a creat o comisie militară care a constituit trei
armate menite să invadeze Franţa, fără posibilitatea negocierii cu Napoleon.
După căderea definitivă a lui Napoleon, la 26 septembrie 1815, Alexandru a făcut cunoscut un
document de politică externă, cunoscut sub numele de Sfânta Alianţă. Cu un caracter mistic „pe baza
adevărurilor sublime pe care le învăţăm de la Sfânta religie a Mântuitorului nostru”, Rusia ortodoxă,
Prusia lutherană şi Austria catolică au încheiat tratatul Sfintei Alianţe. Adevărat pact al suveranilor,
alianţa instaura un sistem de securitate colectivă a monarhiilor împotriva mişcărilor revoluţionare şi
naţionale din Europa. Ideile de drept internaţional din text nu erau noi. Sintetic ele erau: principiul
echilibrului între marile puteri cu interese nelimitate, principiul legitimităţii ce implica respectarea
frontierelor precizate de Congresul vienez, principiul restauraţiei suveranilor răsturnaţi de revoluţii şi
principiul acţiunii colective dacă primele trei principii ar fi ameninţate. Iniţial Anglia a refuzat să
adere la Sfânta Alianţă, considerând textul „un monument de misticism şi prostie”. Însă în următorii
10 ani Sfânta Alianţă, transformată într-o Cvadruplă Alianţă, după aderarea formală a Angliei, s-a
transferat în centrul atenţiei diplomaţiei internaţionale.
Primul Congres al Sfintei Alianţe a avut loc la Aix-la-Chapelle în 1818. Cu acest prilej, la
cererea ţarului, Franţa a fost primită în rândul marilor puteri. Pe agenda Congresului s-au aflat:
problema detenţiei lui Napoleon, retragerea trupelor de ocupaţie din Franţa, legislaţia internaţională a
evreilor, combaterea pirateriei din Mediterana sau conflictul danezo-suedez privind datoria
norvegiană. A fost singurul congres care nu a întrunit conceptele politice ale Sfintei Alianţe ci a
dezbătut probleme generale de securitate în Europa.
În 1820 a izbucnit în Spania o revoluţie liberală care s-a extins repede în Portugalia, Neapole
şi Piemont, ameninţând echilibrul vienez. Considerând că evenimentele nu erau întâmplătoare,
Alexandru a convocat Congresul de la Troppau în acelaşi an. Hotărârea luată a fost trimiterea unei
armate comune a marilor puteri pentru reprimarea mişcărilor revoluţionare. Puterile s-au reîntâlnit la
Laibach, în 1821, când s-a hotărât ca Austria să contribuie la înăbuşirea revoluţiei din lumea italiană
însă problema spaniolă nu a găsit rezolvare. Cum în 1821 a izbucnit şi mişcarea de eliberare a
grecilor de sub Imperiul Otoman, zonă în care sensibilitatea Rusiei, dar şi a Angliei, erau mari,
contradicţiile dintre puteri s-au adâncit. Sfânta Alianţă s-a reunit într-un congres la Verona în 1822 şi
s-a hotărât intervenţia Franţei în Peninsula Iberică. Însă problema spaniolă s-a complicat prin
izbucnirea revoluţiilor antispaniole din America Latină. Interesele marilor puteri erau atât de
divergente încât au paralizat alianţa. Alexandru a acceptat să condamne revolta grecilor deşi iniţial ar
fi dorit să o susţină. Franţa a reprimat revoluţia spaniolă dar Anglia, din interese proprii, s-a opus,
ajutând discret pe spanioli. Poziţia Angliei care a refuzat să acorde sprijinul logistic pentru intervenţia
din America de Sud, conflictul de interese anglo-francez în Spania, dar şi antagonismul anglo-austro-
rus în Balcani au dinamitat Sfânta Alianţă care nu a reuşit să genereze un sistem politic internaţional
viabil.
Finalul Sfintei Alianţe a reprezentat-o revoluţiile din 1830. Izbucnită la Paris, în iulie 1830,
revoluţia s-a extins repede. După model francez, în Belgia s-a declanşat o mişcare naţională pentru
obţinerea independenţei de sub olandezi. Contradicţiile anglo-franceze au favorizat cauza Belgiei
căreia i s-a recunoscut independenţa prin Conferinţa de la Londra, sub dinastia de Saxa-Coburg.
Revoluţia s-a extins şi în Confederaţia germană, în Brunswick, Saxonia şi Hessa. Mai mult, în
Polonia s-a declanşat o revoluţie care a paralizat acţiunea Rusiei. Acesta a intervenit eficace în
Polonia dar nu a mai fost capabilă să lovească mişcările revoluţionare din lumea germană şi Belgia.
După 1830, Sfânta Alianţă a rămas doar nominală iar declanşarea Războiului Crimeei a desfiinţat-o
definitiv.

Test de verificare:

1. Cum a apărut Sfânta Alianţă şi ce a reprezentat ea?

2. Prezentaţi Congresele Sfintei Alianţe

Rezumat
Congresul de la Viena, “cea mai mare chermeză internaţională din istorie”, cum a fost numit,
a încercat restaurarea vechilor realităţi politice, dinaintea epopeei napoleoniene. Dar principiile
care au stat la baza negocierilor dintre marile puteri au marcat un nou început în raporturile
internaţionale. Practic, Congresul a deschis o nouă etapă în relaţiile internaţionale.
Profintând de neînţelegerile dintre marile puteri, state considerate cu interese nelimitate, Rusia
a propus un proiect politic ambiguu, prin care să protejeze dinastiile europene de valul
revoluţionar. Pact al suveranilor, Sfânta Alianţă nu a generat un sistem politic internaţional şi s-a
prăbuşit după două decenii.