PARIS

2019
 La începutul secolului al XVII-lea a avut loc în Anglia schimbarea dinastiei.
La moartea reginei Elisabeta I, (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603) tronul Angliei a fost moştenit
de nepotul ei, regele Scoţiei, Iacob I Stuart. Acesta era un adept convins al monarhiei
absolute şi a intrat repede în conflict cu tradiţia de guvernare a Angliei.
Prin tradiţie regii Angliei nu aveau putere absolută şi erau nevoiţi să colaboreze cu
parlamentul în conducerea ţării. Parlamentul era compus din două camere: Camera
Comunelor şi Camera Lorzilor care adopta legi şi vota taxe şi impozite. Regele era obligat
să respecte legile şi nu putea percepe taxe şi impozite ce nu erau votate de Parlament. Deşi
Iacob I a fost nemulţumit de tradiţia engleză până la moartea sa nu a intrat într-un conflict
armat cu Parlamentul.
Fiul său, Carol I, a moştenit domnia în 1628 şi a fost obligat de Parlament să semneze
documentul numit „Petiţia dreptului”. Cu toate acestea în 1629 Carol I a dizolvat Parlamentul
şi a domnit ca monarh absolut până în 1640 când popularitatea regelui Carol I a scăzut și mai
mult datorită problemei religioase. Confruntat cu cerinţele puritanilor de a curăţa biserica
anglicană de rămăşiţele de catolicism, Carol I a refuzat. El dorea să păstreze organizarea
ierarhică a bisericii în care episcopii erau numiţi de rege. Motivul pentru care în 1640 s-a pus
capăt conducerii absolutiste a fost revolta declanşată de scoţieni împotriva regelui.
Având nevoie de bani pentru armată Carol I a convocat iar Parlamentul în 1640.
Acesta a adoptat taxele şi impozitele cerute pretinzând ca înainte de aceasta să fie pedepsiţi
miniştrii ce făcuseră abuzuri.
După câteva luni regele a convocat un nou parlament, dar nici acesta nu a votat taxele
şi impozitele până ce regele nu i-a pedepsit pe miniştrii abuziv. Pentru că Parlamentul cerea şi
controlul asupra armatei regele a încercat să-i aresteze pe liderii opoziţiei, dar nu a reuşit.
Londonezii s-au revoltat, iar regele a fugit în nordul Angliei unde a strâns o armată de
voluntari. Cu ea a încercat să cucerească Londra, dar Parlamentul şi-a făcut propria armată şi
astfel în august 1642 s-a declanşat un război civil între rege şi Parlament.

I. Războiul civil (1642 - 1648)

Iniţial armata regelui compusă din nobili obişnuiţi înarmați a înfrânt de mai multe ori
armata Parlamentului formată din oameni de rând.
În 1644 parlamentul cu ajutorul generalului Oliver Cromwell care a organizat o
unitate de cavalerie a obținut o victorie la Marston Moor Cu această ocazie parlamentul l-a
numit pe Cromwell comandant al armatei. Cromwell a reorganizat armata după
modelul Coastelor de fier, și a numit-o Armata noului model. Cu ajutorul ei Parlamentul a
obţinut victoria decisivă la Naseby - 1645, iar în 1648 regele a fost prins.
 Învins în luptă, Carol a fugit în Scoția, dar a fost predat Parlamentului. Carol I a fost
judecat pentru trădarea poporului englez la 20 ianuarie 1649 și a fost condamnat la moarte pe
eșafod, prin decapitare care a avut loc la Whitehall la 30 ianuarie 1649. Prin condamnarea la
moarte a regelui, s-a înfăptuit primul regicid din istoria modernă a Europei. Moartea regelui a
determinat modificarea regimului politic.

II. Republica

Astfel, în 1649 Anglia a devenit republică, numită "Commonwealthul Angliei", în care

puterea legislativă aparținea, în continuare, Parlamentului, iar cea executivă unui Consiliu de
stat, format din 40 de membri, dar în care Oliver Cromwell avea rolul hotărâtor.

În plan intern Oliver Cromwell își impune, treptat, autoritatea, culminând cu

dizolvarea "Parlamentului cel Lung" (1653) și promulgarea a diferite instrumente de
guvernare prin care se instituia în Anglia Protectoratul, o formă de dictatură militară. Puterea
executivă a fost încredințată lordului protector Oliver Cromwell și unui Consiliu format din
21 de membri. Puterea legislativă a aparținut lordului protector și parlamentului
unicameral. Dreptul la vot rămâne cenzitar; catolicii și regaliștii au fost excluși din viața
politică. În 1657 s-a promulgat o Constituție prin care puterea lordului protector rămâne cea
mai importantă.

În plan extern, Parlamentul cel Lung și Consiliul de Stat au luat o serie de măsuri
pentru cucerirea unor teritorii din Scoția și Irlanda. În 1655 Jamaica este preluată de Anglia de
la Scoția. În 1651, parlamentul a adoptat Actul de navigație, prin care s-a proclamat
monopolul de stat asupra tuturor importurilor, ceea ce a pus capăt primatului olandez în
comerțul maritim spre Anglia.

Oliver Cromwell a decedat în 1658, urmându-i la conducere fiul său Richard

Cromwell, care s-a dovedit a fi incapabil să facă față opoziției, permițând astfel victoria
regaliștilor.

III. Restaurația Stuarților 1660-1688

Deoarece în această perioadă s-au înregistrat progrese în ceea ce priveşte legislaţia
Angliei, această perioadă a fost numită de către istorici Restauraţie sau Restauraţia Stuartilor.

În perioada 1660 - 1688, cât a durat restaurația, pe tronul Angliei s-au succedat Carol
al II-lea Stuart (1660 - 1685) și Iacob al II-lea Stuart (1685 - 1688 ).
 Carol al II-lea era şi el în secret adept al catolicismului şi a încercat să impună
toleranţa religioasă în Anglia. Parlamentul s-a temut însă că se urmăreşte restaurarea
catolicismului ca religie oficială şi în 1673 a votat o lege numită Test Act. Prin aceasta se
interzicea membrilor altor religii decât cea anglicană să ocupe funcţii de stat în Anglia. Pentru
că s-a temut să nu aibă soarta tatălui său, Carol al II-lea nu s-a opus. Până la sfârşitul domniei
sale, Carol al II-lea nu a intrat în conflict cu Parlamentul. El a acceptat în 1679 legea
numită Habeas Corpus Act prin care orice arestat trebuia prezentat în 24 de ore în faţa unui
judecător care pe baza probelor existente hotăra dacă persoana respectivă rămâne în
închisoare sau va fi judecată în stare de libertate.

Iacob al II-lea a promulgat în 1687 Declarația de indulgență, care acorda catolicilor

libertate religioasă și politică și a încheiat o alianță cu regele Ludovic al XIV-lea, alianță ce îi
permitea să întrețină o armată redutabilă. Văzând în această alianță o amenințare, Parlamentul
a apelat la Wilhelm de Orania, stathouder-ul Olandei, soțul fiicei lui Iacob al II-lea, Maria.

În consecință regele Iacob al II-lea Stuart a fost obligat să abdice și în noiembrie 1688
a fost instalat ca regent al Angliei, fără nici un fel de incident, Wilhelm de Orania. Actul în
sine afost numit "Revoluția glorioasă" și a consacrat monarhia parlamentară în care ,,regele
domnea, dar nu guverna". Regele era șeful bisericii, al armatei, al justiției, al diplomației.
Puterea executivă aparținea Cabinetului, condus de primul-ministru, care era răspunzător în
fața Parlamentului. Puterea legislativă este încredințată unui parlament bicameral alcătuit din
Camera Lorzilor (membri ereditari sau numiți de rege), și Camera Comunelor (membri aleși
prin vot cenzitar).