REGELE FERDINAND I ȘI

REGINA MARIA
Iavni –Maria-Petronela
COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ SUCEAVA
CLASA a IX a E
PROFFESOR COORDONATOR :VESA ANA
 FERDNAND I
Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia),
numit și Întregitorul și Ferdinand cel Loial,[8][9] a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.
Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului
Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a
reginei Maria a II-a a Portugaliei. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile
Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a
Prusiei. A urmat apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen,
pe care le-a absolvit în 1889.

Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare,
Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acel moment s-a stabilit în România, unde și-a
continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a
reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului
Alexandru al II-lea al Rusiei.
Regele Ferdinand I
 REGELE FERDINAND ȘI REGINA MARIA PE
FRONTUL DE LUPTĂ
Regele Ferdinand se afla aproape tot timpul pe front, mânca în fugă, dormea puţin,
lucra fără oprire ore şi ore în şir, zile şi zile la rând. Muncea de altfel mult şi în vreme
de pace. Românii îi datorează enorm acestui rege erudit, curajos fără emfază, modest.
Regina Maria a înfruntat moartea în spatele frontului. Îngrijea răniţi, bolnavi
contagioşi, priveghea muribunzi, negocia în Rusia şi în alte părţi ajutoare sanitare. A
reorganizat reţeaua de ambulanţe, a înfruntat noroaie şi viscol. Nepoată de ţar şi de
regină britanică, muncea cot la cot cu ceilalţi, era exemplu.
Nici Regele Ferdinand, nici Regina Maria nu au vreo statuie în Bucureşti. Singurele
efigii ale celor doi se află pe Arcul de Triumf: regele-soldat şi regina soră-medicală.
 REGELE FERDINAND I ȘI MAREA UNIRE(1)
La finele Primului Razboi Mondial, cand, pentru romani, s-a
creat contextul istoric si politic favorabil realizarii Marii Uniri a
tuturor provinciilor romanesti (Basarabia, Bucovina, Banatul,
Crisana si Maramuresul) cu Romania, la conducerea tarii se
afla Regele Ferdinand I de Hohenzollern, nepotul regelui Carol
I, acesta din urma neavand un descendent in linie directa care
sa ii urmeze la tron. In aceasta situatie, lui Ferdinand I , prin
Decretul din martie, 1889, i s-a conferit titlul de Alteta Regala,
Principe de Romania.
FOTOGRAFIE REPREZENTATIVĂ CARTE POSTALĂ DEDICATA MARII UNIRI
A MARII UNIRI
 REGELE FERDINAND I ȘI MAREA UNIRE (2)

Unirea, care împlineşte 100 de ani, a avut loc în timpul

Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, care au dat dovadă de
un devotament cu adevărat regal faţă de ţară. Şterşi din
memoria ţării în comunism, Ferdinand şi Maria nu au parte
nici astăzi de locul pe care îl merită: abia dacă sunt
menţionaţi în manuale.
Regele Ferdinand I și Regina Maria la Marea Unire
 Viața Regelui Ferdinand I
Regele Ferdinand era şi un om cu o educaţie aleasă, cu o vastă cultură, cunoştea
limbile latină, elină, germana, româna, engleza, franceza şi chiar rusa, îşi scria
singur discursurile şi era un mare pasionat de botanică.

Şi mai avea un atu formidabil: alături de el s-a aflat o personalitate minunată,

Regina Maria, cea care avea să fie infirmieră pe front şi diplomat în cancelariile
europene, cea fără de care, spun istoricii, succesul lui Ferdinand I nu ar fi fost la
fel, iar România Mare ar fi fost, cel mai probabil, un deziderat încă şi mai greu de
atins.
REGELE FERDINAND I
 REGINA Maria
Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938, Castelul Pelișor,
Sinaia, Regatul României) a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a
principelui devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost mama regelui Carol al II-lea. Maria, născută
Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei
Victoria a Regatului Unit.

Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria
Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei din comitatul Kent.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, Principele moștenitor al tronului României, încercând încă de
la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca Principesă și, începând din 1914, ca Regină.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în
susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea
Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de către aceasta a realizării statului
REGINA MARIA
 RELAȚIA DE CUPLU ÎNTRE FERDINAND I ȘI REGINA
MARIA

Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și
cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei
relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care
atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele
personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care
le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod
concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră
cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi
făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune și sunt
convinsă că și poporul știe acest lucru.”