Râul Mureș

Mureșul (în latină Maris, în maghiară Maros, în germană Mieresch) este un râu, care
curge în România și Ungaria, în lungime de 761 km și se varsă în Tisa. Mureșul izvorăște din
Munții Hășmașu Mare, străbate Depresiunea Giurgeu și Defileul Deda - Toplița, traversează
Transilvania separând Podișul Târnavelor de Câmpia Transilvaniei, străbate culoarul Alba-
Iulia - Turda, în Carpații Occidentali separă Munții Apuseni de Munții Poiana Ruscă, străbate
Dealurile de Vest, Câmpia de Vest trecând prin municipiul Arad spre Ungaria, unde se varsă
în râul Tisa. Pentru 22,3 km râul marchează frontiera româno-ungară.
Afluenți: Târnava Mare, Târnava Mică (din Carpații Orientali) ce se unesc la Blaj
județul Alba, Sebeș, Strei (din Carpații Meridionali), Arieș și Ampoi (din Munții Apuseni).

Terasele Mureșului
Valea Mureșului, cu o lungime de aproximativ 715 km pe teritoriul României, prezintă
pe parcursul ei un număr diferit de terase. Numărul și altitudinile variabile ale acestora sunt
generate de evoluția paleogeografică în ansamblu a văii și de unele cauze locale, cum ar fi:
structura geologică, tectonică, alternanța sectoarelor de defileu (Defileul Toplița-Deda,
Defileul Șoimuș-Lipova) cu bazine depresionare (Depr. Giurgeului, Depr. Transilvaniei, Depr.
Hațeg-Orăștie, Depr. Panonică) etc. În Depr. Giurgeu, terasele Mureșului, cu structură mixtă și
în rocă, sculptate în depozite vulcanice și sedimentare, sunt în număr de 5 și au altitudini
relative de 4-5 m, 12-15 m, 25-30 m, 35-40 m și 60-70 m (I. Bojoi, Swizewski, 1970; C.
Swizewski, 1980). Însă, V. Mihăilescu (1963) consideră nivelul de 40 m ca fiind terasa
superioară, moment în care drenajul fostului lac devine un fapt împlinit.
Din studiile realizate până în prezent, reținem că B. Bulla (1943), citat de T. Bandrabur
și Veronica Codarcea (1974), menționează pe sectorul în aval de Remetea prezența a 6 nivele
de terasă (în care include și lunca) cu următoarele altitudini relative: 0,4-1,5 m, 10 m, 18-27 m,
35-45 m, 60-70 m și 95-110 m. M. Iancu și Tr. Ichim, într-o comunicare din 1971, citată tot de
autorii mai sus menționați, au vorbit de existența a 5 terase cu altitudini relative de 3-4 m, 8-
10 m, 18-20 m, 28-30 m și 45-55 m. Cercetările detaliate efectuate de T. Bandrabur și Veronica
Codarcea (1974) au scos în evidență existența, deasupra luncii, a 8 terase, cu următoarele
altitudini relative: 4-5 m, 5-10 m, 15-20 m, 35-40 m, 55-60, 70-80 m, 90-100 m și 110-120 m.
Conform autorilor, valoarea altitudinii relative a fiecărei terase, urmărită de-a lungul
Mureșului, indică uneori o creștere, din cauza proceselor deluviale și coluviale, alteori o
scădere, datorită eroziunii. Aceste creșteri sau scăderi ale altitudinilor relative nu au decât o
valoare locală.
Între Toplița și Deda, Defileul Mureșului se înscrie ca un veritabil culoar transversal,
lung de aproximativ 34 km, axat pe linia de întâlnire a revărsărilor de lavă și acumulările de
piroclastite provenite din Munții Căliman (în nord) și Munții Ghiurghiuliu (în sud).
Alternanțele dintre lave și piroclastite au generat apariția lărgirilor intramontane (Stânceni,
Lunca Bradului, Răstolița) în cuprinsul cărora se găsesc 4 nivele de terase, cu altitudini relative
de 1-2 m, 10 m, 20-22 m și 40-50 m (Geografia României, III, Carpații Românești și
Depresiunea Transilvaniei, 1987).
În Subcarpații Transilvaniei, în Depr. Deda-Porcești, V. Gârbacea și V. Belozerov
(1963) disting pe valea Mureșului 5 nivele de terasă: 8-10 m, 35-40 m, 50-55 m, 60-65 m și
100-110 m. Față de datele autorilor citați, I. Mac (1972) aduce unele modificări cartând
următoarele nivele de terasă: 3-4 m (sau lunca), 8-10 m, 20 m, 35-40 m, 60-65 m, 80 m și 100
m. Valea Mureșului în Podișul Transilvaniei este predominant asimetrică, cauza fiind mișcările
neotectonice care au determinat o permanentă deplasare a râului spre nord. Ca urmare, pe
stânga văii s-a păstrat aproape completă seria teraselor sale, iar versantul drept a luat forma
unui abrupt de împingere.
În Podișul Transilvaniei N. Josan (1979) a identificat 8 nivele de terasă (t1 = 8-12 m;
t2 = 18-25 m; t3 = 30-40 m; t4 = 50-60 m; t5 = 80-90 m; t6 = 110-120 m; t7 = 130-140 m; t8
= 150-160 m) dispuse asimetric, în alternanță, pe trei sectoare: 1. Sectorul din regiunea de
confluență a Mureșului cu Nirajul este distinct prin faptul că terasele celor două râuri formează
extremitatea vestică a interfluviului dintre cele două ape.
2. Sectorul Ungheni-Chețani, caracterizat prin desfășurarea tuturor nivelelor de terase,
care sunt dispuse preponderent pe partea stângă a văii. Afluenții râului au fragmentat acest
sistem de terase, transformându-l în interfluvii cu aspect de poduri. 3. În aval de Chețani
asimetria teraselor se schimbă: cele medii și inferioare apar doar în câteva puncte pe partea
stângă râului și sunt mai puțin extinse decât în sectorul din amonte. Această reducere este pusă
pe seama traversării unei regiuni cu cute strânse, iar sub influența confluenței cu Arieșul,
terasele se păstrează mai bine pe partea dreaptă a văii. Valea Mureșului în Depr. Turda-Alba
Iulia își accentuează asimetria, care este cauzată atât de numeroșii afluenți din vest (din Munții
Apuseni) – care au debite lichide și solide mari –, cât și de înălțarea Munților Apuseni în timpul
Cuaternarului. Ca urmare, râul curge mult mai aproape de versantul stâng, respectiv de
Dealurile Lopadei și de Podișul Secașelor. În acest culoar apar două îngustări, urmate de două
arii depresionare bine individualizate și o unitate deluroasă intercalată (Dealul Bilag, 438 m).
În această regiune M. Buza (1998) a cartat 8 nivele de terasă , cu poduri bine dezvoltate și
netede: t1 de 8-12 m (238-242 m alt. abs.), t2 de 18-25 m (250-260 m), t3 de 30-40 m (270-
280 m), t4 de 50-60 m (290-300 m), t5 de 80-90 m (310-320 m), t6 de 110-120 m (340-350
m), t7 de 130-140 m (360-370 m) și t8 de 150-160 m (380-390 m). Acestea „se caracterizează
prin poziția lor asimetrică și alternanța pe ambele maluri, cu dezvoltarea nivelelor superioare
(t5 – t8) în special pe dreapta râului. Terasele mijlocii și inferioare (t1 – t4) se racordează cu
terasele Târnavei, Ampoiului și ale afluenților mai mici (Valea Aiudului, Gârbova, Geoagiu,
Galda și Ighiu), marcând evoluția comună (cel puțin în cuaternar) și pledând pentru antecedența
Mureșului pe traseul actual“ (M. Buza, 1996).
În aval de Alba Iulia, în Culoarul Orăștiei, L. Badea și colab. (1987), în acord cu studiile
realizate anterior (B. Vulcu, 1971; N. Popp, 1977; V. Trufaș, I. Stanciu, 1983 ), susțin prezența
a 7 nivele de terase — de 5-6 m, 8-10 m, 18-22 m, 32-36 m, 45-50 m, 75-80 m și 90-110 m —
, dar care, nu numai local ci și regional prezintă variații mari ale înălțimii. Deși au dispunere
asimetrică, prin tendința continuă de deplasare spre dreapta a Mureșului (spre nord) și Streiului
(spre est), acestea „sunt totuși foarte larg dezvoltate, formând în aria de întâlnire a Mureșului
cu Streiul și Cerna un adevărat fragment de câmpie de terase“ (L. Badea și colab., 1987).
Cercetările efectuate asupra reliefului din arealul orașului Deva de către I. Mac și L. Drăguț
(1997) au confirmat atât nivelele de terase stabilite de A. Jampa (1985), cât și pe cele din avaele
cartate de E. Vespremeanu (1972). Autorii au identificat un număr de 7 terase pentru Mureș
(5-6 m, 8-10 m, 18-20 m, 32-37 m, 45-50 m, 75-80 m și 90-115 m) și 6 pentru Cerna (5-6 m,
10-12 m, 18-20 m, 30-35 m, 55-60 m și 75-80 m). Cea mai largă extindere a teraselor se observă
în partea de sud-est a orașului Deva, pe rocile sedimentare miocene. Între văile Bejan, Cerna
și Cristur se conturează o adevărată „câmpie de terase“, cele superioare având întindere
surprinzătoare. În ansamblu, frunțile teraselor sunt slab schițate din cauza depunerilor de
materiale coluvionale și a lucrărilor antropice. Urmare, racordurile sunt aproape imperceptibile,
terasele trecând practic din una în alta.
La nord de valea Bejanului, terasele apar ca nivele extinse pe interfluvii care coboară
din dealurile Bejan, Roșilor și Moțar, după care se efilează până la dispariție spre intrarea râului
în defileul de la Șoimuș.
La vest de localitatea Deva, până la Zam, între Munții Poiana Ruscăi la sud, și Munții
Apuseni (Munții Metaliferi) la nord, Mureșul își sculptează o vale îngustă cu aspect de defileu
(în fapt o succesiune de îngustări ale văii de 1-3 km în alternanță cu lățimi de până la 5-6 km,
adevărate mici depresiuni închise de îngustări; L. Badea, M. Buza, 1991). În acest sector
culoarul resimte atât varietatea petrografică, cât particularitățile tectonice.
Conform studiului realizat de L. Badea și M. Buza (1991), în acest sector este prezent
un sistem de 7 terase. Acestea sunt foarte fragmentate, chiar lipsind pe unele porțiuni de
îngustare a defileului — pe versantul nordic, între Șoimuș și Brănișca, pe cel sudic, amunte și
avale de Leșnic, pe ambii versanți, avale de Burjuc — sau fiind foarte bine dezvoltate (în
special cele inferioare), ca între Mintia și Vețel, la Brănișca și Bretea Mureșană, între Gurasada
și Tătărăști, între Dobra și Teiu (în această ultimă porțiune chiar în serie completă).
Privite în ansamblu, autorii constată că „nivelele se încadrează foarte bine în scara
teraselor puse în evidență în tot Culoarul Orăștiei și chiar în tot cuprinsul mijlociu al Mureșului,
precum și la scara generală a teraselor râurilor principale din latura de vest a țării (T. Morariu,
V. Gârbacea, 1960)“, iar altitudinea constantă a terasei superioare — care se întrepătrunde pe
unele porțiuni cu nivelul suprafeței de 350-380 m — dovedește stabilitatea relativă a
structurilor și influența redusă a mișcărilor neotectonice și rolul dominant al variațiilor
climatice succedate din Pliocenul superior până în prezent. Înălțimile relative nu depășesc
limitele obișnuite și sunt determinate de variațiile locale ale constituției petrografice și ale
condițiilor în care se desfășoară eroziunea și acumularea, inclusiv aportul lateral. Contribuția
acestui aport lateral la formarea teraselor inferioare este atât de mare încât a căpătat aspect de
glacis și este greu de separat terasa propriu-zisă de aceste acumulări (sectoarele Brănișca-
Bretea Mureșană, Mintia-Vețel). Datorită depunerilor laterale albia majoră a Mureșului a fost
înălțată pe unele porțiuni (cu deosebire în lărgirea de la Ilia) aproape de nivelul terasei
inferioare (L. Badea și M. Buza, 1991).
În sectorul aferent Dealurilor și Câmpiei Banatului, terasele Mureșului au fost studiate,
mai ales, în Podișul Lipovei — L. Sawicki (1912); M. Iancu, M. Parichi (1971) ; E.
Vespremeanu (1972) — și mai puțin în câmpie — M. Bizerea (1973); N. Mihăilă, N. Popescu,
P. Giurgea (1988); Gr. Posea (1997). Între rezultatele la care au ajuns autorii semnalați există
neconcordanțe, atât în ce privește altitudinea teraselor, cât și în cartarea acestora.
E. Vespremeanu (1972), la Lipova și în amunte de Lipova, identifică următoarele terase: 3-5
m (123 m alt. abs.; luncă), 6-12 m (125 m), 18-25 m (145 m), 50-60 m (175 m), 80-90 m (200
m), 100-110 m (225 m). Autorul consideră că nivelele situate sub 200 m altitudine absolută se
dezvoltă și în câmpie și indică terasa de 50-60 m (175 m alt. abs.) de la Lipova ca fiind cea mai
dezvoltată în Câmpia Vingăi. Sub această terasă, pe unele văi locale, s-a săpat ca treaptă terasa
de la 150 m la Lipova (18-23 m alt. relativă), iar peste terasa de 50-60 m apare numai un petic
(la Mașolc) din terasa de 200 m (80-90 m alt. relativă), la altitudini locale de 170-192 m.
M. Bizerea (1973) a cartat în Câmpia Vingăi următoarele nivele de terase, pe care le-a
numit morfologice: - nivelul Seceani sau Podul Seceanilor (la 180 m), care se întinde și la est
de valea Beregsăului, în Platoul Bencecului, și înclină spre nord și sud din cauza
branhianticlinalului local; - nivelul Alioș, la 160 m, situat în nord-est, cu denivelare de 50 m
față de Podișul Lipovei (pe linia Chesinț-Irig-Mașloc), pe care se aliniază râurile Beregsău și
Măgheruș, instalate pe vechi cursuri ale Mureșului ; - nivelul Călacea (de 130 m) și nivelul
inferior (la 100 m) sunt dispuse mai spre vest. N. Mihăilă și colab. (1988) indică avale de
Lipova 5 nivele de terase: t1 = 4 m (125-130 m alt. abs.) , se pierde la nord-vest de Zăbrani; t2
= 10-12 m (130-140 m) dispare la Neudorf și nu mai reapare; t3 = 40 m și 15 m la Felnac (175-
160 m alt., se lățește mult în vest, la 100-120 m alt.); t4 = 65 m, coboară la 25 m la Felnac (190-
180 m alt. și se lățește în sud-vest, având 150-140-120 m alt.); t5 = 80 m și 60 m pe la sud de
Tisa Nouă și vest de Hunedoara Timișană (190-200 m alt. și 160-150-140 m alt. în sud vest).
Gr. Posea (1992) consideră că în golful din avale de Lipova nu apar nivelele 1 și 2, ci
numai lunca înaltă a Mureșului și unele conuri de dejecție sau glacisuri locale (sub t3) ca la
Neudorf. Suprafețele de circa 125-130 m altitudine sunt considerate ca aparținând de lunca
înaltă și sunt conuri, iar cele de 130-140 m, ca reprezentând un glacis prelung de luncă. Autorul
afirmă că t3 este cea care se ridică peste luncă, la altitudini absolute de 150-160-175 m (40-55
m alt. relativă) și „terasa cheie“ în Câmpia Vingăi, de pe ea izvorând Măgherușul și alte cursuri,
foste brațe ale Mureșului, care se îndreaptă spre Bega.
T2 a fost identificată avale de Aluniș-Frumușani, având 10-15 m (130-140 m alt. abs.)
și scăzând la 3-5 m în vest (100 m alt. abs.). Dacă t3 pătrunde pe valea Măgheruș către
Timișoara și are echivalent Câmpia Nădlacului, t2 ar avea ca echivalent Câmpia Jimboliei și
partea înaltă a Câmpiei Aradului.
T4, în opinia autorului, este prezentă, ca și t3, începând din golful Lipovei, unde are 50-
60 m (180-185 m alt. abs.), și își menține altitudinea de 50 m și în vest și sud-vest, unde se
oprește pe la 150-160 m alt. abs. Doar în lungul văii Măgheruș, unde a fost boltită, atinge 180-
190 m, după care coboară spre Timișoara. Despre t5 consideră că rămâne în podiș, apărând
chiar de la Lipova și se menține la 200-220 m deasupra Câmpiei Vingăi.