Iluzii optice

O iluzie optica implica o eroare în perceptia vizuala. Prin conventie, termenul

de „iluzie optica” este limitat la aparente senzoriale ce implica perceptia miscarii si a
formei.

Trebuie subliniat faptul ca iluziile optice nu sunt datorate unor defecte de

vedere carac 16516k1023q teristice numai unei persoane sau unui grup restrâns de
persoane, ci ele sunt valabile pentru orice persoana, fiind datorate modului însusi de
constructie si functionare a sistemului vizual.

1. Efecte bidimensionale
În general, o iluzie optica poate avea drept cauza faptul ca informatia
fundamentala este fie inadecvata, fie înselatoare. De aici apare o ambiguitate care
genereaza iluzia.

Majoritatea iluziilor sunt tentative îndraznete de a induce o neglijare a

perspectivei. Un exemplu particular simplu este cel din figura 1, care se încadreaza
în categoria iluziilor optice izometrice. În desenul de sus, liniile BB pot fi imaginate fie
într-un plan anterior liniilor AA, fie într-unul posterior acestora. Alegerea ramâne la
latitudinea individuala, întrucât nu se dispune de suficienta informatie pentru a putea
decide între cele doua posibilitati. Cu celelalte doua desene nu mai sunt posibile
astfel de ambiguitati, cele doua alternative fiind clar separate prin micsorarea uneia
din dimensiuni, astfel ca astfel sa apara senzatia perspectivei.

Un alt exemplu de iluzie izometrica este cea din figura 2, cunoscut sub numele
de „scara lui Schröder” (desenul din stânga) si care creeaza o ambiguitate în privinta
obiectului, care poate fi la fel de bine o scara (un sir

de trepte) sau o cornisa. Eliminarea ambiguitatii se face în modul descris mai sus
(desenul din dreapta).
 Figura 1 – Un exemplu simplu de iluzie izometrica

Iluzia optica izometrica a fost rafinata în forma unui cub care face imposibil sa
se poata spune care din cele doua fete paralele este în fata si care în spate, aceasta
iluzie aparând cu diferite variatii în numeroase cazuri de decoratiuni arhitecturale (de
exemplu, piata San Marco din Venetia).

Figura 2 – Scara lui Schröder

Este usor de observat ca unele forme foarte sofisticate de iluzii optice

izometrice, care au dat nastere chiar la opere de arta, îsi au originea în eliminarea
sau exagerarea legilor perspectivei.

Pentru o întelegere mai clara a acestor legi, sa privim figura 3, care prezinta o
schema simpla, în care liniile paralele par a converge spre puncte aflate în afara
câmpului vizual. Deci regula fundamentala a perspectivei implica un singur orizont,
cu trei puncte fixe spre care converg liniile drepte.

Figura 3 – Schema simplificata pentru a ilustra principiile perspectivei liniare

 Exista diferite iluzii optice care implica o ambiguitate sau, mai adesea, o
eroare aparenta într-o situatie tridimensionala nerecunoscuta ca atare, ci interpretata
ca fiind bidimensionala. Una dintre cele mai simple este urmatoarea: doua linii
convergente limiteaza segmente de linie dreapta paralele de lungimi egale.
Transferând acest fapt într-o situatie ca cea din figura 4, se constata în imaginea din
stânga cresterea aparenta a lungimii segmentelor orizontale trasate pe imagine. În
realitate, ele sunt de lungime egala, asa cum se poate constata în imaginea din
dreapta, unde iluzia optica este eliminata. Iluzia este determinata de proiectarea unei
situatii tridimensionale într-un plan bidimensional.

Figura 4

Iluzia lui Poggendorf (figura 5) ofera un exemplu mai complicat. Linia înclinata
din imaginea din stânga pare a fi discontinua prin intersectarea cu cele doua linii
verticale. si mai ciudat, iluzia dispare atunci când desenul este înclinat astfel încât
linia este orizontala (desenul din dreapta). Pe de alta parte, se poate constata ca
iluzia nu apare într-un context tridimensional (imaginea din mijloc), ceea ce
sugereaza ca aici este implicata proiectia perceptuala a unei situatii tridimensionale
într-un plan.
 Figura 5 – Iluzia lui Poggendorf

În figura 6 este prezentata o pereche de iluzii (iluzia lui Hering), care constau
în aparenta curbare a perechilor de linii verticale: ele apar concave spre punctul de
convergenta a liniilor oblice. Acest lucru este datorat faptului ca, desi figurile
sugereaza evident o imagine în perspectiva, acest fapt este ignorat în desenarea
liniilor paralele. si aici este vorba deci de o iluzie izometrica si tridimensionalitate
transpusa într-o imagine bidimensionala.
 Figura 6 – Iluzia lui Hering

Nu toate iluziile bidimensionale pot fi explicate pe baza proiectiei, izometriei

sau altora asemanatoare. Privind la desenul din figura 7.a, pentru un moment apare
o senzatie zapaceala, tulburare. Privind în continuare la desenul 7.b si mai departe la
7.c, ne putem întreba de unde vine încurcatura. Cum principiile orizonturilor multiple
nu pot fi aplicate acestei iluzii, ne dam seama ca acestea nu pot exista daca
informatia totala disponibila poate fi prezentata creierului dintr-o data, într-o portie
unica. Într-o prima situatie (figura 7.a), ochii trebuie sa se miste de la un capat al
figurii la celalalt, dar odata ajunsi acolo, creierul a uitat începutul. De aceea
privirea se întoarce si asa mai departe. În figura 7.c, imaginea este privita în întregul
ei si eroarea poate fi gasita imediat.

Figura 7 – O iluzie care depinde de miscarile ochilor si memorie; când necesitatea

pentru amândoua este minimizata, iluzia dispare

Nepotrivirea informatiei sta la baza si a altor iluzii, asa cum este cazul cu cea
prezentata în figura 8. Mama, sau fiica ? Totul depinde de la ceea ce privesti.
Culoarea ar putea ajuta la adaugarea unor elemente alaturi de cele putine oferite de
imagine, desi obrazul rosu al fiicei ar putea alterna cu nasul rosu al mamei. În acest
punct, totusi informatia transmisa de ochi devine subiectul experientei creierului sau
memoriei.
 Figura 8

7.1. Efecte tridimensionale

Daca unele din iluziile prezentate în paragraful anterior pot parea oarecum
artificiale, ele au un lucru în comun: sunt bidimensionale. Sunt însa multe iluzii
tridimensionale, care fac parte din viata de zi cu zi si, ca urmare, tind sa treaca
neobservate. Unele dintre ele erau cunoscute de arhitecti înca din antichitate.
Arhitectura antica greaca este plina de exemple. Constienti ca niste coloane în forma
de trunchi de con dau senzatia de forta, tarie, arhitectii Parthenonului au realizat
faptul ca daca stâlpii sunt de aceasta forma, ei par mai subtiri la mijloc. Ei au
compensat acest lucru printr-o usoara curbura (în forma de butoi) a coloanelor, cu o
abatere de la liniaritate de 0,2%.

De asemenea, este stiut ca dintre doua figuri geometrice egale, cea mai
luminoasa pare mai mare. Acest lucru este datorat iradierii retiniene, un fel de
dispersie a raspunsului vizual în regiunile din jurul imaginii retiniene luminoase (figura
9). Ca urmare, o coloana vazuta pe fondul luminos al cerului pare mai subtire decât
una identica, vazuta pe fondul întunecat al unui perete. Din acest motiv, coloanele
din colturile Parthenonului au fost facute ceva mai groase decât celelalte, iar distanta
fata de cele vecine a fost redusa. Cum la templele mai vechi aceste caracteristici nu
au fost observate, ele trebuie sa fie datorate unor atente observatii si nu, asa cum s-a
sugerat, în scopul întaririi suportului acoperisului foarte greu.
Figura 9 – Coloanele albe, respectiv negre din cele doua jumatati ale imaginii
sunt identice ca dimensiuni, dar cele albe apar mai largi, ca urmare a
fenomenului de iradiere retiniana

Nici axele coloanelor nu sunt perfect verticale, ele convergând spre un punct
situat la o înaltime de 2,5 km deasupra solului, un truc suficient pentru a insinua
convergenta perspectivei produse de o înaltime mai mare. O constructie mai înalta
pe Acropole ar fi aratat fara armonie de la distanta, dar ideea originala de mai sus a
dat un compromis acceptabil.

Constructorii catedralei St. John, din Londra au generalizat aceste notiuni si au

dat atât usilor, cât si ferestrelor o forma trapezoidala.