Am ezitat mult până să încep să citesc această carte.

Accept cu greu să mi se
impună o lectură, chiar şi atunci când este vorba de autori renumiţi. Când „Nuntă
în cer” a fost propusă pe lista cercului de literatură al şcolii, am zâmbit
sceptic. Dar, vrând-nevrând, a trebuit să iau cartea în mână … şi nu i-am mai dat
drumul.
Mi-e greu să explic ce m-a impresionat atât la roman. Poate însuşi ideea,
incapacitatea omului de a se dărui complet, de a iubi fără restricţii, de a creea,
de a îmbina profanul cu aspiraţiile superioare …

„Nuntă în cer” este povestea a doi bărbaţi, Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş care se
îndrăgostesc de aceeaşi femeie, fără a fi capabili să-i păstreze dragostea. Romanul
este conceput sub forma relatărilor celor doi bărbaţi care, întâlnindu-se mult timp
după dispariţia Ilenei, îşi fac confidenţe, fără a bănui rolul unuia în povestea
celuilalt.

Primul care îşi începe mărturia este Andrei Mavrodin, un scriitor cunoscut al
vremii sale. Iniţial un om care trăia la suprafaţă, fără a acorda prea multă
atenţie iubirii, Andrei cunoaşte dăruirea totală, dragostea fără limite, în clipa
în care o întâlneşte, în casa unui arhitect, pe Ileana, o tânără recent sosită din
Germania.

Cei doi se îndrăgostesc. Ileana, care fugise din ţară pentru a se elibera de
iubirea unui alt om, vede în relaţia cu Andrei şansa unui nou început.

Dar Mavrodin descoperă că, prin în vârtejul vieţii a ajuns în imposibilitatea de a

mai scrie ceva. Iniţial geloasă pe munca lui, Ileana sfârşeşte prin a-l stimula pe
Andrei să scrie. Totodată îi dezvăluie iubitului dorinţa ei de a oferi continuitate
iubirii, printr-un copil, dar Mavrodin refuză, considerând că dragostea le este
suficientă.

Ileana avortează şi la scurt timp după aceea dispare fără urmă. Încercând să
retrăiască marea lui iubire, Mavrodin scrie un roman, intitulat „Nuntă în cer” dar
constată că a ajuns să falsifice fapte, cartea neavând nicio asemănare cu
„paradisul pierdut”.

A doua confesiune, cea a lui Barbu Hasnaş surprinde imaginea propriei sale căsnicii
ratate. Hasnaş se conturează ca un om opus lui Mavrodin: vulgar, lipsit de
aspiraţii superioare, el este întruchiparea fidelă a moravurilor ce caracterizau
Bucureştiul interbelic.

Într-un salon Bucureştean, Hasnaş o întâlneşte pe Lena şi recunoaşte în ea copila

pe care, în timpul războiului, o cunoscuse într-un tren.

Cei doi călătoresc împreună în Veneţia unde Hasnaş sfârşeşte prin a se îndrăgosti
de Lena. La rândul ei, Lena îi declară acestuia că îl iubise din prima clipă. Cei
doi se căsătoresc şi timp de trei ani întruchipează cuplul perfect.

Dar, după trei ani de căsnicie, Hasnaş ajunge la concluzia că viaţa lui este
incompletă: îşi doreşte un copil. Punând acestă dorinţă pe seama unui impuls Lena
îl refuză. Cei doi se ceartă şi sfârşeşc prin a divorţa.

Finalul romanului îi suprinde pe cei doi bărbaţi, care, privind retrospectiv,

constată cu resemnare că Lena (Ileana) probabil a murit.

Ceea ce fascinează la roman mai mult chiar decât tema, este forma în care această
temă este transpusă. Confesiunile celor doi bărbaţi iau forma unor relatări lucide,
care, fără a marca un sentimentalism excesiv, sunt totuşi portretul fidel al unei
mari iubiri, al unei nunţi care nu poate fi consumată pe pământ, ci doar în cer.