Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba și

Bazarad; n. anii 1270[1] – d. 1352,[1] Câmpulung, Muscel, România) [3], supranumit

în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Țării Românești.
A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit
unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care,
după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius
din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conține
mențiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe
Basarab, fiul lui Thocomerius...”).

Originile și familia lui Basarab I

Articol principal: Familia Basarabilor.
Plume pen w.svg
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o
enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de
discuție.
Istoricii români din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX l-au considerat
pe Basarab ca fiind român, în baza documentelor ungare, inclusiv cel antemenționat.
Nicolae Iorga a luat însă în considerare și o altă teorie: „numele e cuman... numai
numele?” însă nu a mers mai departe. Ulterior, alți istorici, între care Neagu
Djuvara, s-au ocupat mai mult de această ipoteză, considerând-o întemeiată.
Teoriile lui Neagu Djuvara sunt puternic contestate și critica este bine
documentată, zeci de argumente se opun cu ușurință studiului sumar lingvistic al
numelui[4]. De exemplu Djuvara precizează că în comunitățile valahilor sedentari se
practica de câteva veacuri obiceiul de a-și alege ca apărători șefi barbari
războinici” (Criticilor mei, p. 79). Însă, de câte ori este menționată “legea
românilor” (Lex Valachorum), atât în Croația cât și în Polonia, se precizează că
ei, românii, aveau să-și aleagă cnezi din rândurile lor, contrazicând cu ușurință
această teorie. Era în dreptul cutumiar românesc ca românii să își aleagă cnezii
din rândurile lor, nu dintre străini. Însuși felul în care numele bunicilor,
părinților sau unchilor se dădeau nepoților cu consecvență timp de sute de ani
infirmă originea numelui cuman. La fel, studiul genetic la nivel european relevă o
prezență de 0% a originilor cumane în rândul populației, lucru teoretic imposibil
în rândul unei dinastii așa puternice și cu atâția urmași.

Conform surselor mai sus precizate, Basarab I era de fapt fiul lui Radu Negru Vodă
(cca.1255/60 – 1315). Radu Negru (Negru Vodă) a ales drumul surghiunului,
descălecând din Țara Făgărașului în Țara Românească, însoțit de supușii lui în anul
1291, și întemeind Țara Românească. Radu Negru era căsătorit cu Marghita
(Margareta) și avea, cel puțin doi copii, Vlaicu zis și Basarab și o fată al cărei
nume nu-l cunoaștem, din păcate. Soția lui Radu era de nație maghiară și era
catolică, cea care va iniția construcția Bisericii Catolice din Câmpulung. Radu
Negru va construi în Câmpulung două biserici, una ortodoxă, terminată și sființită
în anul 1315 și una catolică, pentru supușii catolici fideli, sfințită în anul
1304. Piatra de temelie a orașului Câmpulung va fi pusă în anul 1299, administrarea
orașului făcându-se între anii 1299-1300 de către magistrul sas Laurențiu. Tot in
anul 1300, Radu Negru își va căsători fiica cu regele sârb Stefan Milutin. Începând
din anul 1304 orașul Câmpulung va deveni capitala oficială a Țării Românești. Radu
Negru, Întemeitorul de fapt al Țării Românești (încă nerecunoscută de Ungaria) va
trece la cele veșnice în anul 1315, conducerea destinelor locuitorilor acestei țări
trecând în mâinile fiului acestuia, Vlaicu (Ivancu) Basarab, numit in istoria
oficială ca Basarab I.[necesită citare] Mai trebuie ținut cont și de faptul că
românii utilizau prenume de origini variate pentru copiii lor.

Djuvara a lucrat pe latura cumană și a sintetizat argumentele sale justificat

criticate, astfel[5]:

O parte dintre specialiștii contemporani consideră atât numele Basarab, cât și cel
al tatălui său, Thocomerius, de origine turanică.[6]
Basarab și fiul său Nicolae Alexandru au fost catolici, în condițiile în care
slavo-românii ținuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau
singurul popor catolic din Țara Românească. Documentul regal din 26 noiembrie 1332
despre răsplătirea comitelui Laurențiu de Zarand contrazice însă radical ipoteza
despre confesiunea romano-catolică a lui Basarab, deoarece voievodul este calificat
drept „schismatic”, ceea ce în exprimarea tipică din epocă însemna „creștin de rit
ortodox”.[7]);
Cele mai mari și puternice ctitorii ale urmașilor lui Basarab, Mănăstirea Cozia și
Mănăstirea Horezu (Hurez), poartă nume cumane (însemnând „nucet” și respectiv
„huhurez”; comparați cu termenul turcesc horoz „cocoș”);
Contrar credinței fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus
peste ceilalți cnezi români drept căpetenie împotriva tătarilor, cronicile
ungurești și sârbești menționează faptul că în bătăliile „de la Posada” și Velbužd
tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali (din Hoarda de
Aur) erau în majoritate foști cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi
putut crea legături între cele două popoare. (Vezi mai jos problema colaborării
dintre români și tătari sub Basarab I);
În 1325, un cleric ungur depunea mărturie că un fiu de comite cuman (Parabuh, v.
mai jos) a îndrăznit de față cu un tânăr nobil maghiar să îl defăimeze pe rege,
spunând că acesta nu-i ajunge nici măcar la gleznă lui Basarab. Istoricul Neagu
Djuvara presupune că această întâmplare dovedește mândria tânărului cuman față de
voievodul din același neam ca al său;
Porecla „Negru Vodă” dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost
numit, se referă la prezumtiva culoare a feței sale, după cum și-au exprimat
părerea separat și peste câteva secole cronicarii Paul de Alep și Miron Costin.
În final, Djuvara admite că fiecare ipoteză în parte nu constituie o dovadă, dar
crede că, luate împreună, ar reprezenta un argument puternic, originea turanică a
familiei Basarabilor fiind actualmente ipoteza de lucru a celor mai mulți
specialiști medieviști.

Potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, nu este ceva ieșit

din comun faptul că numele „Basarabă” (sau Bassaraba) ar însemna în limba turcă
veche „părinte cuceritor” sau „stăpânitor”, că este de origine cumană și că a fost
purtat de întemeietorul Țării Românești. (Prezumția se mai bazează pe împrejurarea
că numele cumane aveau foarte frecvent sufixarea -aba, -oba, -apa, -opa („tatăl”)
și mult mai rar sufixarea -oğlu („fiul”), de ex. clanul cuman Burçoğlu, mai
răspândită la celelalte neamuri turcice.) Ei arată că în privința numelor de
persoane, „constatăm în toate timpurile și în toate țările influențe străine foarte
puternice” și chiar o modă și că astfel se explică alegerea acestui tip de nume,
Basarab fiind un nume de botez la fel ca Ștefan, Mihai sau Petru. Faptul că el a
purtat un nume străin, „nu scade întru nimic românitatea lui Basarabă”[8].

După alți istorici, numele „Basarab” ar însemna în cumană „prea sfânt, prea
puternic, izbăvitorul”[9]. Georgeta Penelea remarcă faptul că „Originea cumană a
numelui Basarab este incontestabilă, dar de aici nu se poate susține că și dinastia
munteană ar fi fost de origine cumană. [...] S-ar putea ca mama lui Basarab să fi
fost o nobilă cumană, simbioza româno-cumană fiind astăzi un fapt dovedit; mai
multe familii boierești, în special din jumătatea răsăriteană a Munteniei, au o
origine cumană”[10].

Există și izvoare în baza cărora unii cercetători speculează că Tihomir/Thocomerius

ar fi fost fiul lui Möngke Temür (Mengu-Timur), han al Hoardei de Aur și nepot al
lui Batu-han.

Așadar, Basarab era fiul unui Thocomerius, binecunoscut la curtea maghiară[11].

Potrivit pomelnicelor de la bisericile din Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, el a fost
căsătorit cu Margareta (sau Marghita), cu care a avut doi copii: viitorul domn
Nicolae Alexandru (1352 - 1364) și Teodora, căsătorită cu țarul Ivan Alexandru al
Bulgariei (1330 - 1371). Din legătura ultimilor doi se va naște țarul Strațimir al
Bulgariei. Fiind repudiată de țar, Teodora se va călugări sub numele de
Theofana[12].

Domnia

Harta politică a sud-estului Europei în 1340

În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost
situat cu aproximație în 1310, potrivit tradiției consemnate în cronica lui
Luccari[13] cu privire la întronarea lui Negru Vodă[11][14][15]. Un document
maghiar atestă că Basarab se afla la domnie încă din 1317[16], când este implicat
într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei[17]. Istoricul
Constantin Kogălniceanu consideră că, în perioada luptelor pentru tron din Ungaria
(deci până în 1318), Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, întemeind
astfel Țara Românească[18]. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din
acțiunile de unificare fuseseră realizate până în 1307, anul când Carol Robert de
Anjou a devenit regele Ungariei[11]. Părerile rămân însă împărțite între istorici
când este vorba de nucleul inițial al acestui stat. Cele două teorii principale
susțin că acțiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curțile de la
Argeș și Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Legăturile cu bulgarii
Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară asenidă prin fiica sa, Teodora,
căsătorită cu puțin înainte de 1322 cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei. În 1323,
Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste
importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele
voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, însă istoricii sunt de
părere că acesta era Basarab I[19][20]. Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar
și în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele
țarului și cele sârbe sub comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un
contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au
arătat favorabili sârbilor.

Legăturile cu ungurii
Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de
vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou[21]. În 1324 domnul
muntean apare în documentele ungurești ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum”
(adică „voievodul nostru transalpin”)[22]. Această sintagmă reflectă relația de
senior-vasal existentă între regele Ungariei și domnitorul român. În același
document este menționată reușita misiunii primite de omul de încredere al regelui,
comitele Martin Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab, dar
fără succes. Regele accepta existența politică a noului voievodat în schimbul
recunoașterii suzeranității sale[15]. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab
se pare că a rupt relațiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal.
Aceasta a cauzat tensionarea bruscă a relațiilor bilaterale. Un document emis de
rege la 18 iunie 1325 îl numește pe voievodul muntean „Basarab transalpinul,
necredincios coroanei maghiare”[23] și relatează cum Ștefan, fiul comitelui cuman
Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

În 1327 papa Ioan al XXII-lea îl lăuda pe domnul muntean pentru susținerea

catolicismului și zelul său de a extermina națiunile „necredincioase” (ortodoxe).
După această dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului și
cetatea cu același nume.

Bătălia din 1330 în Cronica pictată de la Viena

Luând în calcul și înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd,
Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în
septembrie 1330 regele ungar pornește campania bazându-se pe o armată puternică.
Ocupă Severinul și înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar
oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau
1.680.000 de dinari[24]), Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu al
voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai vă întoarceți în pace și vă
feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”. Armata
ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă,
suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până
astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană
precum: Țara Loviștei, Valea Oltului, comuna Titești, culoarul Rucăr-Bran sau lângă
Mehadia. În urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a
scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.

Articol principal: Bătălia de la Posada.

Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la
Posada” (denumirea s-a încetățenit abia în secolul al XX-lea, sub influența operei
lui Nicolae Iorga[25]), a primit și apelativul de Basarab Întemeietorul.

În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae
Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru
a mijloci reluarea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească[26]. În anii
următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară
împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la
nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac).

Legăturile cu tătarii
În partea de nord a Mării Negre, tătarii s-au amestecat cu cumanii de la răsărit
(li s-a spus tătarii kîpceak) și au adoptat limba cumană. Istoricul Neagu Djuvara
presupune că, deși Basarab poate că nu stăpânea această limbă, o posibilă origine
cumană a sa putea crea afinități[27].

Istoricul Gheorghe Brătianu opinează[28] că Basarab, profitând de anarhia din

conducerea regatul Ungar, s-a așezat sub protecția Hoardei de Aur, de la care va
primi sprijin militar. În 1330, potrivit aceluiași istoric, românii și tătarii s-au
aflat alături în două bătălii: cea de la Velbužd și cea „de la Posada” (în ultimul
caz faptul fiind consemnat în cronicile ungare[26]). Ideea unei colaborări între
cele două popoare în această perioadă a mai fost sprijinită și de alți istorici,
între care Nicolae Iorga[29] și P. P. Panaitescu[30]. Acesta din urmă a remarcat
faptul că în cursul unei bătălii dintre bizantini și bulgari petrecută în 1331, la
auzul trâmbiței tătărești din tabăra adversă, împăratul bizantin a socotit (eronat
în cele din urmă) că ar fi o manevră tactică a „geților (românilor) de peste
Dunăre, care se folosesc de aceleași arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcași”.
„Rezultă din această interesantă povestire că, de la depărtare, românii lui
Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele
lor de luptă, în special arcul și pavăza tătărească”, concluzionează istoricul[31].
Ideea cooperării efective dintre Basarab și tătari a fost considerată de unii
istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză[32].

Dar, după ce pe tronul Ungariei urcă Ludovic cel Mare, va lua naștere o ofensivă
ungară împotriva tătarilor. Basarab, fiind sub suzeranitate ungară, a fost
determinat de împrejurări să-și reorienteze pentru o vreme politica externă. În
urma campaniei din jurul anilor 1343-1345 a cucerit de la tătari teritoriul aflat
în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune, intrată în
stăpânirea lui Basarab și a urmașilor săi pentru câteva decenii, va fi numită de
alții Basarabia, nume extins la tot teritoriul dintre Prut și Nistru o dată cu
ocupația rusească din 1812[33].

Sfârșitul domniei
Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii
domnești din Curtea de Argeș stă scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit
marele Basarab voievod”. Tradiția consemnează că tot acolo a fost și îngropat,
lucru care se regăsește și într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă
din Câmpulung de la domnitorul Ștefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru
Vodă (Basarab I) și Nicolae Alexandru spune că „le sunt trupurile lor îngropate în
această sfântă mănăstire”[34]. Lui Basarab îi va urma la domnie fiul și asociatul
său, Nicolae Alexandru (1352 - 1364).

Țara Românească în timpul lui Basarab I

Teritoriile stăpânite de Basarab
Țara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar,
prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică și mai
târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii și moldovenii brodnici.

Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C.
Giurescu socotește că această situație dura din 1291, de când nu mai este pomenit
nici un ban de Severin în documentele ungurești (exceptând pe cel din 1324, Paulus)
[35]. Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent[36] arată că în 1317
Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de
către Basarab în 1324[37] sau 1327[38]. În 1330 se afla în mâinile voievodului
muntean, în momentul în care este ocupat de oștile lui Carol Robert[37]. Următorul
ban de Severin, Dionisie Szecs, este menționat abia în 1335 și Nicolae Iorga crede
că zona a fost recucerită de unguri definitiv abia în 1334 - 1335[39]. Există
ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuși în stăpânirea Țării Românești[40].
Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui Dionisie din
1335 să fie doar o pretenție[26].

Pe de altă parte, spre răsărit granița nu a fost stabilită cu exactitate de

istorici. Unii au considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I
brașovenilor, prin care le permitea să ajungă la Brăila nestingheriți prin zona
cuprinsă între râurile Prahova, Ialomița și Buzău, este expresia stăpânirii ungare
de facto a acestui teritoriu, prin urmare au stabilit granița răsăriteană pe
Prahova și Ialomița[38]. P. P. Panaitescu respinge această ipoteză și arată că
privilegiul acela era doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă
întărit și de domnitorul muntean[41]. Ideea este susținută și de Constantin C.
Giurescu, el considerând că brașovenii au cerut de fapt doar o garanție
suplimentară din partea suzeranului ungar[42]. Totuși, el consideră însă că abia în
urma campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 - 1345, Basarab intră în
stăpânirea șesului Brăilei și al Ialomiței, precum și a teritoriului de la nordul
gurilor Dunării, care-i va prelua numele[26]. În 1321 geograful arab Abulfeda
notează faptul că Isaccea se află „în țara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul
Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab[43]. Totodată, anatolianul Umur Beg
precizează că în 1337 - 1338 Chilia se găsea la „granița Valahiei”, așadar
voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime[44].

Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviștea a fost cedată contelui Sas
Conrad[38].

Populația și clasele sociale. Orașele

Societatea Țării Românești se împărțea în principal în două clase, cea de jos a
țăranilor (în majoritate liberi) și cea de sus a boierilor, juzilor și cnezilor.
Țărănimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea ea constituia corpul
principal al oastei celei mari. Vechii juzi și cnezi rămăseseră la stadiul de
conducători locali sau slujbași domnești, în vreme ce boierimea era nou alcătuită
din marii proprietari de pământuri, nu atât de primejdioasă pentru autoritatea
domnului cât valoroasă în cazul confruntărilor armate[45]. Boierii se vor concentra
în jurul unei puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta îi va folosi în
constituirea aparatului de stat[46]. Pătura de mijloc, alcătuită în principal din
negustorii locali era nesemnificativă, căci aceștia practicau comerțul la scară
redusă cu produsele străine[45]. Dezvoltarea economică din timpul lui Basarab va
accentua diferențele și conflictele de interese dintre rustici și majores
terrae[46].

Curtea domnească era alcătuită din boierii de sfat și slujitori. Dregătoriile

fuseseră preluate în această vreme[47], prin filiera bulgară, din Bizanț. De la
unguri a rămas funcția de ban (întâi de Severin, mai târziu al Olteniei)[48].
Ceremonialul și moda curții domnești au fost împrumutate tot de la bizantini[49].

Orașele și târgurile au înflorit în urma dezvoltării economice din această

perioadă, ele fiind situate în special în zona marilor drumuri comerciale, sau pe
văile râurilor. Sunt de amintit principalele orașe cu fortificații ale țării:
Câmpulung, Argeș, Râmnicu Vâlcea și – o vreme – Severinul. Craiova și Târgu Jiu
erau doar niște sate[50]. Între porturile mai însemnate sunt de amintit Calafat,
Giurgiu, Orașul de Floci și Brăila. Tradiția menționează că și Târgoviștea și
Buzăul au fost întemeiate de Negru vodă (cel mai probabil Basarab)[51].

Curțile domnești și clădirile din piatră aflate în Câmpulung au fost reconstruite

de către urmașul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pe fundațiile unor construcții mai
vechi[52]. Ansamblul voievodal din Curtea de Argeș a fost refăcut în jurul anului
1340, iar bisericile Sân Nicoară și Sfântul Neculai Domnesc fuseseră deja ridicate,
cel puțin în ceea ce privește zidăria[53].

Viața economică
Istoricul Nicolae Iorga socotește că, similar voievozilor următori, lui Basarab i
se cuveneau toate dijmele produselor locale și vămile din oi, albine și porci. La
acestea se adăugau gloabele (amenzile), darea calului și muncile prestate în
folosul domniei[54]. Monezile, nu prea multe, proveneau în special din comerțul cu
străinii, căci local tranzacțiile – chiar și cele de anvergură – se făceau prin
troc (schimb în natură).[55]. Aceste monezi (florini, dinari, perperi) ajungeau mai
mult în visteria domnească, iar o vreme fuseseră necesari plății tributului către
suzeranul ungar[45].

Negustorii ardeleni aveau la dispoziție trei drumuri comerciale: Brașov - Bran -

Rucăr - Câmpulung (unde plăteau tricesima) - Giurgiu, Brașov - Pasul Buzău - Brăila
și Sibiu - Turnu Roșu - Calafat. Aceștia vor fi avut și ei privilegiile lor, ca mai
târziu, căci actul lui Vladislav I către brașoveni din 1368 le întărea „vechile lor
libertăți”[56]. Dinspre sud, în Țara Românească ajungeau negustorii greci și cei
ragusani, care încă din 1349 treceau prin Serbia către „țara lui Basarab”.

Armata. Arta militară

„Cavalerul fără cap” (sec. XIV), frescă în Biserica Domnească din Argeș
Foarte puține știri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se reduc în
principal în relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din Cronica pictată
de la Viena și într-o consemnare remarcată de P. P. Panaitescu privind asemănarea,
de la distanță, dintre oștirile valahe și cele tătărăști.

Basarab I, ca și „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei. Aceasta era

compusă în caz de primejdie din toți bărbații capabili să poarte o armă în mână.
Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau limite de vârstă, altele decât ale
neputinței fizice. Orice bărbat era îndatorat să răspundă chemării sub arme,
indiferent de vârstă, atâta vreme cât puterile fizice îi îngăduiau să o facă sau
până când nu decădea din situația de om liber.”, iar datoria de a merge la oaste
decurgea „din faptul folosirii gliei”, într-o țară predominant agrară, cu țărani în
majoritate slobozi (moșneni)[57]. Aceasta constituia așa numita „oaste cea mare”.
„Oastea cea mică” era formată din familiile boierești și cneziale, slujitorii lor
personali și „curtea” domnului, însă aceste elemente aveau o pondere foarte
mică[58].
Oastea cea mare era împărțită între cavalerie, formată din rândurile clasei
nobiliare, și pedestrime, alcătuită din țărani. Aceștia, chiar dacă aveau la
dispoziție cai, îi foloseau doar pentru a se deplasa mai rapid și nu în luptă.
Pedestrimea era organizată în cete regionale, corespunzătoare fiecărui județ. În
caz de primejdie, acestea se adunau în reședința județului, urmând ca mai apoi să
pornească spre tabăra de luptă. Cavaleria era organizată la rându-i din cete
boierești care difereau ca dimensiune după posibilitățile fiecăruia. Aceste cete
erau comandate de boierul respectiv, iar în cazul cetelor domnești de un
slujbaș[59].

În ceea ce privește echipamentul militar și armele folosite de români, știrile sunt

mai bogate. Miniaturile din Cronica pictată îi arată pe români îmbrăcați țărănește,
mânuind arcuri. În 1331, împăratul bizantin Andronic al III-lea Paleologul preciza
că „geții (românii) de peste Dunăre, se folosesc de aceleași arme ca tătarii; cei
mai mulți sunt arcași”. P. P. Panaitescu trage concluzia că „de la depărtare
românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că
adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul și pavăza tătărească”[31]. Pe
lângă arc și paveze, ei se mai foloseau de sulițe, pumnale, măciuci, praștii,
arcane și unelte casnice transformate în arme[60]. Cavaleria utiliza spada și
lancea[61] și era îmbrăcată în armura specifică. Un chip de cavaler este redat și
într-o frescă din Biserica Domnească din Argeș, din păcate azi incompletă și mult
deteriorată.

În ceea ce privește fortificațiile din Țara Românească, există date sigure doar
pentru trei: cetatea Severin („Ceurin”, „Zeurino”) și curțile domnești fortificate
de la Argeș („castro Argias”) și Câmpulung („Longo-Campo”). La acestea, Constantin
Kogălniceanu mai adaugă și cetatea de lângă Râmnicu Vâlcea, ca posibil centru al
voievodatului lui Litovoi. Ion Conea și Andrei Pandrea consideră că de fapt „castro
Argias” din Cronica pictată s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificațiile
din Curtea de Argeș[62]. Dovezile arheologice relevă însă faptul că în preajma lui
1330 curtea argeșeană a suferit un incendiu devastator[63].

Arta militară românească din acele vremuri este reliefată în special în timpul
bătăliei din 1330. Pus în fața unei armate ungurești superioare numericește,
Basarab adoptă o tactică având patru elemente: retragerea din fața dușmanului,
pustiirea terenului și otrăvirea fântânilor din calea inamicului, hărțuirea
permanentă a oastei ungurești și alegerea unui loc de confruntare cât mai
convenabil[64]. În momentul confruntării armate, oastea lui Basarab era împărțită
în patru corpuri: două acționau de pe buza râpelor iar celelalte două închideau
calea în defileu. La finalul bătăliei de patru zile a intrat în luptă și cavaleria,
care a pătruns în defileu și a neutralizat forțele rămase[65]. Este de remarcat, în
aceste împrejurări dar și în altele, colaborarea militară dintre români și
tătari[26][28].

Este de remarcat faptul că puterea armată a Țării Românești era destul de însemnată
astfel încât să fie posibilă participarea unei „oști însemnate” în 1323 și a unui
contingent în 1330 în sprijinul lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei, precum și
desfășurarea campaniei din anii 1343 - 1345 împotriva tătarilor[66].

Biserica
Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat date, însă
istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este inadmisibil ca marele
Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul lăcașurilor sfinte din Câmpulung
și Curtea de Argeș, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească, și o față
bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop. Preoții din satele
numeroase ale Țării Românești nu erau să se ducă doar să fie sfințiți cu toții în
dreapta Dunării. Bunul simț reclamă prezența în Muntenia, pe vremea lui Basarab, a
unui vlădică”[42].
Nicolae Iorga este de părere că în Țara Românească existau pe atunci biserici cu
preoți hirotonisiți de către episcopi ce păstoreau cel puțin din 1234 când sunt
numiți de papă „pseudo-episcopi”. Aceștia erau de fapt, în opinia istoricului, doar
niște superiori ai unor mănăstiri primitiv înzestrate care își luaseră numele de
vlădici. La rândul lor, episcopii români își primeau consfințirea de la fețele
bisericești superioare din dreapta Dunării, care își aveau scaunul la Vidin,
Silistra sau Vicina. În acest mod au fost preluate și limba slavonă a bisericii și
a cancelariei domnești[67].

Biserica Domnească din Curtea de Argeș așa cum arăta ea în timpul lui Radu I.
Astăzi cele două turnuri și pronaosul sau exonarthexul care le susținea au
dispărut.
Potrivit tradiției, singurele biserici atribuite cu siguranță lui Basarab sunt cea
domnească din Curtea de Argeș și cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă
acestea, istoricii consideră că și biserica mănăstirii Negru Vodă și cea veche din
Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu
doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice[68].

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu
I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu
era nici măcar tencuită[69].

Basarab ar mai fi clădit o mănăstire și pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În

secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a
fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră,
pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul
Gherghița, la două zile de drum de Sibiu...”. Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu
identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada
Prahovei, reclădită în 1661[70].

Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între 1635 și

1636. Tot atunci a fost înlocuită și pisania, care relatează că biserica a fost
înălțată de către Negru Vodă în 1215 (6723). I. Lapedatu consideră că inscripția
veche a fost citită greșit, întrucât numerele chirilice 700 (ψ) și 800 (ω) au fost
confundate datorită gradului ridicat de uzură, și corectează anul la 1315 (6823)
[71]. Acesta corespunde domniei lui Basarab I. Aceeași opinie a fost împărtășită și
de Gh. I Brătianu[72], și de Ioan Constantin Filitti.[73]

De asemenea, tradiția atribuie doamnei Margareta și soțului ei Negru Vodă

ctitorirea mănăstirii catolice din Câmpulung, cunoscută sub numele de „Cloașter”,
și a bisericii Sân Nicoară din Argeș[74] (deși aceasta din urmă era de rit ortodox,
nu catolic.[75]) De altfel se pare că nu numai doamna, ci și Basarab era de
credință catolică, după cum precizează clar și papa în scrisorile sale.[27]

Portrete ale lui Basarab

Potrivit ipotezei lui Matei Cazacu, Basarab ar putea fi personajul în verde, cu

căciulă țuguiată.
În Biserica Domnească din Curtea de Argeș se regăsesc trei portrete: Unul este al
unui personaj domnesc îngenunchiat și cu mâinile întinse în chip de rugăciune, unul
este așa numitul „cavaler fără cap” (tencuiala cu frescă din dreptul capului a fost
distrusă) și unul aparținând unui voievod împreună cu doamna sa, care țin în mână
macheta bisericii (care are însă două turnuri dispărute azi).

Nicolae Iorga considera că nu numai aceste trei portrete aparțin lui Basarab, dar
și mormântul nr. 10, conținând personajul princiar bogat înveșmântat[76]. Ulterior,
istoricii au considerat că cel puțin cele două fresce cu chip aparțin lui Radu I,
în timpul căruia a fost terminată și zugrăvită biserica[77]. În fine, alții sunt de
părere că cel care a început zidirea bisericii (Basarab), e personajul înfățișat cu
mâinile întinse, în vreme ce voievodul care a terminat-o cu totul (Radu I) este
care poartă, după cum cere și tradiția, macheta bisericii[78].

După părerea lui Constantin Kogălniceanu, care identifică pe Negru Vodă cu Basarab,
și statuia din piatră, aflată inițial „în slona bisericii, [...] represintând o
figură de om cu părul lung, cu barbă, în cap cu o căciulă naltă, o haină pe
d'asupra cu o rondelă în formă de manta cu ciucuri [...] nu poate fi decât chipul
lui Basarab, întemeietorul Țării Românești”[79].

Considerând că niciunul dintre portretele existente în Biserica Domnească nu

aparțin voievodului muntean, Matei Cazacu lansează în 1969 ipoteza că Basarab ar fi
unul din personajele existente în miniaturile Cronicii pictate de la Viena, anume
„un om în plină maturitate, cu plete lungi și barbă castanie despicată în două,
îmbrăcat cu o sarică asemenea celorlalți soldați și ținând o piatră în mână, pe
care se pregătește să o arunce asupra dușmanului”[80]. Ulterior, în 2013, același
Matei Cazacu revine și propune identificarea lui Basarab cu personajul aflat mai la
stânga, îmbrăcat în tunică verde și având pe cap o căciulă țuguiată care pare a
semăna cu ”șapka Monomaha” - însemn al puterii care îi va fi fost oferit de
suzeranii săi mongoli.

Basarab I...
Basarab I...

...sau Radu I?
...sau Radu I?

Statuia de pe piatra de mormânt de la Argeș

Statuia de pe piatra de mormânt de la Argeș

Heraldica Țării Românești în vremea lui Basarab

Solul lui Basarab îi aduce lui Carol Robert o scrisoare cu propunerea de pace
(1330)
Nu s-a păstrat nici un act emis sau vreo monedă bătută de Basarab, iar stema sa nu
este menționată în altă parte. Aceasta nu înseamnă, potrivit heraldiștilor
români[81] că voievodul muntean, și chiar înaintașii săi, nu ar fi posedat o stemă
personală.

Stemele conducătorilor valahi au apărut în secolul al XIII-lea, în urma relațiilor

existente între aceștia și regii unguri. O posibilitate ar fi, după Dan
Cernovodeanu, ca stema dinastică a primilor Basarabi să fie copiată după cea a
arpadienilor (fascii alternate argint cu roșu) la care s-a adăugat un element
personal, un câmp de azur prezentând sau nu o semilună de argint[82]. Se poate ca
această reprezentare să fi fost stema lui Basarab atunci când a urcat pe tronul
Țării Românești. J. N. Mănescu crede totuși că fasciile ar fi alternat aur cu roșu,
luând în considerare și stema „regelui Valahiei” din „Armorialul Wijnbergen”
atribuită lui Litovoi.

Ceea ce este sigur, potrivit heraldiștilor amintiți, voievodul muntean deținea un

însemn personal în timpul bătăliei din 1330. Potrivit Cronicii pictate de la Viena,
un sol a adus regelui Carol Robert o scrisoare ce conținea propunerile de pace ale
lui Basarab. Este de neconceput ca aceasta să nu fi fost autentificată cu un
sigiliu care să conțină fie stema țării, fie cea dinastică. „Ceea ce ne îngăduim să
presupunem constă în faptul că în prima fază de unificare a teritoriilor românești
de la sud de Carpați și de întemeiere a principatului valah, Basarabii au conservat
posibila lor stemă de familie adoptată în cea de-a doua jumătate a veacului al
XIII-lea fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin
modificări de ordin cromatic”[81].

Posibila stemă a lui Basarab în 1310

...și după 1330

După victoria din 1330 și consacrarea independenței au fost modificate și însemnele
heraldice. Cercetătorii presupun că Basarab sau urmașii săi imediați au schimbat
cromatica stemei personale, rezultând astfel un scut despicat, cu patru fascii
alternate aur-verde în dreapta și câmp de aur în stânga[83]. Această stemă se
regăsește pe nasturii personajului princiar îngropat în Biserica domnească din
Curtea de Argeș.

În Biserica Domnească din Curtea de Argeș se mai regăsesc încă două reprezentări
heraldice a dinastiei Basarabilor din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, anume
pe o lespede funerară anonimă și în fresca numită „Cavalerul fără cap”. Aceasta din
urmă este atât de degradată încât nu se mai pot distinge culorile fasciilor și a
câmpului plin.

Asocierea numelui „Basarab” cu țara

În 1331 o diplomă regală pomenește de „terra Bazarab”, iar un act sârbesc din 1349
menționează statul dintre Carpați și Dunăre sub numele de „țara lui Basarabă”.
Cronicile ulterioare (secolele XIV-XV) scrise țările din zonă vor perpetua
asocierea Basarabia = Țara Românească, acest fapt nefiind unic în acea vreme (erau
pomenite țări precum „terra Vatacii”, „terra Assani”, „terra Lytua”, „terra
Szeneslai”, „terra Dobroticii”, „terra Bogdani” etc.). Ulterior, numele de
Basarabia a fost restrâns la teritoriul din nordul gurilor Dunării (cunoscut și ca
zona „dinspre părțile tătărăști” sau „Bugeac”), iar în 1812 a fost extins
întregului teritoriu dintre Prut și Nistru[84].