Fiul lui Radu Negru Vodă și Marghita, Basarab I fondatorul 

Țării Românești a domnit în perioada

1310 – 1352. Erou al istoriei noastre, menționat în multe legende, Basarab I a fost domnitorul care
prin unificarea formațiunilor politice dintre Dunăre și Carpați a întemeiat Țara Românească.
Stăpân mai întâi pe ținutul Câmpulungului și Argesului, Basarab și-a extins treptat autoritatea
asupra celorlalti feudați locali, procesul de constituire a statului încheindu-se în primul sfert al
veacului al XIV-lea.
Întemeierea Țării Românești zădărnicea planurile regelui Ungariei de expansiune teritorială la sud
de Carpați. Din această pricină, au izbucnit curând conflicte. La îndemnul nobililor, regele Carol
Robert de Anjou a pornit o expediție în Țara Românească ca să îl alunge pe Basarab și să pună pe
altcineva în locul lui.
Oștirea regelui a trecut munții pe la Severin, în luna septembrie 1330. Pentru evitarea războiului,
domnitorul român a trimis soli de încredere pentru negocieri de pace. Regele maghiar a respins cu
nechibzuință avantajoasele propuneri de pace și, a ignorat avertismentul  lui Basarab că, de va mai
înainta îi vor fi nimicite oștirile. Dupa o străveche tactică de luptă, Basarab a pustiit locurile din
calea dușmanului. Rămânând fără alimente, oastea  maghiară, ajunsă fără izbândă până prin părțile
Argeșului, a primit, în cele din urmă, poruncă de intoarcere. Într-o strâmtoare din munți, la Posada
o aștepta însă Basarab și oamenii lui. Astfel oștirea lui Carol Robert de Anjou a fost nimicită,
zădărnicind astfel planurile regelui de expansiune teritorială.
La începutul secolului al XIV-lea, regatul maghiar trecea printr-o perioadă de criză politică,
determinată de luptele interne ca urmare a stingerii dinastiei arpadiene (1301). Acest fapt a slăbit
exercitarea suzeranității maghiare asupra formațiunilor politice de la sud de Carpati. La aceasta se
adaugă și scăderea autorității tătarilor(de la Nordul Mari Negre) asupra acestor teritorii, ca urmare
a conflictelor pe care aceștia le aveau cu cnezatele rusești și Lituania. Acestea au fost imprejurările
externe favorabile unificării statelor de la sud de Carpati.
Izvoarele istorice susțin faptul că în 1324, Carol Robert de Anjou îl recunoaște pe Basarab (urmasul
al lui Seneslau si Tihomir)ca domn. Autoritatea lui Basarab se întindea asupra Banatului de Severin,
Olteniei, Munteniei, Munteniei de Vest și a unui teritoriu de la nordul gurilor Dunării (întregul
teritorul dintre Nistru și Prut primind mai târziu,numele de Basarabia).
Prin recunoașterea lui Basarab ca domn regele maghiar sugerează intențiile sale de  a înlătura
dominația tătarilor din regiunea Dunării. Raporturile dintre voievodul român și Carol Robert de
Anjou se vor înrăutăți, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin. În septembrie 1130,
regele maghiar pornește expediția militară împotriva lui Basarab, luând în stăpânire cu acest prilej,
teritoriul aflat în dispută. În aceste condiții, domnul român face propuneri de pace oferind o mare
despăgubire de război(7.000 de marici de argint) propunere care urmează a fi refuzată de rege.
Prin lupta de la Posada(9-12 noiembrie 1330) noul stat se afirmă de sine stătător înlăturând
suzeranitatea maghiară, iar Basarab Întemeitorul a rămas unicul stăpânitor. Se încheie o etapă
importantă a constituirii statului medieval Țara Româneascaă, dar  nu întregul proces. Mai rămâne
constituirea instituțiilor interne, specifice întinderii sale, care se va realiza până la sfârșitul secolului
al XVI-lea, sub urmașul lui Basarab.
Victoria obținută de Basarab în lupta de la Posada, din 9-12 noiembrie 1330, a consfințit
independența Țării Românești. Marele act istoric al întemeierii, înfăptuit de Basarab I, îl așează pe
domnitor printre cei mai de seamă eroi ai nemului nostru. Înscripția de epocă de pe monumentul
pe care l-a înălțat la Curtea de Argeș  îi cinstește pe drept memoria, numindu-l <<marele Basarab
voievod>>.
Tradiția noastră istorică, lucrările cronicarilor munteni și moldoveni din secolele XVII-XVIII, au
reținut ca eveniment care a contribuit la formarea Țării Românești „descălecatul lui Negru Vodă din
Făgăraș”. Acesta, venind din Țara Făgărașului la sud de Carpați și-ar fi întins autoritatea asupra
întregului teritoriu de aici, pe la 1290 luând naștere al doilea stat medieval românesc. Istoricii au
considerat acest eveniment ca real, explicându-l prin contribuția pe care voievozii români din
Transilvania, nemulțumiți de politica regelui maghiar, au avut-o în unificarea cnezatelor și
voievodatelor dintre Carpați și Dunăre și înlăturarea suzeranității maghiare.
În 1331 o diplomă regală pomenește de „terra Bazarab”, iar un act sârbesc din 1349 menționează
statul dintre Carpați și Dunăre sub numele de „țara lui Basarabă”. Cronicile ulterioare (secolele XIV-
XV) scrise țările din zonă vor perpetua asocierea Basarabia = Țara Românească, acest fapt nefiind
unic în acea vreme (erau pomenite țări precum „terra Vatacii”, „terra Assani”, „terra Lytua”, „terra
Szeneslai”, „terra Dobroticii”, „terra Bogdani” etc.). Ulterior, numele de Basarabia a fost restrâns la
teritoriul din nordul gurilor Dunării (cunoscut și ca zona „dinspre părțile tătărăști” sau „Bugeac”), iar
în 1812 a fost extins întregului teritoriu dintre Prut și Nistru