Basarab I

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco

Basarab, Bassaraba și Bazarad) , supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este
considerat fondatorul Țării Românești. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul
lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de
regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl
răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei
diplome conține mențiunea „Basarab, filium Thocomerii” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius”).
De asemenea Stefan Dusan regele Serbiei se lauda că a învins 7 țari printre care și pe Ivanco
Basarab.
Istoricii români din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX l-au considerat pe
Basarab ca fiind român, în baza documentelor ungare, inclusiv cel antemenționat. Nicolae
Iorga a luat însă în considerare și o altă teorie: „numele e cuman... numai numele?” însă nu a
mers mai departe. Ulterior, alți istorici, între care Neagu Djuvara, s-au ocupat mai mult de
această ipoteză, considerând-o întemeiată. Cel din urmă istoric a sintetizat argumentele sale
astfel:
- Majoritatea specialiștilor contemporani consideră atât numele Basarab, cât și cel al tatălui
său, Thocomerius, de origine turanică.
- Basarab și fiul său Nicolae Alexandru au fost catolici, în condițiile în care slavo-românii
ținuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic
din Țara Românească. Documentul regal din 26 noiembrie 1332 despre răsplătirea
comitelui Laurențiu de Zarand contrazice însă radical ipoteza despre confesiunea
romano-catolică a lui Basarab, deoarece voievodul este calificat drept „schismatic”, ceea
ce în exprimarea tipică din epocă însemna „creștin de rit ortodox”.)

Cele mai mari și puternice ctitorii ale urmașilor lui Basarab, Mănăstirea
Cozia și Mănăstirea Horezu (Hurez), poartă nume cumane (însemnând „nucet” și respectiv
„huhurez”; comparați cu termenul turcesc horoz „cocoș”).
Contrar credinței fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalți
cnezi români drept căpetenie împotriva tătarilor, cronicile ungurești și sârbești menționează
faptul că în bătăliile „de la Posada” și Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece
tătarii occidentali (din Hoarda de Aur) erau în majoritate foști cumani, o posibilă origine cumană
a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. V. mai jos problema colaborării
dintre români și tătari sub Basarab I.
În 1325, un cleric ungur depunea mărturie că un fiu de comite cuman (Parabuh, v. mai
jos) a îndrăznit de față cu un tânăr nobil maghiar, să îl defăimeze pe rege, spunând că acesta nu-i
ajunge nici măcar la gleznă lui Basarab. Istoricul Neagu Djuvara presupune că această
întâmplare dovedește mândria tânărului cuman față de voievodul din același neam ca al său.
Porecla „Negru-vodă” dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă
la prezumtiva culoare a feței sale, după cum și-au exprimat părerea separat și peste câteva secole
cronicarii Paul de Alep și Miron Costin.
În final, Djuvara admite că fiecare ipoteză în parte nu constituie o dovadă, dar crede că,
luate împreună, ar reprezenta un argument puternic, originea turanică a familiei Basarabilor fiind
actualmente ipoteza de lucru a celor mai mulți specialiști medieviști.
 Potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, nu este ceva ieșit din
comun faptul că numele „Basarabă” (sau Bassaraba) ar însemna în limba turcă veche „părinte
cuceritor” sau „stăpânitor”, că este de origine cumană și că a fost purtat de întemeietorul Țării
Românești. (Prezumția se mai bazează pe împrejurarea că numele cumane aveau foarte frecvent
sufixarea -aba, -oba, -apa, -opa („tatăl”) și mult mai rar sufixarea -oğlu („fiul”), de ex. clanul
cuman Burçoğlu, mai răspândită la celelalte neamuri turcice.) Ei arată că în privința numelor de
persoane, „constatăm în toate timpurile și în toate țările influențe străine foarte puternice” și
chiar o modă și că astfel se explică alegerea acestui tip de nume, Basarab fiind un nume de botez
la fel ca Ștefan, Mihai sau Petru. Faptul că el a purtat un nume străin, „nu scade întru nimic
românitatea lui Basarabă”.
După alți istorici, numele „Basarab” ar însemna în cumană „prea sfânt, prea puternic,
izbăvitorul”. Georgeta Penelea remarcă faptul că „Originea cumană a numelui Basarab este
incontestabilă, dar de aici nu se poate susține că și dinastia munteană ar fi fost de origine
cumană. [...] S-ar putea ca mama lui Basarab să fi fost o nobilă cumană, simbioza româno-
cumană fiind astăzi un fapt dovedit; mai multe familii boierești, în special din jumătatea
răsăriteană a Munteniei, au o origine cumană”.
Există și izvoare în baza cărora unii cercetători speculează că Tihomir/Thocomerius ar
fi fost fiul lui Möngke Temür (Mengu-Timur), han al Hoardei de Aur și nepot al lui Batu-han.
Așadar, Basarab era fiul unui Thocomerius, binecunoscut la curtea maghiară. Potrivit
pomelnicelor de la bisericile din Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, el a fost căsătorit cu Margareta
(sau Marghita), cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 - 1364) și
Teodora, căsătorită cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei (1330 - 1371). Din legătura ultimilor doi
se va naște țarulStrațimir al Bulgariei. Fiind repudiată de țar, Teodora se va călugări sub numele
de Theofana.
În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu
aproximație în 1310, potrivit tradiției consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea
lui Negru Vodă. Un document maghiar atestă că Basarab se afla la domnie încă din 1317, când
este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei. Istoricul Constantin
Kogălniceanu consideră că, în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318),
Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, întemeind astfel Țara Românească. Constantin
C. Giurescu crede însă că o bună parte din acțiunile de unificare fuseseră realizate până în 1307,
anul când Carol Robert de Anjou a devenit regeleUngariei. Părerile rămân însă împărțite între
istorici când este vorba de nucleul inițial al acestui stat. Cele două teorii principale susțin că
acțiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curțile de la Argeș și Câmpulung, ori din
dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.
Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară asenidă prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu
puțin înainte de 1322 cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei. În1323, Mihail al Bulgariei (unchiul
lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia
cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, însă
istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I. Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar și
în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului și cele sârbe sub
comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta
alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor.
Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate
față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. În 1324 domnul muntean apare în documentele
ungurești ca„Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”)
. Această sintagmă reflectă relația de senior-vasal existentă între regele Ungariei și
domnitorul român. În același document este menționată reușita misiunii primite de omul de
încredere al regelui, comitele Martin Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă
Basarab, dar fără succes. Regele accepta existența politică a noului voievodat în schimbul
recunoașterii suzeranității sale. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că a rupt
relațiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Aceasta a cauzat tensionarea bruscă a
relațiilor bilaterale. Un document emis de rege la 18 iunie 1325 îl numește pe voievodul
muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” și relatează cum Ștefan, fiul
comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

În 1327 papa Ioan al XXII-lea îl lăuda pe domnul muntean pentru susținerea

catolicismului și zelul său de a extermina națiunile „necredincioase” (ortodoxe). După această
dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului și cetatea cu același nume.

Bătălia din 1330 în Cronica pictată de la Viena

Luând în calcul și înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol
Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330 regele
ungar pornește campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul și înaintează
prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de
argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinar), Banatul de Severin, un tribut anual și un
fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai vă întoarceți în pace și vă feriți de
primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă de
oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere
umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în
diverse puncte din zona submontană precum: Țara Loviștei, Valea Oltului, comuna Titești,
culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia. În urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330,
regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.

Articol principal: Bătălia de la Posada.

Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de
la Posada” (denumirea s-a încetățenit abia în secolul al XX-lea, sub influența operei lui Nicolae
Iorga), a primit și apelativul de Basarab Întemeietorul.
În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru.
Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea
relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească. În anii următori, Basarab a participat alături de
regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa
teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac).
Legăturile cu tătarii[modificare]
În partea de nord a Mării Negre, tătarii s-au amestecat cu cumanii de la răsărit (li s-a
spus tătarii kîpceak) și au adoptat limba cumană. Istoricul Neagu Djuvara presupune că, deși
Basarab poate că nu stăpânea această limbă, o posibilă origine cumană a sa putea crea afinități.

Istoricul Gheorghe Brătianu opinează că Basarab, profitând de anarhia din conducerea

regatul Ungar, s-a așezat sub protecția Hoardei de Aur, de la care va primi sprijin militar. În
1330, potrivit aceluiași istoric, românii și tătarii s-au aflat alături în două bătălii: cea de la
Velbužd și cea „de la Posada” (în ultimul caz faptul fiind consemnat în cronicile ungare). Ideea
unei colaborări între cele două popoare în această perioadă a mai fost sprijinită și de alți istorici,
între care Nicolae Iorga și P. P. Panaitescu. Acesta din urmă a remarcat faptul că în cursul unei
bătălii dintre bizantini și bulgari petrecută în 1331, la auzul trâmbiței tătărești din tabăra adversă,
împăratul bizantin a socotit (eronat în cele din urmă) că ar fi o manevră tactică a „geților
(românilor) de peste Dunăre, care se folosesc de aceleași arme ca tătarii; cei mai mulți sunt
arcași”. „Rezultă din această interesantă povestire că, de la depărtare, românii lui Basarab,
călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele lor de luptă, în special
arcul și pavăza tătărească”, concluzionează istoricul. Ideea cooperării efective dintre Basarab și
tătari a fost considerată de unii istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză.
Dar, după ce pe tronul Ungariei urcă Ludovic cel Mare, va lua naștere o ofensivă
ungară împotriva tătarilor. Basarab, fiind sub suzeranitate ungară, a fost determinat de
împrejurări să-și reorienteze pentru o vreme politica externă. În urma campaniei din jurul
anilor 1343-1345 a cucerit de la tătari teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până
către Nistru. Această regiune, intrată în stăpânirea lui Basarab și a urmașilor săi pentru câteva
decenii, va fi numită de alții Basarabia, nume extins la tot teritoriul dintre Prut și Nistru o dată cu
ocupația rusească din 1812.

Sfârșitul domniei[
Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii
domnești din Curtea de Argeș stă scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele
Basarab voievod”. Tradiția consemnează că tot acolo a fost și îngropat, lucru care se regăsește și
într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la
domnitorul Ștefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru Vodă (Basarab I) și Nicolae
Alexandru spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”. Lui Basarab îi
va urma la domnie fiul și asociatul său, Nicolae Alexandru (1352 - 1364).

Teritoriile stăpânite de Basarab.

Țara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar,
prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică și mai târziu a
lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii și moldovenii brodnici.
Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu
socotește că această situație dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin
în documentele ungurești (exceptând pe cel din 1324, Paulus). Cu toate acestea, izvoarele
descoperite mai recent arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează
ocuparea Banatului de către Basarab în 1324 sau 1327. În 1330 se afla în mâinile voievodului
muntean, în momentul în care este ocupat de oștile lui Carol Robert[. Următorul ban de Severin,
Dionisie Szecs, este menționat abia în 1335 și Nicolae Iorga crede că zona a fost recucerită de
unguri definitiv abia în 1334 - 1335. Există ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuși în
stăpânirea Țării Românești. Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui
Dionisie din 1335 să fie doar o pretenție.
Pe de altă parte, spre răsărit granița nu a fost stabilită cu exactitate de istorici. Unii au
considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I brașovenilor, prin care le permitea să
ajungă la Brăilanestingheriți prin zona cuprinsă între râurile Prahova, Ialomița și Buzău, este
expresia stăpânirii ungare de facto a acestui teritoriu, prin urmare au stabilit granița răsăriteană
pe Prahova și Ialomița. P. P. Panaitescu respinge această ipoteză și arată că privilegiul acela era
doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă întărit și de domnitorul muntean. Ideea
este susținută și de Constantin C. Giurescu, el considerând că brașovenii au cerut de fapt doar o
garanție suplimentară din partea suzeranului ungar. Totuși, el consideră însă că abia în urma
campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 - 1345, Basarab intră în stăpânirea șesului Brăilei și
al Ialomiței, precum și a teritoriului de la nordul gurilor Dunării, care-i va prelua numele. În
1321 geograful arab Abulfeda notează faptul că Isaccea se află „în țara valahilor”, de unde ar
rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab. Totodată, anatolianul Umur Beg
precizează că în 1337 - 1338 Chilia se găsea la „granița Valahiei”, așadar voievodul muntean
stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime.
Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviștea a fost cedată contelui Sas Conrad

.
Armata. Arta militară

„Cavalerul fără cap” (sec. XIV), frescă în Biserica Domnească din Argeş

Foarte puține știri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se reduc în principal în
relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din Cronica pictată de la Viena și într-o consemnare
remarcată de P. P. Panaitescu privind asemănarea, de la distanță, dintre oștirile valahe și cele tătărăști.

Basarab I, ca și „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei. Aceasta era compusă în caz
de primejdie din toți bărbații capabili să poarte o armă în mână. Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau
limite de vârstă, altele decât ale neputinței fizice. Orice bărbat era îndatorat să răspundă chemării sub
arme, indiferent de vârstă, atâta vreme cât puterile fizice îi îngăduiau să o facă sau până când nu
decădea din situația de om liber.”, iar datoria de a merge la oaste decurgea „din faptul folosirii gliei”, într-o
țară predominant agrară, cu țărani în majoritate slobozi (moșneni). Aceasta constituia așa numita „oaste
cea mare”. „Oastea cea mică” era formată din familiile boierești și cneziale, slujitorii lor personali și
„curtea” domnului, însă aceste elemente aveau o pondere foarte mică.

Oastea cea mare era împărțită între cavalerie, formată din rândurile clasei nobiliare,
și pedestrime, alcătuită din țărani. Aceștia, chiar dacă aveau la dispoziție cai, îi foloseau doar pentru a se
deplasa mai rapid și nu în luptă. Pedestrimea era organizată în cete regionale, corespunzătoare fiecărui
județ. În caz de primejdie, acestea se adunau în reședința județului, urmând ca mai apoi să pornească
spre tabăra de luptă. Cavaleria era organizată la rându-i din cete boierești care difereau ca dimensiune
după posibilitățile fiecăruia. Aceste cete erau comandate de boierul respectiv, iar în cazul cetelor
domnești de un slujbaș.

În ceea ce privește echipamentul militar și armele folosite de români, știrile sunt mai bogate.
Miniaturile din Cronica pictată îi arată pe români îmbrăcați țărănește, mânuind arcuri. În 1331, împăratul
bizantin Andronic al III-lea Paleologul preciza că „geții (românii) de peste Dunăre, se folosesc de aceleași
arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcași”. P. P. Panaitescu trage concluzia că „de la depărtare românii lui
Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele lor de luptă, în special
arcul și pavăza tătărească”. Pe lângă arc și paveze, ei se mai foloseau
de sulițe, pumnale,măciuci, praștii, arcane și unelte casnice transformate în arme. Cavaleria
utiliza spada și lancea și era îmbrăcată în armura specifică. Un chip de cavaler este redat și într-o frescă
din Biserica Domnească din Argeș, din păcate azi incompletă și mult deteriorată.

În ceea ce privește fortificațiile din Țara Românească, există date sigure doar pentru trei:
cetatea Severin („Ceurin”, „Zeurino”) și curțile domnești fortificate de la Argeș („castro Argias”)
șiCâmpulung („Longo-Campo”). La acestea, Constantin Kogălniceanu mai adaugă și cetatea de
lângă Râmnicu Vâlcea, ca posibil centru al voievodatului lui Litovoi. Ion Conea și Andrei Pandrea
consideră că de fapt „castro Argias” din Cronica pictată s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificațiile
din Curtea de Argeș. Dovezile arheologice relevă însă faptul că în preajma lui 1330 curtea argeșeană a
suferit un incendiu devastator.

Arta militară românească din acele vremuri este reliefată în special în timpul bătăliei din 1330.
Pus în fața unei armate ungurești superioare numericește, Basarab adoptă o tactică având patru
elemente: retragerea din fața dușmanului, pustiirea terenului și otrăvirea fântânilor din calea inamicului,
hărțuirea permanentă a oastei ungurești și alegerea unui loc de confruntare cât mai convenabil. În
momentul confruntării armate, oastea lui Basarab era împărțită în patru corpuri: două acționau de pe
buza râpelor iar celelalte două închideau calea în defileu. La finalul bătăliei de patru zile a intrat în luptă și
cavaleria, care a pătruns în defileu și a neutralizat forțele rămase. Este de remarcat, în aceste împrejurări
dar și în altele, colaborarea militară dintre români și tătari.

Este de remarcat faptul că puterea armată a Țării Românești era destul de însemnată astfel încât
să fie posibilă participarea unei „oști însemnate” în 1323 și a unui contingent în 1330 în sprijinul lui Mihail
Asan al III-lea al Bulgariei, precum și desfășurarea campaniei din anii 1343 - 1345 împotriva tătarilor.

Biserica
Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat date, însă
istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul
statului muntean, ctitorul lăcașurilor sfinte din Câmpulung și Curtea de Argeș, să nu fi avut pe lângă sine,
la curtea domnească, și o față bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop. Preoții din
satele numeroase ale Țării Românești nu erau să se ducă doar să fie sfințiți cu toții în dreapta Dunării.
Bunul simț reclamă prezența în Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui vlădică”.

Nicolae Iorga este de părere că în Țara Românească existau pe atunci biserici

cu preoți hirotonisiți de către episcopi ce păstoreau cel puțin din 1234 când sunt numiți de papă „pseudo-
episcopi”. Aceștia erau de fapt, în opinia istoricului, doar niște superiori ai unor mănăstiri primitiv
înzestrate care își luaseră numele de vlădici. La rândul lor, episcopii români își primeau consfințirea de la
fețele bisericești superioare din dreapta Dunării, care își aveau scaunul la Vidin, Silistra sau Vicina. În
acest mod au fost preluate și limba slavonă a bisericii și a cancelariei domnești.
Biserica Domnească din Curtea de Argeş așa cum arăta ea în timpul lui Radu I. Astăzi cele două turnuri şi pronaosul sau
exonarthexul care le susținea au dispărut.

Potrivit tradiției, singurele biserici atribuite cu siguranță lui Basarab sunt cea domnească
din Curtea de Argeș și cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că și
biserica mănăstirii Negru Vodă și cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este
pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice.

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada
acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită.

Basarab ar mai fi clădit o mănăstire și pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea,
călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și
au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de
orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu...”. Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică
această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661.

Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între 1635 și 1636. Tot atunci
a fost înlocuită și pisania, care relatează că biserica a fost înălțată de către Negru Vodă în 1215 (6723). I.
Lapedatu consideră că inscripția veche a fost citită greșit, întrucât numerele chirilice 700 (ψ) și 800 (ω) au
fost confundate datorită gradului ridicat de uzură, și corectează anul la 1315 (6823). Acesta corespunde
] ]
domniei lui Basarab I. Aceeași opinie a fost împărtășită și de Gh. I Brătianu , și de Ioan Constantin Filitti.

De asemenea, tradiția atribuie doamnei Margareta și soțului ei Negru Vodă ctitorirea mănăstirii
catolice din Câmpulung, cunoscută sub numele de „Cloașter”, și a bisericii Sân Nicoară din Argeș (deși
aceasta din urmă era de rit ortodox, nu catolic.) De altfel se pare că nu numai doamna, ci și Basarab era
de credință catolică, după cum precizează clar și papa în scrisorile sale.