Todinca Larisa- clasa IX D

Intemeierea tarii romanesti de catre basarab i

Basarab I (numit în documentele medievale de

asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba și
Bazarad; n. anii 1270[1] – d. 1352,[1]
Câmpulung, Argeș, România) [2], supranumit
în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este
considerat fondatorul Țării Românești. A
domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui
Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui
document oficial emis în 1332 de regele
Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după
Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl
răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand
pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul
respectivei diplome conține mențiunea „Basarab, filium Thocomerii,
scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui
Thocomerius...”)
Originile si familia lui Basarab I
Todinca Larisa- clasa IX D

Istoricii români din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX l-au

considerat pe Basarab ca fiind român, în baza documentelor ungare,
inclusiv cel antemenționat. Nicolae
Iorga a luat însă în considerare și o altă
teorie: „numele e cuman... numai
numele?” însă nu a mers mai departe.
Ulterior, alți istorici, între care Neagu
Djuvara, s-au ocupat mai mult de
această ipoteză, considerând-o
întemeiată. Teoriile lui Neagu Djuvara
sunt puternic contestate și critica este
bine documentată, zeci de argumente se
opun cu ușurință studiului sumar
lingvistic al numelui[3]. De exemplu Djuvara precizează că în
comunitățile valahilor sedentari se practica de câteva veacuri obiceiul de
a-și alege ca apărători șefi barbari războinici” (Criticilor mei, p. 79).
Însă, de câte ori este menționată “legea românilor” (Lex Valachorum),
atât în Croația cât și în Polonia, se precizează că ei, românii, aveau să-și
aleagă cnezi din rândurile lor, contrazicând cu ușurință această teorie.
Era în dreptul cutumiar românesc ca românii să își aleagă cnezii din
rândurile lor, nu dintre străini. Însăși felul în care numele bunicilor,
părinților sau unchilor se dădeau nepoților cu consecvență timp de sute
de ani infirmă originea numelui cuman. La fel, studiul genetic la nivel
european relevă o prezență de 0% a originilor cumane în rândul
populației, lucru teoretic imposibil în rândul unei dinastii așa puternice și
cu atâția urmași.

Domnia
Legaturile cu bulgarii

Legaturile cu ungurii

Legaturile cu tatarii
Todinca Larisa- clasa IX D

1.legaturile cu bulgarii:
Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară asenidă prin fiica sa, Theodora,
căsătorită cu puțin înainte de 1322 cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei.
În 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de
o oaste importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul
Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este
consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I[18][19].
Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar și în 1330, la 28 iunie, când a
avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului și cele sârbe sub
comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un contingent
românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat
favorabili sârbilor.

2.legaturile cu ungurii:
Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale
în stare de vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de
Anjou[20]. În 1324 domnul muntean apare în documentele
ungurești ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum”
(adică „voievodul nostru transalpin”)[21]. Această sintagmă
reflectă relația de senior-vasal existentă între regele Ungariei
și domnitorul român. În același document este menționată
reușita misiunii primite de omul de încredere al regelui,
comitele Martin Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri
pe lângă Basarab, dar fără succes. Regele accepta existența
politică a noului voievodat în schimbul recunoașterii
suzeranității sale[14]. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că a rupt relațiile sale cu
Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Aceasta a cauzat tensionarea bruscă a relațiilor bilaterale. Un
document emis de rege la 18 iunie 1325 îl numește pe voievodul muntean „Basarab transalpinul,
necredincios coroanei maghiare” și relatează cum Ștefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe
regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

3.legaturile cu tatarii:
Todinca Larisa- clasa IX D

În partea de nord a Mării Negre, tătarii s-au amestecat cu cumanii de la

răsărit (li s-a spus tătarii kîpceak) și au adoptat limba cumană. Istoricul
Neagu Djuvara presupune că, deși Basarab poate că nu stăpânea această
limbă, o posibilă origine cumană a sa putea crea afinități.

Istoricul Gheorghe Brătianu opinează că

Basarab, profitând de anarhia din conducerea
regatul Ungar, s-a așezat sub protecția Hoardei
de Aur, de la care va primi sprijin militar. În
1330, potrivit aceluiași istoric, românii și tătarii
s-au aflat alături în două bătălii: cea de la
Velbužd și cea „de la Posada” (în ultimul caz
faptul fiind consemnat în cronicile ungare).
Ideea unei colaborări între cele două popoare în
această perioadă a mai fost sprijinită și de alți
istorici, între care Nicolae Iorga și P. P.
Panaitescu. Acesta din urmă a remarcat faptul că
în cursul unei bătălii dintre bizantini și bulgari
petrecută în 1331, la auzul trâmbiței tătărești din tabăra adversă,
împăratul bizantin a socotit (eronat în cele din urmă) că ar fi o manevră
tactică a „geților (românilor) de peste Dunăre, care se folosesc de
aceleași arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcași”. „Rezultă din această
interesantă povestire că, de la depărtare, românii lui Basarab, călări
probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele lor de
luptă, în special arcul și pavăza tătărească”, concluzionează istoricul.
Ideea cooperării efective dintre Basarab și tătari a fost considerată de
unii istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză.

Sfarsitul domniei
Todinca Larisa- clasa IX D

Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al

bisericii domnești din Curtea de Argeș stă scris: „În anul 6860 (1352) la
Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tradiția consemnează că
tot acolo a fost și îngropat, lucru care se regăsește și într-un document
din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la
domnitorul Ștefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru Vodă
(Basarab I) și Nicolae Alexandru spune că „le sunt trupurile lor
îngropate în această sfântă mănăstire”. Lui Basarab îi va urma la domnie
fiul și asociatul său, Nicolae Alexandru (1352 - 1364).

Ț ara Românească în timpul lui Basarab I

Teritoriile stăpânite de Basarab

Populația și clasele sociale. Orașele

Viața economică

Armata. Arta militară

Biserica

1.Teritoriile stapanite de Basarab:

Todinca Larisa- clasa IX D

Țara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul

Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea
lui Balică și mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii și
moldovenii brodnici.

Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab.

Constantin C. Giurescu socotește că această situație dura din 1291, de
când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele
ungurești (exceptând pe cel din 1324, Paulus)[34]. Cu toate acestea,
izvoarele descoperite mai recent[35] arată că în 1317 Severinul era în
mâinile angevinilor. Alte
surse datează ocuparea Banatului de
către Basarab în 1324[36] sau
1327[37]. În 1330 se afla în
mâinile voievodului muntean,
în momentul în care este ocupat de
oștile lui Carol Robert[36].
Următorul ban de Severin, Dionisie
Szecs, este menționat abia în 1335 și Nicolae Iorga crede că zona a fost
recucerită de unguri definitiv abia în 1334 - 1335[38]. Există ipoteza ca
Banatul de Severin să fi rămas totuși în stăpânirea Țării Românești[39].
Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui
Dionisie din 1335 să fie doar o pretenție[25].

2. Populația și clasele sociale. Orașele:

Todinca Larisa- clasa IX D

Societatea Țării Românești se împărțea în principal în două clase, cea de

jos a țăranilor (în majoritate liberi) și cea de sus a boierilor, juzilor și
cnezilor. Țărănimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea
ea constituia corpul principal al oastei celei mari. Vechii juzi și cnezi
rămăseseră la stadiul de conducători locali sau slujbași domnești, în
vreme ce boierimea era nou alcătuită din marii proprietari de pământuri,
nu atât de primejdioasă pentru autoritatea domnului cât valoroasă în
cazul confruntărilor armate[44]. Boierii se vor concentra în jurul unei
puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta îi va folosi în constituirea
aparatului de stat[45]. Pătura de mijloc, alcătuită în principal din
negustorii locali era nesemnificativă, căci aceștia practicau comerțul la
scară redusă cu produsele străine[44]. Dezvoltarea economică din timpul
lui Basarab va accentua diferențele și conflictele de interese dintre
rustici și majores terrae[45].

Curtea domnească era alcătuită din boierii de sfat și slujitori.

Dregătoriile fuseseră preluate în această vreme[46], prin filiera bulgară,
din Bizanț. De la unguri a rămas funcția de ban (întâi de Severin, mai
târziu al Olteniei)[47]. Ceremonialul și moda curții domnești au fost
împrumutate tot de la bizantini[48].

3.Viața economică :
Todinca Larisa- clasa IX D

Istoricul Nicolae Iorga socotește că,

similar voievozilor următori, lui
Basarab i se cuveneau toate dijmele
produselor locale și vămile din oi,
albine și porci. La acestea se
adăugau gloabele (amenzile), darea
calului și muncile prestate în folosul
domniei[53]. Monezile, nu prea
multe, proveneau în special din
comerțul cu străinii, căci local tranzacțiile – chiar și cele de anvergură –
se făceau prin troc (schimb în natură).[54]. Aceste monezi (florini,
dinari, perperi) ajungeau mai mult în visteria domnească, iar o vreme
fuseseră necesari plății tributului către suzeranul ungar[44].

Negustorii ardeleni aveau la dispoziție trei drumuri comerciale: Brașov -

Bran - Rucăr - Câmpulung (unde plăteau tricesima) - Giurgiu, Brașov -
Pasul Buzău - Brăila și Sibiu - Turnu Roșu - Calafat. Aceștia vor fi avut
și ei privilegiile lor, ca mai târziu, căci actul lui Vladislav I către
brașoveni din 1368 le întărea „vechile lor libertăți”[55]. Dinspre sud, în
Țara Românească ajungeau negustorii greci și cei ragusani, care încă din
1349 treceau prin Serbia către „țara lui Basarab”.

4.Armata. Arta militară :

Todinca Larisa- clasa IX D

Foarte puține știri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se

reduc în principal în relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din
Cronica pictată de la Viena și într-o consemnare remarcată de P. P.
Panaitescu privind asemănarea, de la distanță, dintre oștirile valahe și
cele tătărăști.

Basarab I, ca și „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei.

Aceasta era compusă în caz de primejdie din toți bărbații capabili să
poarte o armă în mână. Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau limite
de vârstă, altele decât ale neputinței
fizice. Orice bărbat era îndatorat să
răspundă chemării sub arme,
indiferent de vârstă, atâta vreme cât
puterile fizice îi îngăduiau să o facă
sau până când nu decădea din
situația de om liber.”, iar datoria de
a merge la oaste decurgea „din
faptul folosirii gliei”, într-o țară
predominant agrară, cu țărani în
majoritate slobozi (moșneni)[56].
Aceasta constituia așa numita „oaste
cea mare”. „Oastea cea mică” era formată din familiile boierești și
cneziale, slujitorii lor personali și „curtea” domnului, însă aceste
elemente aveau o pondere foarte mică[57].

5.Biserica:
Todinca Larisa- clasa IX D

Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat

date, însă istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este
inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul
lăcașurilor sfinte din Câmpulung și Curtea de Argeș, să nu fi avut pe
lângă sine, la curtea domnească, și o față bisericească mai înaltă, vreun
arhiereu sau vreun episcop. Preoții din satele numeroase ale Țării
Românești nu erau să se ducă doar să fie sfințiți cu toții în dreapta
Dunării. Bunul simț reclamă prezența în
Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui
vlădică”[41].

Nicolae Iorga este de părere că în Țara

Românească existau pe atunci biserici cu
preoți hirotonisiți de către episcopi ce
păstoreau cel puțin din 1234 când sunt
numiți de papă „pseudo-episcopi”.
Aceștia erau de fapt, în opinia istoricului,
doar niște superiori ai unor mănăstiri
primitiv înzestrate care își luaseră numele
de vlădici. La rândul lor, episcopii
români își primeau consfințirea de la
fețele bisericești superioare din dreapta
Dunării, care își aveau scaunul la Vidin, Silistra sau Vicina. În acest mod
au fost preluate și limba slavonă a bisericii și a cancelariei domnești[66].
Potrivit tradiției, singurele biserici atribuite cu siguranță lui Basarab sunt
cea domnească din Curtea de Argeș și cea de pe locul bătăliei „de la
Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că și biserica mănăstirii
Negru Vodă și cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el,
deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea
vechilor lor pomelnice[67].
Todinca Larisa- clasa IX D

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată

abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea
lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită.

Va multumesc pentru atentia acordata!