Bătălia de la Posada

(9 – 12 noiembrie 1330).

Confruntare munteano-maghiară în urma căreia domnul muntean Basarab I (1310?/a. iulie

1324 – între 1 septembrie 1351 şi 31 august 1352) se emancipează de sub suzeranitatea
maghiară, Ţara Românească devenind independentă. Cauzele conflictului rezidă în încercarea
lui Basarab I de a unifica sub autoritatea sa tot spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, prin ocuparea
Severinului. Ca urmare, încă din jurul anului 1320, Basarab I era socotit un inamic al regelui
Carol Robert d'Anjou (1308 – 1342).

BASARAB I ÎNTEMEIETORUL CAROL ROBERT D'ANJOU

Campania regelui maghiar în Ţara Românească începe în septembrie 1330, când ocupă, fără
luptă, Cetatea Severinului, instalând aici, ca ban, pe Dionisie Szécsi.
Propunerile de pace făcute de Basarab – plata unui tribut de 7000 de mărci de
argint şi lăsarea unui fiu ca ostatic – sunt respinse de regele maghiar. Din
Severin, armata maghiară porneşte către reşedinţa voievodală de la Argeş,
străbătând „o ţară necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri” (probabil prin
culoarul depresionar Tismana-Târgu Jiu- Horezu-Vâlcea). Aşezându-şi tabăra
lângă Argeş, Carol Robert a atacat cetatea, fiind atestate arheologic distrugeri
cauzate de incendii. În acest context urmează o înţelegere între Basarab şi Carol
Robert, regele maghiar amintind în 1332 despre o „pace făţarnică” la adăpostul căreia ar fi
acţionat în continuare Basarab. Cronica pictată de la Viena arată că „s-a ordonat o împăcare
cu Basarab”, voievodul român indicându-i angevinului un „drum drept” de întoarcere
(probabil un traseu mai scurt). Pe acest drum, care nu se cunoaşte cu certitudine, la o
„posadă” (loc întărit), aproape de graniţa cu Transilvania, românii pregătesc un dispozitiv de
luptă cu care vor zdrobi oastea maghiară, fiind ajutaţi şi de „vecinii lor păgâni” (probabil
tătari). Lupta a durat de vineri, 9, până luni, 12 noiembrie 1330. Cronica terae Prussiae a lui
Petru de Duisburg, arată că „ţăranii acelui ţinut tăiară pe jumătate cu fierăstraie, copacii
pădurii prin care trebuia (regele) să-i treacă pe unguri la întoarcere încât de ar cădea unul
să-l atingă pe altul şi să-l doboare şi tot aşa în continuare. De unde şi faptul că tocmai intrau
ungurii în pomenita pădure, că şi suszişii ţărani mişcară copacii ca să cadă unul peste altul şi
astfel toţi cei doborâţi dintr-o parte şi cealaltă striviră gloata mare a ungurilor”. Cel mai
important izvor rămâne însă Cronica pictată de la Viena, care descrie locul şi bătălia astfel:
„regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă
de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai
largă, acolo vlahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci, iar regele şi ai săi
negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alergat
din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei văi
adânci ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din
pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă, căci din
pricina urcuşului prăpăstios din acea vale nu se puteau sui în contra vlahilor pe nici una din
râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de
fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti într-o
vârşe sau mreajă”. Scenele miniaturale din Cronică arată pe români, sus pe râpe, trăgând cu
arcurile, dar şi lupte corp la corp, care s-au dat la sfârşit, când maghiarii erau deja măcinaţi.
Forţele regale au suferit pierderi grele, căzând aici „tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără
nici o deosebire”. Regele a scăpat schimbându-şi hainele cu unul din nobilii săi, pe care
românii crezându-l „a fi însuşi regele l-au omorât cu cruzime”. Victoria a avut consecinţe
imediate şi, mai ales, durabile, asupra statutului politico-juridic al Ţării Româneşti, fiind
consfinţită existenţa sa de sine stătătoare. Basarab I se va intitula „singur stăpânitor”, iar mai
apoi domn şi mare voievod.

Bibliografie selectivă

1. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 2002.

2. Giurescu, C.C., Istoria Românilor", volumul II, Bucureşti, 1971.
3. Halic, B-A, Pace şi război în Ţara Românească în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2003.
4. Hentea, Călin, Armata şi luptele românilor, Bucureşti, 2002.
5. Marcu, George (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, cuvânt înainte
de acad. Florin Constantiniu, Bucureşti, 2011.
6. Mărculeţ Vasile (coord.), Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei,
Bucureşti, 2009.
7. Otu, Petre (coord.), 100 de mari bătălii din istoria României, Bucureşti, 2009.
8. Pop, Ioan Aurel, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la
Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997.
9. Rezachevici, Constantin, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol.
I, Bucureşti, 2001.
10. Ştefănescu, Şt., Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai
Viteazul, Bucureşti, 1971.

George Marcu
Liceul teoretic „Constantin Brâncoveanu”
Bucureşti