Bătălia de la Posada

(9-12 noiembrie 1330)

Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și
Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat
emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.
În acea vreme, Basarab era vasalul regelui maghiar Carol Robert de Anjou. Doar
că cei doi erau ca două săbii într-o teacă, iar când Basarab și regele maghiar și-au
disputat ținuturile Severinului și Făgărașului, iar Basarab a refuzat să mai plătească
tributul lui Carol, legământul de vasal nu mai avea acoperire în fapte.
Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena
(Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca.
1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca.
1455 - 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate
din secolele XV-XVI (la peste 100-200 ani după evenimentul descris), care
reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.
 De asemenea, bătălia este pomenită mai târziu și în actele ungare din secolul al
XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.
În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce
desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale.
Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în
documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și
Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438)
vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397)
se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în
vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse
între tufișuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă și
încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul
secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi
desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul
Câmpulungului”.
Astfel că în 9 noiembrie 1330 s-a ajuns la o confruntare armată în care regele
maghiar venea cu 30.000 de ostași, între care și cavaleri bine înarmați și echipați.
De partea cealaltă, Basarab avea o armată formată din ţărani liberi, ”grăniceri”
luaţi de la apărarea cetăţilor și alți ostași, printre care, se pare, și tătari.
Carol Robert de Anjou, spun cronicile, avea 42 de ani la vremea respectivă. Era
fiul lui Carol Martel de Anjou şi al Clementiei de Habsburg și domnea peste unul
dintre cele mai importante regate din centrul Europei. De partea cealaltă, îl avem
pe Basarab, fiul lui Thocomerius sau Tihomir, de origini cumane, după spusele
istoricului Neagu Djuvara.
Mărul discordiei în această bătălie a fost tocmai Severinul, pe care Basarab I le
ocupase, iar marele rege Carol Robert de Anjou era hotărât să îl pedepsească pe
voievodul muntean pentru îndrăzneală. Așa că marea de trupe maghiare a început
să curgă dinspre Ungaria spre Curtea de Argeș.
 Pentru a evita conflictul armat, Basarab i-a trimis solie regelui, pentru a-i oferi
pacea în condiţii foarte avantajoase. Renunţa la Severin, se obliga să plătească
tribut şi să trimită pe unul din fiii săi la curtea regelui spre a servi acolo pe
cheltuială proprie. Şi, pe deasupra, oferea și o despăgubire de război în valoare de
7.000 de mărci de argint, o sumă considerabilă pentru acea vreme, după cum spune
Constantin C. Giurescu, în ”Istoria Românilor”.
Carol Robert de Anjou a refuzat oferta, fiind sigur de victoria sa. Însă Basarab,
intuind pericolul, a retras armata, a pustiit holdele și otrăvit fântânile, iar când
armata regelui maghiar a intrat în Curtea de Argeș, a găsit cetatea goală. Așa că a
făcut cale întoarsă spre casă.

Însă confruntarea armată a avut, totuși loc.

Bătălia, care a durat patru zile s-a petrecut în locul numit Posada, un loc
necunoscut astăzi în teren. Istoricii optează pentru mai multe variante, de la Titeşti
în Valea Oltului, până la culoarul Rucăr-Bran în Valea Prahovei. Cert este că era
un loc strâmt, mărginit de stânci înalte şi foarte bine împădurite, după cum arată şi
cronica pictată de la Viena.
 Practic, când armata maghiară a intrat în defileu, valahii au început să arunce de
sus, din locuri ferite, cu bolovani, bușteni, săgeți și sulițe, transformând lupta într-
un adevărat măcel.
Cronica pictată de la Viena arată și cum a scăpat cu viață, ca prin urechile
acului, marele rege Carol Robert de Anjou: s-a îmbrăcat în hainele unui nobil de-al
său, care a fost, de altfel, și omorât de oștenii lui Basarab, care au crezut că e
regele.
Acesta a reușit să fugă în Ungaria, împreună cu câțiva supraviețuitori. A fost una
dintre cele mai răsunătoare bătălii medievale, cu final neașteptat.
 Localizarea în teren a bătăliei

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând

pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei
(în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere
mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducție
logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai
scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței
armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus
pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.
Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect.
Cronica pictată de la Viena menționează doar „o cale oarecare” (quondam via),
între „locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele
două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar
niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească. În
neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum
și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P.
Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în
strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.
Constantin Rezachevici menționează că „drumul sării”, pe care a intrat armata
ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare
Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel
mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii
din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:
Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționează că bătălia s-a dat dincolo de
„muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22
noiembrie 1332 că lupta avusese loc „la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la
hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).
Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său
comitele Laurențiu — ambii participanți la bătălie — în care menționa că lupta s-a
purtat „când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau
ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui
Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”. Singurul
teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui
Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ
de vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat
muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între
Orșova și nordul Mehadiei.

În zona Țara Loviștei - Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934,
urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:
1. armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari
2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar
3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai
apoi pe Valea Oltului.
Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia
mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea
pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat
chiar în Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru,
deoarece oastea maghiară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și
consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale înfrângerii.
Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean
Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este
relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:
În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde
s-a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu
Severin sau prin Sibiu.
Pe Valea Prahovei

Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în
opinia cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.
În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi
trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor să îi scoată din
țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.
În al doilea rând, menționează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 -
1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta
Silistra - Călărași - Valea Prahovei - Țara Bârsei - Pasul Oituz - Moldova.
Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav,
regele menționează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea
dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând-o la
picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste... aflarăm prilejul
mântuirii și o luarăm spre casă”. Această direcție a deplasării regelui după scăpare
a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de
ieșire din Muntenia.
În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de
stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea oștenilor „ca peștii
în vârșă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții
„cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea descriere — consideră cercetătorul —
ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri
crește trestia.
Consecințe

Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să

o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.
Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat
practic nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare
Voievod.
Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol
Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În
1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.
Bibliografie
 Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de
Severin..., în Magazin istoric, nr. 4 (289) aprilie 1991, p. 51 – 54,
 Florin-Nicu Smărăndescu, ... sau pe Valea Prahovei?, în Magazin istoric, nr.
4 (289) din aprilie 1991, p. 55 – 56,
 I. Mărculeț, Posada (9-12 noiembrie 1330) – moment de cumpănă și vitejie
în istoria Țării Românești, în România Mare, nr. 905, anul XVIII, 2007,
 V. Mărculeț, I. Mărculeț, Considerații asupra localizării confruntării
munteano-maghiare din 9-12 noiembrie 1330, în Anuarul Muzeului Marinei
Române, tomul XV, 2012, p. 111–125.

Proiect realizat de către Muscaliuc Alexandru, E211-B