Un Model de InterculturaIitate Activa - Banatul Romanesc

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc
INVITAŢIE LA DIALOG
Îferm hotărât să pună în scenă piesa americanizării galopante a planetei,

ntr-un context în care globalizarea se afirmă ca un regizor invizibil
noi, europenii, suntem singurii care putem oferi consiliere calificată

actorilor implicaţi „preponderent patetic” în ceea ce pare a fi un „război
civilizator total”.
De ce tocmai noi?
Foarte simplu: pentru că, în numele europocentrismului, câteva sute de
ani s-au purtat „războaie de civilizare a barbarilor” soldate cu diseminarea
planetară a valorilor europene, dar fără „succesul” unor grefe integrale în
mentaluri colective fundamental diferite.
În prezent, acest experiment social, eşuat în esenţa sa întrucât celelalte
continente nu au acceptat condiţia de colonii ale „metropolei-Europa”, a
reuşit sub aspect fenomenal: Europa nu-şi mai aparţine sieşi. Iată de
ce integrarea pan-europeană este singura replică pragmatică pe drumul
regăsirii resurselor identitare ale europenismului, iar procesul aflat în
desfăşurare îşi are raţiuni endogene: Europa valorilor, divizată de
multiple avarii istorice, trebuie, în mod legitim să-şi refacă unitatea şi
coeziunea în aria Europei geografice. Sensul acestor transformări nu
cunoaşte alternativă, întrucât valorile nu au frontiere, iar frontierele nu mai
pot fi apărate ca valori sub impactul internetului, care virtualizează
progresiv spaţiul social.
Ca internauţi (prin adopţiune) ne implicăm, deci, în trend-ul
postmodernist, sub zodia unei noi paradigme: a gândi global, a
acţiona local *, fapt care face din perspectiva constructivistă o
1
modalitate privilegiată de abordare a transformărilor aflate în curs.

Raportându-se la sistemul de referinţă invocat, universitarul timişorean,
adept al constructivismului sociologic, lansează în circuitul ştiinţific un
concept nou, cel de interculturalitatea activă, pentru a semantiza
practica interculturală multiseculară a Banatului românesc. Ca sociolog şi
1*
M. Serra, Vanguardia (Globalizarea) 2000.
5
Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu
membru fondator al Institutului Intercultural din Timişoara *, profesorul 2
Ştefan Buzărnescu, convins că doar complementaritatea poate fi

conceptul-cheie de decodificare a viitorului intercultural sub
semnul căruia se intenţionează reconstrucţia axiologică a spaţiului social
contemporan, propune, în prezenta lucrare, pe care o coordonează, un
exerciţiu hermeneutic de abordare a inter- şi trans-culturalităţii.
Cum, însă, cel puţin la nivelul ţărilor informatizate, pluriculturalitatea a
generat conceptul de societate modală în care indivizii fac parte din
reţele multiple ce se încrucişează într-o multitudine de combinaţii
posibile, cunoaşterea acestei noi ipostaze a spaţiului social ** cere, în 3
mod imperativ, trecerea la noi modele de explorare a soluţiilor posibile.

Constructivismul sociologic este numai o componentă metodologică
a acestui nou model de gestionare în timp real a complexităţii, în
care comutarea accentului de la competiţie caracteristică sistemului
capitalist *** de abordare a problematicii dezvoltării – „la parteneriate
4
pragmatice specifice economiei sociale de piaţă” se relevă a fi soluţia

dezvoltării globale, coezive şi durabile. Echipa profesorului Buzărnescu
propune un prim studiu de caz din perspectiva sociologiei
constructiviste, focalizat pe specificul Banatului, cu speranţa că modelul
românesc poate fi replicat la nivel european. Etiologia modelului românesc
de interculturalitate demonstrează că resursele identitare se pot prezerva
doar prin deschidere constantă faţă de alteritate (etnică, lingvistică,
confesională, culturală), permisivitatea fiind singurul cod de conduită
capabil să evite crizele identitare atât ale majoritarilor, cât şi ale
minoritarilor.
Dincolo de orice orizont de percepţie sau de acceptare a lucrării de faţă,
rămâne o certitudine: specialiştii de profil vor lua cunoştinţă că
există un model funcţional de interculturalitate, iar actorii
implicaţi în design-ul normativ al paneuropenismului (şi nu numai ei!) pot
lua act de existenţa unui experiment reuşit.
2*
Care funcţionează sub înaltul patronaj al Consiliului Europei.
3**
Civilizaţia tehnologică (Ştefan Buzărnescu, 1998).
4***
De tip colonialist, care a consacrat asimetrii.
6
Ipoteza conform căreia interculturalitatea este o resursă practic

inepuizabilă de optimizare comunitară a structurilor sociale, fără
recurs la nostalgia refacerii „marilor pieţe imperiale” (Fr. Ruegg, 1998),
merită toată atenţia şi (de ce nu?) poate fi chiar introdusă ca parametru
metrizabil în ecuaţia integrării europene. O integrare de tip modal
demonstrează inutilitatea eforturilor de a gândi în termeni de
megastructură, deoarece nici o comunitate (singură) nu este pregătită
să gestioneze un management al identităţii mondiale compatibil cu
metabolismul axiologic postmodernist al secolului al XXI-lea.
Acest secol cosmopolit şi măcinat de multiple fundamentalisme nu-şi mai
poate permite promovarea unui nou fundamentalism, fie el şi cel al
globalizării, fără riscul reeditării bovarismului instituţional (Şt.
Buzărnescu, 1998, 2000) deja falimentat la scară istorică. Păstrând
proporţiile comparaţiei, putem fi siguri că, dacă nu există o identitate
paradigmatică a globalizării, criza de identitate paradigmatică a integrării
paneuropene legitimează recursul la experienţe care vin şi dinspre ceea
ce, până în prezent, era considerat a fi periferie…
Remarcabilă ca exegeză cu acoperire zonală, în speţă Banatul românesc,
lucrarea pe care o prefaţăm constituie încă un argument în susţinerea ideii
conform căreia viitorul nostru comun este o cauză mult prea
importantă pentru a-l lăsa pradă incertitudinilor prezentului.
Prof. Jacques Chevalier

Expert consultant în cadrul Consiliului Europei
Preşedinte onorific al Institutului Intercultural Timişoara
Professor visiting al Universităţii de Vest din Timişoara
7
CUPRINS
Invitaţie la 5
dialog………………………………………………………………………………
9
…
12
1.
12
Premise……………………………………………………….......................
15
...................
16
2. Repere 18
istorice………………………………………………………………………… 19
……….. 21
2.1. Banatul în 21
antichitate……………………………………………………………………. 22
2.2. Banatul în Evul 22
Mediu…………………………………………………………………….. 24
2.3. Paşalâcul de 25
Timişoara………………………………………………………………………. 26
2.4. Războiul austro-turc (1716-1718)….
…………………....................................................
41
2.5. Regimul austriac în
Banat…………………………………………………………………… 46
2.6. Batalionul românesc din
Banat……………………………………………………………… 63
2.7. Aspecte economice în istoria 68
Banatului…………………………………………………….
2.8. 70
Colonizarea………………………………………………………………………
……………
2.9. Colonizări forţate de refugiaţi spanioli şi italieni în Banat
(1716-1740) ………………….
8
2.10. Structura etnică a populaţiei din

Banat……………………………………………………
2.11. Problemele Banatului la Tratatele de
pace………………………………………………
2.12. Repere
cronologice………………………………………………………………………
….
3. Banatul: geneza etimologică a regiunii, dincolo de
stereotipuri istoriografice şi nostalgii imperiale…….
…………………………………………………………………………
4. Repere istorice ale metisajului
interetnic…………………………………………………
5. Interculturalitatea activă a Banatului
românesc…………………………………………..
Anexe…………………………………………………………………………
………………….
Bibliografie……………………………………………………...................
..............................
9
Motto
„Într-un fel, Banatul - ca şi, la altă scară, Renania în apusul continentului, Macedonia
în inima Peninsulei Balcanice, sau Galiţia în pragul nesfârşirilor ruseşti - este, el singur, o
mică lume dătătoare de măsură pentru ceea ce au însemnat în istorie, în istoria culturii
mai cu seamă, întâlnirile, dar şi înfruntările de civilizaţii deosebite, de tipuri umane
felurite, pe care, din adâncurile preistoriei şi din cele ale folclorului, le-au ilustrat la tot
pasul ţinuturile dintre Mureş şi Dunăre”.
Răzvan Theodorescu, Academician
1. PREMISE
A cum, când proiectul de construcţie instituţională paneuropeană a

înregistrat, deja, rezultate remarcabile la toţi parametrii proiectaţi,
interculturalitatea se relevă a fi conceptul-cheie în continuarea
pragmatică a procesului. Aceasta, în primul rând pentru faptul că
Europa valorilor nu acoperă, încă, Europa geografică. Din această cauză,
integrarea în structurile euroatlantice, ca secvenţă care nu poate avea
alternativă, impune acceptarea interculturalităţii, ca pe un nou
standard în completarea standardelor economice, instituţionale şi
democratice, general-acceptate. Comutarea accentului de la competiţie la
cooperare în aria unui parteneriat pragmatic se dovedeşte, astfel, o nouă
provocare nu numai pentru ţările "candidate", ci şi pentru cele membre, şi
chiar pentru ţările care au iniţiat procesul şi se află acum în intervalul de
autoritate al lideranţei construcţiei pan-europene. În acest context,
imperativul reformării structurale (focalizat exclusiv pe ţările
postcomuniste) pune pe picior de egalitate toate ţările viitoarei Europe
unite, deoarece comunitatea europeană nu poate fi decât o unitate în
diversitate, deci interculturală. Or, sub acest aspect, ţări mici (Elveţia)
sau medii în curs de aderare (România) au o experienţă substanţială de
gestionare pragmatică a unităţii în diversitatea din interiorul propriilor
graniţe, care merită a fi cunoscută, studiată şi chiar considerată ca
10
performanţă relativă în construirea unui posibil sistem de referinţă pentru

metisajul intercultural la nivel european.
Iată de ce interculturalitatea impune regândirea integrării ca
relaţie biunivocă: nu doar de la Vest la Est, ci şi reciproc.
∗
Transferul unilateral Vest-Est a generat bovarismul instituţional ,
definit ca mimetism managerial prin copierea mecanică a modelelor
occidentale şi grefarea lor pe un mental colectiv fundamental diferit, cu
efecte contra-productive pentru majoritatea ţărilor postcomuniste.
Experimentul social de acest tip nu mai poate continua, deoarece
conservă decalaje structurale şi generează noi asimetrii la nivel
continental.
În replică, preluarea selectivă a performanţelor exogene şi insertarea în
practica managerială endogenă numai a elementelor compatibile
structural (Japonia) au generat inovarea paradigmelor de raportare
performantă la problematica reformării structurale a spaţiului social.
Diversitatea acestor experienţe impune regândirea spaţiului social ca
experiment social aflat în desfăşurare, în care toate performanţele sunt
inclusive.
Exclusivismul marilor puteri, focalizat pe conservarea decalajelor şi
redefinirea (rafinarea) discriminărilor, nu mai poate fi o tendinţă
acceptabilă pe termen lung în interiorul unei democraţii potenţial
planetare ca rezultat al globalizării - proces în care integrarea europeană
pare a fi doar o secvenţă.
În acest context, reînnoirea din interior a României presupune un nou
tip de management al imaginii culturii noastre multimilenare, care
numai în cadrele mai largi, ale Europei multiculturale, prin spiritualizarea
"graniţelor" (N. Titulescu), îşi poate oferta propriul model de
interculturalitate în mod deschis, fără riscul vreunei hermeneutici
ideologice distorsionante.
Dincolo de retorica unionistă, practica economică a integrării relevă
*
Ştefan Buzărnescu, Le bovarysme institutionnel, une hermeneutique postcommuniste, Editura de Vest,
Timişoara, 2002.
11
♣
intenţiile "refacerii marilor pieţe imperiale"* care pentru noii actori, fără
"trecut imperial", sunt percepute ca secvenţe discrete, dar sigure în
perspectiva "neocolonizării" economice a Europei.
Acest subiect, deşi tabu deocamdată, nu este lipsit de importanţă
sociologică şi nici de deferenţă faţă de "cei mari", dacă luăm ca premise
normele democraţiei de tip occidental.
În consecinţă, în economia de timp care poate fi rezervată pentru o lucrare
ştiinţifică de tip eseu, vom încerca să prezentăm, succint, notele de
originalitate care singularizează Banatul românesc, în aceeaşi
măsură la nivel regional şi european.
Abordarea noastră sociologico-antropologică nu-şi poate refuza, în debutul
său, câteva precizări polemice referitoare la rădăcinile istorice ale
mentalului colectiv specific acestei străvechi regiuni de cultură şi
civilizaţie europeană, a cărei biografie a fost agresată şi
romanţată chiar de pe poziţiile exclusiviste ale fostelor imperii.
2. REPERE ISTORICE
2.1. BANATUL ÎN ANTICHITATE
I
storia Banatului urmează, în linii generale, traseul altor provincii româneşti, constituite în Evul mediu şi
supuse presiunilor expansioniste ale statelor adiacente spaţiului românesc *. Banatul, o regiune de
5
margine a teritoriului românesc este, de la începuturile istoriei sale, o zonă de intersecţie, de amestec,
unde populaţii diferite din punct de vedere etnic şi cultural schimbă, comunică, cooperează, şi, rareori se
confruntă. Putem remarca, pentru secole, care preced hegemonia romană în Dacia, că în nordul Dunării

*
Ruegg François, La est, nimic nou, trad. Editura Eurostampa, Timişoara, 2002.
5*
Dr. Ioan Haţegan, istoric la Muzeul Banatului, Timişoara, apud Documentar întocmit de Sorin Pribac,
Timişoara, 2003.
12
locuiesc, pe lângă populaţia majoritară a daco-geţilor, alte grupuri etnice, cum sunt, pentru Banat,
sarmaţii iagizi, fără să observăm conflicte majore; dimpotrivă, relaţiile par a fi paşnice şi rodnice.
Pe ansamblul istoriei sale, Banatul poate fi considerat un model de
convieţuire, realitate recunoscută cu uşurinţă şi astăzi.
Inventariind evenimentele din perioada de influenţă a Imperiului
Roman, sigur că pacea din ’89 este, în privinţa avantajelor, un succes pentru
statul dacic, până la începutul secolului următor, când hispanicul Traian va
stopa colaborarea daco-romană şi va decide supunerea Daciei. Desfăşurările
de forţă au avut loc, în cea mai mare parte, pe teritoriul Banatului atât în
primul, cât şi în al doilea război daco-roman. De altfel, Banatul va fi ocupat
de legiunile romane încă din anul 101, fără ca forţele militare romane să se
retragă, până în anul 106, când Banatul va fi parte integrantă a
provinciei imperiale Dacia.
Colonizarea romană schimbă realităţile demografice, politice şi economice.
Este un aspect cunoscut în istorie asupra căruia nu insistăm. Retragerea
romană din 271 permite popoarelor migratoare, de sorginte germanică
sau asiatică, să traverseze teritoriul nord-dunărean în direcţia sud, sud-
vest, ori să se stabilească temporar, sau, în unele cazuri, definitiv aici.
În secolul al IV-lea, primul grup migrator de origine germanică,
vizigoţii, controlează pentru câteva decenii părţi din teritoriul daco-
roman. În timpul retragerii spre Imperiul Roman, traversează spaţiul
bănăţean.
Un control politic consistent exercită învingătorii vizigoţilor, hunii, care-şi
stabilesc cartierul general în Câmpia Panonică. Una dintre direcţiile de
expansiune este spre sud, ţinta fiind Imperiul Bizantin, spre care hunii
organizează în câteva rânduri campanii de jaf. „Ceea ce trebuie subliniat
este faptul, atestat din punct de vedere arheologic şi istoric, că hunii nu s-
au instalat în spaţiul dunărean, ci în pusta ungară de unde, fie direct, fie
prin intermediul ostrogoţilor, şi-au exercitat dominaţia politică şi militară
asupra acestei regiuni ”*. 6
În ultima parte a existenţei statului hun, efortul militar a fost canalizat spre
6*
M. Petrescu Dâmboviţa (coordonator), Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 312.
13
vest, ceea ce va reduce substanţial controlul asupra teritoriilor daco-

romane.
După lichidarea confederaţiei hunice, este posibilă ocuparea, între 454 şi
472, de către gepizi a zonei de câmpie dintre Tisa-Crişuri-Mureş. Este zona
controlată prin excelenţă de gepizi, şi poate fi considerată teritoriu
gepidic, atâta vreme cât acest popor germanic şi-a făcut simţită prezenţa
aici.
Din această zonă, gepizii vor pătrunde spre sud, ocupând oraşul
Singidunum şi Sirmium de pe teritoriul Serbiei. Sirmium devine capitala
regatului gepid, în anul 473. Gepizii sunt menţionaţi în opera lui Procopius
din Cezareea, De bello gothico. La începutul secolului al VI-lea, în Câmpia
Panoniei se instaurează autoritatea altui grup de origine germanică,
longobarzii.
Treptat, aceştia intră în conflict cu gepizii, pe care îi înfrâng în alianţă cu
avarii, în anul 567.
„Este posibil ca în această rivalitate dintre gepizi şi longobarzi să fi avut un
rol şi bizantinii, cu care gepizii, după lupta de la Nedao (unde îi zdrobiseră pe
huni), încheiaseră o alianţă netulburându-i o vreme, în schimbul unor plăţi
anuale. Se poate presupune că bizantinii, prin politica lor de învrăjbire,
căutau să prevină o coalizare a celor două popoare germanice, care putea să
ameninţe Bizanţul însuşi ” *. 7
Faptul că gepizii au fost înfrânţi de coaliţia longobardo-avară n-a însemnat

eliminarea totală a acestora din zona Tisa-Crişuri-Mureş. Grupuri gepide vor
supravieţui sub dominaţie longobardă şi vor împrumuta unele obiceiuri, cum
ar fi sacrificarea cailor. Nu poate fi vorba, deci, de o eliminare completă a
gepizilor din acest spaţiu. Numărul lor scade, însă, şi, treptat sunt asimilaţi
de populaţia autohtonă.
Spre deosebire de gepizi, avarii controlează mult mai strâns şi pentru o
perioadă mai lungă spaţiul vestic al teritoriului românesc. Istoricul Nicolae
Iorga susţine, în lucrarea Observaţii şi probleme bănăţene (1940), că
numele regiunii dintre Mureş, Tisa şi Dunăre nu este nici de origine
maghiară şi nici slavă aşa cum s-a susţinut. Banat ar proveni din limba
7*
Ibidem.
14
avară: „aşezându-se în Panonia, avarii au avut un control şi asupra

Banatului, banul, prin urmare, nu reprezenta altceva decât avangarda
cruciatei ” **.
8
Câtre sfârşitul secolului al VIII-lea, ca urmare a numeroaselor lupte purtate

mai ales între avari şi franci (791-796), caganatul avar este înfrânt
definitiv de Carol cel Mare, după care o parte dintre avari se refugiază în
regiunile din estul Tisei (şi în Banat), unde sunt înfrânţi de bulgari, în anul
803.
În ceea ce priveşte regiunile extracarpatice ale României, rolul politic al
avarilor poate fi mai puţin evidenţiat. În schimb, pentru Transilvania şi
Banat prezenţa lor politică este indiscutabilă. Ea s-a manifestat prin
reorganizarea garnizoanelor gepide în scopul menţinerii controlului asupra
populaţiei autohtone, al acaparării salinelor, precum şi pentru a împiedica
pătrunderea slavilor din Moldova şi Muntenia în aceste regiuni*. 9
Dominaţia avară a avut atât consecinţe negative, cât şi pozitive. În

anumite regiuni controlul politic al caganatului avar a frânat, într-o
anumită măsură, dezvoltarea ascendentă a societăţii locale şi, în acelaşi
timp, a împiedicat, pentru o anumită vreme, pătrunderea slavilor în
Transilvania, menţinând la nordul Dunării de Jos un anumit echilibru
politic, cel puţin până la începutul secolului al IX-lea, stopând expansiunea
primului ţarat bulgar.
În anul 814, triburile slave de pe Valea Timocului nemulţumite de
slăbiciunea bulgară, au trecut sub protecţia francilor. În anul 824, au cerut
ajutor Imperiului Franc în vederea apărării împotriva protobulgarilor.
Aceste triburi locuiau „în Dacia lângă Dunăre” – Banatul de câmpie (situat
la nord de Dunăre, pe Tisa).
Dominaţia bulgarilor asupra Banatului pare să fie confirmată de tezaurul
descoperit în anul 1799 la Sânnicolau Mare (judeţul Timiş) şi atribuit rând
pe rând bulgarilor, maghiarilor şi pecenegilor.
2.2. BANATUL ÎN EVUL MEDIU
Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea menţionează pentru
8**
Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 31.
9*
M. Petrescu Dâmboviţa (coord.), op. cit., p. 322.
15
regiunea Banatului în secolul al IX-lea existenţa unui voievodat condus de

voievodul Glad, care avea reşedinţa în cetatea Cuvin (Keve). Anonymus
relatează luptele purtate de triburile maghiare împotriva populaţiei
româneşti din Banat, în prima jumătate a secolului X şi în secolul următor.
Legenda sfântului Gerard menţionează pentru secolul XI un voievodat în
Banat – pe locul voievodatului lui Glad – condus de voievodul Ahtum, care
intră în conflict cu regalitatea maghiară şi este nevoit să se supună.
Regele Ştefan organizează din punct de vedere administrativ Banatul după
modelul apusean (comitate). Sunt menţionate două asemenea unităţi
administrative în Banat: Keve-Cenad şi Caraş pentru anul 1234. În
timpul regelui Bela al III-lea (1172-1175) este amintit primul comite al
Timişoarei – Pancraţiu. Dincolo de avantajele materiale pe care le
prezenta stăpânirea Banatului, regii maghiari au misiunea „de a stârpi
schismaticii (ortodocşii) din interiorul regatului ” *. Românii bănăţeni 10
participă şi la campaniile militare organizate de regatul maghiar mai întâi

împotriva tătarilor şi apoi împotriva Boemiei, în perioada domniei lui Bela
al IV-lea. În anul 1247 în Banatul Severinului sunt colonizaţi cavalerii
ioaniţi, scopul regatului maghiar fiind de a întări graniţa de sud pe
Dunăre. Cavalerii ioaniţi primeau spre administrare în afară de ţara
Severinului şi teritorii din Oltenia.
Politica de „stârpire a schismaticilor” e continuată de regele Ludovic (1342-
1382). Nobilii şi cnezii români care îşi botează copiii în legea
orientală sunt ameninţaţi cu pierderea proprietăţii.
În 1366, mai multe comunităţi româneşti din Banat sunt obligate să
treacă la catolicism. Toţi preoţii care oficiază în rit ortodox sunt
ameninţaţi că vor fi alungaţi.
În anul 1433 Banatul este locuit de români, sârbi şi cumani. Regele
maghiar Ladislau al V-lea acordă în 1457 privilegii românilor bănăţeni şi
promite că nu va face donaţii contra voinţei românilor. Nobilii români sunt
egali cu ceilalţi nobili, iar cnezii sunt scutiţi de orice contribuţie. Sunt amintite
districtele Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraş, Comiat şi Iladia, locuite
preponderent de populaţie românească.
În anul 1552 Timişoara este cedată turcilor, care organizează o parte a
teritoriului Banatului în paşalâc. „Nobilimea română s-a răsfirat, a trecut la
10*
Constantin Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Caransebeş, 1904, p. 133.
16
catolici şi calvini şi s-a pierdut. Cea rămasă cu credinţa legii şi a neamului

s-a ţărănit, aşa că găsim numeroase nume ilustre astăzi în opinci ” **. 11
2.3. PAŞALÂCUL DE TIMIŞOARA

În secolul XVI, după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526), teritoriul cucerit
de turci şi transformat în paşalâc avea reşedinţa la Timişoara şi cuprindea
Banatul de apus şi teritoriul de câmpie dintre Mureş şi Criş. Pentru un
control eficient al teritoriului au fost aşezate garnizoane pe cetăţile mari, ca
Timişoara şi Gyula. Au aşezat în acelaşi timp şi puncte de pază în diferite
părţi ale paşalâcului. O descriere a cetăţenilor şi teritoriului Banatului va fi
făcută de călătorul turc Evliya Çelebi în a doua jumătate a secolului al XVII-
lea. În 1658, Imperiul Otoman ocupă cetăţile Lugoj şi Caransebeş, cu partea
muntoasă a Banatului şi Ineul, alipindu-le paşalâcului Timişoarei.
În paşalâcul Timişoarei nu constatăm modificări privind modul de
administrare faţă de secolul al XVI-lea. Oraşele erau locuite de musulmani,
majoritatea deveniţi prin convertire (în general, localnici): sârbi, bosnieci,
bulgari şi greci. Şi creştinii aveau o pondere importantă în oraşe (români,
sârbi, maghiari); locuiau, în general, cartierele periferice. Turcii nu s-au
aşezat în satele bănăţene. Acestea sunt locuite, în continuare, de populaţia
băştinaşă: români şi sârbi.
Musulmanii au, în primul rând, ocupaţii militare. În mare parte,
funcţionarii, meşteşugarii şi negustorii sunt militari. Majoritatea populaţiei
creştine, exceptând un mic număr de meşteşugari şi negustori, este
ocupată în agricultură.
Viaţa economică a paşalâcului Timişoarei a fost afectată grav de
confruntările militare de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui
următor. Populaţia era expusă la incursiunile soldaţilor din cetăţile de
margine ale Transilvaniei şi Ungariei. Întregi ţinuturi din Banat şi Crişana
au fost pustiite, în dese rânduri. Principala ramură afectată a fost
agricultura, care se restrânge în jurul satelor, cu excepţia teritoriului din
jurul cetăţilor, unde este relativ înfloritoare, datorită faptului că populaţia
11* *
Ibidem, p. 196.
17
este în siguranţă.
Faţă de dominaţia otomană asupra Banatului, documentele relevă o
anumită rezistenţă a populaţiei, mai ales în zonele rurale.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, viaţa politică a Banatului este
influenţată decisiv de confruntările militare turco-austriece. Victoria
răsunătoare obţinută de austrieci sub comanda lui Eugeniu de Savoia, la
Zenta (11 septembrie 1697), urmată de alte succese, vor grăbi pacea. În
16 ianuarie 1699, la Karlowitz, este semnată pacea dintre Imperiul
Otoman şi Imperiul Habsburgic. Turcii renunţau la Transilvania, dar
păstrau Banatul.
Banatul a fost, în perioada amintită, un permanent teatru de război.
Armata imperială a trecut Dunărea, dar fără să cucerească Oradea,
Timişoara, Banatul, în cea mai mare parte. În 1688 austriecii ocupă
Şoimuşul, Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi Orşova. Peste doi ani, turcii
reiau ofensiva şi le recuceresc. În acelaşi an, austriecii cuceresc din nou
Caransebeşul, venind dinspre Haţeg, iar în 1695, Lugojul şi Lipova.
În 1696, trupele imperiale asediază Timişoara; sultanul intervine cu 50 000
de soldaţi şi atacul austriac nu reuşeşte.
2.4. RĂZBOIUL AUSTRO-TURC (1716-1718)
Pacea de la Karlowitz (1699) nu poate fi considerată decât un armistiţiu,
fiindcă situaţia pe care a creat-o n-a mulţumit pe nici unul dintre
beligeranţi. Turcia nu se resemnase la pierderea Ungariei Centrale. În anul
1715, încurajată de recucerirea Azovului, a reocupat Moreea şi a asediat
insula Corfu. Datorită războiului pentru succesiune la tronul Spaniei (1701-
1714), pentru Austria, „chestiunea orientală” trece pe plan secundar.
În 1714, prin pacea de la Rashtadt, este confirmată înfrângerea Franţei şi
Spaniei. Austria are acum libertatea de acţiune în Orient; profitând de
războiul turco-veneţian, declară război Imperiului Otoman.
Războiul a început prin trecerea armatei turceşti peste Sava, în statele
habsburgice. Eugeniu de Savoia a reuşit, în două campanii fulgerătoare, să
împrăştie armata marelui-vizir la Petrovorodin (1716), apoi a asediat şi a
18
cucerit Belgradul ( 1717). În anul următor a fost semnată pacea de la

Passarowitz.
La 16 martie 1718, spătarul Radu Golescu, vistierul Ilie Ştirbei şi
predicatorul de curte Giovanni Abrami au adresat împăratului Carol al VI-lea
un memoriu, enumerând avantajele de ordin militar, politic şi economic pe
care Austria le-ar putea avea din anexarea Ţării Româneşti. Mai întâi,
slăbirea Imperiului Otoman şi acapararea posesiunilor sale din Transilvania
şi Banat. Nemaifiind stăpâni pa Ţara Românească şi pe ambele maluri ale
Dunării, turcii n-ar mai fi putut să transporte pe apă proviziile de război şi să
pună în mişcare o armată numeroasă pentru a ataca posesiunile Austriei.
Lipsiţi de Ţara Românească, turcii nu vor mai dispune de lemnul necesar
construcţiei de vase şi de poduri peste Dunăre şi nu vor mai putea forma
magazii de aprovizionare militară pe teritoriul acestei ţări. În felul acesta,
turcii nu mai puteau face incursiuni în Transilvania. Avantajele de ordin
economic erau la fel de mari. Austria putea găsi în Ţara Românească
materiile prime necesare industrializării: sare, cupru, fier, sulf, aur şi argint.
Garnizoanele din Ţara Românească, acoperind Transilvania şi Banatul,
puteau economisi Austriei cheltuielile necesare pazei acestor provincii. De
asemenea, stăpânirea Dunării de la izvoare până la Marea Neagră
deschidea comerţului austriac un incomparabil drum de penetraţie până la
Constantinopol.
După căderea Belgradului (1717), trupele imperiale au ajuns la trecătorile
Balcanilor, care deschideau drumul spre Adrianopol. Turcii s-au simţit
incapabili să mai susţină o campanie în aceste condiţii. În cadrul tratativelor
de pace de la Passarowitz, în Serbia, austriecii au cerut, în afară de Oltenia, şi
Munţii Moldovei împreună cu mânăstirile pe care le ocupaseră o perioadă.
Arbitrii englezi n-au admis, însă, aceste condiţii şi au stabilit graniţa pe linia
ocupată de trupe. Oltenia, nordul Serbiei cu Belgradul şi Banatul Timişoarei
trec sub stăpânirea Austriei.
2.5. REGIMUL AUSTRIAC ÎN BANAT
După pacea de la Passarowitz, Banatul a fost administrat ca domeniu
propriu al împăratului. A fost încredinţat mai întâi unei administraţii militare,
19
subordonată Consiliului de război şi Camerei aulice. Dintre guvernatorii

militari ai Banatului, în perioada 1718-1751, nici unul nu este localnic:
Claudiu Florimund Mercy ( 1718-1734), Francisc Leopold Engelshofen
(1734-1736), Andrei Hamilton (1736-1737), Wilhelm Reinhard Neipperg
(1737-1739), generalul Succow (1739-1740), din nou Francisc Leopold
Engelshofen (1740-1751).
Din anul 1751, Banatul a trecut sub administraţie civilă, în frunte cu un
guvernator („preşedinte”): Francisc Leopold Engelshofen (1751-1753),
Perlas Rialph (1753-1769), Clary von Altringen (1769-1774), Iosif Brigido
(1774–1777), Pompei Brigido (1777).
În anul 1778 Banatul a fost încorporat Ungariei, fiind împărţit, un an mai
târziu, în trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal. În comparaţie cu
Transilvania, situaţia din Banat a fost mult deosebită. Ca domeniu al
statului, în cea mai mare parte, a fost supus unor sarcini reduse. Foarte
numeroase au fost lucrările publice. Sarcinile fiscale şi întreţinerea armatei
sunt obligaţii de bază. În anul 1757, totalul sarcinilor fiscale se ridica la
suma de 1 200 000 de florini.
Într-o situaţie deosebită se găseau sârbii din Banat. Imperiul le-a asigurat
un rol la graniţa de sud. Au primit largi privilegii, au fost scoşi de sub
jurisdicţia comitatelor. Supuşi doar regelui şi patriarhului, au beneficiat de
o largă autonomie, congres naţional, „drepturile ilirice” în schimbul
serviciului militar. Sârbilor li s-a încredinţat graniţa de sud, pentru care s-a
constituit aici Regimentul iliric. Fondul politic al atragerii sârbilor din sudul
Banatului şi Ungariei era asemănător cu cel al atragerii românilor din
Transilvania la unire. Pe lângă apărarea graniţei de sud, ei trebuiau să
constituie o ameninţare pentru valahimea şi protestantismul din Ungaria,
să ajute, deci, indirect, la promovarea catolicismului. În Regimentul iliric
erau cuprinse şi satele din comitatul Arad situate de-a lungul Mureşului.
O dată cu armatele imperiale, în Banat şi-au făcut apariţia, încă din 1717,
iezuiţii, care s-au stabilit la Timişoara. Au încercat atragerea preoţilor ortodocşi
la catolicism, prin oferirea unor avantaje ( de exemplu, un salariu de 100 de
florini, pe lângă taxele percepute credincioşilor în parohii). Cu toate că
avantajele erau tentante, până în anul 1734 numai cinci preoţi români şi sârbi
ortodocşi se uniseră cu biserica romană.
La 4 mai 1738, împăratul îndemna populaţia Banatului să se unească cu
20
biserica Romei. În aceste condiţii, episcopul sârb de Arad, Vichentie

Ioanovici, este instalat mitropolit la Belgrad. „Privilegiile ispiteau mai puţin
preoţimea din Banat; bună parte beneficia de privilegiile ilirice, şi nici
restul nu căzuse în aceeaşi servitute ” *. 12
2.6. BATALIONUL ROMÂNESC DIN BANAT

O situaţie specială în istoria modernă a Banatului o are Batalionul românesc
de graniţă. După pacea de la Belgrad, austriecii au trecut în Banat
companiile de grăniceri din Oltenia şi Serbia. Graniţa trebuia întărită, în sud,
pe Dunăre şi în Munţii Banatului. Batalionul românesc a fost Înfiinţat relativ
târziu, în anul 1768. I-a fost repartizat teritoriul de la nord de Orşova până
la Caransebeş. Localnicii, în majoritate români, au fost obligaţi să se
înroleze sau să părăsească teritoriul. În timp, autoritatea militară a fost
impusă şi asupra altor sate (pentru început au fost înfiinţate 50 de posturi –
serviciul fiind efectuat de 244 de grăniceri). În perioada domniei lui Iosif al
II-lea (1780-1790), care călătorise în trei rânduri în Banat (1768, 1770,
1773), teritoriul batalionului românesc a fost extins la 56 de sate.
2.7. ASPECTE ECONOMICE ÎN ISTORIA BANATULUI
Pe teritoriul Banatului, cel mai întins teritoriu al Coroanei, statul va face
investiţii importante în secolul al XVIII-lea. Un loc important l-a ocupat
dezvoltarea exploatărilor miniere şi a manufacturilor de prelucrare a
metalelor. Primele manufacturi de prelucrat fierul au fost înfiinţate la
Bocşa. În 1769 a început construcţia atelierelor de la Reşiţa. Încă din 1724,
la Docnecea, s-au înfiinţat ateliere de prelucrare a aramei rezultate din
exploatările locale.
În 1725 au fost înfiinţate întreprinderi de aba, postav şi pături, în
localităţile Caransebeş, Făget şi Timişoara. Pe lângă aceste investiţii
importante se mai înfiinţează manufacturi de hârtie, fire de aur, bere, ulei,
săpun.
Creşterea viermilor de mătase este legată de colonizările pe care Imperiul
Habsburgic le-a făcut în Banat (secolul XVIII); apar manufacturi pentru
torsul şi ţesutul mătăsii. Fabrica de la Timişoara, mutată mai târziu la
12*
Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1964.
21
Biserica Albă, este un exemplu în acest sens.

Forţa de muncă întrebuinţată în manufacturile de stat şi cele nobiliare era
furnizată atât de lucrători liberi, aduşi din străinătate, cât şi de ţărani
aserviţi, în contul obligaţiilor.
Situaţia oraşelor bănăţene, în comparaţie cu cele din principatul
Transilvaniei, este diferită. Exercitarea meşteşugurilor nu a fost limitată,
pentru că habsburgii n-au interzis înfiinţarea breslelor. În acelaşi timp este
permisă aşezarea necatolicilor în oraşe, în principalele oraşe ale Banatului
fiind amintită o numeroasă populaţie românească şi sârbească: Timişoara,
Lugoj, Caransebeş, Orşova ş.a. Avantajele populaţiei catolice erau însă mai
largi, în comparaţie cu locuitorii necatolici.
2.8. COLONIZAREA
După pacea de la Passarowitz (1718), Imperiul Habsburgic a colonizat
teritoriul Banatului, mai ales regiunile slab populate. Coloniştilor li se
asigura un lot de pământ, casă de locuit, unelte şi vite de muncă, scutirea
de sarcini fiscale pentru un număr de ani.
Prima perioadă a colonizării este cuprinsă între anii 1719 şi 1739. Au fost
colonizate 55 de localităţi, cu germani, italieni, francezi, spanioli şi bulgari
catolici. Majoritatea s-au aşezat în satele româneşti şi sârbeşti. S-a
procedat şi la evacuarea unor localităţi (de exemplu, Aradul Nou, care
înainte de aducerea coloniştilor germani se numea Schela şi era locuit de
români şi sârbi).
Fluxurile identitare ale colonizării sunt prezentate în Anexa 1.
2.9. COLONIZĂRI FORŢATE DE REFUGIAŢI

SPANIOLI ŞI ITALIENI ÎN BANAT (1716-1740)
În Studii de istorie a Banatului, Aurel Ţintă analizează colonizarea
italienilor şi spaniolilor în prima perioadă a stăpânirii austriece, după pacea
de la Passarowitz.
Guvernatorul Claudius Flarymund de Mercy încearcă să dezvolte, în primul
rând, mineritul bănăţean, iar coloniştii pe care îi aduce (italieni proveniţi din
nordul Italiei) au experienţă în domeniul mineritului.
22
Între anii 1735 şi 1740, numeroase familii de italieni se stabilesc în zona

de câmpie, unde, din iniţiativa imperiului, plantează duzi şi se ocupă cu
producţia de mătase (se introduc pedepse aspre pentru distrugerea
duzilor). Pe lângă coloniştii italieni, sunt aduse şi familii de spanioli.
Motivul pentru care italienii se refugiază în Imperiul Habsburgic este legat
de războiul pentru succesiune la tronul Poloniei, desfăşurat şi în teritoriile
italiene de sub stăpânirea Austriei (Pacea de la Viena, 1735).
Susţinătorii habsburgilor din provinciile italiene la care austriecii au fost
obligaţi să renunţe s-au refugiat în provinciile din teritoriul statului
austriac, sau în Viena.
Majoritatea au fost strămutaţi în Banat, unde primeau ajutoare şi pensii
din partea Imperiului Austriac.
În 1736 au fost colonizate un număr de 816 persoane, 385 bărbaţi, 137
femei şi 296 copii *. 13
Cheltuielile colonizării au fost suportate de statul austriac, dar Curtea de la

Viena a urmărit îndepărtarea refugiaţilor italieni din capitală, mare parte
dintre ei fiind refugiaţi politic.
Subvenţia era acordată numai celor care se aşezau în Banat. Prin urmare,
cei care nu se prezentau la îmbarcare renunţau la subvenţie ** (de la 50 14
florini, pentru văduve).

Intenţia administraţiei era de a construi un oraş la Becicherec, care să se
numească Carlsgaben ***, propunerea fiind aprobată la 5 aprilie 1737
15
(colonişti germani anterior).

Colonizarea a fost oprită în 1738, din cauza războiului. O parte dintre
familiile colonizate se deplasează spre vest, în Ungaria, sau se întorc în
vechea patrie. Condiţia impusă de Curtea din Viena era să nu treacă la
vest de Buda, exceptând aprobările speciale.
O statistică din 1741 cuprindea 155 de familii italiene şi spaniole
13*
Aurel Ţintă, Studii de istorie a Banatului, Timişoara, 1970 (Hofkammerarchiv, Banater Akten,
fasc&rote, fal. 175, dosar 1736).
14**
Ibidem, p. 119.
15***
Ibidem.
23
(militari) ****. Treptat, aceste familii s-au germanizat.

16
Etapa a doua a colonizării începe după 1763, iar numărul coloniştilor este
mult mai mare.
Pentru anul 1763, documentele menţionează aşezarea în Banat a 462 de
familii – 1 888 de persoane; 1 773 – 1 385 de familii, 5 568 de persoane.
Iosif al II-lea acordă o serie de avantaje, între care amintim: cheltuieli de
transport suportate de visteria imperială, doi florini pentru fiecare colonist, o
suprafaţă de teren arabil, care varia între 8 şi 34 de iugăre, după numărul
membrilor fiecărei familii. Primeau, de asemenea, gratuit uneltele şi animalele
necesare pentru lucrul suprafeţei de pământ.
În anul 1790, la moartea lui Iosif al II-lea, numărul coloniştilor din Banat se
ridica la aproape 80 000 de persoane.
2.10. STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI DIN BANAT
Statistica fiscală din anul 1743 cuprinde: 380 de sate româneşti, 121
sârbeşti, 19 mixte sârbo-române, 15 sate germane, 2 germano-
române, un sat italian, un sat bulgar etc.
În anul 1770, guvernatorul Clary von Altringen organizează recensământul
populaţiei Banatului. Au fost înregistraţi 317 928 de locuitori.
O altă statistică (1767) consemnează: 220 000 români, 45 379 germani
(pentru anul 1774, numărul acestora ajunsese la 53 000), 100 000 greci şi
sârbi, 2 400 bulgari şi unguri, 340 evrei *. În ceea ce priveşte numărul
17
sârbilor şi grecilor, trebuie menţionat faptul că mare parte dintre greci

sunt români din sudul Dunării (aromâni). Statistica însă îi numeşte greci.
În lucrarea Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului, Francisco
Griselini descrie modul în care a demarat procesul de colonizare a
Banatului şi dispunerea geografică a noilor veniţi. După anul 1718, autorul
aminteşte următoarele districte: Timişoara, Vârşeţ, Becicherecul Mare,
Cenad, Ciacova, Lugoj, Lipova, Făget, Caransebeş, Orşova, Mehadia,
Panciova şi Palanca Nouă.
Sate noi: Biserica Albă în districtul Palanca Nouă, Sânpetru, Zădărlac,
16****
Ibidem.
17*
Johan Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1744), Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 30.
24
Beşenova Nouă, Peciul Nou, Deta, Cudrik, Pişkia, Guttenbrunn, colonizate

cu şvabi şi alţi locuitori din Imperiu.
Barcelona Nouă: „Această denumire se pierdu însă curând, deoarece
aceşti străini (spaniolii) putură suporta mai greu decât sârbii localnici aerul
viciat de emanaţiile dăunătoare ale mlaştinilor din apropiere, murind
aproape cu toţii” *. 18
„Cu ajutorul populaţiei, guvernatorul voia să extindă practicarea agriculturii

şi să dezvolte înflorirea unei noi ramuri ale acesteia, care, chiar dacă nu ar
fi adus ţării vreun venit mai mare, i-ar fi asigurat unul cel puţin egal celui
obţinut din belşugul turmelor de vite” **. 19
. *
Despre noii veniţi în cea de-a doua perioadă a colonizării Banatului,

în timpul Mariei Tereza, Nicolae Iorga spune că sunt „cele mai rele
elemente, vagabonzi, oameni certaţi cu justiţia” ***. 20
După naţionalitate, conform recensământului din anul 1770, locuitorii

sunt reprezentaţi astfel: români – 181 639; sârbi – 78 780; bulgari – 8
663; ţigani – 5 272; germani, italieni şi francezi – 43 201; evrei – 353.
Nu au fost cuprinse în recensământ districtele Panciova (Pancevo),
Palanca Nouă, Mehadia şi 23 de sate din districtul Caransebeşului.
2.11. PROBLEMELE BANATULUI LA TRATATELE DE PACE
În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) care încheie primul
război mondial, Banatul constituie un motiv de dispută între Regatul
Sârbo-Croato-Sloven şi Regatul României.
Aliaţii au primit cu înţelegere şi simpatie delegaţia vecinilor noştri (mai
ales pentru suferinţele datorate războiului), în timp ce României i se
reproşa încheierea păcii cu Puterile Centrale în primăvara anului 1918.
Tratatul pe baza căruia România intrase în război (4 august 1916) prevedea că
întregul Banat urma să revină statului român la încheierea
ostilităţilor. La sfârşitul conflagraţiei sârbii au ocupat Banatul, argumentând
cu faptul că „nu puteau renunţa la populaţia sârbească de pe acest teritoriu”
18*
Francisco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului, Ed. Facla, Timişoara,
1984, p. 129.
19**
Ibidem.
20***
Nicolae Iorga, op. cit., p. 31.
25
(250 000). Pe de altă parte, considerau că atribuirea întregului Banat

României ar fi lăsat descoperită capitala Belgrad.
În prima fază a negocierilor, delegaţia română nu a acceptat cererile
sârbeşti. S-a negociat apoi o soluţie de compromis, graniţa fiind stabilită în
cea mai mare parte pe Dunăre, iar cele două state făceau şi un schimb de
populaţie; partea vestică a Banatului a trecut în posesia statului sârbo-
croato-sloven.
Sârbii au cerut o suprafaţă mult mai mare, care includea regiunea industrială
Reşiţa-Anina. În faţa comisiei teritoriale, I.I.C. Brătianu a susţinut integritatea
Banatului, cerând ca statele semnatare ale Tratatului din 1916 să-şi
respecte angajamentul. România ar fi demilitarizat zona din faţa
Belgradului, în condiţiile ce urmau să se fixeze.
Delegaţia României a refuzat să mai participe la lucrările comisiei
teritoriale, iar graniţa a fost fixată fără acceptul reprezentanţilor
statului român.
2.12. REPERE CRONOLOGICE
88 – Tetius Iulianus, consul în 83, apoi guvernator al Moesiei Superior,
preia comanda forţelor romane îndreptate împotriva lui Decebal; pătrunde
în Dacia prin Banat, obţine o importantă victorie asupra dacilor de la
Tapae (Poarta de Fier a Transilvaniei), pe care însă nu îndrăzneşte s-o
exploateze prin continuarea înaintării în teritoriul Daciei. Izbucnirea unor
lupte pe frontul din Panonia, împotriva quazilor şi marcomanilor, grăbeşte
încheierea unei păci de compromis între statul dac şi Roma.
101 (primăvara) – un corp de armată, în frunte cu împăratul, traversează
Dunărea pe un pod de vase la Lederata, înaintând prin Banat pe Valea
Caraşului, o altă coloană trece pe la Drobeta (Turnu Severin), urcând pe
Valea Cernei şi a Timişului. La Tibiscum, cele două coloane fac joncţiunea.
Încercarea lui Decebal de a opri la Tapae înaintarea romană se încheie cu
o înfrângere. Într-una din cetăţile cucerite (Costeşti) acum, sunt regăsite
stindardele capturate cu prilejul dezastrului lui Fuscus.
119 – inscripţiile atestă după plecare generalului Q. Marcius Turbo, căruia
26
Hadrian îi încredinţase restabilirea situaţiei din Dacia şi din Panonia

Inferior, prima reorganizare administrativă a Daciei. Transilvania şi Banatul
sunt incluse în provincia Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum (unde îşi
afla sediul unica legiune rămasă în Dacia, a XIII-a Gemina), guvernată de
un legatus Augusti pro praetore, iar Oltenia formează Dacia Inferior cu
sediul la Romula, în frunte cu un procurator Augusti de rang ecvestru.
Întărirea limesului Alutanus, a cărui construcţie – între Izlaz (jud.
Teleorman) şi Boiţa (jud. Sibiu) – începuse încă din vremea lui Traian; cel
mai târziu în timpul domniei lui Septimiu Sever, acesta este dublat, la 20-
100 km spre răsărit, de un al doilea val de apărare, cu o lungime de circa
235 km, care se întindea între Dunăre – Flămânda – Roşiorii de Vede –
Piteşti – Câmpulung şi Cumidava (Râşnov – jud. Braşov), numit limes
Transalutanus.
803 / 814 – în timpul domniei hanului Krum, statul protobulgar îşi extinde,
în urma desfiinţării puterii avare, autoritatea spre nord-vest până la Tisa,
la hotarele răsăritene ale statului franc.
Secolul IX / începutul sec. X – cronicarul anonim al regelui Bela al III-lea
menţionează voievodatul ducelui Glad, conducătorul formaţiunii dintre
Mureş şi Dunăre, cu centrul probabil în cetatea Cuvin ( Keve). Glad este
înfrânt după o luptă pe râul Timiş.
Secolul XI – conflictul militar dintre Ahtum, nepotul şi succesorul lui Glad,
care stăpânea în Banat un voievodat cu centrul la Morisena (Cenad), şi
regele Ungariei. Potrivit Legendei sfântului Gerhard, Ahtum – care se
botezase în rit ortodox la Vidin, oraş prin intermediul căruia întreţinea
legături cu Imperiul Bizantin – a intrat în conflict cu regele ungar Ştefan I,
pentru că percepea vamă pentru sarea transportată pe Mureş spre Câmpia
Panoniei. După o puternică rezistenţă, a fost înfrânt, prin trădare.
1179 – un grup de călugări cisterciţi de la mânăstirea burgundă din
Pontigny au întemeiat la Igriş (jud. Timiş) o abaţie şi o bibliotecă; pe lângă
scrierile necesare cultului, călugării posedau lucrări de teologie dogmatică
şi de filosofie scolastică.
1230 – întemeierea Banatului de Severin, la frontiera de nord-vest a
ţaratului bulgar, în urma războiului maghiaro-bulgar. Cuprindea o parte din
27
Oltenia de vest şi teritoriul dintre Munţii Semenicului şi Carpaţi, având

misiunea de apărare a unei părţi din graniţa sudică a regatului. Banatul de
Severin a avut, în cadrul regatului ungar, o situaţie semiautonomă.
1397, octombrie [Timişoara] – Decret al lui Sigismund I de Luxemburg,
regele Ungariei, care, între alte prevederi, reînnoieşte restricţiile
referitoare la slujbele ce pot fi ocupate de evrei.
1429 – Severinul, Orşova, Mehadia, Almăjul, Sânpetru, Gureni sunt cedate
de regele Ungariei cavalerilor teutoni, rămânând în posesiunea lor până în
1435, când părăsesc teritoriul.
1457 – „Nobililor şi cnejilor, precum şi celorlalţi români” din cele opt
districte româneşti (Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraşova, Bârzava,
Comiat şi Iladia) de pe teritoriul comitatelor Timiş şi Caraş li se confirmă
de către regele Ungariei vechile lor privilegii, ca răsplată a participării la
războaiele antiotomane.
1482 – Incursiune turcească în Banat. Invadatorii sunt înfrânţi de armata
lui Pavel Chinezul, la asediul cetăţii Timişoara.
1514, 15 iulie – Oastea răsculaţilor suferă o grea înfrângere în faţa
Timişoarei; Gh. Doja şi alţi conducători ai răscoalei sunt prinşi şi executaţi,
după cele mai crude torturi (20 iulie). Unele cete de răsculaţi continuă
lupta, uneori încununată de succese temporare, în Bihor, Sălaj şi părţile
Oradiei. Lângă Cluj, răsculaţii sunt din nou învinşi, după o eroică
împotrivire.
Oct.-Nov. – Dieta de la Pesta („Dieta sălbatică”) adoptă un şir de măsuri
( „Codul în trei părţi” – Tripartitum – numit şi Codul lui Werboczi), care
agravează situaţia ţărănimii, printre care desfiinţarea dreptului de
strămutare a ţăranilor.
1552 – Banatul, Timişoara (26 iulie) şi o parte din Crişana sunt ocupate de
turci şi transformate în paşalâc, cu centrul la Timişoara.
1600 septembrie 15, Cluj. Relatare de epocă referitoare la persecuţiile
ordonate de principele Transilvaniei împotriva românilor, sârbilor,
grecilor şi evreilor transilvăneni care s-au arătat favorabili lui Mihai
Viteazul, domnul Ţării Româneşti:
„Toţi valahii, sârbii, evreii şi grecii care sunt de partea voievodului, sunt ucişi de către ai
28
noştri, iar el voievodul ,să tot fie la Alba Iulia” *. 21
(După: Veress, Documente, VI, p. 187-188 - germ.).

1718, 21 iulie – Tratatul de la Passarowitz. Banatul şi Oltenia trec în
stăpânirea Imperiului Habsburgic.
1833, iunie 25, Arad. Moise Manuilovici, arhimandritul Hodoşului,
comunică mitropolitului de Carloviţ, textul manifestului românesc
împotriva ierarhiei sârbe:
Români neuniţi! (...)
Chiar când ne trezim şi ne luăm seama, nu vedem nici o scăpare. Nu am avut însă
a ne teme de ceva, atâta vreme cât a domnit între noi unirea. Ci, ca prin farmec am fost
despărţiţi şi ni s-a dat o credinţă de care mai înainte n-am ştiut nimic. Aceştia sunt uniţii,
care sunt ocrotiţi, cinstiţi şi învăţaţi. Vai de noi, săracii! (...). Va răsări însă şi pentru noi
soarele, va străluci şi pentru noi unirea, iar viitorul ne va apăra de rele! Tot omul se miră
că sârbii atâta se îngâmfă şi ne ţin pe noi de nimic. Vai de noi, proştii! De ce nu ne
arătăm iscusiţi, aşa ca şi din noi să iasă ceva? Feţele duhovniceşti din Arad, Timişoara şi
Vârşeţ le cunoşti însă numai după plete (...). Suntem înşelaţi, nimic nu putem dobândi
(...). Atotputernicul, care face să înflorească unirea, va aduce totul la lumină, iar noi,
nenorociţii, trebuie să socotim aceste nedreptăţi ca pe o boală.
Nici nu-şi poate închipui cineva cum se poartă cu clerul ( ...). E un lucru de mirare, pe care
nimeni nu-l poate lămuri. Această apăsare ne sileşte pe noi să ne despărţim de sârbi,
mergând cu toţii laolaltă, deoparte, către blândul nostru Părinte, care este Tatăl românilor. El
ne va vorbi pe româneşte şi nu vom avea nevoie de tălmaci. Nu vom mai trebui să plătim câte
3 000 fl. pentru parohie. Iar după aceea numai vom cugeta ca să le învăţăm şi sârbilor copiii,
fără plată, aşa cum a poruncit Dumnezeu.
Vai de preoţii care au fost hirotonisiţi de episcopii sârbi! Ci se potriveşte lor ceea ce a vrut să
facă Simion Magul, care era bântuit de Satana, ca un om fără Dumnezeu ce era, şi a sfârşit
rău. Iar atunci când Sf. Petru a văzut că cele duhovniceşti cată a fi vândute, a grăit către
unul: „Argintul e destul, plăteşte dar pentru tine şi pentru viitorul tău, dacă aşa rău ai gândit”.
Tot aşa, dragi şi împovăraţi de păcate fraţi ai mei, păziţi-vă, ca să nu osteniţi întru calea cea
către dreptate şi să pieriţi, ca să fiţi cinstiţi de către Împăratul Ceresc în Biserică şi peste tot
în lume, având voi cu sine numele unirii. Nu vă temeţi de nimeni şi fiţi copiii lui Dumnezeu. Să
mergem cu chipul descoperit la sfânta unire, unde ne cheamă Dumnezeu şi Sfântul Duh.
Doamne! Îndură-te de noi, obidiţii, şi du-ne la unire şi încredere. Doamne, pe tine vrem să te
lăudăm şi să-ţi mulţumim pentru unire. Ajută-ne, Sfinte Păstorule Preînalte, şi dă-ne
cutezanţă, ca să ne despărţim de sârbi şi să ne unim între noi, românii.
1835 aprilie, Galşa. Românii din Galşa şi Târnova se plâng
Împăratului că uniţii îi îndeamnă să părăsească ortodoxia, argument prin
21*
Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti.
29
care conving pe unii la unire (fragment):

Aceasta era învăţătura cea după evanghelie a uniţilor, în care cei neînvăţaţi dintr-
ai noştri erau prinşi în mreajă, că propăvăduiau a fi valahi români, iar pe limba lor rumâni,
învăţându-i că trebuie să-şi zică romani, iar că această credinţă a lor de acum este
sârbească, iar nu valahicească, ci aceea unită ar fi rumânească, adică valahă...
1838/9, Timişoara. Petiţie a clerului bănăţean pentru înlăturarea
abuzurilor ierarhice şi acordarea de drepturi egale clerului românesc
(fragmente):
1. Fiindcă poporul de legea grecească a Răsăritului în provinţiile Maiestăţei Tale
aflătoriu, de nu partea mai mare, dar totuşi jumătate din rumâni se cuprinde, la
Congresul naţionalnic din anul 1790 în Timişoara ţinut, întră 100 de deputaţi şi numai 7
rumâni de faţă or sfătuit, de drept socotim a fi, ca la prilejul adunării sinodului
naţionalnic, carele pentru alegerea mitropolitului fiitoriu în partea Maiestăţei Tale se va
rezolva. Deputaţii adunaţi jumătate rumâni să fie. Căci cu aşa întâmplare având şi
rumânii încurgere la alegerea mitropolitului său, şi în ocârmuirea lucrurilor de biserică
atârnătoare, mai respecta de sârbi vor fi: neluarea în socotinţă şi batjocorirea, cu care
până acum rumânii de mitropoliţii sârbeşti întâmpinaţi or fost, câtva să va mai înfrâna.
1848 (februarie), Fîrdea. Cnezii şi juraţii din Fîrdea cer mitropolitului de
Carloviţ înlocuirea ierarhiei sârbeşti cu una românească:
Excelenţia ta, preluminate domnule arhiprezul!
Domnule preaîndurate!
Un suflet şi o inimă avem, şi carele acestea va cruţa pentru binele de comun, nimic va fi
neamului său. „Omul, când perde dreptul existenţei sale, sclav este sieşi şi întru nimic
socotit înaintea oamenilor”. Ce e mai dulce decât dreptatea şi ce e mai greu de câştigat
decât aceea?
Dreptatea e temeiul prin care să întăresc tronurile, să ocârmuiesc şi să judecă popoarele,
dreptatea ţine legea, pacea şi viaţa. Ci, vai! Câtă iaste aceasta de îndepărtată de la noi!
Un veac şi jumătate, iată că să plineşte, de când lipsiţi de aşa drept, de-a pururea ne
îndestularăm cu aşa arhipăstori, cari limba noastră neînţelegând-o, cererile şi suspinurile
inimilor noastre sau rău, sau nicicum pricepându-le, sau puţin, sau nicicât dobândeam
vindecare.
1848, martie 23, Pesta. Revendicările politice şi bisericeşti ale studenţilor
români din Banat de la Universitatea din Pesta.
De aci anume bănăţenii pe lângă atestarea neclintitei lor credinţe către casa domnitoare
şi către coroană, convinşi că naţionalităţile genetice numeroase nu se mai pot nimici,
decât numai scâlcia şi întârzia în cultură, spre a se feri de aceasta stau gata a pretinde:
1) Restaurarea postului de ban şi Banat al Timişoarii cum fusese acesta necurmat până
supt Maria Terezia din unirea celor trei cumitate şi graniţa română. 2) Ruperea celor trei
episcopii poporate de români de către mitropolia Carloviţului; unirea lor cu cea
transilvană supt un mitropolit român. 3) Drept de a-şi alege liber pe toţi episcopii şi pe
mitropolitul prin deputaţi, preoţi şi mireni. 4) Un fond al clerului şi al seminariilor greco-
30
răsăritene. 5) Limba explicătoare şi învăţătoare tuturor şcoalelor elementare triviale,

normale, în comunităţile române, peste tot, cum şi a seminariilor şi a preparandiilor va fi
numai româna; iar limba diplomatică a Ungariei va avea căte o catedră la fiecare institut
public românesc. 6) Sinod anual bisericesc. 7) Ştergerea călugăriei şi întinderea dreptului
alegerii de episcopi din preoţii de mir, însuraţi şi neînsuraţi. Nu ştim dacă mai au bănăţenii
şi alte punturi speţiale ale căror dobândire le-ar dori din tot sufletul, atât ştim că asupra
acestora opiniile sunt mult unite.
1848, martie 27/ aprilie 8 – Românii aflaţi la Pesta îl eliberează din
închisoare pe democratul revoluţionar bănăţean Eftimie Murgu.
1848, 30 martie – Împăratul Austriei sancţionează legile votate de dieta
maghiară din Pozsony (Bratislava) care se aplică şi în Banat.
1848 aprilie 12 / 24, Arad. Apelul lui Ioan Arcoş şi Vincenţiu Babeş către
românii din Banat şi Crişana de a trimite delegaţi la adunarea de la Pesta, în
vederea organizării viitorului congres bisericesc.
1. Ca să aibă îndurare înaltul minister a se învinge despre adevăratul număr al românilor
de religia g.n.u. din isvoare sigure, şi apoi proporţionat aceluia, a determina numărul
deputaţilor români pentru congresul venitori; căci în cât credem noi, numărul românilor
este mai de două ori decât al sârbilor.
2. Ca deoarece naţia română nu are bărbaţi harnici români de ajuns şi numai în aceştia
poate avea încredere, să se îndure ministerul a face cuviincioasele dispuneri ca să nu se
aleagă prin încurgerea căpeteniilor sârbeşti, sârbi sau greci de reprezentanţi românilor; tot
aceasta înţelegându-se şi despre marginile militare.
3. Spre a putea deputaţii români la congres fără temere şi reţinere a-şi declara
simţămintele şi a-şi apăra drepturile naţiei, acum, când în părţile Sirmiului fierbe duhul
ilirismului, cu care românul nicicând a simpatizat – să se îndure înaltul ministeriu a înzice
congresului nostru în Arad, veri în Timişoara, fiind aceste locuri şi aşa centrul
naţionalităţilor de religia g.n.u.
1848, mai 4 / 16 – mai 5 / 17 – Adunarea românilor din comitatul Caraş (cu
participarea unor moldoveni şi munteni) la Lugoj, unde se revendică
drepturi naţionale şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Banat şi
Crişana.
1848 mai 13, Braşov. „Gazeta de Transilvania” îndeamnă românii din
Banat la unificarea bisericească (fragment).
Între românii şi sârbii Ungariei disputa şi împărecherea se încinge pe zi ce merge mai
tare. Pe masa noastră stau mai multe scrisori, din care unele se vor publica întregi, iar
esinţa tuturor este că românii bănăţeni în creşterea şi înălţarea elementului serbo-croat
văd pericolul mare atât pentru sine, cât şi pentru maghiari, pentru care şi manifestă
simpatiile către aceştia în contra celora, la Arad, Timişoara, Lugoj ş.a. ... sau daţi să
gravităm cu toţii către străvechea mitropolie transilvană, cu multele ei episcopii. Uniţii
încă n-au nici o pricină a mai servi intereselor, nu zicem r(eligiei). Catolice curate, căci
acestea se învoesc uşor cu răsăritenismul iarăşi curat, ci numai intereselor iezuitice. Să
31
ne smulgem domnilor cu toţii, să nu mai fim servii nimănui tocma şi în religie.

1848 mai 4 / 16, Lugoj. Descrierea primei Adunări de la Lugoj, care,
împreună cu reprezentanţii altor oraşe, urma să obţină autonomia
bisericească a românilor.
Banat. Lugoj. În 3 mai a.c. adunându-se aici tot poporul prin respectivii săi deputaţi aleşi
unul după 500 suflete din comitatul Caraşovei, clerul de veri care religiune şi învăţătorii
fieştecare în persoană spre auzirea noilor legi sub ceriul liber se şi publicară în trei limbi:
maghiară, română, şi germană şi se ascultară în cea mai deplină linişte şi întră cele mai
vii simţăminte de bucurie ce se vedeau la auzul noilor legi, pe palidele feţe ale apăsatului
oarecând popor. În urma publicării acestor legi, prin reprezentanţii poporului din
comitatul Caraşovei se aleasă un comitet din 150 persoane, păstrându-se şi la această
alegere liniştea şi ordul onest între cele mai entuziaste. Vivat! Să trăiască!
1848 mai 21, Pesta. Membrii Adunării de la Pesta cer separarea ierarhică şi
independenţa Bisericii ortodoxe române (fragment):
1. O cârmuire bisericească cu totul neatârnată de la mitropolitul Carloviţului, care şi până
atunci, până la legiuitul nostru sinod, în privinţa aceasta va hotărî, să ocârmuiască provisoriu
supt numele de vicari, mitropolitul luând lângă sine doi bărbaţi adevăraţi români, unul din
ceata preoţească iar altul dintre mireni.
2. Să se trimită sub preşedinţia unui comisariu ministerial o comisie aleasă din români şi
sârbi, la număr deopotrivă, care cerând starea fundaţiilor bisericeşti şi scolastice, precum
şi starea şi diplomele mănăstirilor, iar mai vârtos că cine au fost fondatori acelora să
poată sfârşi mijlocirea despărţirei şi ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa.
3. Să avem sinod de chilin şi ocârmuire bisericească şi scolastică neatârnată, să poată sfârşi
mijlocirea despărţirii şi ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa.
„XXI. Comiţii, cămătarii, schimbătorii de bani, slujbaşii săi şi strângătorii dărilor ( să fie)
nobili ai regatului, să nu poată fi ismaeliţii şi iudeii”.
(După: Dőry, Bónis, Bácskai, Decreta, p. 163 - lat.).
„Se pare că după ce curând doi familiali ai nobilului Ştefan de Baal au adus din Turcia şi l-
au introdus în cetatea noastră Peeth22 pe un oarecare evreu, atunci aleşii Iacob Hery şi
Gabor de Sebeş, castelanii banului Nicolae de Gârlişte, numiţi de el în cetatea noastră
amintită Peeth, la ordinul şi îndemnul aceluiaşi Nicolae de Gârlişte, stăpânul lor, nu se ştie
din ce cauză, l-au răpit pe evreu din mâinile celor citaţi, din cetatea Pribeck, l-au dus cu ei
şi-au făcut ce-au vrut cu ajutorul forţei. Pentru răpirea acestui evreu, numitul Ştefan Baly a
confiscat, a luat cu el şi a făcut după voia lui cu lucrurile şi bunurile aceloraşi cetăţeni ai
noştri din Caransebeş, în valoare de 800 florini, ce se aflau în comitatul Timiş, între
posesiunile numite Ictar şi Recaş. Între altele, chiar şi judele şi juraţii amintiţi, ca şi ceilalţi
cetăţeni ai oraşului nostru menţionat, s-au unit împotriva lui Nicolae de Gârlişte ...”.
(După: Hurmuzaki, Documente, II, p. 377 – 378 - lat.; MHJ, V, 1, p. 136, nr.
281).
1848, 15 iunie – A doua Adunare de la Lugoj a românilor din Banat hotărăşte:
22
Cetate, azi în ruine, lângă Dubova.
32
înfiinţarea unei armate române, numirea lui Eftimie Murgu drept căpitan al
acestei armate, înlăturarea ierarhiei sârbeşti în biserica română, introducerea
limbii române, recunoaşterea naţionalităţii române.
1849, februarie, 13 / 25 – Delegaţia adunării române de la Sibiu, condusă de
episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului Petiţiunea generală
a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, care legitima
constituirea naţiunii române într-un organism statal unitar de sine
stătător în cadrul Monarhiei, administraţie în limba română, reprezentanţă
proporţională în parlamentul imperial.
1849, iulie 16 / 28 – Camera Deputaţilor din Ungaria votează legea
naţionalităţilor („Legea VIII”), care asigură românilor şi slavilor din Ungaria
drepturi naţionale; prin votarea acestei legi, guvernul ungar spera să câştige
alianţa românilor şi sârbilor împotriva habsburgilor.
1853, ianuarie 3 – Apare, săptămânal, la Sibiu ziarul Telegraful Român,
condus în primii ani (când a avut o orientare fundamental progresistă) de
Florian Aaron şi apoi de dr. Pavel Vasici. În 1919 publicaţia a devenit organ al
Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia şi Sibiu.
1853, februarie 18 / martie 2 – Promulgarea unei „patente imperiale” în
problema agrară, privind emanciparea jelerilor din Banat, Crişana şi
Maramureş şi împroprietărirea lor prin răscumpărare.
1854 – Se dă în folosinţă prima cale ferată din Banat şi din spaţiul
românesc: Oraviţa - Baziaş (construcţie începută în 1846).
1855 – Ia fiinţă „Societatea economică a Uzinelor de fier din Transilvania
şi Banat”. Înfiinţarea la Timişoara a unei sucursale a Băncii Naţionale a
Austriei.
1857 – Se construieşte calea ferată bănăţeană, pe distanţa Jimbolia -
Timişoara.
1860, noiembrie 18 / 19 – Conferinţa naţională a fruntaşilor politici din Banat,
ţinută la Timişoara, adoptă o moţiune prin care se cerea autonomia Banatului,
teritoriul acestuia urmând să fie numit „Căpitanatul român”, sau să fie
încorporat la Transilvania (devenită autonomă).
1869 – Se înfiinţează Partidul Naţional Român din Banat (preşedinte, Al .
Mocioni).
1881, aprilie 30 / mai 12 – mai 2 / 14 – Conferinţa de la Sibiu a cercurilor
33
electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se

hotărăşte unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu
Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, cu numele
acestuia din urmă. Programul noului partid, care proclamă ca tactică de
luptă politică „activismul”, cuprinde: lupta pentru recâştigarea autonomiei
Transilvaniei, dreptul de a folosi limba română în administraţie şi justiţie în
toate regiunile locuite de români, revizuirea legii naţionalităţilor, lărgirea
drepturilor de vot.
1883 – Parlamentul maghiar votează a doua lege şcolară (Legea Trefort),
prin care se accentuează maghiarizarea învăţământului secundar.
1905, noiembrie 5 – La Lugoj are loc o mare întrunire, la care participă 20
000 de oameni din 32 de localităţi bănăţene şi transilvănene. Prin
hotărârile adoptate (recunoaşterea naţionalităţii române, promovarea
culturii şi limbii române), Adunarea de la Lugoj marchează un moment
important în lupta naţională:
Maiestate Sacratisimă Împărăteasă şi Regală Apostolică Doamne preaîndurător şi
preamilostiv,
Suntem cuprinşi de spaimă, auzind noi acum că clerul sârbesc superior, care nu
numai că nu s-a lăsat de a prigoni şcoala de preparandie şi tot sistemul de învăţământ al
ritului grec reunit, care prigoană, de multă vreme începută, a fost cu prisosinţă dovedită,
după mai multe cercetări făcute, iar învinuirile de acest fel dovedite ca nedrepte şi
asemenea benghiurilor lipite de faţa noastră, ba încă s-a arătat în preaînalt loc că ierarhii
au pus la cale şi vor să se ia de la pedagogii mireni educaţia tineretului şi să se dea pe
mâna clerului grec neunit, iar această şcoală de preparandie să se unească cu şcoala
clericală, acel plan dobândind slujitori şi prieteni, care ar urma acum să biruiască, dacă
Maiestatea Voastră Sacratisimă ar încuviinţa aceasta. Chiar ne minunăm de atâta grijă a
înaltului cler sârbesc! ( ... ). De unde atâta osârdie pentru uşurarea poverilor românilor?
Că dacă ar fi din inimă, neamul românesc veşnică recunoştinţă ar avea. Şi mai înainte se
cuvine a căuta, de nu cumva e ascunsă aici o stăruinţă folositoare acum sârbilor, iar
românilor mai curând dăunătoare de cât de folos. Noi, învăţaţi de cele pătimite în mulţi
ani, arătăm că supunerea bisericii noastre către sârbi este pricina, aşa cum am văzut şi
cu durere am simţit, pentru care numai de la şcolile de preparandie, în chip mijlocit, ori
nemijlocit, ni se poate trage toată luminarea românilor, toate cărţile tiparnice, toată
stăruinţa românilor de a dobândi vlădică român şi a pune în slujbele bisericii români,
dobândind în acest chip românii, cu mila împărătească şi a lui Dumnezeu cel mare şi bun,
multe slujbe bisericeşti, civile şi militare, scăpând pe deplin de credinţele deşarte pe care
34
clerul le foloseşte pentru chiverniseala sa, iar preaînalta Curte putând afla de toate
apăsările nedrepte (...). Ci bine a văzut şi pe de altă parte şi-a dat seama că nici duhul
veacului, nici înţelepciunea tronului ( ...) nu ne încuviinţa şi primea vreodată ca să se
răpească pe faţă naţionalitatea atâtor oameni credincioşi şi ascultători tronului şi ţării, iar
şcolile româneşti, care aduc pretutideni lumina, să se strice, iar în locul lor să se facă şcoli
sârbeşti (...).
Că ierarhia vrea să se sârbizeze neamul românesc, aşa cum au arătat
celelalte plângeri înaintate mai demult cu umilinţă Maiestăţii Voastre Sacratisime, de
către neamul românesc, pricina, de curând ivită în comunitatea din Székesfehérvár, o
întăreşte. Anume, episcopul de Vârşeţ, ca un adevărat părinte al credincioşilor bisericii
sale, fără deosebire de neam, în anul trecut le-a trimis românilor sârbizaţi din
Székesfehérvár, care aproape că au dat uitării cu totul limba lor românească şi vorbesc
mai toţi sârbeşte, un preot român de bună purtare, născut din părinţi vrednici şi învăţaţi,
care au urmat în folos şcoli de filosofie şi teologie, vorbind româneşte, sârbeşte,
ungureşte, latineşte şi slavoneşte, această faţă bisericească în fiecare duminică şi în
zilele de sărbătoare învaţă pe enoriaşii săi, cu tâlcuirea înţeleaptă şi temeinică a celor
sfinte, ca şi cu predicile, să creadă în Dumnezeu şi să se supună împăratului, totul în
româneşte, credincioşii acestuia bucurându-se cu adâncă recunoştinţă de cele aflate
privind părinteştile şi preaîndurătoarele porunci date în ultima vreme asupra românilor de
către Maiestatea Voastră ( ...).
1920 – „Post Scriptum. După căderea guvernului Vaida, în martie 1920, şi plecarea lui
de la Conferinţa Păcii din Paris, până după semnarea tratatului de le Trianon, în iunie
1920.
În acest timp a sosit la Paris Titulescu, ca prim delegat, cu misiunea de a înjgheba Mica
Înţelegere. Preocupat de această însărcinare, a renunţat la continuarea discuţiei, pentru o
„rectificare” a hotarului din Banat faţă de sârbi, de care am legat multe speranţe la Londra
şi am fost aşa de bine susţinuţi de cehoslovaci.
Începând să funcţioneze Mica Înţelegere încă la Conferinţa Păcii, având mai multe desbateri
comune, din care unele au fost şi filmate, iar în câteva chestiuni am înaintat adrese
comune către conferinţe, m-am folosit de repetate întâlniri cu premierul (iugoslav) Pasici ca
să discut cu dânsul probleme care ating Banatul. La ultima întâlnire cu dânsul, având o
şedinţă comună în legaţia României, i-am amintit de dorinţa noastră pentru a crea o
situaţie definitivă între ţările noastre, de a ajunge la o rectificare a hotarului nostru
conform hărţii aici anexate. Pasici m-a ascultat cu răbdare, dar nu mi-a spus altceva
decât: „Dacă doriţi o rectificare a hotarului între noi, trebuie să declaraţi în prealabil că ne
veţi ceda Timişoara”.
Informaţiile pe care le am acum din Banat, şi în special din Timişoara, mă fac să cred că
aspiraţiunea sârbilor de a obţine Timişoara şi regiunea industrială de Reşiţa-Oraviţa,
inclusiv satele caraşovene, la est de această regiune, persistă şi acum. Agenţii lui Tito nu
fac nici un secret de speranţele lor. Ar fi potrivit să ne folosim de vechea prietenie a
35
cehoslovacilor, înţelegători din punctul nostru de vedere, mai ales acum când guvernul
lor are în frunte pe domnul Fierlinger, care şi-a început cariera în Bucureşti şi mi-a devenit
prieten în Viena, unde mi-a fost coleg patru ani. Am stat câteva zile lângă oraşul Tabor, în
Boemia, în vilegiatură la Fierlinger, vecin cu vila domnului Beneş, în anul 1935, când m-
am folosit de ocazie să le reamintesc rolul de intermediatori ai cehoslovacilor la Londra,
în diferendul nostru cu sârbii pentru Banat”.
(Caius Brediceanu (om politic bănăţean, (1879-1953) – Scrisoarea trimisă
din Sibiu la 20 aprilie 1945 secretarului general al Ministerului Afacerilor
Străine, Vasile Stoica).
Populaţia regiunii Banat, în anul 1774
Naţionalitate Număr de locuitori
Români 220 000
Sârbi şi greci 100 000
Germani 53 000
Maghiari şi bulgari 2 400
Evrei 340
Apud Johan Jakob Ehrler, Das Banat von Ursprung bis Jetzt, 1774.
Populaţia oraşului Timişoara, în anul 1851
Germani 8 775
Români 3 807
Maghiari 2 346
Sârbi 1 770
Evrei 1 551
Alţi slavi 712
Romi 179
Greci 39
Italieni 22
Turci 18
Alţii 2 810
Apud Preyer, Monographie der Koniglichen Fraistadt Temesvar, 1853.
Confesiunile din regiunea Banat, în anul 1851

Confesiunea Număr de locuitori
Ortodoxă 679 556
Catolică 614 577
Augsburg (Luterană) 50 911
Helvetică (Reformată) 26 127
36
Mozaică 16 214
Greco-catolică 11 612
Total 1 398 997
Apud Preyer, Monographie der Koniglichen Fraistadt Temesvar, 1853.
Repartiţia populaţiei Banatului în funcţie de naţionalitate, în anii 1900-1910
În anul 1900
Naţionalitate Caraş-Severin Timiş Torontal
Maghiari 21 439 58 153 114 760
Germani 55 256 171 087 184 016
Slovaci 3 831 2 977 14 969
Români 328 371 167 523 88 044
Ucrainieni 803 79 30
Croaţi 279 287 4 096
Sârbi 13 138 64 902 191 857
Alţii 19 884 11 134 11 590
Apud Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, 1944.
În anul 1910
Naţionalitate Caraş-Severin Timiş Torontal
Maghiari 33 777 79 960 128 405
Germani 55 787 165 883 165 779
Slovaci 2 908 3 080 16 143
Români 336 082 169 030 86 937
Ucrainieni 2 351 30 11
Croaţi 319 350 4 203
Sârbi 14 674 69 904 199 750
Alţii 20 143 12 597 13 923
Repartiţia populaţiei în Banat în funcţie de confesiune, în anii 1900-1910
În anul 1900
Confesiune Caraş-Severin Timiş Torontal
Ortodoxă 324 758 221 745 277 089
Romano-catolică 84 094 207 076 283 723
Greco-catolică 18 224 12 268 3 707
Reformată 7 694 8 084 11 967
Luterană 1 999 11 574 22 432
Mozaică 4 343 9 580 6 720
În anul 1910
Confesiune Caraş-Severin Timiş Torontal
Ortodoxă 337 153 232 057 287 642
37
Romano-catolică 90 479 221 175 279 793

Greco-catolică 20 006 12 381 3 828
Reformată 10 400 11 135 12 549
Luterană 2 875 13 611 23 905
Mozaică 4 795 9 734 6 114
Alte confesiuni 297 582 1 205
Statistica demografică a judeţului Arad, 1992
Români 392 195
Maghiari 60 908
Romi 13 515
Germani 9 380
Slovaci 6 760
Sârbi 1 746
Bulgari 1 122
Ucrainiei 840
Evrei 299
Cehi 226
Alte naţionalităţi 379
Numărul total de locuitori ai judeţului Arad: 487 370; Minorităţi etnice: 95 175.
Apud Romanian Statistical Yerbook, 1994.
Statistica demografică a judeţului Timiş, 1992
Români 561 200
Maghiari 62 866
Germani 26 722
Sârbi 17 144
Romi 14 836
Ucrainieni 6 468
Bulgari 6 466
Slovaci 2 229
Evrei 625
Cehi 389
Croaţi 299
Ruşi lipoveni 160
38
Polonezi 107
Greci 55
Turci 44
Armeni 38
Tătari 6
Naţionalităţi nedeclarate 35
Numărul total de locuitori ai judeţului Timiş: 700 033; Minorităţi etnice: 140 000.
Apud „Population. Demographical Structure”, în Romanian Statistical Yearbook, 1994, Vol. I.
Statistica demografică a judeţului Caraş-Severin, 1992

Români 143 373
Sârbi 4 092
Croaţi 3 366
Romi 3 299
Cehi 2 917
Ucrainieni 2 728
Germani 1 710
Maghiari 929
Slovaci 226
Bulgari 6
Alte naţionalităţi 4 155
Numărul total de locuitori ai judeţului Caraş-Severin: 165 400; Minorităţi etnice: 22 027 (14%); Apud
Romanian Statistical Yearbook, 1994.
Limba maternă a locuitorilor judeţului Timiş, 1992
Limba maternă Număr de vorbitori

Română 573 662
Maghiară 61 088
Germană 24 934
Sârbo-croată 16 298
Romani 9 298
Bulgară 6 140
Ucrainiană 5 802
Slovacă 1 925
Cehă 737
39
Din totalul de 700.033 de locuitori ai judeţului Timiş, 140 000 vorbesc două sau trei limbi, iar 20%
au limbă maternă diferită de limba română; Apud Romanian Statistical Yearbook, 1994.
Statistica demografică a regiunii Banat, 1992

Români 1 096 768
Maghiari 124 703
Germani 37 812
Romi 31 650
Sârbi 22 982
Ucrainieni 10 036
Slovaci 9 215
Bulgari 7 594
Croaţi 3 665
Cehi 3 532
Evrei 1 848
Ruşi-lipoveni 160
Polonezi 107
Greci 55
Turci 44
Armeni 38
Tătari 6
Alte naţionalităţi 4 878
Numărul total de locuitori ai regiunii Banat: 1 352 803; Minorităţi etnice: 257 202; Apud Romanian
Statistical Yearbook, 1994.
3. BANATUL: GENEZA ETIMOLOGICĂ A REGIUNII,

DINCOLO DE STEREOTIPURI ISTORIOGRAFICE ŞI
NOSTALGII IMPERIALE
R egiunea geografică şi istorică cunoscută astăzi sub numele de Banat a

avut în decursul istoriei mai multe denumiri. Parte a habitatului
tracic, dacic, daco-roman, regiunea era cunoscută în antichitate drept o
parte a Daciei. În perioada stăpânirii romane, ea făcea parte din
provincia romană Dacia, apoi Dacia Inferior şi apoi Dacia Malvensis. Din
40
perioada voievozilor, cunoaştem existenţa unei ţări, Terra sau regum,

conduse de către Glad şi, apoi, peste un veac, de un urmaş al său,
Ahtum. Această ţară a lui Ahtum cuprindea întreg Banatul şi
Crişana.
Fără a intra în date ce ţin de cadrul istoric, ne rezumăm a nota şi,
eventual, comenta acele denumiri consemnate documentar care au ajuns
până la noi.
Prima dintre ele este cea de Banat de Severin. Creaţie a regatului
feudal maghiar la porţile Orientului, Banatul de Severin, alături de o
reţea de alte banate, lega militar ţinuturile sudice cucerite de maghiari şi
erau echivalentul acelor mărci de graniţă germane. Banatul de Severin
apare ca formaţiune militară şi administrativă la începutul veacului XIII-lea.
Suprafaţa lui a variat, cuprinzând zonele sud-estice ale Banatului şi părţi ale
Mehedinţiului. Îşi încetează atribuţiile (după ce o vreme funcţiona sub
comanda domnilor Ţării Româneşti), o dată cu cucerirea cetăţii Severin de
către turcii otomani, în 1524.
Întrucât această denumire nu îngloba întreg teritoriul de azi al Banatului,
suntem nevoiţi să apelăm la alte mărturii ce conturează denumiri diverse.
În esenţă, acestea sunt atât interne, cât şi externe. Un document din 25
noiembrie 1308, emis de episcopul romano-catolic de Cenad,
numeşte Banatul noi, care suntem în hotar cu părţile Transilvaniei. Papa
Grigore al XI-lea numeşte regiunea la 1373 drept … in metis Ungarie
circa Sebest et maiorem Wlachiam… .O hartă italiană din 1453 are peste
Banat inscripţia principio della Valachia. Celebrul călugăr Ioan de
Capistrano numeşte la 1455 Banatul drept…partis Cismontanis. La 16
august 1476, un trimis al ducelui de Milano, pe numele Leonardo Batta,
numeşte Banatul drept terra chiamata Themisvar… Cronicarul Tubero,
vorbind despre Pavel Chinezu, la 1490, aminteşte provincia guvernată de
către acesta drept provinciam suam Thibiscum, regionemque circa positas
dimittit si Thibisciarensis provinciae. Umanistul român Nicolaus Olachus, în
lucrările sale: regiune situată între acest Timiş şi râul Mureş, se numeşte
Timişana. O hartă a Europei din 1536, avându-i drept autori pe Cristoph şi
Heinrich Zoll, numeşte regiunea dintre Mureş, Dunăre şi Olt Transalpina,
dând şi principalele cetăţi: Cenad, Şemlacu Mare, Vărădia, Orşova. Într-un
document al Curţii imperiale habsburgice din 20 august 1551, Banatul este
41
numit textual Tomascherischen Landtschafft, iar însuşi Ferdinand de

Habsburg aminteşte la 29 septembrie 1551 despre partium inferiorum ad
Themeswaram, iar la 17 septembrie 1552, un document vorbeşte despre
partes inter Maros et Tyssam iacentes. Iată că revine o altă denumire, cea
de Partium, o zonă militară ce cuprindea şi Banatul în mijlocul său.
Documente străine vorbesc despre rolul acestei formaţiuni militare ce se
întindea din Maramureşul istoric până la Dunăre şi avea rolul de tampon
militar între otomani şi creştini. În lipsa altor denumiri, unii cronicari şi
documentele vorbesc despre Banat ca o delimitare a acestui Partium.
Lucru exact, însă nu delimitează zonele autonome ce-l compun.
Călătorul italian Giovan Andrea Gromo, călătorind prin Banatul celei de a
doua jumătăţi a veacului al XVI-lea, îl numeşte, în repetate rânduri,
Valachia Cissalpina si Valachia citeriore, lăsând şi pagini frumoase despre
zonă, tradiţii şi locuitori. Un alt italian, G.P. Campari, scrie la 1584 (două
decenii după Gromo) că Oradea este în Partium, Lugojul şi Caransebeşul
sunt în Valachia, amintind şi caracterul românesc al zonei.
La trei decenii după Gromo, două rapoarte ale ordinului iezuit confirmă
faptul că localităţile Caransebeş şi Lugoj sunt provincie românească. Însuşi
Mihai Viteazul, donând la 1 ianuarie satul bănăţean Sărăzani
credinciosului său Gh. Borţun, numeşte zona… cis Transilvaniam
partiumque .
Iată, aşadar, alte denumiri ale zonei decât cea de Banat de Severin. Ele
sunt reale şi cuprind, din unghiuri de vedere diferite, opţiunea emitentului
lor. Aceste denumiri se referă, în general, nu la întreaga suprafaţă, ci la
părţi ale Banatului de astăzi. Ca atare, le catalogăm ca nume proprii
intermediare, care marchează evoluţia procesului de denominaţie a zonei
până la acea de Banat.
Un alt element, extrem de important în conturarea viitoarei denumiri, îl
constituie acea formaţiune politico-administrativă creată în 1536 pe lângă
principatul Transilvaniei, şi anume, Banatul de Lugoj-Caransebeş. Între
1536 şi 1658, acest Banat de Lugoj-Caransebeş a îndeplinit rolul de
marcă militară a Transilvaniei şi de tampon între paşalâcul de
Timişoară şi Alba Iulia. Era alcătuit din vechile districte româneşti
Lugoj, Caransebeş şi Mehadia şi asigura o forţă militară locală de
ordinul a câtorva zeci de mii de oameni, obişnuiţi cu meseria armelor încă
42
din copilărie. Istoricul Patriciu Dragalina a folosit, pentru prestaţia lor

militară de excepţie în aceste veacuri, apelativul de condotierii
Răsăritului.
La 1658, Acatiu Barcsai, principele Transilvaniei, cedează acest Banat
Porţii otomane, care-l încorporează în paşalâcul Timişoarei. Însă amintirea
acestei formaţiuni va persista în conştiinţa publică de la sfârşitul veacului
al XVII-lea şi va constitui un element decisiv în denumirea regiunii drept
Banat.
Pentru veacul al XVII-lea mai există numeroase mărturii despre zona
bănăţeană, extrem de interesante atât prin numele pe care îl vehiculează,
cât şi prin caracterul etnic al regiunii. Astfel, la 1652, Iosif cel Nou,
mitropolitul ortodox al Timişoarei, îl intitulează Vlaskozemski (Pământul
românesc). Întreaga zonă bănăţeană aflată sub ocupaţia otomană purta,
după acest izvor sud-slav, denumirea de Valahie. Mărturie cu atât mai
preţioasă, cu cât ea vine din partea unor izvoare ale Mitropoliei sârbe de
la sud de Dunăre.
Un alt izvor care defineşte exact Banatul drept ţară românească
este Catastiful de mile ale călugărilor trimişi de către patriarhul Maxim de
Ipek, în anii 1660 şi 1666. Călugării au strâns milele din 269 de sate,
orăşele, oraşe şi mănăstiri, toate din paşalâcul Timişoarei. Aceşti călugări
scriu textual că au fost în Vlaska.
Un vechi proverb sârb spune: Obisav I Vlasku I Backu (a cutreierat şi
Vlaska şi Bacica). Cele două regiuni sunt învecinate, astfel încât Vlasca
de lânga Bacica este Banatul.
Patriarhul Arsenije Carnojevic, adresând în 1690 un memoriu împăratului
Leopold I, cere ca privilegiile ilirice să fie aplicate şi in hac Parvan
Valachiam praesterea Transylvanicum… (în acea unică Valahie de
lângă…). Lucru pe care Consiliul de Război austriac îl face prin răspunsul
din 31 mai 1694 şi în care consemnează textual despre Banat: Parvan
Vallachiam.
O concluzie, bazată pe dovezile sud-slave şi italiene de mai sus, arată că
până la ocuparea de către austrieci întreg spaţiul geografic era numit
Valachia sau Vlasca.
Această denumire de Valachia sau Vlasca este extrem de importantă
pentru zona bănăţeană întrucât o defineşte drept o zonă românească.
43
Cuvântul valah sau vlah (vlas) este de origine germanică şi defineşte toate
populaţiile de origine romanică. Astfel, velsii din Anglia, valonii din Belgia
de azi şi walsii din Elveţia sunt cu toţii urmaşii populaţiilor romanizate.
Aplicarea acestei denumiri şi românilor indică aceeaşi filiaţie romanică.
Slavii au preluat termenul de la germanici şi, conform spiritului limbii lor, l-
au transformat în vlah. De la slavi, termenul a fost preluat de bizantini,
greci, maghiari, turci, chiar şi de tătari.
Termenul de vlah şi Vlasca dat de slavi Banatului până în secolul al XVII-
lea consemnează atât caracterul românesc al majorităţii
locuitorilor provinciei, cât şi denominaţia acesteia ca ţară
românească (o Vlaska).
Denumirea BANAT a fost folosit pentru prima dată, în accepţiunea
modernă, de către savantul italian Luigi Ferdinando de Marsigli, în
perioada anilor 1688-1699. Forma în care îl scria era cea de
Banatul Timişoarei, de unde, prin construcţie, s-a ajuns la forma
actuală de Banat.
Marsigli motivează folosirea termenilor de Banatus
Temesvariensis, ulterior Banatus Temesiensis, prin alăturarea
vechii denumiri de Banat la cetatea Timişoarei. Trancripţiile în
germană, italiană şi latină datează din perioada anilor 1690 şi în
special a anilor ce preced tratatul de pace austro-otoman de la
Karloviţ (1699). Astfel, într-un manuscris Marsigli, datat aprox.
1690, apare Banatul Timişoarei; într-un tratat de pace amintit,
datând din septembrie 1698, apare Temesiensem Banatum. În
copiile şi exemplarele germane ale tratatului apar formele
Temeschvarerische Lander, Temesvarer Provinz şi Temescher
Bezirk. Alte mărturii ale începutului de veac XVIII sunt
semnificative pentru aceste denumiri. Călătorul francez Aubry de
la Motrave, care a trecut prin Banat în anul 1714, vorbeşte despre
Guvernământul Timişoarei care cuprindea altădată tot teritoriul
care se întinde între Tisa şi Transilvania, şi de la Dunăre până la
Oradea Mare inclusiv.
De la începutul administraţiei austriece ţinutul s-a numit Banatul
Timişoarei, apoi, simplu, Banat. Termenul a intrat în uzul comun, fiind
44
folosit de către toţi locuitorii zonei şi, cu timpul, şi de zonele limitrofe, fie
româneşti, fie maghiare, fie sud-slave. Au mai existat două variante de
denumiri, impuse arbitrar, care însă nu au avut nici o reuşită. Una a fost
acea denumire de Voievodina sârbească şi Banatul Timişan, dintre 1849 şi
1860, şi cealaltă, cea de Delmagyarorsag (Ungaria de Sud), impusă de
administraţia maghiară după dualismul din 1867 şi până la 1918.
Pentru toţi locuitorii zonei şi pentru toate ţările, denumirea cunoscută şi
recunoscută drept valabilă pentru această regiune geografică este astăzi,
ca şi în ultimele trei veacuri, cea de BANAT. Nici împărţirea politico-
administrativă din 1919 a zonei între cele trei ţări (România, Iugoslavia şi
Ungaria), nici ulterioarele şi succesivele împărţiri administrativ-teritoriale
din fiecare ţară în parte nu au reuşit să altereze înţelesul acestui cuvânt ce
se aplica întregii zone.
Această denumire nu indică nici o opţiune politică, nici militară, ci
consfinţeşte numele unei provincii, bine delimitată geografic şi
complexă din punct de vedere istoric: BANATUL.
4. REPERE ISTORICE ALE METISAJULUI INTERETNIC
U n procent semnificativ din populaţia României a fost reprezentat de

minorităţile etnice. În anul 1930, populaţia României Mari era
puţin peste 18 milioane de locuitori. Românii reprezentau un procent de
73% după limba maternă şi 71,9% după etnie, din populaţia ţării.
Peste şase decenii, conform celui mai recent recensământ, procentul
minorităţilor din totalul populaţiei României (de circa 22 milioane de
locuitori) reprezintă circa 12%*.
Minorităţile etnice cele mai importante sunt şi acum maghiarii, romii şi
germanii. La ora actuală în România sunt recunoscute oficial 18
minorităţi etnice, fiecare dintre acestea fiind reprezentate în
Parlamentul României. În general, minorităţile etnice s-au bucurat în
România modernă de drepturi şi libertăţi care le-au permis să-şi conserve
45
şi promoveze specificul etnic sau cultural.

După 1990, chestiunea ocrotirii minorităţilor s-a pus cu mai multă
pregnanţă. Crearea şi menţinerea condiţiilor pentru păstrarea, dezvoltarea
şi afirmarea identităţii minorităţilor naţionale au devenit politici de stat.
Principala idee care rămâne este că minorităţile naţionale, prin
contribuţia lor la viaţa culturală, ştiinţifică şi economică a ţării, prin spiritul
de convieţuire şi acceptare reciprocă pe care-l generează, reprezintă un
atu şi o bogăţie pentru România.
În prezent, aplecarea spre problemele minorităţilor apare atât ca o
obligaţie morală a statului român faţă de minorităţile care trăiesc pe acest
teritoriu, cât şi o respectare a prevederilor formulate de organismele
internaţionale privind drepturile acestora.
J. J. Ehrler ** remarcă Banatul sub forma unui pătrat. Este înconjurat în
23
parte de râurile Mureş şi de Dunăre, de munţi înalţi, numiţi Chicera, Rusca,

Morarul, precum şi de munţi acoperiţi cu zăpadă înspre hotarul Ţării
Româneşti şi al Ardealului, graniţele Banatului. Râurile care brăzdează în
interior acest ţinut sunt Timişul, Bega, Caraşul şi Bârzava.
Arealul Banatului este de 28 526 km2, din care 18 966 km2 aparţin
României, iar circa 1/3 Iugoslaviei (9 276 km2), pe când un colţ, în
partea de nord-vest, la confluenţa Mureşului cu Tisa, aparţine Ungariei
(284 km2).
Aşadar, zona Banatului românesc cuprinde judeţul Timiş în
întregime, judeţul Caraş-Severin, mai puţin localităţile Bucova,
Cornişorul, Bouţarii de Sus şi de Jos; judeţul Arad din stânga
Mureşului, partea vestică a judeţului Mehedinţi (de la Vârciorova) *. 24
Fără îndoială, factorii de mediu sunt decisivi în mişcările de populaţie, fie ele
spontane sau dirijate **. Cu toate acestea, în cazul colonizărilor petrecute în
25
Banat în secolele XVIII-XIX, motivaţia nu avea o argumentare legată în

exclusivitate de mediul geografic propice, descris anterior, deşi subliniem
23*
Apud Romanian Statistical Yearbook, 1994.
**
J. J. Ehrler, Banatul de la origini până acum - 1774, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 27-28; ed. revăzută,
bilingvă, Ed. de Vest, Timişoara, 2000.
24*
V. V. Muntean, Contribuţii la Istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 18.
25**
E. F. Bergman, Human Geography. Cultures, Connections, and Landscapes, Ed. Prentice Hall,
New Jersey, 1995, p. 72-84.
46
faptul că şi acesta avea un rol decisiv.

Se încerca, pe de o parte, o aerisire a centrelor suprapopulate din Imperiu
Habsburgic, marcate de o profundă criză economică şi socială, iar pe de
altă parte, având în vedere facilităţile extraordinare de care beneficiau
coloniştii, se urmărea crearea unei zone-tampon, care să obtureze
eventualele pătrunderi ale unor puteri interesate către centrul Imperiului.
Nu în ultimul rând, resursele pe care le oferea Banatul constituiau un alt
motiv pentru realizarea colonizărilor. Grăitoare, în acest sens, sunt
numeroasele “Landesbeschreibungen” (descrieri ale ţinutului) realizate în
intervalul 1718-1778, care urmăreau stabilirea potenţialului economic al
regiunii, scopul final fiind acela de a completa resursele secătuite ale
statului în perioada de agonie a absolutismului ***. 26
Este sesizabil, de-a lungul timpului, impactul diverselor puteri politice şi

militare în spaţiul bănăţean, care şi-au lăsat în bună măsură amprenta,
graţie factorului uman, care primează.
Populaţia autohtonă, purtătoare de valori europene, datorită
excelenţei modelului latin, coroborate cu elemente de cultură şi
civilizaţie de factură bizantină ori slavă, a constituit un factor esenţial al
constituirii ulterioare, în zorii epocii moderne, a unui spaţiu
multietnic, de sinteză a valorilor europene.
Privit, aşadar, într-un context mai larg, sud-est european, “Banatul este o
zonă de contact, o placă turnantă între lumea central-europeană şi lumea
balcano-egeeană din sud ” *. 27
Săpăturile arheologice întreprinse de-a lungul timpului în spaţiul bănăţean ** 28
au relevat o locuire din cele mai vechi timpuri, caracterizată prin

continuitate, existând însă şi perioade în care informaţiile arheologice sunt
lacunare, iar cele documentare sunt inexistente.
În secolul al IX-lea, Banatul a ajuns sub stăpânirea Coroanei
26***
J. Wolf, Raumbewertung, Verkehr und Verkehrspolitik im Banat des 18. Jahrhunderts im Lichte
der Landesbeschreibungen, în Kulturraum Mittlere und Untere Donau. Traditionen und Perspektiven des
Zusammenlebens, Reşiţa, 1995, p. 211 sqq.
27*
D. Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Ed. Banatica, Timişoara, 1998, passim.
28**
M. Moga, N. Gudea, Contribuţii la repertoriul arheologic al Banatului, în Tibiscus, 1975, 4, p. 129-
146.
47
maghiare, după ce, anterior, goţii şi avarii stăpâniseră acest teritoriu.

Regele Ştefan I a transformat Banatul împreună cu Ardealul în provincie a
Regatului Ungariei, dar în anul 1526 Ludovic al II-lea, regele Ungariei, a
fost înfrânt de turci la Mohács. Ţinutul a rămas în posesia Imperiului
Otoman, după ce la 26 iulie 1522 cetatea Timişoara a fost asediată şi
cucerită.
După o perioadă de 164 de ani de stăpânire otomană, Banatul a fost cedat
habsburgilor, în urma tratatului încheiat de părţile beligerante la
Passarowitz, în anul 1718. Aceasta s-a putut întâmpla după ce prinţul
Eugeniu de Savoya a cucerit, în anul 1716, cetatea Timişoara. În acest
context, de multe ori, unele voci contestă atributul Banatului de a avea o
istorie proprie şi că aceasta ar începe abia o dată cu epoca modernă.
Ideea este absolut deplasată şi nu concordă cu realităţile relevate de o
pleiadă de istorici atât români, cât şi maghiari, germani sau de altă
apartenenţă etnică.
Tratatul de pace încheiat la Belgrad în anul 1739 a reconfirmat stăpânirea
habsburgilor asupra Banatului.
Deoarece Banatul a fost considerat “un bun nou dobândit”, el nu a mai
fost reîncorporat la Regatul Ungariei, iar fiindcă în ţară nu existau nici
oraşe şi nici nobili, stăpânind moşii care să le fi fost donate, domnul ţării îl
guvernează printr-o Cameră obişnuită, numită Administraţia Ţării. Aceasta
decide fără îngrădire asupra problemelor de drept poliţienesc şi în cauzele
penale, în concordanţă cu legislaţia din Austria de Jos *. O urmare a acestor29
fapte a fost aducerea în spaţiul bănăţean a unei populaţii neomogene din

punct de vedere etnic şi care provenea din majoritatea ţinuturilor
Imperiului.
Zonele din care proveneau coloniştii sunt extrem de diverse. De regulă, din
toate provinciile Imperiului au fost dislocaţi colonişti şi aduşi în
Banat. Astfel, coloniştii au fost strămutaţi din Alsacia, Lorena, Saar,
Rheinland-Pfalz, Baden-Württemberg, Bavaria, Boemia, Moravia, Ungaria,
Transilvania, Galiţia, Prusia, Slovenia, Turingia, Tirol, Westfalia şi chiar din
29*
P. Niedermaier, Banater Siedlungen im Lichte der Josephinischen Landesaufnahme, în Forschungen zur
Volks und Landeskunde, Sibiu, 24,2, 1981, p. 52.
48
Italia. S-a pus, astfel, baza unei comunităţi multietnice şi

multilingvistice, dar în cadrul ei la acea vreme existând o relativă
izolare, în funcţie de grupurile lingvistice ori etnice.
Cert este faptul că pentru colonişti se întrezăreau condiţii favorabile
oferite de Imperiu, constând în scutiri de dări, diverse gratuităţi şi avantaje
care de cele mai multe ori erau în dezavantajul populaţiei autohtone, un
amalgam de populaţie românească, maghiară (de reţinut faptul că Banatul
s-a aflat o îndelungată perioadă sub suzeranitatea Coroanei maghiare) şi
sârbă.
Cu toate că le erau promise o serie de avantaje, coloniştii se confruntau cu
o serie de probleme. Casele promise, care urmau a fi ridicate de
administraţia austriacă, nu erau finalizate, la care s-a mai adăugat un alt
aspect, cu repercusiuni negative asupra populaţiei, anume, bolile cu care
s-au confruntat o dată cu schimbarea mediului de viaţă.
Coloniştilor li s-a acordat o atenţie mare la nivelul Curţii de la Viena, însă,
au existat o serie de dificultăţi pe plan local în ceea ce priveşte aplicarea
prevederilor venite de la Viena.
După capitularea Timişoarei, la 12 octombrie 1716, principele Eugeniu de
Savoya l-a desemnat, la 1 noiembrie 1716, pe generalul conte Claudius
Florimond Mercy d'Argenteau în calitate de guvernator militar şi civil al
Banatului, la 1717, pe baza actului Haupt-Einrichtungs-Werck, emis la
sfârşitul anului 1716, fiind numită, cu acordul comun al Camerei Aulice şi al
Consiliului Aulic de Război, Comisia de organizare a Ţării Banatului (Banater
Landes-Einrichtungs-Commission), al cărei preşedinte era Contele Mercy,
iar vicepreşedinte, generalul Wallis, comandantul cetăţii Timişoara *. 30
Contele Mercy (1716-1734) a împărţit Banatul în 12 districte: Timişoara,

Cenad, Ciacova, Becicherecul Mare, Panciova, Vârşeţ, Palanca Nouă,
Lipova, Lugoj, Făget, Caransebeş şi Orşova, la conducerea fiecărui district
aflându-se un administrator, iar în fiecare sat câte un conducător local
numit cneaz sau şoltuz **. 31
Din punct de vedere administrativ, Banatul, după 1716, a devenit domeniu

30*
C. Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul Imperial. 1716-1778, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1996, p. 15-16.
31**
J. Dengel, Geschichte der Gemeinde Orzidorf mit Rückblick auf die Vorgeschichte des Banates und
der Gemeinde, Tipografia Victoria, Timişoara, f.a., p. 31.
49
al Coroanei şi Camerei imperiale. După finalizarea constituirii

Administraţiei imperiale a Banatului (Kaiserliche Banater Landes-
Administration), problemele legate de economie, finanţe şi comerţ au
rămas sub ordinele Camerei Aulice (Hofkammer).
În ceea ce priveşte problemele legate de colonizare, a funcţionat aşa-
numita Neoacquistische Kommission (Comisia Neoaquistică), înfiinţată în
anul 1718, în vederea rezolvării problemelor apărute în teritoriile cucerite.
Mai apoi, între 1778 şi 1779, Banatul a fost inclus din punct de vedere
administrativ în Ungaria, formându-se trei comitate noi: Timiş, Torontal şi
Caraş, subordonate Consiliului Locumtenenţial Ungar* . 32
În momentul colonizărilor se pot distinge mai multe grupuri, care, în

funcţie de ocupaţii, s-au aşezat în anumite regiuni ale Banatului, având
mediul propice derulării îndeletnicirilor.
În însemnările sale de călătorie prin Ardeal şi Banat, Nicolae Iorga schiţa în
câteva propoziţii profilul a două grupări etnice: "Şvabii au case bune, albe,
care seamănă desăvârşit una cu alta. Ele sunt, iarăşi, întocmai ca şi cele
de la Zădârlat, şi tot astfel de case întâlnim ceva mai departe, la Josefdorf,
numit după împăratul colonizator. Satele şi târguşoarele lor nu seamănă
deloc cu ale saşilor Ardealului, precum nici sufleteşte aceste două feluri de
nemţi nu samănă între sine. Unii sunt foarte vechi aici, alţii foarte noi; unii
au venit ca nişte cetăţeni, alţii ca o ţărănime model. Unii sunt negustori şi
meşteri, alţii au pornit de la plugărie. Sasul s-a făcut luteran de acum trei
sute de ani, şvabul a rămas catolic" **. 33
Astfel, steierii se aşază începând cu anul 1725 la Reşiţa, iar în 1778 la

Steierdorf. Îi mai găsim în localităţile: Anina, Oraviţa, Secul, Doman,
Văliug, Bocşa şi Sasca. Dialectul lor cuprinde elemente bavareze şi
boemiene. Numărul lor a fost apreciat în 1966 ca variind între 15 000 şi 18
000.
Germanii originari din Boemia (Deutschböhmen) trăiesc în partea
muntoasă a Banatului (masivul Semenicului), în localitatea
32*
C. Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul Imperial. 1716-1778, Ed. de Vest, Timişoara,
1997, p. 19-23.
33**
N. Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, II, Bucureşti, Ed. Minerva,
1977, p. 125.
50
Gărâna/Wolfsberg, Brebul Nou/Weidental şi Lindenfeld, precum şi în

Sadova Veche şi Caransebeşul nou din Valea Timişului. Ei s-au aşezat aici
în anii 1827-1828. Numărul lor era în 1966 de aproximativ 3 000 de
persoane.
În mediul acesta complex, cea mai importantă, din toate punctele de
vedere, a fost relaţia româno-germană. Ea a lăsat urme adânci, uşor de
recunoscut şi astăzi, chiar şi într-o scurtă trecere prin Banat, unde, din
păcate, comunitatea germană s-a redus drastic.
Mai întâi, vom sesiza că în cazul analizat lipseşte imaginea duşmanului
secular, care a făcut atâta rău tuturor. În Banat, frustrările nu au avut nici
anvergura şi nici durata din alte părţi, din Transilvania, de pildă. În Banat,
trecerea spre modern s-a făcut în condiţii aparte, în perioada aşa-numitului
“Banat imperial” inaugurată la 1718, “fenomen recunoscut, dar superficial
cercetat de istoriografia austro-germană ” *. 34
Colonizările realizate în secolul al XVIII-lea în Banat, de către

Imperiul Habsburgic, constituie un fenomen istoric extrem de interesant,
şi, totodată, controversat, care şi-a pus amprenta asupra evoluţiei
ulterioare a Banatului, atât din punctul de vedere al formelor noi de
organizare politică implementate, dar şi prin turnura pe care a luat-o
componenta demografică. Nu în ultimul rând, trebuie recunoscut faptul că,
deşi de multe ori în detrimentul populaţiei preexistente în ţinut, situaţia
economică s-a modificat radical, intrându-se pe un făgaş al
modernizării perpetue, situaţie datorită căreia până şi azi Banatul se
bucură de un anumit avantaj în diverse domenii faţă de regiunile care au
intrat sub incidenţa altor puteri, sau care şi-au păstrat autonomia.
Prin concursul mai multor factori de natură politică şi geo-strategică
(printre care o importanţă majoră o deţin resursele Banatului şi poziţia
strategică), Imperiul Habsburgic a realizat dislocări semnificative de
populaţie, aparţinătoare celor mai diverse etnii ale Europei, adunându-le în
creuzetul naţionalităţilor din Banat.
Printre cauzele care au generat colonizarea, specialiştii care au tratat în
34*
C. Feneşan, Administraţie şi fiscalitate …, p. 5.
51
detaliu problema** identifică atât cauze de natură politică, religioasă, cât

35
şi cele de natură economică şi socială.

Evident, la aceste cauze de natură obiectivă se adaugă şi politica de
expansiune a Imperiului Habsburgic, Banatul nereprezentând doar un
virtual tampon în faţa tendinţelor de extindere ale Imperiului Otoman, ci şi o
posibilă regiune favorabilă din punct de vedere economic, care putea
furniza fondurile necesare vistieriei Austriece secătuite de războaiele
purtate. Rolul Banatului de Bastion al Catolicismului considerăm că trebuie
privit cu circumspecţie, având în vedere faptul că prin Patentele de
colonizare, şi mai cu seamă cele emise de împăratul Iosif al II-lea, erau
atraşi nu doar catolicii, specificându-se libertatea de confesiune a
coloniştilor.
În ceea ce priveşte recensămintele populaţiei, trebuie remarcat cel care a
fost realizat în anul 1770 de către Contele Clary, preşedinte al Administraţiei
Banatului, care ne indică întreaga populaţie a vechii provincii, fiind inclusă
aici şi partea atribuită în 1919 Iugoslaviei. Componenţa etnică a populaţiei
este prezentată în tabelul de mai jos *: 36
Români 181 639

Sârbi 78 780
Bulgari 8 683
Ţigani 5 272
Şvabi, italieni, francezi 42 201
Evrei 353
Total 317 928
În anul 1774, un recensământ al funcţionarului superior al administraţiei

bănăţene, Jakob Ehrler, arăta că numărul românilor este de 220 000, al
sârbilor şi grecilor de 100 000, al germanilor de 53 000, al
maghiarilor şi bulgarilor de 24 000, al evreilor de 340. Aici se
adaugă şi un număr redus de spanioli, colonizaţi în primele decenii ale
secolului al XVIII-lea la Becicherecul Mare (Noua Barcelonă), precum şi alte
grupuri etnice care şi-au făcut într-un fel sau altul simţită prezenţa, printre
35**
A. Ţintă, Colonizările habsburgice în Banat, 1716-1740, Ed. Facla, Timişoara, 1972, p. 18-20.
36*
E. Frecôt, Les français du Banat, Timişoara, 1945, p. 2.
52
care şi un număr de francezi.

Minoritatea naţională sârbă din România cuprinde aproximativ 30 000 de
cetăţeni, după datele ultimului recensământ, aşezaţi preponderent în Banat,
în judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Arad. Prezenţa sârbilor pe teritoriul
României nu i-a împiedicat pe aceştia să-şi păstreze o serie de caracteristici
culturale specifice, cu toate că au existat de-a lungul timpului interferenţe cu
manifestările culturale ale poporului român.
Primele şcoli sârbeşti din Banat, înfiinţate cu două secole şi jumătate în
urmă, au avut în general un caracter confesional. Ulterior s-au produs mai
multe reforme şcolare, permiţând făurirea unei vieţi spirituale şi culturale
proprii. În prezent, reţeaua şcolară de stat în care se predau cursuri în
limba sârbă cuprinde 26 de unităţi, dintre care: 2 grădiniţe, 2 şcoli
primare, 2 şcoli gimnaziale, 1 liceu (Liceul Teoretic “Dositei Obradovici” din
Timişoara), iar in 16 unităţi şcolare româneşti limba sârbă se studiază ca
materie facultativă. De asemenea, două universităţi, Universitatea de Vest
din Timişoara şi Universitatea Bucureşti, pregătesc studenţi cu
specializarea în limba şi literatura sârbă *. 37
Sârbii din România au tradiţie şi în domeniul publicisticii. Caracteristica

tuturor acestor ziare şi reviste a fost termenul scurt de apariţie - de la câteva
luni până la doi ani. Activitatea editorială începe prin anul 1827, când
Dimitrie Tirol editează “Almanahul Bănăţean”, prima publicaţie periodică în
limba sârbă de pe teritoriul României. În spaţiul cultural al sârbilor din
România au fost editate până în prezent peste 20 de titluri de ziare, reviste,
almanahuri literare şi social-istorice. În prezent, în limba sârbă apar:
săptămânalul “Naşa reci” (“Cuvântul nostru”), revista literară trimestrială
“Knijevni jivot” (“Viaţa literară”) şi, sporadic, “Tekelijino zvono” sau
“Bezdinski vesnik”. În 1828, acelaşi Dimitrie Tirol a înfiinţat prima bibliotecă
populară cu săli de lectură, considerată ca fiind cea mai veche de pe întreg
teritoriul etnic sârbesc.
Caraşovenii **sau karasevici constituie un alt grup etnic din Banat, de
38
origine slavă, aşezat la poalele Munţilor Semenic. Între Reşiţa şi Anina se

37*
Informaţii oferite de Uniunea Sârbilor din România, filiala Timişoara.
38**
Adela Lungu, Craşovenii între tradiţie şi noutate, în Timisiensis, nr. 1, anul VII, 2000.
53
află principalele aşezări rurale locuite de aceştia: Caraşova (Karasevo),

Clocotici (Klokotic), Lupac (Lupak), Nermet (Nermid), Rafnic (Ravnik),
Vodnic (Vodnik) şi Iabalcea (Jabalc).
După unele voci, caraşovenii sunt consideraţi sârbi, iar după altele, bulgari,
croaţi sau cehi. Cu toate acestea, pornind de la limba vorbită, obiceiuri şi port,
aceştia prezintă elemente comune cu popoarele balcanice.
Poate fi remarcat un puternic conservatorism al caraşovenilor, manifestat
prin păstrarea cu stricteţe a limbii şi obiceiurilor. În unele cazuri,
conservatorismul dus la limite indică semne de involuţie, în special prin
mariaje în interiorul comunităţii, adică mariaje între rude, chiar dacă între
rude mai îndepărtate.
Cehii sunt colonizaţi la începutul secolului al XIX-lea, începând cu al treilea
deceniu, fiind “aşezaţi în Munţii Almăjului pentru defrişarea pădurilor,
pentru producerea de cherestea, ca forţă de muncă în industria mineritului,
dar şi pentru întărirea zonei de graniţă a Imperiului Austriac ” *. În Munţii 39
Almăjului, satele de cehi sau pemi (veniţi în mare parte din Boemia) sunt:
Gârnic, Sf. Elena, Ravenska, Eibenthal (aparţinând de Dubova), Sumiţa şi
Bigăr. Datorită izolării geografice a localităţilor, aceste comunităţi au reuşit
să-şi conserve relativ bine religia, costumele, obiceiurile, unele meşteşuguri
şi arhitectura. În ţinutul Almăjului sunt consemnate şi comunităţile
restrânse de cehi, cum este cea din Bozovici sau Prilipeţi. În localitatea
Bozovici, comunitatea cehă numără aproximativ optsprezece familii.
Restrângerea comunităţii se datorează emigrărilor frecvente în Cehia sau
Germania, în special din motive financiare.
Bulgarii din Banat reprezintă o comunitate foarte mică. Aşezaţi în
localităţile Vinga şi Dudeştii Vechi, ei sunt originari din ţinutul Vidinului. În
anul 1738, pe timpul guvernării Banatului de către Austria, prinde contur
şi se întemeiază în partea de est a imperiului, lângă Sânnicolau Mare,
satul de bulgari – pavlicheni, numit Besenova Veche (azi Dudeştii Vechi).
Bulgarii din Vinga provin din oraşul Kiproveţ, situat în partea de vest
a Bulgariei, iar bulgarii pavlicheni din Vinga sunt din jurul oraşului
Nikopole, din satele Belene, Ores, Trancevica şi altele.
39*
Graţiana Golâmbă, Comunitatea cehilor din Valea Almăjului. O experienţă personală, în Timisiensis,
nr. 1, anul VII, 2000.
54
După Primul Război Mondial, multe familii de bulgari din Vinga s-au mutat în
oraşele învecinate Arad şi Timişoara, de aceea numărul lor a început să scadă.
Scăderea devine şi mai pronunţată o dată cu venirea comunismului în
România. După colectivizare, în condiţiile în care fiecare familie avusese mult
pământ şi rămânând fără el, fiecare a căutat să se mute la Arad sau
Timişoara, unde au găsit locuri de muncă. În ultimele decenii, ca urmare a
condiţiilor politico-economice existente, o mare parte dintre familiile din
toate cele trei localităţi principale ale bulgarilor – Vinga, Dudeştii Vechi şi
Brestea s-au stabilit – în Timişoara.
Conform recensământului din 1992, comunitatea bulgară din Timişoara
număra 1 350 de persoane. Pentru întregul judeţ Timiş, tabloul
minorităţilor etnice poate fi schiţat, pe fondul recensământului populaţiei
din anul 1992, în felul următor:
Statistica demografică a minorităţilor judeţului Timiş, 1992 * 40

Maghiari 62 866
Germani 26 722
Sârbi 17 144
Ţigani 14 836
Ucraineni 6 468
Bulgari 6 466
Slovaci 2 229
Evrei 625
Cehi 389
Croaţi 299
Ruşi lipoveni 160
Polonezi 107
Greci 55
Turci 44
Armeni 38
Tătari 6
Comunicarea între minorităţile din Banat a fost întotdeauna remarcabilă,
40*
*** Population. Demographical Structure, în Romanian Statistical Yearbook, 1994, vol. 1.
55
suportul acesteia fiind plurilingvismul practicat în toate comunităţile

etnice minoritare. Germanii, de exemplu, folosesc, alături de limba
maternă, româna şi maghiara; sârbii şi bulgarii sunt bilingvi dintotdeauna,
româna fiind însuşită de preferinţă ca a doua limbă în familiile lor; evreii sunt
multilingvi. Alături de limba slovacă, majoritatea din Nădlac este vorbitoare de
română şi maghiară. În general, interferenţele dintre minorităţi sunt multiple şi
ele se datorează colaborării diferitelor comunităţi lingvistice în domeniile
culturii, cunoaşterii ştiinţifice şi tehnice, în problemele comune cu care se
confruntă în privinţa apărării drepturilor lor. Respectarea şi chiar influenţarea
tradiţiilor religioase ale celuilalt a fost şi a rămas o trăsătură constantă în
viaţa amintitelor comunităţi.
Folosirea a două, trei şi chiar a patru limbi în Banat e un aspect
rar întâlnit în alte regiuni ale Europei. Plurilingvismul (bilingvism şi,
în multe cazuri, trilingvism) care este specific unei părţi însemnate a
populaţiei din această zonă datează de secole. Necesitatea comunicării,
interesele economice, înţelegerea valorilor celuilalt au presupus însuşirea
şi practicarea atât a limbii materne, cât şi a limbilor comunităţilor
învecinate. Multilingvismul din Banat a fost înţeles ca o bogăţie care
aparţine fiecărui locuitor fiind perceput ca un mijloc de apropiere între
oameni.
Rostul plurilingvismului (cultivat prin intermediul şcolilor, asociaţiilor
culturale, organizaţiilor politice, grupurilor minoritare, bisericii) a fost bine
înţeles de populaţiile Banatului, iar rezultatele au concurat la afirmarea
valorilor unui patrimoniu cultural şi de civilizaţie acceptat ca aparţinând în
mod egal tuturor.
Sistemul de învăţământ pentru minorităţile naţionale corespunde cu cel
general din România şi cuprinde grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale, licee,
şcoli profesionale şi de ucenici, învăţământ postliceal. În învăţământul superior
se susţin unele cursuri pentru studenţii de naţionalitate maghiară şi germană,
la cererea acestora, în limbile respective.
În anul şcolar 1999-2000, un număr de 4 125 762 de elevi din România
(reprezentând 18,08% din populaţia ţării) au frecventat învăţământul
preuniversitar, din care 215 542 de copii şi elevi (5,22%) au
frecventat învăţământul în limba maternă.
În conformitate cu Ordinul ministrului nr. 4 758 din 12.10.1998, cadrele
56
necesare învăţământului gimnazial, liceal şi profesional se pregătesc în

instituţiile de învăţământ superior din România.
Universităţile din România sunt încurajate să întreprindă măsuri pentru
organizarea de secţii cu specializare în limbile şi literaturile minorităţilor
naţionale, după cum urmează: Universitatea Bucureşti – maghiară,
slovacă, germană, turcă, rusă, ucraineană, bulgară, ţigănească;
Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca – maghiară, germană; Academia
de Artă Teatrală "Szentgyörgyi István" din Târgu Mureş - maghiară;
Academia de Arta Teatrala Timişoara – germană; Universitatea de
Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş – secţie limba maghiară; Universitatea
"Politehnica" Bucureşti – germană; Universitatea "Politehnica" Timişoara –
germană; Academia de Studii Economice Bucureşti – germană;
Universitatea de Vest din Timişoara – cehă şi sârbă; Universitatea din
Suceava – ucraineană şi polonă; Universitatea "Ovidius" din Constanţa –
turcă.
Învăţământul cu limba de predare germană se încadrează într-un sistem
tradiţional de unităţi şi secţii în limba maternă, cu cadre didactice şi de
conducere din rândul minorităţii. El cuprinde copii şi tineri care doresc să
înveţe în limba maternă, dar este deschis şi copiilor români sau celor ce
aparţin altor minorităţi.
În ceea ce priveşte strict învăţământul pentru minorităţi din Banat,
cazul cel mai interesant (şi fericit, am spune) îl reprezintă Timişoara.
Fenomenul intercultural se manifestă aici în şcoli cu tradiţie, cum ar fi Liceul
Teoretic Nikolaus Lenau – cu predare în limba germană; Liceul Bartok Bela
– predare în limba maghiară; anterior amintitul liceu al minorităţii sârbe şi
al vorbitorilor de limbă sârbă – Dositej Obradovic. Nu în ultimul rând, se
cuvine a fi amintite două şcoli moderne, Liceul William Shakespeare şi J. L.
Calderon, şcoli în care procesul instructiv-educativ se desfăşoară în limbile
engleză, respectiv franceză.
Poate perioada cea mai tragică din istoria Banatului o reprezintă cea a
deportărilor în Rusia şi în Bărăgan, soldată cu pierderea a câtorva zeci de mii
de vieţi (tinere, de cele mai multe ori). De acest fenomen nu a fost lovită
doar populaţia germană, ci şi cea majoritar românească, fapt care a dus la
o îmbătrânire a populaţiei din Banat.
57
70.000
60.000
50.000
40.000
30.000
20.000
10.000
0
1980 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994
Emigrare 13.608 12.809 11.034 11.639 10.738 14.598 60.072 15.567 8.852 5.945 4.065
Repatriere 117 116 106 139 146
Mai apoi, perioada comunismului în România a generat exodul germanilor

din Banat şi din România, în general, în R.F. Germania. Surprinzător este
însă faptul că Revoluţia din 1989, în loc să prilejuiască o stopare a
emigrărilor, a produs rezultatul contrar, în anul 1990 (comparativ cu
alţi ani) emigrând în Germania cele mai multe persoane, numărul lor
ridicându-se la 60 000.
La nivelul autorităţilor române, în perioada următoare Revoluţiei din
Decembrie 1989 s-au luat o serie de măsuri, care erau tardive încercări de
a stopa exodul populaţiei germane din România. De menţionat este Decizia
nr. 103 a Guvernului României, din 3.10.1990, în care se prevedeau o serie
de acţiuni care să contribuie la stabilizarea populaţiei germane şi cuprindea
propuneri pentru restabilirea germanilor emigraţi în R.F. Germania. Decizia
prevedea reglementări legate de patrimoniul cultural al germanilor din
Banat şi România, sprijinirea şcolilor şi a publicaţiilor în limba germană din
ţară. Aceste ţeluri au fost atinse, în prezent, minoritatea germană din
România dispunând de şcoli cu predare în limba maternă – germană, de la
nivel preşcolar la liceu, cum, de altfel, am menţionat şi mai sus. Cu toate că
etnici germani mai sunt foarte puţini în România, aceste şcoli sunt
frecventate aproape în majoritate de elevi români, lucru îmbucurător,
ţinând cont de faptul că aceştia devin purtători ai culturii germane din
Banat şi din România, în virtutea interculturalităţii.
58
În ceea ce priveşte mass-media, statul român sprijină publicaţiile de limbă

germană din ţară, al căror tiraj a scăzut drastic în ultima perioadă, în
concordanţă cu numărul cititorilor.
Un aspect mai puţin avantajos al Deciziei 103 este punctul 1, lit. e, alin. 2,
în care se prevede ca etnicii germani la restabilirea lor în România să
răscumpere proprietatea pe care o deţineau în ţară înainte de 1989. Cu
toate că, înainte de 1989, Statul român prelua de la etnicii germani care
emigrau cu acte în regulă gospodăriile, achitându-le acestora
contravaloarea – oricum ireală – a caselor, multora casele le erau
confiscate.
Mai trebuie menţionat un fenomen extrem de interesant, care s-a
manifestat după 1944, când guvernul comunist din România şi ocupantul
sovietic, în vederea remedierii daunelor produse de Germania nazistă în
război, au demarat procesul de deportare la muncă forţată a germanilor din
Banat. În numeroase localităţi a putut fi sesizată o febrilă acţiune de
căutare a rădăcinilor franceze, de către persoane care s-au declarat
germane, ori maghiare, ori române, în funcţie de conjunctură şi împrejurări
istorice. Acest aspect reprezintă o particularitate a Banatului, ca spaţiu
multietnic şi multicultural.
O altă componentă a fenomenului intercultural din Banat şi din România este
prezenţa familiilor mixte din punct de vedere etnic.
În aprilie 1995, la Bucureşti, a fost înfiinţată Fundaţia „Armonia” pentru
familiile etnic mixte din România. Este lăudabilă iniţierea unui demers
în acest sens, de monitorizare şi de sprijinire a familiilor etnic mixte,
întrucât acestea vin să confirme, încă o dată, caracterul activ al
interculturalităţii. Fundaţia „Armonia” are la nivel naţional 38 de ramuri-
filiale, 21 filiale judeţene şi 17 municipale *. „(…) Scopul acestor organizaţii
41
este de a milita pentru întărirea armoniei în relaţiile dintre familiile etnic

mixte, pentru respectul reciproc între etnii, pentru dezvoltarea spiritului de
toleranţă şi prieteniei între cetăţenii aparţinând diferitelor rase şi
popoare” *. 42
Modul în care reprezentanţii populaţiei majoritare interacţionează, pe

41*
Şt. Rab, Din viaţa şi activitatea Fundaţiei “Armonia”, în Familia interetnică în societatea civilă din
România (studii psihosociologice), Bucureşti, 1998, p. 22.
42*
Ibidem, p. 24.
59
această componentă a căsătoriilor interetnice, cu celelalte etnii, poate fi

observat din cele ce urmează **: 43
Felul de combinaţii – Totaluri %

căsătorii
Român-maghiar 94 413 56,8
Român-ţigan 7 073 4,3
Român-german 23 836 14,3
Român-ucrainean 5 316 3,2
Român-rus (lipovean) 3 169 1,9
Român-turc 1 340 0,8
Român-sârb 5 698 3,4
Român-tătar 611 0,4
Român-slovac 2 000 1,2
Român-bulgar 1 544 0,9
Român-evreu 1 687 1,0
Român-croat 247 0,2
Român-ceh 749 0,4
Român-polonez 770 0,5
Român-grec 1 400 0,8
Român-armean 580 0,3
Român-alte naţionalităţi 1 865 1,1
Naţionalităţi minoritare 13 979 8,4
între ele
TOTAL 166 277 100
Din situaţia prezentată mai sus, se poate observa că cele mai multe
căsătorii interetnice se încheie între minorităţile etnice (13 979),
urmate de familiile mixte de români-maghiari (94 413), români-germani
(23 836) şi români-ţigani (7 073). Din punctul de vedere al mediului de
provenienţă, procentual 76,4% din familiile etnic mixte provin din mediul
urban, iar 23,6% din mediul rural*** . 44
Pentru Banat (compus din punct de vedere administrativ din judeţele

Timiş, Arad şi Caraş-Severin), existenţa familiilor etnic mixte se prezintă
43**
Anca Tomescu, Dimensiuni şi distribuţii ale căsătoriilor etnic mixte pe teritoriul României, în
Familia interetnică în societatea civilă din România, Bucureşti, 1988, p. 32-33.
44***
Ibidem, p. 34.
60
astfel* :
45
Judeţul % din totalul naţional al

familiilor mixte
Arad 7,1
Caraş-Severin 5,0
Timiş 14,8
TOTAL 26,9
Caracterul intercultural al Banatului este o certitudine, care, la ora

actuală, cu greu mai poate fi contestată. Spaţiu de convergenţă atât între
etnii, cât şi între confesiuni, această zonă găzduieşte convergenţa dintre
mentalitatea de tip occidental, susţinută deopotrivă de tradiţia austriacă şi
de Catolicism, şi, pe de altă parte, mentalitatea răsăriteană, reprezentată de
Ortodoxie. Cu toate acestea, în această zonă „tampon” nu sunt cunoscute
conflicte interetnice şi interconfesionale de-a lungul timpului. Mai mult, ca
o particularitate, este de sesizat interculturalitatea activă, ca model
optim al convieţuirii paşnice. Acest tip de interculturalitate are ca suport
multilingvismul specific bănăţean, precum şi gradul sporit de toleranţă faţă
de convingerile celuilalt. Fenomenul se manifestă pe larg în viaţa cotidiană a
individului, prin participarea reciprocă la diferitele sărbători, atât laice cât şi
bisericeşti, pornind de la principiile ecumenismului, în ultimul caz. Un alt
aspect, care nu trebuie neglijat, este certitudinea existenţei căsătoriilor
interetnice, acestea constituind dovada vie a interculturalităţii şi totodată
un factor al dezvoltării multilingvismului.
Pe aceste considerente, existând deja o platformă compusă din
acceptarea reciprocă a valorilor şi toleranţă, Banatul poate oferi un
model de soluţii viabile pentru evitarea unor conflicte sau neînţelegeri
generate de perceperea celuilalt ca fiind diferit. A fi diferit şi a fi acceptat
ca atare atrage după sine libera dezvoltare a creativităţii şi, în acest sens,
populaţia Banatului, indiferent de etnie sau de convingeri religioase,
poate oferi un model demn de urmat.
5. INTERCULTURALITATEA ACTIVĂ
45*
Ibidem, p. 35.
61
A BANATULUI ROMÂNESC
Î
ntr-un moment în care globalizarea *, cu practicile sale aferente,
46
promovate ostentativ la scară planetară, generează panică de status

cultural la nivelul segmentelor de opinie, iar la nivel comunitar dă naştere
la afilieri protecţioniste, se înmulţesc vocile care o aseamănă cu un nou
tip de fundamentalism; cu nimic mai puţin agresiv decât
fundamentalismul islamic. Esenţa sa eminamente integraţionistă, bazată
pe ipoteza generalizării galopante a prosperităţii americane, o
identifică din ce în ce mai mult cu "vechile războaie civilizatoare"
care, în istoria umanităţii, nu au făcut altceva decât să menţină
grave polarizări social-economice şi multiseculare crize identitare.
Disociindu-se cu luciditate de accentele ideologice ale triumfalismului
globalizării, pe care-l denunţă ca "un mit al postmodernităţii", Jerome
Binde ** atrage atenţia asupra "angoaselor sociale care emerg din
47
incertitudinile identitare" provocate de metisarea programatică a

modelelor culturale diferite de modelul cultural american. Hibridarea
culturală şi etnică, genocidul cultural, refacerea cultural-ideologică a
marilor pieţe imperiale, tirania şi monopolul multinaţionalelor care domină
piaţa informaţiilor, un paternalism fără pater – sunt doar câteva sintagme
care stau la baza unor replici articulate analitic la adresa personajului
invizibil - mondializarea - despre care noi nu ştim dacă este actor
sau autor al unei drame al cărei scenariu nimeni nu-l cunoaşte.
În acest context, redescoperirea valenţelor explicative şi
hermeneutice ale interculturalităţii, ca resursă practic inepuizabilă
a coeziunii sociale, constituie singura instanţă de reflexie colectivă
pentru identificarea unor noi instrumente de construire a unei lumi în care
diferenţele să nu mai fie privite ca handicap, ci ca potenţial valoros
pentru un nou tip de unitate în diversitate.
Interculturalismul defineşte ipostaza dialogală a culturilor prin intrarea în
46*
Termen preferat de americani şi anglofoni, spre deosebire de francezi şi francofoni, care preferă
termenul de mondializare.
47**
J. Binde, Les cles du XXIe siecle, Unesco, Ed. SEUIL, 2000.
62
rezonanţă a diferenţelor, în timp ce multiculturalismul se focalizează

pe conservarea identitară a diferenţelor.
Privită prin prisma acestei grile, Timişoara, capitala tradiţională a Banatului
românesc, s-a afirmat ca sursă a unei interculturalităţi de tip special
prin dimensiunea sa activă. De-a lungul istoriei, exclusivismele celor
mai noi veniţi, fie ei chiar şi colonişti sau stăpânitori vremelnici, s-au
transformat, treptat, în particularităţi de minoritari care au învăţat
comportamentul tolerant al majoritarilor fără a-şi pierde
identitatea cultural-axiologică. În acest mod, acumulările discrete de
diversităţi, cumulate istoric, au generat în mod natural un model de
interculturalitate în care complementaritatea civică a fost prioritară.
Unitatea organică a spaţiului social rezultat a stat la baza coeziunii social-
instituţionale, imposibil de distrus de vicisitudinile istorice, impuse prin forţă
de competiţia imperiilor vecine pentru anexarea întregii regiuni. Astfel se
explică diferenţa dintre unitatea artificială, de tip imperial, şi unitatea în
diversitate a regiunii păstrate doar în partea românească a
Banatului rămasă în componenţa României după cel de al II-lea război
mondial, fără să simtă nevoia federalizării ca Banatul sârbesc, sau pe
cea a omogenizării etnice din partea maghiară a Banatului.
În condiţiile transformărilor post- 1989, modelul Timişoarei a influenţat
în mare măsură înnoirea din interior a României, constituind încă un
argument pentru a demonstra că România este guvernabilă în manieră
democratică, în structura sa geopolitică actuală. Mai mult: România
este singura ţară postcomunistă şi din lume care şi-a asociat, ca
partener de guvernare post- 1989, o formaţiune politică structurată
pe criterii etnice: Uniunea Democratică a Maghiarilor din România
(U.D.M.R). Tradiţionala deschidere către alteritate, proprie mentalului
colectiv românesc, s-a transformat, în prezent, în parteneriat comunitar,
care constituie resursele identitare ale unui nou tip de coeziune
socială democratică.
Iată de ce interculturalitatea Banatului singularizează această parte
a Europei, chiar la nivel continental, prin metisajul său interconfesional,
interetnic, interlingvistic şi intercultural reuşit, legitimând-o ca sediu natural
pentru studii antropologice, sociologice, psihologice şi istorice de profil. Din
63
această cauză, Asociaţia antropologilor, sub coordonarea unor înalte

personalităţi din Elveţia, de talia profesorului universitar dr. Doctor Honoris
Causa dr. Christian Giordano şi a antropologului prin vocaţie, dr.
Francois Ruegg, s-a orientat să amfitrioneze în Timişoara conferinţa
internaţională cu tema generică: „Ştiinţele sociale şi interculturalitatea”, între
18 şi 21 octombrie 2001.
În plus, la Timişoara, în aria noilor opţiuni valorice post- 1989, tradiţiile
multiseculare ale interculturalităţii din ţara noastră s-au obiectivat, cu
sprijinul generos al Consiliului Europei, într-o structură normativă cunoscută
sub numele de Institut Intercultural Timişoara. Conceput, deci, ca
expresie a societăţii civile şi partener valabil de dialog cu instituţii similare
din Occident, Institutul Intercultural Timişoara nu a însemnat începutul
vreunor activităţi de educaţie interculturală, ci instituţionalizarea unui
model de relaţionare performantă a etniilor diferite, care, prin
coexistenţă paşnică, au creat un tip original de interculturalitate:
interculturalitatea activă a Banatului.
Originalitatea se defineşte prin următoarele aspecte:
a) Dacă în Occident interculturallitatea s-a dezvoltat din nevoia de
a da o replică modelelor culturale ale emigranţilor, de cele mai
multe ori acceptaţi cu ostilitate reţinută pentru potenţialul lor
destabilizator şi consideraţi ca posibile surse de poluare a identităţii
mentalului colectiv al ţărilor vestice, în Banat interculturalitatea are
la bază un original comportament permisiv, care a dat posibilitatea
fiecărei etnii să se integreze în istoria comunitară, fără a se simţi
agresată de "băştinaşi", fie ei majoritari sau minoritari. Permanenta
raportare la aceleaşi probleme cotidiene a făcut ca preocuparea de
explorare în comun a soluţiilor practice la problemele comunitare
identice să genereze o coeziune socială naturală, adică fără apel
la normativitatea de tip instituţional. Diversitatea etnică a fost
percepută ca sursă de amplificare a soluţiilor alternative pentru
problemele comunitare, identice în esenţa lor. În arealul bănăţean
contactele interetnice cotidiene nu au fost, deci, orientate de obligaţiile
exogene ale cetăţeniei comune sau de "achitarea" unor datorii de natură
instituţională, ci de nevoia endogenă a conjugării orizonturilor de
aşteptare faţă de proiecte comunitare globale. Interculturalitatea a
64
început şi continuă să fie (inter)activă în acest sens.

Încercările de abordare a realităţilor noastre prin prisma multiculturalităţii
au eşuat (şi vor eşua) deoarece la noi sunt alte condiţii decât, să zicem, în
Belgia, unde comunitatea flamandă şi cea valonă reprezintă, de fapt, două
structuri instituţionale distincte, comunicarea fiind asigurată de
constrângeri politico-economice de tip statal. "Ţara" în modelul belgian
este, în realitate, o unitate mecanică între două unităţi fundamental
diferite ca opţiuni valorice, dar cu experienţă comună în gestionarea
conflictelor latente.
b) Existenţa, pe toată perioada de formare civico-profesională, a
instituţiilor şcolare cu limbă de predare maternă
(germană,maghiară, sârbo-croată, bulgară) pentru toate
minorităţile, prin asigurarea unui suport financiar nediscriminatoriu în
raport cu populaţia română, majoritară, din resursele bugetului public.
c) Asigurarea de către Statul român a instituţiilor de cultură în limbile
minorităţilor, Timişoara fiind singurul oraş european cu teatre de
stat în trei limbi (română, germană şi maghiară).
d) Ca prim oraş european iluminat electric, Timişoara constituie şi în
prezent centrul celei mai atractive regiuni a României pentru investitorii
străini, investiţiile concrete pe cap de locuitor situând acest oraş pe
primul loc în România. Complementaritatea pragmatică dintre
iniţiativele locale/zonale de reconstrucţie a mediului de afaceri în
perioada post- 1989 şi oferta partenerială a investitorilor străini s-
au materializat în ceea ce autorităţile de profil numesc, cu un termen
generic, modelul economic Timişoara.
Ca expresie a interculturalităţii (inter)active a Timişoarei - pe
componenta economică - cităm următoarele dimensiuni care
individualizează Banatul la scară europeană.
e) Calitatea forţei de muncă (45 00 de studenţi), calificată în
întreprinderi timişorene de tradiţie, vorbitoare de limbi străine, dornică
de afirmare prin muncă.
f) Implicarea multor timişoreni în activităţi economice private –
acele IMM-uri apărute în număr mare în ultimii ani dar şi a autorităţilor
municipale. Concernul „Continental” este cea mai mare investiţie germană
din România, în valoare de 100 de milioane de euro. Apoi, Solectron (65
65
milioane de euro), urmată de Procter&Gamble (40 milioane de euro),

Alcatel (36 milioane de euro), Metro (11 milioane de euro), Lisa
Draxlmaier (7,5 milioane de euro), Helvetica Profarm (7 milioane euro),
Coca-Cola (7 milioane euro), Kathrein (5,5 milioane euro) Siemens
Automotive (5 milioane euro), Linde Gas (4 milioane euro),
Kromberg&Schubert (3 milioane euro), Shell (2,5 milioane euro), Daimler
Chrysler (2 milioane euro), ABB (1,5 milioane euro), Philips Elba (1,5
milioane euro) şi multe altele, toate, firme recunoscute pe plan
internaţional, care au preferat Timişoara, altor localităţi din ţară sau
străinătate.
Ca replică la multe distorsiuni puse în circulaţie de politicienii rău
intenţionaţi, chiar din rândul unor minoritari, amintim spusele unui expert
al problemei: "este necesar să distingem, în ţesătura densă a evoluţiei,
zgomotele parazite care vor dispare în uitare, de muzica noilor valuri care
poartă în ele germenii reali ai schimbării"48.
A fi eurofil, aici şi acum, presupune a şti să ne proiectăm toate
valorile noastre în circuitul mondial de valori, plecând de la
procentul de europenism pe care ni-l conferă originalitatea
mentalului nostru colectiv.
Valorile nu au frontiere, iar frontierele nu vor mai avea valori
(geografice) de apărat în viitoarea Europă unită. Şi dacă globalizarea
se va dovedi "sens ireversibil" al societăţii umane, între condiţia de
cetăţean al lumii şi cetăţean al unui stat anume, cetăţenia europeană
nu poate fi evitată pentru noi, românii.
Metisajul dintre noul europocentrism, americanocentrism,
niponocentrism şi sinocentrism ar putea avea ceva de învăţat, la altă
scară, desigur, din metisajul reuşit al interculturalităţii (inter)active
a Banatului.
ANEXA I
48
J. Binde, op. cit., passim.
66
ANEXA II
67
BIBLIOGRAFIE
Achim, Viorel, Banatul în Evul Mediu, Editura Albatros, Bucureşti, 2000.
Andea, Avram Banatul cnezial până la stăpânirea habsburgică, în Cartea veche din
Transilvania în inventare bisericeşti, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996.
Antal, Bodor, Delmagzarorsag telepitesek tortenete es hataes, Budapesta, 1914,
p. 4.
Aoşan Cristina, Vindecătorul din Dacia mileniului tăcerii, Editura Brumar,
Timişoara, 1996.
Athanasiu Gabriela, CALISRO, Bucureşti, 2004 (colab).
Bechler, Pierre, Ottagoli, Jean Claude, Assumpta, Llene Berne, Professionaliser le
champ de l’action sociale et medico-sociale en Roumanie. Rapport d’etude et de
preconisations realise dans le cadre d’une mission d’expertise, I.R.F.A.S., Decembre,
2002.
Bell, K., Banat. Das Deutschtum im rumänischen Banat, Deutscher Buch- und
Kunstverlag, Dresden, 1926.
Birăescu, T., Istoria colonizărilor în Banat, Timişoara, 1879; Bocu S., La Question
du Banat, Imprimerie Generale Lahure, Paris, 1919.
Böhm, L.., Geschichte des Temeser Banats, 2 vol., Leipzig, 1861.
Borovszky, S., Magyarország vármegyei és városai. Temes Vármegye, Budapesta,
f.a.
Botiş, E., Recherche sur la population française du Banat, Timişoara, 1946.
Brătianu, Constantin, Management strategic, Universitatea din Craiova, Craiova,
2003.
Buzărnescu, Ştefan, Interactive interculturality of the Romanian Banat, Universite
de Fribourg, Seminaire d’antropologie sociale, 26-29 june 2003, Programme Intercultural
Relations, Citizenship and Human Rights in the context of Central and Eastern Europe,
Geneva 28 june 2003.
Buzărnescu, Ştefan, Interculturalitatea – instrument al inovării din interior a
României, Congresul de Sociologie, Bucureşti, 2000.
Buzărnescu, Ştefan, Interculturalitatea – sursă sursă inepuizabilă a dezvoltării
României, sesiune de comunicări ştiinţifice, Centrul de Cercetări pentru problemele
tineretului, Bucureşti-Timişoara, 1986.
Buzărnescu, Ştefan, Le bovarysme institutionnele – une hermeneutique
postcommuniste, Ed. de Vest, Timişoara, 2000.
Castellan, G., The Germans of Romania, în Journal of Contemporary History, 6,
1971.
Călători străini în Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1973, p. 361.
Călători străini în Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1985, p. 53.
Călători străini în Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1985, p. 512-513.
Chelcea, S., Regionalismul bănăţean înainte şi după comunism: transformări
sociale, relaţii etnice şi memorie istorică, în “Altera”, IV (1999), nr. 10.
Chermeleu Adia, L’inovation dans l’Europe elarge, Actes de la IXe Conference
Internationale du researche PGV, 24-26 septembrie, 2003, Svishtov, Bulgaria, p. 390-395.
Chevalier, Jacques, Civilizaţia tehnologică şi interculturalitatea, cuvânt la lansarea
cărţii „Sociologia civilizaţiei tehnologice” de Şt. Buzărnescu, Centrul european de
68
documentare, Timişoara, 1999.

Chevalier, Jacques, La pedagogie constructiviste dans les milieux interculturel, curs
susţinut ca visitig profesor la Universitatea de Vest, Timişoara, 2001-2004.
Chevalier, J.; Rus, C.; Kasa Elizabeth; Giurgiu, Rodica; Dorca, Alexandra Timişoara-
Romania, an interactif model of interculturality, Intercultural Institute of Timişoara, 1999.
Christian, Giordano, L’anthropologie politique, curs, Universitatea de Vest,
Timişoara, 2002-2004.
Curaj, Adrian, Practica managementului proiectelor, Editura Economică, Bucureşti,
2004.
Documente privitoare la istoria României, seria C Transilvania, secolul al XIV-lea,
vol. I, Bucureşti, 1953, p. 132.
Domino. Manual de educaţie prin grup-pereche ca mijloc de combatere a
rasismului, antisemitismului, xenofobiei şi intoleranţei, traducere din limba engleză
Gabriela Grosseck şi Eugen Gherga a Domino, editat de Consiliul Europei şi Directoratul
pentru Tineret, tipărit de Institutul Intercultural Timişoara, 1998.
Dorner, J., Das Banat in topographisch-naturhistorischer Beziehung, mit
besonderer Berücksichtigung der Herkulesbäder, Bratislava, 1839.
Dr. Straubinger, J., Die Schwaben im Banat, Hamburg, 1923, p. 13.
Dragalina, Patriciu, Istoria Banatului Severin, vol. III, Caransebeş, p. 3.
Dragalina, Patriciu, op.cit., vol. I-III, Caransebeş, 1899-1902, şi studiul lui Marius
Bizerea, Denumirea Banatului înainte de ocuparea habsburgică în documente bisericeşti, în
Mitropolia Banatului, an XXXI, nr. 10-12, Timişoara, 1981, p. 669-682.
Dragalina, Patricu, op.cit., III, p. 7.
Dragomir, Silviu, op. cit.
Dragomir, Silviu, Vlasca din Banat, în Universul, Bucureşti, an XLIX, nr. 116 din 27
aprilie 1932, p. 1 din ediţia a 3-a.
Dragomir, S., Vechimea elementului românesc în colonizările străine în Banat, în
Anuarul Institutului de Istorie Naţională al Universităţii Regele Ferdinand I, Cluj, III, 1924-
1925.
Dragotă, Marinela, Coloniştii francezi din Banat între deznaţionalizare şi păstrarea
conştiinţei etnice, în Quaestiones Disputatae, I, Timişoara, 2002, p. 136-150.
Dragotă, Marinela, Coloniştii francezi din Banat. Lucrare de licenţă, Timişoara,
2000.
Eckehard Nuiss von Reihn, Educaţia adulţilor în medii interculturale, cursul de
Management educaţional şi şcolar, Timişoara, 2004.
Ehrler, Johan Jakob, Banatul de la origini până acum - 1774, Ed. Facla, Timişoara,
1982; ediţie revizuită, bilingvă, Ed. de Vest, 2000.
Feneşan, Costin, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial, 1716-1778, Ed. de
Vest, Timişoara, 1997.
Feneşan Cristina, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Editura de Vest,
Timişoara, 2004.
Frecot, E., Les français du Banat, Timişoara, 1945.
Frigyes, Pesty, A Szobrenyi Bansag es Szorenyi varmegye tortenete, vol. IV,
Budapesta, 1878, p. 70-71, document din 30.10.1455.
Gherga, Eugen Grosseck Gabriela, Ion, Ionel, Mariana Costin, Florin, Moisa, Europa
Mileniului III. Pachet antirasist educaţional de comunicare interculturală, medierea şi
69
negocierea conflictelor (vol. I şi II), editat de Fundaţia Phoenix, Cluj-Napoca.

Gherga, Eugen, Grosseck Gabriela, Ion, Ionel, Mariana Costin, Florin, Moisa,
Oglinda pentru umanitate şi cultura rromilor. Pachet educaţional antirasist, volum editat
de Fundaţia Phoenix Cluj-Napoca şi tipărit cu sprijinul financiar al Open Society Institute
Budapest (ISBN 973-85346-2-3), 2001.
Graßl, P., Geschichte der deutsch-böhmischen Ansiedlungen im Banat, Praga,
1904.
Griselini, F., Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului timişan, Timişoara,
Ed. Facla, 1984.
Grofşorean, C., Istoricul colonizărilor germane în secolul al XVIII-lea, în Revista
Institutului Social Banat-Crişana.
Gubaglu, Mihail, Călătoria lui Evliya Çelebi în Banat (1660), Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1966.
Hatvanyi, Mihaly, Magyar tortenelmi okmanytar a Brusseli orszagos leveltar es a
Burgundi konzvtar, vol. II, Budapesta, 1859, p. 261.
Herrschaft, H., Das Banat, ein deutsches Siedlungsgebiet in Südosteuropa, Berlin,
1942.
Hess, N., Heimatbuch der drei Schwestergemeinden Sveti-Hubert, Charlevil und
Soltur im Banat. 1770-1927, Ed. Nikolaus Hess, Servicii. Hubert, 1927.
Hoffmann, L., Der erste Plan zur Besiedlung des Banats. Die Pläne des Csanader Bischofs
über eine großzügige Privatsiedlung im Banat. Banater Einrichtungsverordnung vom Jahre 1719,
în Banater Deutsche Kulturhefte, Timişoara, 5, 1931.
Hoffmann, L., Kurze Geschichte der Banater Deutschen, Timişoara, 1925.
Holczinger, Ludwig, Gestionarea interculturalităţii Banatului prin oferta educativă
din învăţământul postuniversitar, zilele I.I.T., Comunicare ştiinţifică, Timişoara, 1996.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria Românilor, vol. I, partea a II-
a, Bucureşti, 1892, p. 207-208.
Hurmuzaki, Eudoxiu, op. cit., II/4, p. 64.
Ibidem, p. 70.
Ibidem, vol. III, Bucureşti, 1975, p. 101.
Ibidem.
Iorga, Nicolae, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat,
Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1965.
Ibidem, 1977.
Iorga, Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1965.
Imbrescu, Ion, Instituţia educativă ca practică interculturală, Cam. şt., Timişoara, 2004.
Idem, Raţionalitatea economică a spaţiului educaţional, Timişoara, 2004 (Cam. şt.).
Jeanne, McCraw, Interculturalitatea mesajelor internetului, atelier workshop la
sesiunea grupului NewTeack, coordonat de I.I.T., Glasgow, 2002.
Jinga, V., Migraţiunile demografice şi problema colonizărilor în România, în Analele
Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Indurstiale din Cluj, Cluj, 1940.
Jordan, Sonja, Die kaiserliche Wirtschaftspolitik im Banat im 18. Jahrhundert, Ed. R.
Oldenbourg, München, 1967.
Juhász, K., Das Tschanad-Temesvarer Bistum im frühen Mittelalter, 1030-1307:
Einf¨gung des Banats in die westeuropäische germanisch-christliche Kulturgemeinschaft,
Aschendorff, Münster in Westfalen, 1930.
70
Kallbrunner, J., Das kaiserliche Banat (Banatul imperial), München, 1958.

Kraushaar, K., Kurzgefasste Geschichte des Banates und der deutschen Ansiedler,
Viena, 1923.
Legard Veronica, Cehoslovacia între pragmatism intern şi interes internaţional,
Editura Jean Kraser, Nădlac, 2004.
Lotreanu, I., Monografia Banatului. I. Situaţia geografică. Locuitorii. Comunele,
Institutul de Arte Grafice “Ţara”, Timişoara.
Manciulea, Şt., Elemente etnice streine aşezate în Banat între anii 1000-1878, în
Revista Institutului Social Banat-Crişana, Buletin Istoric, Anul XI, (1943), nr. XI-XII,
Timişoara, 1943.
Marin, William, Kurze Geschichte der Banater Deutschen, Ed. Facla, Timişoara,
1980.
Marin, William, Unirea din 1918 şi poziţia şvabilor bănăţeni, Editura Facla, Timişoara,
1982.
Mărghitan, Liviu, Banatul în lumina arheologiei, Editura Facla, Timişoara, 1979.
Mestre, Christian, Reconstrucţia Europei de Est pe bazele democraţiei pluraliste,
Universitatea de Vest, Timişoara, 1992 (conferinţă).
Milin, M., Vekovima zajedno (iz istorije srpsko – rumunskih odnosa), Ed. TDSSKR,
Timişoara, 1995.
Milleker, F., Die erste organisierte deutsche Kolonisation des Banats unter Mercy.
1722-1726, Vârşeţ, 1923.
Milleker, F., Geschichte der Banater Militärgrenze, 1764-1873, Pancevo, 1926.
Milleker, F., Versuch einer Ansiedlung von Spaniern im Banat, Vârşeţ, 1937.
Muntean, V., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1990.
Naghi, Gheorghe, Lupta românilor din Banat împotriva anexării la Ungaria, Mitropolia
Banatului, Timişoara, 1968.
Negru, Ion, Jurnal de călătorie din 1773 al împăratului Iosif al II-lea, Tipografia Editura
Naţională, Bucureşti, 1926.
Nemoianu, P., Sârbii şi Banatul, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1930.
Nemoianu, Ibidem, Editura Augusta, Timişoara, 1998.
Nemoianu, P., Neam, popor sau naţiune, Editura Cartea Veche, Bucureşti, 2003.
Nemoianu, P., Populaţia Banatului în diferite epoci, în Analele Banatului, anul II,
fasc. 3, Timişoara, 1929.
Neuman, Victor, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea
Banatului, ed. Hestia, Timişoara, 1997
Niedermaier, P., Banater Siedlungen im Lichte der Josephinischen
Landesaufnahme, în Forschungen, 24, 2, Sibiu, 1981.
Nistor, Ion, Ţara Severinului şi a Banatului, Editura Sedan, Cluj, 2001.
Olachus, Nicolaus, Hungaria, Viena 1763, p. 73-77.
Pachet educaţional. Idei, resurse, metode şi activităţi pentru educaţia interculturală
informală a tinerilor şi adulţilor, traducere din limba engleză de Grosseck Gabriela şi Eugen
Gherga, a lucrării Educational Pack, editat de Consiliul Europei şi Directoratul pentru
Tineret, tipărit de Institutul Intercultural Timişoara, 1998.
Păiuşan, Radu, Lupta socială şi naţională a românilor bănăţeni împotriva dualismului
austro-ungar, Timişoara, 1993.
71
Pânzaru, Ioan, Managementul calităţii în învăţământul superior, Cuvânt introductiv

la proiectul CALISRO, Bucureşti, 2004.
Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1979, p. 452.
Pecinjacki, Sreta, Granicarska naselja Banata (Siedlungen der Banater
Militärgrenze), 1773-1810, 2 vol., Novi Sad, 1985.
Perroti, Antonio, Pledoyer pour l’interculturel; Particularismes et universalisme: la
problematique des identites, la traduction en roumain financee par la DECS du Conseil de
l’Europe, I.I.T., 1998.
Petraş, Ioan, Ferestrele rănilor, Editura Marineasa, Timişoara, 2003.
Popescu, Sorin, Ghidul calităţii în învăţământul superior, Bucureşti, 2004 (colab).
Popescu Spineni M., op. cit., p. 126.
Popescu Spineni Marin, România în istoria cartografiei până la 1600, Bucureşti,
1938, p. 80.
Popovici ,George, Istoria românilor bănăţeni, Editura autorului, Lugoj, 1904.
Pribac, Sorin, Sursele istorico-antropologice ale interculturalităţii populaţiei din
Banat, din Interculturalitate, cercetări şi perspective, Cluj Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2002.
Pribac, S., Dragotă, Marinela, Aspecte socio-demografice ale populaţiei de origine
franceză din Banat, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara. Seria Sociologie,
Psihologie şi Asistenţă socială, VII, 2001, Timişoara, p. 93-113.
Pribac, S., Dabu, R.; Holczinger, L., Aspecte ale fluctuaţiei demografice la
populaţia de origine etnică germană din Banat în perioade de tranziţie, în Analele
Universităţii Banatului, 2(6), Timişoara, 2001, p. 5-26.
Rosenfeld, M., Italienische Colonisten im ehemaligen Banat, în Ungarische Revue,
4, Budapesta, 1884.
Roth, E., Die planmäßig angelegten Siedlungen im Deutsch-Banater
Militärgrenzbezirk 1765-1821, în Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommision,
33, 1988.
Ruegg, Français, A l’ Est rien de nouveau, (trad.), Geneva-Timişoara, Ed.
Eurostampa, 2002.
Rus, Călin, Jacques Chevalier (colab), Timişoara-Romanie. Un modele interactif
d’interculturalite, Ed. I.I.T., Timişoara, 1999.
Rus, Călin, Ruegg, Français, Rudolf, Poledva, Interculturalitate, cercetări şi
perspective, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.
Rusu, Alexandru, Istoria Banatului; Studii de Istoria Banatului, Timişoara, Analele
Universităţii din Timişoara, 1967.
Schimscha, E., Technik und Methoden der theresianischen Besiedlung des
Banats), Baden bei Wien, 1939.
Schreiber E. Wilfried, Demographische Entwicklungen bei den
Rumäniendeutschen, în Süd-osteuropa-Mitteilungen, 33, 1993.
Schütz, B., Neue Daten zur Geschichte der deutschbömischen Ansiedler im
Severiner Gebirge, în Banater deutsche Kulturhefte, 5, Timişoara, 1931.
Simu, T., Colonizările şvabilor în Banat, Timişoara, 1924.
Sterbling, A., Kontinuität und Wandel in Rumänien und Südosteuropa. Historisch-
soziologische Analysen, München, 1997.
72
Steube, Kaspar Johan, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timişoara,
2003.
Suciu, Ioan Dimitrie, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Editura de
Vest, Timişoara, 2003.
Suciu, Dimitrie Ioan, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria
mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980, p. 108-149.
Suciu, I. D., R. Constantinescu, op.cit., I, p. 153.
Szentkláray, J., Mercy kormányzata a Temesi Bánságban, Budapesta, 1909.
Timişoara, XV, 1946.
Thallôczi, Lajos, A Magyarorszag es kozti osszekotte es okleveltara1198-1526,
Budapesta, 1907.
Trâpcea, Th. N., Aspecte principale privind istoria paşalâcului de la Timişoara, în
Studii de Istoria Banatului, 20, 1972.
Tuberus, in Antonio Bonfini, Rerum Hungaricarum decades quatuor cum dimidia,
Basel, 1568, appendix, p. 70 şi 83-84.
Ţintă, A., Colonizările habsburgice în Banat. 1716-1740, Ed. Facla, Timişoara,
1972.
Urmuzaki Eudoxiu, op.cit., V/2, p.314.
Veres, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării
Româneşti, vol. VI, Bucureşti, 1933, p. 1.
Vultur, Smaranda, Memorie şi identitate într-un spaţiu intercultural, în
Interculturalitate, cercetări şi perspective, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană,
2002.
Wolf, J., Raumbewertung, Verkehr und Verkehrspolitik im Banat des 18.
Jahrhunderts im Lichte der Landesbeschreibungen, în Kulturraum Mittlere und Untere
Donau. Traditionen und Perspektiven des Zusammenlebens, Reşiţa, 1995.
Zamfir Elena, Ţiganii între marginalizare şi ignorare, Ed. All, Bucureşti, 2000.
Zelinka Elisabeta, Naţionalism and Power from Above-Romania, a case Study.
Transylvania, the cradle of nationalism, Budapesta, May 23, 2002 (cam. şt.).
Zelinka Elisabeta, Second Annual Northeast Conference, New York, 27 aprilie
2002, Columbia University, NYC.
Zelinka Elisabeta, Timişoara între paradigmă şi parabolă (Timişoara between
Paradigm and Parable), Ed. Excelsior, Timişoara, 2002 (coeditor).
73

Un Model de InterculturaIitate Activa - Banatul Romanesc

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Un Model de InterculturaIitate Activa - Banatul Romanesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

Îferm hotărât să pună în scenă piesa americanizării galopante a planetei,

noi, europenii, suntem singurii care putem oferi consiliere calificată

modalitate privilegiată de abordare a transformărilor aflate în curs.

membru fondator al Institutului Intercultural din Timişoara *, profesorul 2

Ştefan Buzărnescu, convins că doar complementaritatea poate fi

mod imperativ, trecerea la noi modele de explorare a soluţiilor posibile.

pragmatice specifice economiei sociale de piaţă” se relevă a fi soluţia

Ipoteza conform căreia interculturalitatea este o resursă practic

Prof. Jacques Chevalier

2.10. Structura etnică a populaţiei din

Răzvan Theodorescu, Academician

A cum, când proiectul de construcţie instituţională paneuropeană a

performanţă relativă în construirea unui posibil sistem de referinţă pentru

vest, ceea ce va reduce substanţial controlul asupra teritoriilor daco-

Faptul că gepizii au fost înfrânţi de coaliţia longobardo-avară n-a însemnat

avară: „aşezându-se în Panonia, avarii au avut un control şi asupra

Câtre sfârşitul secolului al VIII-lea, ca urmare a numeroaselor lupte purtate

Dominaţia avară a avut atât consecinţe negative, cât şi pozitive. În

regiunea Banatului în secolul al IX-lea existenţa unui voievodat condus de

participă şi la campaniile militare organizate de regatul maghiar mai întâi

catolici şi calvini şi s-a pierdut. Cea rămasă cu credinţa legii şi a neamului

2.3. PAŞALÂCUL DE TIMIŞOARA

cucerit Belgradul ( 1717). În anul următor a fost semnată pacea de la

subordonată Consiliului de război şi Camerei aulice. Dintre guvernatorii

biserica Romei. În aceste condiţii, episcopul sârb de Arad, Vichentie

2.6. BATALIONUL ROMÂNESC DIN BANAT

Biserica Albă, este un exemplu în acest sens.

2.9. COLONIZĂRI FORŢATE DE REFUGIAŢI

Între anii 1735 şi 1740, numeroase familii de italieni se stabilesc în zona

Cheltuielile colonizării au fost suportate de statul austriac, dar Curtea de la

florini, pentru văduve).

(colonişti germani anterior).

(militari) ****. Treptat, aceste familii s-au germanizat.

sârbilor şi grecilor, trebuie menţionat faptul că mare parte dintre greci

Beşenova Nouă, Peciul Nou, Deta, Cudrik, Pişkia, Guttenbrunn, colonizate

„Cu ajutorul populaţiei, guvernatorul voia să extindă practicarea agriculturii

Despre noii veniţi în cea de-a doua perioadă a colonizării Banatului,

După naţionalitate, conform recensământului din anul 1770, locuitorii

(250 000). Pe de altă parte, considerau că atribuirea întregului Banat

Hadrian îi încredinţase restabilirea situaţiei din Dacia şi din Panonia

Oltenia de vest şi teritoriul dintre Munţii Semenicului şi Carpaţi, având

noştri, iar el voievodul ,să tot fie la Alba Iulia” *. 21

(După: Veress, Documente, VI, p. 187-188 - germ.).

care conving pe unii la unire (fragment):

răsăritene. 5) Limba explicătoare şi învăţătoare tuturor şcoalelor elementare triviale,

ne smulgem domnilor cu toţii, să nu mai fim servii nimănui tocma şi în religie.

electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se

Confesiunile din regiunea Banat, în anul 1851

Romano-catolică 90 479 221 175 279 793

Statistica demografică a judeţului Caraş-Severin, 1992

Limba maternă Număr de vorbitori

Statistica demografică a regiunii Banat, 1992

Naţionalitate Număr de locuitori

3. BANATUL: GENEZA ETIMOLOGICĂ A REGIUNII,

R egiunea geografică şi istorică cunoscută astăzi sub numele de Banat a

perioada voievozilor, cunoaştem existenţa unei ţări, Terra sau regum,

numit textual Tomascherischen Landtschafft, iar însuşi Ferdinand de

din copilărie. Istoricul Patriciu Dragalina a folosit, pentru prestaţia lor

4. REPERE ISTORICE ALE METISAJULUI INTERETNIC

U n procent semnificativ din populaţia României a fost reprezentat de

şi promoveze specificul etnic sau cultural.

parte de râurile Mureş şi de Dunăre, de munţi înalţi, numiţi Chicera, Rusca,

Banat în secolele XVIII-XIX, motivaţia nu avea o argumentare legată în