FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

MASTER Românii în istoria Europei

Masterand NIȚULESCU BOGDAN

ANUL I

DISCIPLINA: Izvoare medievale privind spațiul românesc

Cronica pictată de la Viena

Chronicon Pictum Vindobonnense este un izvor medieval maghiar, alcătuit din 146
de pagini și 147 miniaturi, realizat de către călugărul Marcus din Kalt. Atenția istoriografiei
românești se oprește asupra descrierii ostilităților dintre regele Carol Robert de Anjou și marele
voievod Basarab, din anul 1330, mai precis confruntarea finală de la Posada.
Înainte de a vorbi despre izvorul propriu-zis, se cuvine să precizăm că din, 1324, Basarab
se recunoscuse vasal față de coroana maghiară, dar din 1327 refuzase plata tributului și stăpânea
și Banatul de Severin, teritoriu revendicat de aceasta.
Campania de la sud de Carpați a fost generată de intrigile și insistențele celor doi
magnați maghiari, voievodul Transilvaniei Thoma și Dionisie fiul lui Nicolae. Deplasarea
armatei regale este începută potrivit textului cronicii în luna septembrie, iar mențiunea că regele
își avea trupele dispersate, ne duce cu gândul ca nu mobilizase grosul oștirii „nu însă toată
puterea sa armată”. Fără a cunoaște traseul armatei, este ușor de presupus că direcția de
înaintare a fost prin Banat, deaorece este ocupată, Țara Severinului împreună cu fortăreața, motiv
de discordie între regele angevin și voievodul valah. Dionisie, nobilul maghiar își vede
satisfăcută dorința, deoarece primește demnitatea de ban al Severinului. Obiectivul expediției
este simplu, înfrângerea și alungarea lui Basarab, pe tron urmând să fie numit unul dintre curtenii
maghiari. Este așadar o campanie de cucerire a spațiului extracarpatic, Regatul Apostolic
maghiar dorind să încorporeze acest teritoriu. Motive legitime nu existau, deoarece Basarab își
îndeplinise obligațiile vasalice. Un punct semnificativ în cronică este solia trimisă regelui de
către Basarab, când acesta pornise către scaunul voievodal de la Curtea de Argeș. Abilitatea de
diplomat a voievodului român este surprinsă de textul soliei. Astfel, oferta generoasă de pace,

1
prin acordarea de despăgubiri materiale de 7000 mărci de argint, plata tributului restant, cedarea
Banatului de Severin și trimiterea, ca zălog, la curtea maghiară a unui fiu, îi urma o încheiere pe
alt ton. Fraza „pentru că dacă veniți și mai mult înlăuntrul țării, nu veți putea nicidecum să
înconjurați primejdia”, a avut menirea să-l provoace pe fățarnicul rege, reacția sa nervoasă „să
spuneți așa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele și eu, din ascunzișurile sale, de barbă îl voi
scoate”,a anulat orice urmă de prudență. În sfatul militar ce a urmat, regele a nesocotit „sfaturile
sănătoase”, ale unor căpetenii militare mai realiste și a poruncit continuarea campaniei până la
înfrângerea lui Basarab. Efectele ignoranței regelui maghiar au fost vizibile cât de curând,
deoarece aprovizionarea armatei regale lăsa de dorit, fiind departe de bazele sale, iar călăuzele nu
au identificat o rută facilă „țară care nu poate fi locuită de un poipor neobișnuit cu ea…”.
În aceste condiții când soldații și caii se confruntau cu foametea, regele a demarat
negocierile de pace cu Basarab. Voievodul se angaja să respecte îndatoririle vasalice, să scoată
armată maghiară pe drumul cel mai scurt către Transilvania.
Punctul culminant relatat de cronică, este descrierea locului confruntării finale, cu toate
că nici până în prezent nu s-a reușit identificarea topografică fără echivoc, bătălia fiind
consemnată în istoriografie cu termenul generic de Posada, introdus de Nicolae Iorga. Nu ne-a
parvenit traseul parcurs de oastea maghiară către Transilvania(doar că era cel mai scurt), drumul
este amintit prin formula „cale oarecare”, care se prezenta ca un defileu îngust, „…cotită și
închisă de amândouă părțile de râpe”, precum o corabie. Planul ambuscadei pus la cale de către
Basarab și-a atins scopul, oastei maghiare fiindu-i tăiate toate căile de înaintare, cât și de
retragere. Anterior, românii, care cunoșteau bine teritoriul, amenajaseră cu fortificații căile de
ieșire și aruncau o ploaie de săgeți și bolovani de pe râpe, către inamic. Strategia voievodului
român a dat roade, care cântărise pierderile unei condruntări cu maghiari în câmp deschis, unde
cavaleria feudală ar fi măturat totul în cale. Poziționare românilor a fost aleasă cu grijă, deoarece
reducea la minimum orice posibilitate de reacție a cavaleriei maghiare, neputând urca dealul
pentru a se confrunta cu românii. Masacrul a fost total, pierderile maghiarilor fiind foarte grele,
acolo murind foarte mulți nobili, consilieri regali și înalți prelați. „Au căzut tineri și bătrâni,
comandanți și nobili, fără nici o deosebire.”, este o frază care redă o scenă apocaliptică. Din
textul cronicii, autorul specifică întinderea bătăliei, de sâmbătă până marți săptămâna viitoare,
trei zile de confruntări sângeroase, un adevărat carnagiu. De asemenea printre pierderile

2
maghiarilor se regăsesc suficient de multi cumani, populație turcică trăitoare în zona
extracarpatică, dar refugiată în Ungaria, dupa 1241, odată cu marea invazie mongolă.
Ca dezastru să fie complet, viața regelui Carol Robert a atârnat de un fir de păr,
salvându-se cu greu la pierire, doar după ce și-a schimbat hainele lui Desev, fiul banului de
Severin, Dionisie. Acesta la rândul său a fost ucis de către români, care credeau că-l răpun pe
rege.