Mircea cel Batran

Imprejurarile externe si realizarile interne ale domniei lui

Mircea cel Batran a fost cel mai de seama reprezentant al stravechii stirpe a Basarabilor pe tronul
Tarii Romanesti. “Domn coborator din strabuni al acestui neam”, cum avea sa-l caracterizeze
istoricul bizantin Laonic Chalcocondil1 si “barbatul cel mai viteaz si cel mai ager dintre crestini” asa
cum este caracterizat de Leunclavius2, prestigiul european al voievodului este pus in lumina si de o
apreciere facuta de catre aliatul sau Sigismund de Luxemburg, in care Mircea era caracterizat drept
“barbat viteaz, activ si puternic, care luptandu-se in mai multe randuri cu turcii, a triumfat in chip
glorios asupra lor”3.
Remarcata prin faptele de arme si prin indraznetele initiative diplomatice, domnia lui Mircea a fost
mare si “prin faptele pacii”, asa cum observa D.Onciul. Atunci s-a definitivat in linii mari
organizarea administrativa si cea a dregatoriilor la curte, sfatul domnesc, a a aparut prima mentiune
privitoare la “oastea cea mare” a tarii si s-au acordat privilegii comerciale unor orase de factura
apuseana.

Razboiul de aparare condus de Mircea cel Batran

Ca urmare a evenimentelor din anul 1393, turcii au ajuns in vecinatatea nemijlocita a Tarii
Romanesti, pe toata lini Dunarii, intre Nicopole si Silistra, precum si in Doborogea. In primavara
anului 1394, Mircea a trimis o oaste care a alungat garnizoana turca instalata in anul anterior la
Karniovasi, domnul roman fiind inucurajat in aceasta imprejurare a sa de conflictul existent intre
Baiazid si unii emiri din Asia Mica. Ca raspuns la actiunea lui Mircea, Baiazid a organizat o mare
campanie de pedepsire la nord de Dunare, cu efetcive militare de peste 40 000 oameni, carora li se
adaugau detasamente oferite de vasalii sarvi. Inclestarea celor doua ostiri a fost extrem de
sangeroasa la Rovine. Cronicaru turc Orudj consemneaza ca “s-a dat o mare batalie...; din amandoua
partile au murit multi oameni”4.
Urmatoarea batalie importanta importriva turcilor a fost expeditia initiata in primavara anul 1396 de
catre Sigismund, aliat al lui Mircea cel Batran. Expeditia a avut un rasunet deosebit in Europa de
Apus: peste 10 000 de cavaleri din Franta, Italia, Anglia si Germania s-au adunat in tabara de la
Timisoara, unde a sosit si Sigismund, cu scopul de a ajuta atat cruciada, cat si pe Mircea, contandu-
se mult pe ajutorul sau. S-a ajuns la noi ciocniri intre oastea condusa de voievodul Stibor al
Transilvaniei si aceea a lui Vlad, care a continuat sa fie stapan peste o parte din tara, iar Mircea pe
alta. Acesta din urma a trecut Dunarea cu un corp de 1 000 osteni, alaturandu-se cruciatilor, care
dupa succese au ajuns la cetatea Nicopole, pe care au asediat-o. Aici le-a iesit in cale Baiazid, cu o
oaste inferioara atat ca numar, cat si ca dotare. Decisiv a cantarit insa refuzul unor capetenii apusene
ale cruciadei de a accepta un plan, menit a coordona miscarile cetelor crestine pe campul de lupta.
Nici in ziua bataliei acestea nu s-au lasat convinse de Sigismund sa acorde lui Mircea un rol de
frunte in desfasurarea operatiunilor, sa permita ca romanii sa inceapa atacul, data finnd experienta
dobandita de ei in luptele cu turcii, cat si propria lor dorinta.
Confruntarea dintre cele doua tabere a avut loc la 25 septembrie 1396, la Nicopole, incheindu-se cu
un dezastru pentru cruciati, a caror cavalerie grea a fost infranta de pedestrimea turca si de cavaleria
usoara a lui Baiazid. Vazand deznodamantul atat de nefericit al luptei, Sigismund s-a retras,

1
Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, in romaneste de Vasile Grecu, Bucuresti, 1958(colectia Scriptores byzantini,
II), pag. 64
2
Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum de monumentis ipsorum exscriptae libri XVIII, Frankfurt, 1591, vol.418
3
Precizarea apartine cornicarului german Johann Trittheim(Trithemius, 1462-1513), in Annales Hirsaugienses, St. Gall,
1690, pag.298
4
Cronici turcesti privind Tarile Romane, Extrase, vol.I.Sec XV-mijlocul sec. XVII, vol. intocmit de Mihail Guboglu si
Mustafa Mehmed, Bucuresti, 1966, pag.48
incercand sa ajunga in Transilvania sau Banat prin Tara Romaneasca. Nu a reusit insa in aceasta
tentativa, datorita viguroasei impotriviri a ostilor lui Vlad, fiind silit sa faca un ocol pe Dunare si
Marea Neagra pana la Constantinopol, ajungand in final la Ragusa, dupa un periplu maritim de trei
luni. Multi dintre cavalerii apuseni luati prizonieri de turci au fost macelariti din ordinul sultanului,
altii reusind sa se rascumpere pe mari sume de bani ori sa se retraga prin Tara Romaneasca in
Transilvania si Ungaria. Comentand rezultatul luptei de la Nicopole, cronicarul Radu Popescu avea
sa afirme ca “din rea chiverniseala a crestinilor au biruit Baiazid pe crestini, taindu-i si robindu-i”5.
Dezastrul de la Nicopole anticipa o amenintare iminenta si pentru Tara Romaneasca, dupa ce turcii
au desfiintat statul bulgar de la Vidin, confiscand mosiile bisericesti si daruindu-le spahiilor,
transformand cetatile de pe malul drept al Dunarii in puncte de sprijin pentru incursiunile de prada
ale azapilor si akangiilor.
Mircea a continuat actiunile antiotomane sub auspiciile antiotomane favorabile ale infrangerii lui
Baiazid de catre vestitul cuceritor mongol Timur Lenk in lupta de la Ankara, unde sultanul otoman a
fost luat prizonier si purtat apoi intr-o cusca prin toata Anatolia, sfarsindu-si viata in captivitate trei
ani mai tarziu, In imperiul sau s-au dezlantuit atunci lupte interne, manifestate sub forma rivalitatilor
pentru domnie intre fiii sai. De aici a rezultat slabirea puterii otomane, fapt ce a incurajat dorintele
de eliberarre ale poparelor balcanice, iar Mircea a gasit terenul favorabil si ocazia nimerita pentru a-
si pune in aplicare planurile sale deosebit de indraznete.

Ultimii ani de domnie

Anul 1415 este marcat de plata intaia oara a tributului. Gestul lui Mircea nu a insemnat supunerea
tarii fata de turci, ci numai consfintirea unui armistitiu, cu obligatii bilaterale. Mircea se obliga la
plata unei dari anuale in bani(3 000de galbeni), numita haraci in unele cronici, in schimbul careia
sultanul il asigura ca tara sa nu va fi atacata de cetele de akangii. Acest gen de contract, pe care-l
incheiasera si alte state, nu micsora prestigiul Tarii Romanesti si nu nu-i stirbea statutul politic.
Ultima incercare prin care marele voiveod sfida puterea otomana a fost adapostirea in tara sa a
seicului Bedr ed-Din, iar acest amestec al lui Mircea in treburile interne ale Imperiului otoman l-a
costat o ultima mare expeditie de pedepsire si cucerire a tarii sale, condusa de insusi Mahomed I.
Dupa aceste evenimentr, sultanul Mahomed I “a intarit legamantul si intelegerea” cu Mircea cel
Batran6 care, putin mai tarziu a incetat din viata la 31 ianuarie 14187, dupa cum precizeaza o cornica
sabeasca. Este inca o dovada a prestigiului international de care s-a bucurat voievodul si tara sa in
ochii contemporanilor.

5
Radu Popescu, Istoriile domnilor Tarii Romanesti, ed. Constantin Grecescu, pag.14
6
Cronici turcesti, I, pag. 161
7
L.Stojanovic, Letopisetul Tarii Moldovei, ed. P.P.Panaitescu, Bucuresti, 1958, pag. 72(adaosul lui Misail Calugarul)